ANATOMIA SI FIZIOLOGIA

OCHIULUI
 Anatomia şi structura ochiului

Globul ocular este organul ce asigură funcţia vizuală, fiind un organ neuro-senzorial, cu formă
sferică. Prezintă o parte anterioară ce este transparentă şi poartă denumirea de cornee. Globul
ocular are un diametru antero-posterior de 21-26 de mm la emetropi, pe când la hipermetropi
axul este mai mic, iar la miopi axul este mai mare.
Principalele funcţii ale ochiului sunt:
•sistemul optic, la nivelul căruia se formează imaginea;
•sistemul de primire şi “codare” a informaţiei transmise la creier;
•sistemul de “deservire”, de asigurare a necesităţii vitale.

Corneea este o membrană transparentă (permite pătrunderea luminii) care acoperă partea

anterioară a ochiului. Ea este lipsită de vase sanguine, are un conţinut ridicat de apă, este
rezistentă  şi posedă o putere mare de refracţie. Intră în alcătuirea sistemului optic al ochiului.
Corneea are hotar comun cu membrana exterioară opacă a ochiului – sclera (albul ochiului). La
graniţa dintre ele se află limbul sclero-cornean – pe aici se elimină umorul apos. Mai profund
există trabeculul, implicat în eliminarea umorului apos.
Corneea este alcătuită din mai multe straturi. Cunoaşterea structurii corneei ajută la înţelegerea
intervenţiei laser-eximer şi de ce ea decurge anume astfel, sau intervenţiilor chirurgicale pe
cornee.
Epiteliul cornean  – este suprafaţa de protecţie a corneei, strat impermeabil. În cazul lezării, se
regenerează.
Membrana Bowman – este amplasată imediat sub epiteliu, rol incomplet elucidat.
Stroma – sau parenchimul cornean, partea cei mai voluminoasă a corneei. Partea principală a
acesteia – fibre de colagen, amplasate în straturi orizontale. Asigură rezistenţa şi elasticitatea
corneei.
Membrana Descemet – desparte stroma de endoteliu. Posedă o rezistenţă sporită, este ultima care
cedează în caz de leziune.
Endoteliul – este responsabil pentru transparenţa corneei şi participă la alimentarea acesteia. Nu
se regenerează. Când este lezat, se infiltrează lichid in corneea, aceasta pierzându-şi transparenţa.
Cantitatea celulelor endoteliale scade în timpul vieţii de la 3500 celule pe mm2 la naştere până la
1500-2000 celule pe mm2 la vârsta înaintată. Scăderea denssităţii acestor celule poate fi cauzată
de diverse afecţiuni, traume, intervenţii chirurgicale, etc. În cazul unei densităţi mai mici de 800
de celule pe mm2, corneea se edemaţiază şi îşi pierde transparenţa.
Camera anterioară a ochiului reprezintă spaţiul dintre cornee şi iris. Aceasta este umplută cu
lichid intraocular, umoarea apoasă (transparent, permite pătrunderea luminii)
Irisul are formă de cerc cu un orificiu în mijloc (pupila). Irisul este constituit din stromă, pigment
melanic (responsabil de culoarea ochiului) şi muşchi, datorită cărora mărimea pupilei se schimbă.
El intră în sistemul vascular al ochiului. Asigură obscurizarea în interiorul globului ocular, pentru a
nu se produce reflexii. fectuează aceeaşi funcţie ca şi diafragma în aparatul de fotografiat, reglează
fluxul de lumină.
Pupila reprezintă o gaură în iris. Mărimile acesteia depind de obicei de nivelul iluminării. Muşchii
irisului modifică mărimea ei: muşchiul circular (prin contracţie) micşorează diametrul pupilei,
proces numit mioză şi controlat de sistemul parasimpatic; muşchiul radiar creşte diametrul pupilei,
proces numit midriază şi controlat de sistemul nervos simpatic. Cu cât este mai multă lumină în
mediul înconjurător cu atât pupila devine mai mică.
Camera posterioară este cuprinsă între iris şi cristalin. La acest nivel se formează umorul apos,
care umple acest spaţiu. La periferie se găsesc procesele ciliare (capilare sanguine dispuse pe toata
circumferinţa).
Cristalinul este a doua  “lentilă naturală” a ochiului (după cornee). Este transparent, nevascularizat,
elastic – poate să-şi schimbe forma, aproape instantaneu reglând focalizarea,proces numit
acomodaţie, datorită căruia omul vede bine atât aproape cât şi departe. Este amplasat într-o
membrană, sacul cristalinian, şi se menţine în poziţie cu ajutorul unor prelungiri ale muşchiului
ciliar: zonula lui Zinn. Cristalinul, la fel ca şi corneea, intră în sistemul optic al ochiului.
Corpul vitros este o substanţă transparentă gelatinoasă, de consistenţa albuşului de ou,
amplasată în partea posterioară a ochiului (în spatele cristalinului). Corpul vitros menţine forma
globului ocular, împinge retina pe peretele ocular. Intră în sistemul optic al ochiului.
Retina este o prelungire a scoarţei cerebrale la nivelul ochiului. Este constituită din fotoreceptori
(aceştia sunt sensibili la lumină) şi celule nervoase. Celulele-receptori amplasate în retină se
împart în două tipuri: conuri şi bastonaşe. În aceste celule, care produc rodopsină, are loc
transformarea energiei luminoase (fotoni) în energie electrică a ţesutului nervos, adică reacţia
fotochimică. Este bogat vascularizată de către artera centrală a retinei şi de către vasele de la
nivelul coroidei.
Vederea de precizie se formează în maculă (pata galbenă), care este o structură lipsită de vase de
sânge şi foarte bogată în celule cu conuri. Locul de unde porneşte nervul optic nu prezintă celule
receptoare şi de aceea poartă denumirea de pata oarbă.
Bastonaşele ne permit să vedem la lumină proastă (vedere scotopică), ele se găsesc în principal
la periferia retinei. Conurile dimpotrivă, necesită multă lumină pentru activare, însă tocmai
acestea ne permit să observăm detaliile mici (sunt responsabile pentru vederea centrală, fotopică)
şi oferă posibilitatea de a diferenţia culorile. Aglomerările cele mai mari ale conurilor se află în
foveea centrală, răspunzătoare pentru cea mai înaltă acuitate vizuală.
Coroida  – considerată membrana vasculară a ochiului, este responsabilă pentru alimentaţia
sanguină a structurilor intraoculare. Între vasele irisului, corpului ciliar şi ale coroidei (toate
alcătuiesc uveea) există numeroase anastomoze, de aceea afecţiunile cuprind toate aceste
elemente: uveita.
 
Sclera este o membrană exterioară netransparentă a globului ocular, albă. Pe ea se inseră cei şase
muşchi oculomotori.
Nervul optic – cu ajutorul acestuia semnalele de la terminaţiile nervoase sunt transmise
creierului.
 
Anexele globului ocular sunt:
•Muşchii extrinseci – sunt muşchi striaţi, inervaţi de nervii cranieni III, IV şi VI.
•Pleoapele – superioară şi posterioară. Sunt alcătuite din tegument, ţesut lax, tars, muşchiul
ridicător al pleoapei şi conjunctivă palpebrală. Pe marginea liberă a pleoapei se inseră cilii
(genele). În grosimea lor se află muşchiul orbicular al pleoapei, responsabil de închiderea
ochiului.
•Glandele şi căile lacrimale – există o glandă externă, care secretă lacrimi sub acţiunea unor
stimuli diverşi, şi glande lacrimale etalate în grosimea conjunctivei, responsabilă de umectarea
continuă a suprafeţei ochiului (formează filmul lacrimal)
•Conjunctiva – bulbară şi palpebrală
•Căile lacrimale – pornesc de la nivelul punctelor lacrimale (în unghiul intern al ochiului), se
continuă cu canaliculul lacrimal, către piramidele nazale, se unesc şi formează canalul lacrimal,
sacul lacrimal, conductul lacrimo-nazal şi se exteriorizează la nivelul meatului nazal.
VICII DE REFRACTIE
1. MIOPIA
Miopia este un viciu de refractie care se caracterizeaza printr-un glob ocular mai mare in ax
anteroposterior. Astfel imaginea unui obiect (situat la infinit) se formeaza inaintea retinei si
pacientul vede in ceata. Miopia poate sa apara in copilarie (miopia scolarului) in perioada de
adolescent sau la varsta adulta. Exista un tip de miopie care apare de la nastere (miopia
“maligna”) si poate atinge valori foarte mari. In cazul opacifierii nucleului cristalinian apare
“cataracta miopigena”.
SIMPTOME :
Pacientul nu vede bine la distanta, dar vede bine la aproape (citit, scris).
CUM SE TRATEAZA MIOPIA?
Corectia miopiei in copilarie si adolescenta consta in lentile aeriene divergente/concave (-) sau
lentile de contact. In cazul persoanelor de varsta adulta (peste 20 ani), corectia miopiei se poate
face cu lentile aeriene sau de contact. Daca dioptriile sunt stabile in timp de 1 an se poate alege
tratamentul chirurgical, in functie de valoarea miopiei si grosimea corneei. In cazul persoanelor
de varsta adulta (peste 20 ani) cu miopie mare (>-9/-10Dsf) se poate recurge la implantarea in
camera anterioara a unor lentile speciale (Implant phakic). In cazul pacientilor varstnici, cand
apare cataracta miopigena, cunoscuta popular sub numele de “revenire de vedere”, pacientul
trebuie operat de cataracta prin facoemulsificarea cristalinului si implantarea unui cristalin
2. HIPERMETROPIA

Hipermetropia este un viciu de refractie care se caracterizeaza printr-un ax anteroposterior al

ochiului mai mic.
In cazul pacientului cu hipermetropie, imaginea obiectului (aflat la infinit) se localizeaza in
spatele retinei. Daca exista suficienta putere acomodativa imaginea poate fi focalizata pe retina.
SIMPTOME:

Pacientul cu hipermetropie face permanent efort de acomodare pentru a vedea clar la distanta si la

apropiere.
Copiii si tinerii cu hipermetropie mica reusesc sa compenseze prin acomodatie deficitul de
convergenta (“fac un efort vizual mai mare” pentru a vedea clar).
In cazul hipermetropiei medii sau mari, pacientul nu vede clar nici la distanta, nici la citit.
CUM SE TRATEAZA HIPERMETROPIA?

Corectia hipermetropiei se face in functie de varsta, valoarea hipermetropiei, tulburarile

obiective si subiective.
• In cazul unui pacient hipermetrop cu varsta pana la 20 ani, tratamentul consta in corectia
aeriana (ochelari/lentile sferice convexe(+)) sau lentile de contact.
• In cazul pacientilor cu varsta cuprinsa intre 20-40 ani si dioptriile pana la +5Dsf, tratamentul
poate consta in chirurgie refractiva iLASIK.
• In cazul pacientilor cu varsta cuprinsa intre 20-40 ani si dioptrii mai mari de +5 +6Dsf,
tratamentul poate consta in implantarea unei lentile artificiale (Implant phakic) la nivelul
camerei anterioare.
• In cazul pacientilor de peste 40-45 ani, tratamentul este personalizat (iLASIK, extractia
cristalinului cu implant de cristalin multifocal, lentile de contact multifocale).
3. ASTIGMATISMUL
Astigmatismul este un viciu de refractie in care puterea refractiva nu e aceeasi pe toate
meridianele (cornea are o raza de curbura pe un ax, iar pe meridianul perpendicular are o raza
de curbura diferita).
In cazul astigmatismului regulat, meridianele principale sunt perpendiculare. Intalnim in
practica oftalmologica si astigmatisme neregulate (ex: Keratoconusul) care are o abordare
terapeutica complexa.

SIMPTOME:
Pacientul cu astigmatism nu vede clar nici la distanta, nici la apropiere.
CUM SE TRATEAZA ASTIGMATISMUL?

Corectia astigmatismului se realizeaza cu lentile cilindrice sau sferocilindrice.

Copiii accepta in general corectia totala a astigmatismului (dupa cicloplegie), dar in cazul
adultilor se prefera in multe cazuri o subcorectie a dioptriei Dcyl.
In cazul unui pacient cu varsta de pana la 20 ani, tratamentul consta in corectia aeriana (ochelari)
sau lentile de contact torice.
In cazul pacientilor cu varsta cuprinsa intre 20-40 ani, tratamentul poate consta in chirurgie
refractiva (iLASIK).
Dupa varsta de 40-45 ani, tratamentul se personalizeaza de la caz la caz, in functie de valoarea
astigmatismului si de starea cristalinului.
Afectiuni inflamatorii ale ochiului
Orjeletul 
Orjeletul sau urciorul este o afecțiune acută caracterizată prin apariția unei tumefacții la nivelul
pleoapei. Această afecțiune este una infecțioasă, în general stafilococică, ce nu trebuie să fie
confundată cu șalazionul. Șalazionul este o altă afecțiune localizată la nivelul pleoapei, de data
asta cronică, ce survine în urma ocluziei neinfecțioase a uneia din glandele Meibomius.
Există două tipuri de orjelet :
•orjelet extern – apare prin infecți glandelor lui Zeiss, a foliculilor sau a glandelor lui Moll
•orjelet intern – apare prin inflamarea glandelor lui Meibomius.
Cauze
Orjeletul apare prin infecția și obstrucția unui folicul al pleoapei sau a glandelor învecinate Zeiss
sau Moll. Frecvent se dezvoltă în asociere cu blefarita, inflamația împiedicând drenajul glandelor
și favorizând suprainfecția stafilococică. Stafilococii se întâlnesc în 90-95% din cazurile de
urcior. Aceste bacterii sunt localizate în mod obișnuit la nivelul pielii și nu sunt dăunătare. În
momentul în care glandele sebacee sunt blocate, bacteriile rămân prinse în înteriorul glandei,
ducând la apariția infecției.
Orjeletul se întâlnește mai frecvent la adulți. Este posibilă existența unei o eventuale legături
între nivelul hormonilor androgeni și apariția orjelui, având în vedere că nivelul crescut de
androgeni crește vâscozitatea sebumului, favorizând obstrucţia glandelor.
Persoanele ce suferă de inflamații cronice la nivelul pleoapei, precum blefarita sunt mai frecvent afectate.
De asemenea persoanele ce se scarpină frecvent la ochi, mai ales fără a se spăla pe mâini înainte au un risc
mai mare de a dobândi un urcior. Alţi factori de risc sunt reprezentaţi de utilizarea produselor de make-up
expirate, schimbarea lentilelor de contact fără a vă spala pe mâini, deprivarea de somn sau malnutriţia.
Persoanele cu rozacee au un risc mai mare de a dezvolta un orjelet.

Simptomele tipice ale orjeletului sunt :

durerea
eritemul
sensibilitatea marginii pleoapei
pleoapă roşie şi umflată.
Alte simptome ce pot să apară în cazul orjeletului sunt :
lăcrimare
mâncărimi
vedere înceţoşată
discomfort la clipire
fotofobie
cruste gălbui la marginile pleoapelor
senzaţia de arsură
senzația de corp străin ( praf în ochi ).
Orjeletul intern
Orjeletul intern este mult mai rar și apare prin infecția unei glande meiboniene. Acest tip de
urcior se localizează la suprafața conjunctivală tarsală posterioară. La inspecția conjunctivei
tarsale se poate observa o mică proeminență sau o arie gălbuie la locul glandei afectate. Mai
târziu se va forma un abces reliefat pe suprafața conjunctivală a pleoapei. Uneori abcesul poate
proemina prin tegument. Trebuie menționat că acest tip de urcior se rupe spontan destul de rar și
poate recidiva frecvent.
Dacriocistita
Dacriocistita denumeste inflamatia sacului lacrimal, adica a zonei situate intre unghiul intern
al ochiului si nas. Este cea mai comuna afectiune a sistemului lacrimal inferior, este adesea
unilaterala si frecvent intalnita la copii. Totusi, dacriocistita poate afecta si adultii, sub forma
acuta sau cronica.
Dacriocistita apare adesea la nou-nascuti (dacriocistita congenitala) si copii, canalele lor
lacrimale fiind inca insuficient dezvoltate, situatie care predispune la blocarea lor frecventa.
Deseori, problema se remediaza de la sine, fara interventie medicala. Cat despre dacriocistita
acuta si cea cronica, aceste tipuri apar la adulti, frecvent pe fondul unor traumatisme, al unei
tumori sau al unei infectii. Si in acest caz, dacriocistita poate fi tratata eficient, cu sau fara
interventie chirurgicala.
Dacriocistita: cauze
Cauzele inflamarii sacului lacrimal variaza in functie de tipul
dacriocistitei si includ:
•Blocajul congenital (nou-nascutul vine pe lume cu ductele lacrimale
infundate);
•Infectii/inflamatii oculare;
•Leziuni/traume faciale;
•Tumori ale sacului lacrimal, nazale ori sinusale;
•Aplicarea de solutii topice pe termen lung;
•Medicatia sau tratamentul chimioterapic/radioterapic;
•Schimbari ale stilului de viata care determina blocarea deschiderilor
punctiforme etc.
Dacriocistita: simptome
Cele mai comune semne si simptome ale dacriocistitei includ:
•Lacrimare excesiva;
•Inflamarea si inrosirea ochiului, insotite sau nu de durere;
•Conjunctivite recurente, rezistente la tratament;
•Secretii mucoase si/sau purulente;
•Vedere incetosata.

Dacriocistita: tratament
Tratamentul este ales in functie de tipul dacriocistitei (congenitala, acuta sau cronica).
Astfel, dacriocistita congenitala poate fi remediata prin masajul sacului lacrimal, in corelatie cu
administrarea locala de antibiotice. Daca acest tratament nu da rezultate, acesta poate fi
completat de irigarea lacrimala cu solutie salina si antibiotic. In cele din urma, la copiii mai mari
si/sau la cei care nu raspund la terapiile anterioare, se recurge la dacriocistorinostomie –
interventia chirurgicala de restabilire a comunicarii sacului lacrimal infundat cu cavitatea nazala.
Dacriocistita acuta este tratata prin administrare de antibiotice, sistemic si topic. In situatia in
care blocarea sacului lacrimal este insotita de dezvoltarea unui abces, este necesar drenajul.
Solutia de ultima instanta este, si in cazul formei acute a dacriocistitei, dacriocistorinostomia.
Dacriocistita cronica este abordata, in majoritatea cazurilor, prin tratament chirurgical:
dacriocistorinostomie sau eliminarea sacului lacrimal. Inainte de interventia chirurgicala, insa,
este necesara o terapie cu antiobiotice, al carei scop este eliminarea infectiei locale.
Conjunctivita
Conjunctivita reprezinta inflamatia conjunctivei (pielita transparenta care inveleste partea alba
a ochiului si pleoapele pe interior).
Termenul defineste un grup de afectiuni inflamatorii ale conjunctivei de cauza variabila:
bacteriana, virala, alergica, fungica si iritativa. Se prezinta sub numeroase forme clinice, de la o
inflamatie usoara, cu manifestari discrete, pana la inflamatii accentuate, insotite de complicatii.
Exista forme acute (cu debut brusc) si forme cronice.
Conjunctivita este o afectiune frecventa a ochiului, in special la copii, care afecteaza unul sau
ambii ochi. Unele forme de conjunctivita sunt inalt contagioase si se pot raspandi cu usurinta in
scoli si acasa.
Desi conjunctivita este in general o infectie oculara minora, uneori se poate transforma intr-o
problema severa.
Conjunctivita poate fi provocata de o infectie virala sau bacteriana, insa se poate dezvolta si ca
urmare a unei reactii alergice la iritantii din aer (polen sau fum), la clorul din piscine,
ingredientele din cosmetice sau a altor produse care intra in contact cu ochiul (de exemplu,
lentilele de contact). 
Conjunctivita nu doare si nici nu modifica vederea (cel putin in stadiile incipiente, fara
complicatii).
Pacientul poate simti:
•mancarime (prurit) – in conjunctivitele alergice poate fi foarte intensa
•senzatie de corp strain (de nisip in ochi)
•usturime
•senzatie de arsura
•uneori, usoara fotofobie (sensibilitate la lumina)

Exista trei tipuri mari de conjunctivita: alergica, infectioasa si chimica. Cauza conjunctivitei
variaza in functie de tipul acesteia.
Examenul clinic arata:
•inrosirea ochiului prin dilatarea vaselor de sange ale conjunctivei (de la usoara pana la
accentuata)
•secretie conjunctivala modificata (mucoasa, muco-purulenta sau chiar purulenta) – nu este
obligatorie (in cele alergice nu apare)
•edeme palpebrale sau conjunctivale (umflarea pleoapelor)
•prezenta de membrane conjunctivale
•lacrimare accentuata (uneori)
•hemoragii subconjunctivale (uneori, mai ales in formele virale)
•leziuni corneene, keratita punctata (complicatie a conjunctivitei virale ce determina scaderea
vederii)
•ganglioni preauriculari mariti de volum (in conjunctivitele virale)
•febra (in conjunctivitele virale)
•dureri de cap (in conjunctivitele virale)
•semne de rinita (curge nasul – in formele virale sau alergice)
•leziuni alergice la nivelul pielii
Diagnosticul conjunctivitei

Conjunctivita poate fi diagnosticata in urma unui examen ocular complet. Testarea, cu accent pe
conjunctiva si pe tesutul inconjurator, poate include:
•Istoricul pacientului pentru a stabili simptomele, cand au debutat simptomele si daca exista
probleme de sanatate sau conditii de mediu care favorizeaza afectiunea
•Masuratori de acuitate vizuala pentru a stabili daca a fost afectata vederea (in caz de
complicatii)
•Evaluarea conjunctivei si a tesutului extern al ochiului prin folosirea luminii si a
instrumentului maritor.
•Evaluarea structurii interne a ochiului pentru ca medicul sa se asigure ca nu exista un alt
tesut afectat de conjunctivita.
•Testarea suplimentara, care poate include recoltarea de mostre de tesut conjunctival. Este
indeosebi importanta in cazul conjunctivitei cronice sau daca nu exista raspuns la tratament.
Tratamentul conjunctivitelor este diferit, in functie de tipul bolii: in cele bacteriene,
tratamentul inseamna antibiotic; in formele virale, tratamentul este simptomatic; cele alergice
necesita antihistaminice sau corticosteroizi, precum si depistarea si eliminarea alergenului in
cauza.
La recomandarea oftalmologului, se poate realiza examenul secretiei conjunctivale, iar alegerea
antibioticului se va face in functie de rezultatul antibiogramei.
KERATITA
Keratita este o afectiune caracterizata prin inflamarea corneei, mai exact a membranei transparente care
acopera ochiul in partea anterioara lui.  Prin clipire, aceasta membrana este umidificata insa in lipsa
clipirii, secretiile lacrimale scad si astfel corneea se usuca, se inroseste si se inflameaza si astfel apare
keratita.
Aceasta afectiune este de mai multe tipuri si anume : keratita punctata superficial, care este caracterizata
prin moartea celulelor de pe suprafata corneei ; keratita interstitiala, ale carei sechele persista toata viata
si keratita traumatica, care este rezultatul unui traumatism cornean si produce cicatrice la nivelul
tesutului.
Simptome
Principalele manifestari clinice ale keratitei sunt : lacrimarea, durerea la nivelul ochiului, congestia
pericorneana, cat si scaderea acuitatii vizuale si prezenta unei secretii seropurulente. Totodata pot aparea
senzatia de uscaciune, usturimi ale ochiului, mancarimea globilor oculari, senzatia de nisip in ochi si
vederea incetosata.
Cauze
Cele mai frecvente cauze ale aparitiei keratitei sunt expunerea ochiului la poluare, la fum de tigara si
mediului cu vant sau praf, cat si purtarea lentilelor de contact. Daca totusi nu vreti sa renuntati la
lentilele de contact puteti folosi un produs lubrifiant inainte de aplicarea acestora care sa mentina ochii
hidratati pe parcursul zilei. Este important de stiut faptul ca aceasta afectiune poate aparea si ca efect
secundar al unor medicamente precum anticonceptionalele, antialergicele sau antidepresivele.
Tratament
Aceasta afectiune nu are pana in prezent un tratament specific, exista metode prin care pot fi
ameliorate simptomele.
In tratarea keratitei se apeleaza la tratamentul etiologic si se incearca ameliorarea durerii cat si
a spasmului pupilar.
 CATARACTA

Cataracta este o afectiune medicala caracterizata prin opacifierea congenitala sau

degenereativa a cristalinului.

Diagnosticarea cataractei
Diagnosticul este cel mai usor de stabilit atunci cand pupila este dialatata. Cataractele bine
dezvoltate apar ca opacitati galben-maronii la nivelul cristalinului. Examinarea reflexului rosu
pe pupila dilatata, cu oftalmoscupul la o distanta de 30 cm departare, releva si opacitatiile mici.
Examinarea cu lampa cu fanta ingusta da mai multe detalii despre caracterul, localizarea si
extinderea epacifierii.
Cataractele apar odata cu inaintarea in varsta. Cu toate ca unii oameni nu prezinta factori de
risc aditional, traumatismele, fumatul, alcoolul, expunerea la razele X, caldura luminii
infrarosii, bolile sistemice (ex. diabetul), uveita, medicatia sistemica (ex. corticosteroizi) si
probabil expunerea cronica la UV crisc riscul aparitiei cataractei.
Unele cataracte sunt congenitale si pot fi asociate cu numeroase sindroame si boli.
SIMPTOME
Cataracta se dezvolta in general lent, in decursul anilor. Simptomele timpurii pot fi pierderea
contrastului, perceptia unei senzatii de stralucire, nevoia de mai multa lumina pentru a vedea
vine si probleme in deosebirea albastrului inchis de negru. Mai tarziu, apare incetosarea
progresiva, nedureroasa a vederii.
Cand opacifierea este la nivelul nucleului central al cristalinului (cataracta nucleara) miopia se
poate dezvolta in stadii timpurii. Cataracta localizata sub capsula posterioara a cristalinului
(cataracta subcapsulara posterioara) afecteaza vederea disproportional, deoarece opacifierea
apare la nivelul punctului de incrucisare a razelor de lumina. Aceste cataracte reduc acuitatea
vizuala mai mult atunci cand pupila este contractata (ex. la lumina putermica, sau la citit).
Acestea produc cel mai des senzatie de stralucire, in special in cazul luminilor puternice sau
farurile masinilor noaptea, si pierderea contrastului.

TRATAMENT
Se recomanda folosirea ochelarilor cu protectie UV, reducerea factorilor de risc ca alcoolul,
fumatul si cortecosteroizi, si controlul valorilor glucozei in cazul diabetului zaharat, acestea
intarziind debutul bolii.
Operatia de cataracta
Indicatiile uzuale pentru chirurgie include vederea corectata maxim si vederea care, subiectiv,
limiteaza activitati zilnice indispensabile sau necesare. Indicatiile mai putin frecvente include
cataractele care produc glaucom sau necesitatea de a examina fundul de ochi in scopul
managementului unor boli ca retinopatia diabetica si glaucomul. Indepartarea timpurie a
cataractei nu ofera avantaje.
Indepartarea cataractei este efetuata de obicei sub anestezie topica sau locala. Exista 3 tehnici de
extractie:
•intracapsular - este indepartata ca o singura bucata;
•extracapsulara - nucleul central dur se indeparteaza intr-o bucata si apoi urmeaza cortexul moale
in mai multe bucati mici;
•facoemulsificarea - nucleul este fragmentat prin ultrasunete, apoi contextul moale se
indeparteaza in mai multe bucati mici; acesta din urma fiind procedura preferata datorita inciziei
mici si vindecarii rapide.
Un cristalin de plastic sau silicon se implanteaza aproape intotdeauna intraocular pentru a inlocui
puterea optica de focalizare si marire, pierdute dupa indepartarea cristalinului.