ANUL: AMG II

MODULUL: CHIRURGIE
DR. CRISTESCU MĂRIOARA

CURS CHIRURGIE / OFTALMOLOGIE / SEM II

Ochiul este unul dintre cele mai importante organe senzoriale - probabil este și
cel mai complex dintre toate. Ochiul uman este capabil să sesizeze și să
prelucreze zeci de milioane de informații pe secundă.

Ochiul funcționează asemănător unei camere video - foarte simplu, componentele

sale acționează împreună pentru a vizualiza lumea din jurul nostru

O vedere buna depinde de felul in care aceste componente functioneaza

impreuna.

Anatomia: structura ochiului uman

1
Cornea
Corneea, stratul exterior al ochiului, este mai tot timpul umedă din cauza lichidului
lacrimal care o acoperă. Este încorporată în scleră (partea alba a ochiului), și
împreună formează ceea ce experții numesc tunica externa bulbi. Corneea
acționează ca o fereastră: are formă de disc și este transparentă, permițând
penetrarea luminii. De asemenea, protejează ochiul împotriva influențelor externe,
cum ar fi murdăria, praful sau rănile ușoare. Este in mod natural foarte elastică. Mai
mult decât atât, curbura sa îi conferă calitățile optice și joacă un rol cheie în obținerea
unei imagini clare.
Sclera
Sclera - partea albă a ochiului - este mai groasă și mai puternică decât corneea și
protejează ochiul împotriva deteriorării. Aceasta acoperă practic întregul ochi - cu
doar două excepții: pe partea din față se încorporează corneea, în spate se află
fibrele nervului optic.
Pupilele
Pupila este punctul negru din mijlocul ochiului uman. Aceasta reacționează la lumină
și se adaptează la intensitatea acesteia. Nu pupila, ci irisului face acest lucru posibil.
Starea noastră emoțională poate avea de asemenea un impact asupra dimensiunii
pupilei. Emoțiile; frica sau o mare bucurie, de exemplu, pot determina dilatarea
pupilei, în timp ce alcoolul si drogurile pot provoca, de asemenea schimbarea
dimensiunii acesteia.
Irisul

2
Irisul, un inel colorat, înconjoară puplila și funcționează ca și o deschidere:

controlează cantitatea de lumină care pătrunde în ochi. Într-un mediu cu multă

lumină pupila devine mai mică, permițănd să pătrundă mai puțină lumină. Pe
întuneric, se întâmplă invers: mușchiul circular, sfincterul pupilei de relaxează, iar
pupila se dilată. Astfel se asigură pătrunderea în ochi a unei cantități mai mari de
lumină pe întuneric, și a unei cantități mai mici pe lumină. Irisul determină, de
asemenea, culoarea ochilor noștri și este structurat în mod unic la fiecare dintre noi.
Și-a primit numele după zeița greacă a curcubeului. Ciudat, dar culoarea irisului nu
are nicio influență asupra vederii. Persoanele cu ochi de culoare mai închisă nu văd
lumea mai cenușie decât cei cu ochi de o culoare mai deschisă, de ex. albaștri.
Camerele oculare
Ochiul uman are o cameră anterioară și una posterioară. Acestea sunt golurile din
segmentul anterior care conțin un lichid apos. Acest lichid conține substanțele
nutritive cheie, indispensabile pentru cristalin și cornee, le prevede cu oxigen și îi
ajută în lupta împotriva agenților patogeni. Lichidul apos din camerele ochiului are și
un alt rol: contribuie la menținerea formei ochiului.
Cristalinul (lens crystallina)
Cristalinul focalizează lumina care pătrunde prin pupilă și formează o imagine clară
pe retină. Este elastic și se poate adapta în formă cu ajutorul mușchiului ciliar pentru
a focaliza asupra obiectelor aflate la apropiere și la depărtare. Atunci când ne uităm
3
la obiectele din apropiere, cristalinul se curbează pentru a asigura o vedere clară.
Dacă se focalizează asupra obiectelor de mai departe se aplatizează - asigurând
iarăși o vedere clară. Lentila întoarce imaginea perceptată și o proiectează pe retina
din spate în față. Imaginea se întoarce în poziția corectă după ce se prelucrează de
către creier, mai târziu.
Corpul ciliar (corpus ciliare)
Corpul ciliar joacă un rol major în ceea ce privește ochii noștri: acesta secretă
umoarea apoasă și conține mușchiul ciliar (musculus ciliaris). Prin adaptarea
cristalinului, acesta asigură vederea la depărtare și la apropiere.
Corpul vitros (corpus vitreum)
În interiorul ochiului între cristalin și retină se află corpul vitros. Aceasta constituie cea
mai mare parte a ochiului și după cum sugerează și numele, reprezintă de fapt corpul
său. Este transparent și este format în proporție de 98 % din apă și 2 % din
hialuronat de sodiu și colagen.
Retina
Retina recepționează stimulii luminoși și de culoare pentru a le transmite mai departe
la creier prin nervul optic. Retina acționează pur și simplu ca un catalizator: folosește
celulele sale senzoriale pentru a transforma lumina care pătrunde în ochi în impulsuri
nervoase care sunt apoi procesate de creier. Aceste celule receptoare constau din
conuri (responsabile pentru percepția culorilor) și bastonașe (responsabile pentru
percepția luminii și a întunericului). Acestea sunt prezente cel mai dens în zona
centrală a retinei sau în maculă: aproximativ 95 % dintre celulele receptoare se află
pe o suprafață de aproximativ 5 milimetri pătrați. Aceasta este aproximativ mărimea
unui vârf de ac.
Coroida (chorioidea)
Coroida ochiului uman se situează între scleră și retină și în zonele intermediare între
corpul ciliar și iris. Aceasta asigură aprovizionarea cu nutrienți a celulelor receptoare
de la retină, menține constantă temperatura retinei și are un rol de acomodare, și
anume trecerea de la vederea la apropiere și la distanță și invers - asemănător
modului în care focalizează o lentilă de cameră foto.
Nervul optic (nervis opticus)
Nervul optic este responsabil pentru transferul de informații de la nivelul retinei la
creier. Este format din aproximativ un milion de fibre nervoase (axoni), este de
aproximativ o jumătate de centimetru grosime și iese din retină prin papilă. Acest

4
punct este, de asemenea, cunoscut sub numele de „pată oarbă“, deoarece retina nu
conține celule receptoare în aceea zonă. De aceea, imaginea care cade pe ea este
de fapt o pată neagră - în mod normal, celulele cenușii compensează acest efect
pentru a oferi o imagine coerentă. Cu toate acestea, acest punct nu este de obicei
perceput conștient, deoarece creierul compensează acest defect.
Fovea/pata galbenă (fovea centralis)
O zonă mică de o importanță majoră: fovea este o zonă mai mică de doi milimetri,
însă are un rol major în cadrul sistemului optic. Acesta este situată în centrul retinei
unde densitatea celulelor senzitive este cea mai mare, ceea ce ne permite să vedem
cât mai clar și colorat posibil în timpul zilei. Când ne uităm la un obiect, imaginea
acestuia se rotește în mod automat, astfel încât să poată fi reflectată pe fovee.

Partea exterioară a ochiului uman

Organele din jurul ochilor joacă și ele un rol important în asigurarea vederii: acestea
sunt pleoapele, genele, canalele lacrimale și sprâncenele.
Canalele lacrimale (glandula lacrimalis)
Este vorba de un organ de mărimea unei migdale, care se află pe partea exterioară a
globilor oculari și care produce lacrimile. Secreția glandelor lacrimale, care constă din
săruri, proteine, grăsimi și enzime, este utilizată pentru a umezi și a proteja cornea și
pentru a elimina corpurilor străine din ochi.
Pleoapele (palpebrae)
Pleoapele au rolul de a lubrifia ochii de fiecare dată când clipesc, acesta este un
reflex care protejează în mod natural ochii de vânt, lichide sau corpuri străine. În
medie, oamenii clipesc de opt până la douăsprezece ori pe minut și întind lichidul
lacrimal pe suprafața ochiului în fracțiuni de secundă. Astfel corneea se lubrifiază
permanent și nu se poate usca.
Genele (cilia)
Genele au rol estetic și au o funcție practică: împiedică pătrunderea prafului,
particulelor de murdărie sau a corpurilor străine în ochi. Acest lucru se întâmplă în
mod automat: când aceste fire fine intră în contact cu ceva sau se preconizează că
se va întâmpla acest lucru, genele se închid din reflex.
Sprâncenele (supercilium)
Sprancenele protejează ochii împotriva transpirației, deviază traiectoria prelingerii
picăturilor de transpirație.

5
Principalele funcţii ale ochiului sunt:
 sistemul optic, la nivelul căruia se formează imaginea;
 sistemul de primire şi “codare” a informaţiei transmise la creier;
 sistemul de “deservire”, de asigurare a necesităţii vitale.

Explicarea vederii: cum funcționează ochiul uman

Vederea este un proces complex: înainte de a vedea ceva, în ochi și creier se
derulează un șir întreg de etape individuale. Este vorba de fapt de calea retino-
corticală, care începe la ochi și se termină la creier. Explicat simplu, vederea
funcționează astfel: ochiul absoarbe lumina din mediul înconjurător și o proiectează
pe cornee. Rezultă o impresie vizuală inițială. Apoi, fiecare ochi trimite această
imagine prin intermediul nervului optic la creier, care o prelucrează, și rezultă ceea
ce noi numim „vedere.“ Lumina stă la baza a tot ceea ce vedem. Pe întuneric
complet suntem practic orbi.

Concret, pentru a vedea un obiect, pe acesta trebuie să cadă lumină. Această lumină
se reflectă de pe obiect și este percepută de aparatul vizual. Uitându-ne la un copac,
ochii noștri absorb lumina reflectată de pe acesta: razele de lumină pătrund prin
conjunctivă și cornee. Apoi, ele trec prin camera anterioară și pupilă. Apoi, lumina
ajunge la cristalin, unde se strânge și se transferă către retina fotosensibilă (=
sensibilă la lumină). Acolo se adună și se sortează informațiile vizuale: bastonașele
sunt responsabile de perceperea luminii și a întunericului, iar conurile sunt
responsabile de claritate și perceperea culorilor. Aceste informații se transferă la
nervul optic, care le duce direct la creier, unde sunt evaluate încă o dată, interpretate
și consolidate pentru a forma imaginea pe care o vedem în cele din urmă.

Percepția obiectelor la apropiere și depărtare

Ochii sănătoși reușesc acest lucru în mod automat, fără vreun ajutor - astfel putem
schimba rapid între vederea la apropiere și la distanță și vedem clar obiectele la
ambele distanțe. Această capacitate dinamică de a vedea clar obiectele la distanțe

6
diferite se numește acomodare vizuală. Ea se bazează pe elasticitatea cristalinului.
Atâta timp cât este sănătos, își poate schimba forma și se poate adapta la obiectele
din aproapiere sau depărtare, în funcție de ceea ce vrem să vedem. Cristalinul unui
ochi sănătos este plat și lung - ceea ce este ideal pentru a percepe obiecte în
depărtare. Când privim un obiect aflat în apropiere, cristalinul devine mai curbat: se
modifică pentru a-și schimba distața de percepție și ne permite să vedem în mod clar
obiectele din apropiere. Acomodarea vizuală se declanșează atunci când obiectele
apar neclare pe fovee.

Vederea diurnă
Vederea obiectelor în condiții bune de lumină (vedere fotopică sau vedere pe timp de
zi) este o sarcină asumată de către celulele receptoare responsabile pentru vederea
culorilor: conurile. Pupila are rolul ei în vederea pe timp de zi: cu cât lumina este mai
puternică, cu atât mai mică devine pupila. Se adaptează la diferite intensități ale
luminii și reglează cantitatea de lumină care intră în ochi. Această calitate se
numește adaptarea pupilei la lumină. Ochelarii de soare și lentilele colorate pot
proteja ochiul împotriva luminii prea intense.

Vederea nocturnă

Noaptea ochii trec de la vedere diurnă (vedere fotopică) pe vedere nocturnă (vedere
scotopică). Ochii sănătoși au nevoie de aproximativ 25 de minute pentru a se adapta
la întuneric. Cu cât există mai puțină lumină, cu atât mai active vor fi celulele
receptoare din ochi responsabile pentru percepția luminii și a întunericului, și anume
bastonașele. În același timp, pupilele se dilată pentru a lăsa să pătrundă în ochi cât
mai multă lumină. Ochii sănătoși nu au probleme de adaptare la schimbarea
condițiilor de lumină. Unele boli ereditare, anumite medicamente, leziuni și un deficit
de vitamina A pot cauza o vedere limitată pe timp de noapte sau în condiții de lumină
slabă. Acesta este o problemă care îi afectează pe mulți dintre purtătorii de ochelari.
Pupilele trebuie să se dilate mai mult în condiții de lumină redusă. Ca urmare,

7
profunzimea câmpului vizual este redusă ș vederea spațială este limitată, în timp ce
reflexiile și contrastul redus obosesc ochiul. Tehnologia i.Scription® de la ZEISS
încorporează în designul lentilelor dilatarea pupilelor purtătorului în timpul nopții,
contribuind la îmbunătățirea considerabilă a performanței vizuale în condiții de lumină

Problemele de vedere și bolile de ochi

Miopia, hipermetropia, presbiopia - există numeroase probleme de vedere care pot
limita percepția vizuală. În cele mai multe cazuri este de ajuns să vă procurați o
pereche de ochelari cu lentile potrivite și veți vedea din nou perfect.

Numeroase boli de ochi pot avea un impact semnificativ asupra vederii - și

consecințe grave asupra modului în care percepem lumea din jurul nostru. De la
afecțiuni minore ale ochilor, cum ar fi sindromul de ochi uscat, opacitățile vitroase și
daltonismul până la cataractă, glaucom si degenerescența maculară

Vicii de refracţie

Viciile de refracţie apar atunci când ochiul nu este capabil să focalizeze imaginea pe
retină. Ele nu se pot trata, însă pot fi corectate cu ochelari sau cu lentile de contact.
Mai există o modalitate de corectare a viciilor de refracţie şi anume chirurgia
refractivă. Operaţia este făcută cu laser şi reduce dioptriile, astfel se scapă de
dependenţa de ochelari sau lentile de contact. În general viciile de refracţie sunt
transmise genetic, însă există şi situaţii în care această patologie apare şi la copiii al
căror istoric familial este negativ. Viciile de refracţie sunt: miopia, hipermetropia şi
astigmatismul.

 Miopia
Studiile efectuate arată că aproximativ o treime din populaţie suferă de miopie.
Miopia reprezintă incapacitatea persoanei de a vedea bine la distanţă. Vederea
miopilor la aproape este foarte buna, fiind capabili să vadă şi cele mai mici detalii.
Miopia apare atunci când globul ocular este puţin mai alungit decât ar trebui să fie
sau corneea este prea curbată. Astfel, ochiul miop are o formă uşor ovală şi nu

8
 rotundă, aşa cum este normal; deci lumina nu este proiectată direct pe retină, ci
înaintea acesteia.

Miopia poate fi împărţită în două clase:

 Benignă, fiind denumită şi miopia şcolarului, care e descoperită în jurul vârstei de 6-7
ani, atunci când copilul începe să meargă la şcoală. Are o progresie lentă, până la
vârsta de 25 de ani, când se stabilizează. În acest caz valoarea dioptriilor nu
depăşeşte -6,00 sau -7,00. Pacienţii nu văd bine la distanţă şi primul impuls este să
apropie obiectele de ochi sau să strângă din pleoape pentru o vedere mai eficace la
distanţă.

 Malignă, care este progresivă, apare de la naştere şi evoluează ajungând la dioptii

de

-20,00 sau -40,00. La această formă de miopie apar leziuni intraoculare.

Simptome:
 Vedere neclară la distanţă;

 Nevoia de a privi cu ochii întredeschişi la distanţă;

 Tendinţa de a apropia lucrurile de ochi;

 Durere de cap şi senzaţie de ochi obosiţi;

 Dificultăţi la şofat, mai ales pe timp de noapte;

 Frecarea frecventă a ochilor;

 Clipit excesiv.

 Hipermetropia
Hipermetropia afectează aproximativ un sfert din populaţie. Persoanele care suferă
de acest viciu de refracţie, au o vedere foarte bună la distanţă, însă lucrurile de
aproape nu le văd bine. Oboseala oculară, durerile de cap, vederea în ceaţă după
câteva ore de muncă de aproape ( scris, citi, munca la calculator) sau după
programul de muncă apar în funcţie de gradul hipermetropiei. Vederea de aproape

9
 nu este satisfăcătoare deoarece imaginea se formează în spatele retinei şi face ca
imaginea să devină înceţoşată. Diametrul antero-posterior al globului ocular este mai
mic decât e normal. Lungimea normală a ochiului uman este de 23-24 mm, însă
ochiul hipermetrop are un diametru mai mic de 23 mm.

Există trei grade de hipermetropie:

 Slab – până la 3 dioptrii;

 Mediu – de la 3 la 6 dioptrii;

 Mare – peste 6 dioptrii.

Cauze
Toţi oamenii se nasc cu hipermetropie. Cu creşterea organismului, creşte şi ochiul,
până la vârsta de 5 ani când ochiul are dimensiuni normale. Dacă dezvoltarea
ochiului se opreşte mai repede şi ochiul nu creşte până la dimensiunile normale,
persoana devine afectată de hipermetropie. Această hipermetropie se numeşte
axială ( axă= lungime). Există şi situaţia în care dimensiunea ochiului este normală,
iar corneea şi cristalinul să refracte slab lumina care nimereşte în ochi. Focarul se va
afla după retină şi omul va avea hipermetropie. Acest tip se numeşte hipermetropie
de refracţie.

Simptome
În cazul hipermetropiei este afectată vederea de aproape, dar şi la distanţă. La
persoanele tinere (până în 40 de ani) hipermetropia este corectată cu ajutorul
muşchilor de acomodare, însă cu timpul aceştia nu mai au forţa necesară şi trebuie
purtaţi ochelari de vedere sau lentile de contact.

Pentru a corecta refracţia luminii la ochiul sau ochii hipermetropici, este utilizată o
lentilă cu + care ajută corneea şi cristalinul să focalizeze razele pe retină. Aceste
persoane au nevoie de două perechi de ochelari: una pentru aproape, iar alta pentru
distanţă, sau o pereche de lentile progresive. Chiar şi cu folosirea ochelarilor vor fi
persoane care vor simţii ochii obosiţi, dureri de cap, ameţeli. La hipermetropie,

10
adesea se dereglează vederea stereoscopică, apare strabismul convergent şi se
diminuează acuitatea vizuală.

Odata cu înaintarea în vârstă, capacitatea de acomodare a ochiului slăbeşte,

vederea se înrăutăţeşte constant la lucrul de aproape. Acest lucru se întâmplă
datorită îmbătrânirii cristalinului, în care se pierd din proprietăţile elastice, dar se
slăbesc şi muşchii ciliari. O asemenea stare se numeşte presbiopie.

Persoanele care nu au anomalii de refracţie , presbiopia începe la vârsta de 40-45

ani. Lecturarea la o distanţă normală face ca literele să se contopească şi pentru o
citire clară, textul trebuie îndepărtat de ochi. Cu cât este mai grav gradul de
hipermetropie, cu atât mai devreme se manifestă simptomele.

Tratament
Corecţia hipermetropiei se face în funcţie de vârstă, valoarea hipermetropiei şi de
tulburările obiective sau subiective.

În cazul în care pacientul are până în 20 de ani, tratamentul constă în prescrierea de

către medicul oftalmolog a unei perechi de ochelari sau de lentile de contact.

Pacienţii cu vârsta cuprinsă între 20-40 ani şi au dioptrii până în 5, pot să poarte
ochelari sau să adopte chirurgia refractivă. Pentru pacienţii cu dioptrii mai mari de 5,
tratamentul poate consta în implantarea unei lentile artificiale.

Pentru pacienţii cu vârsta peste 50 de ani, cu dioptrie mare, tratamentul este

personalizat şi constă în impantul unui cristalin multifocal sau lentile de contact
multifocale.

11
 TRAUMATISME OFTALMOLOGICE

Mai frecvente la copii

Traumatismele oculare pot produce adesea orbire sau leziuni ce scad în mod
semnificativ vederea . Frecvent, leziunile produse se tratează cu succes
nelăsând urme importante De multe ori leziuni care nu sunt aparent
importante ascund scăderi semnificative ale acuităţii vizuale, pe care cei mici
nu le observă, sau nu le comunică părinţilor, de aceea este important ca în
cazul unui traumatism ocular, chiar minor, să cerem opinia medicului
oftalmolog.

Corpii străini oculari În cazul iritaţiilor uşoare oculare, a corpilor străini oculari
mobili, gen nisip, scame, este important să spălăm ochiul cu ser fiziologic sau lacrimi
artificiale, (în cazuri extreme în care nu avem la îndemână aceste soluţii, putem iriga
ochiul cu apă), este de asemenea important să împiedicăm copilul să se scarpine la
ochi sau să apese pe globul ocular, pentru a preveni zgârierea corneei, a suprafeţei
transparente a ochiului de către corpul străin. Nu încercaţi să extrageţi cu mâna
corpul străin din ochi! Vizita la medicul oftalmolg este importantă pentru a verifica
leziunile pe care corpul străin le-a produs.În cazul corpilor străini ascuţiţi, înfipţi în
ochi NU încercaţi să extrageţi corpul străin, mergeţi de urgenţă la oftalmolog!

Contactul cu substanţe chimice În cazul în care suprafaţa oculară a intrat în

contact cu orice tip de substanţă chimică (multe dintre ele soluţii de curăţat avute în
casă), trebuie neapărat să îndepărtăm această substanţă din ochi prin spălare, acest
lucru se va începe imediat prin irigarea ochiului cu ser fiziologic sau apă ( băgaţi
copilul în duş şi irigaţi ochii continuu timp de minim 15 minute). Chemaţi salvarea şi
nu uitaţi să verificaţi numele substanţei cu care ochiul a intrat în contact.

12
Ochiul vânăt şi plăgile pleoapelor Vânătăile la nivelul pleoapei pot ascunde leziuni
mult mai grave, de aceea este important consultul de urgenţă la medicul oftalmolog.
Se pot aplica comprese reci pe pleoapă, fără a apăsa pe globul ocular, până la
prezentarea la medic. În cazul tăieturilor sângerânde la nivelul pleoapei, acestea vor
fi acoperite cu comprese sterile, sau în cazuri extreme, materiale curate , având grijă
să nu se apese pe suprafaţa oculară, pentru că tăieturile pleoapei pot fi asociate cu
leziuni penetrante ale globului ocular, care pot fi agravate prin presiune. Consultul
oftalmologic este obligatoriu cât mai precoce. Cel mai bun tratament al
traumatismelor oculare este prevenţia acestora, astfel supravegherea copilului,
achiziţionarea de jucării avizate, izolarea substanţelor chimice cu care copilul ar
putea intra în contact sunt măsuri importante, de care părinţii trebuie să ţină cont.

Sindromul de ochi uscat

Sindromul de ochi uscat este o afecțiune din ce în ce mai întalnită în rândul

populației, din păcate, chiar și la tineri. Telefonul, tableta, laptopul, precum și condiții
de mediu uscat, sunt foarte frecvente în viața noastră, astfel că expunerea la factorii
de risc este una permanentă.

13
 Lacrimile noastre sunt produse de glandele lacrimale și excretate la suprafața
ochiului prin mici ducte (canale).

Sindromul de ochi uscat este o afecțiune oculară, deseori subdiagnosticată, care

constă într-o disfuncție a filmului lacrimal datorată mai multor cauze. Mai poartă
denumirea de kerato-conjunctivită Sicca sau xeroftalmie.
Aproape orice persoană poate să prezinte în cursul vietii simptome legate de ochiul
uscat, de cele mai multe ori neștiind că provin dintr-o tulburare a filmului lacrimal, în
general apărută din cauza condițiilor de mediu (aer condiționat; geam deschis; frig;
lucrul la calculator, privitul îndelung la televizor etc).

Ochiul uscat se manifestă prin secreția lacrimală care poate fi în stare:

 Insuficientă ( deficit de vitamina A, obstrucția ductelor lacrimale prin infecții, tumori sau
chirurghical)

 De hiper-evaporare a lacrimilor (blefarite, expunere corneeană din pareza facială, deficit

de clipire, lentile de contact)

 Cu o compoziție necorespunzătoare (modificarea compoziției dată de medicamente sau

dezechilibre hormonale).

Oricare ar fi categoria de sindrom de ochi uscat, părțile anterioare ale ochiului suferă
o iritație constantă, ajungând până la inflamație.

Semne și simptome

Cel mai frecvent, pacienții acuză senzația permanentă de uscaciune, de mancarime

sau arsură la nivelul ochilor
Senzație intermitentă de nisip/corp străin și care se înrăutațește seara
Fotosensibilitate
Simptomele predomină bilateral, apariția unilaterală datorându-se unui eventual
traumatism chimic sau unei afecțiuni neurologice.

14
 Ochii pot fi roșii (hiperemie conjunctivală) și pot prezenta aspect de conjunctivită.

Tratament

Ochiul uscat NU poate fi vindecat sau tratat cauzal, dar simptomele lui (uscăciunea,
mâncărimea si arsura) pot fi ameliorate.

Există 2 scopuri ale terapiei ochiului uscat:

 ameliorarea simptomatologiei și îmbunătățirea calității vieții pacientului;

 prevenirea apariției unor complicații: infecții bacteriene, virale sau, mai grav, a
perforațiilor sau cicatricilor corneene/conjunctivale.

Recomandări generale pentru evitarea apariției sindromului de ochi uscat:

Evitarea situațiilor răspunzătoare de agravarea simptomatologiei ochiului uscat:
fumul de țigară, praful, aerul rece sau uscat, vântul puternic;
Plasarea ecranului computerului cu 10 – 20 ° sub nivelul ochilor, pentru a reduce
deschiderea fantei palpebrale, micșorând astfel suprafața oculară expusă și
reducând evaporarea; clipirea forțată în timpul lucrului la calculator/TV;
Utilizarea ramelor mari pentru ochelarii de distanță (la persoanele în vârstă la care se
întâlnește mai frecvent ochiul uscat) pentru a scădea expunerea suprafeței oculare la
vânt;

Lacrimile artificiale (sub formă de picături, suspensie, emulsie sau gel) reprezintă un
tratament simptomatic și pot fi pe baza de: metilceluloză, polivinil-alcool, polivinil-
pirolidonă, hialuronat de sodiu (un polimer natural, având caracteristici asemănătoare
cu ale lacrimilor naturale ce au în plus și proprietăți de reepitelizare a corneei).

În timp, datorită utilizării regulate a lacrimilor artificiale creşte producţia de lacrimi

naturale, ţesutul iritat se vindecă, iar iritaţia dispare.

15
 Conjunctivita

Conjunctivita este o inflamatie a mucoasei pleoapelor (tesutul subtire situat pe fata

posterioara a pleoapelor cu rol in apararea si mentinerea umeda a globului ocular).
Cauze
Cauzele cel mai des incriminate in aparitia conjunctivitei sunt urmatoarele:
-infectia cu virusuri
-infectia cu bacterii (precum gonoreea sau chlamydia)
- factori iritanti precum sampoanele, praful, fumul de tigara, gazele si ceilalti poluanti
de mediu, clorul folosit in tratarea apei (piscine)
- alergenii, in special praful, fardurile, polenul, lentilele de contact.
Conjunctivita de cauza infectioasa (etiologie virala sau bacteriana), se poate
transmite de la o persoana la alta, insa nu determina complicatii serioase daca este
diagnosticata si tratata precoce.
Simptome
Simptomele conjunctivitei difera in functie de gradul inflamatiei conjunctivei si include
urmatoarele:
-hiperemia conjunctivala (inrosirea mucoasei conjunctivale)
-hiperlacrimatie
- secretie alb-galbuie, care se depoziteaza la radacina genelor si coltul ochiului, in

16
special dupa somn
-secretie verzuie, groasa, aparuta la nivelul ochiului
- prurit conjunctival (mancarime, aparuta la nivelul mucoasei conjunctivale, care prin
grataj poate accentua hiperemia)
-arsuri oculare
-vedere incetosata
- fotofobie (sensibilitate crescuta la lumina).
Examenului microbiologic al secretiei oculare, poate identifica cauza conjunctivitei,
astfel incat infectiile oculare virale sau bacteriene, pot fi tratate corespunzator.
Tratament

Tratamentul corect al conjunctivitei depinde in primul rand de etiologia acesteia.

Conjunctivita bacteriana, , se trateaza in mod obisnuit cu antibiotice sub forma de
picaturi oculare (colir), unguente sau comprimate. Picaturile oculare si unguentele
trebuie aplicate la nivelul conjunctivei de 3-4 ori pe zi pentru o perioada de 5-7 zile.
Trebuie evitata atingerea directa a conjunctivei cu picuratorul recipientului pentru a
evita contaminarea acestuia cu agentul infectios (bacterie sau virus). Dupa aplicarea
solutiei in unghiul ocular median (deasupra sacului lacrimal), se inchid pleoapele si
se mentin ochii inchisi pentru 1-2 minute, pentru a favoriza absorbtia locala a
medicamentului.
Trebuie sa se retina ca recipientul cu solutie oftalmica este folosit de o singura
persoana si nu trebuie utilizat in comun, de asemenea acesta nu mai poate fi
reutilizat cu o alta ocazie (termenul de valabilitate al acestuia este de aproximativ 30
de zile dupa prima utilizare). Capsulele cu antibiotic se administreaza de asemenea
pentru mai multe zile (5-7 zile). Simptomele conjunctivitei se amelioreaza sau dispar
dupa aproximativ o sapatmana de la initierea tratamentului corect. Este foarte
important ca pacientii diagnosticati cu conjunctivita sa urmeze tratamentul complet
recomandat de medicul oftalmolog si sa nu-l intrerupa chiar daca simptomele s-au
ameliorat, pentru a evita astfel aparitia recidivelor.
Profilaxie
Pentru prevenirea si ameliorarea simptomelor cauzate de conjunctivita, se
recomanda urmatoarele:

- protectia corespunzartoare a ochilor impotriva prafului si iritantilor externi (ochelari

17
de protectie, ochelari de soare, igiena corespunzatoare a ochilor)
- evitarea utilizarii de produse cosmetice (farduri) in special in cazul persoanelor cu o
sensibilitate crescuta
- utilizarea corespunzatoare a lentilelor de contact cu indepartarea regulata si
pastrarea corecta a acestora
- utilizarea "lacrimilor artificiale" (picaturi oculare special realizate pentru a mentine
globul ocular umed si curat. Aceste picaturi pot ameliora simptomele neplacute
cauzate de conjunctivitele determinate de iritanti (mancarime, usturime, senzatie de
corp strain intraocular). .

Dacriocistita

Dacriocistita reprezinta infectia sacului lacrimal, ce se gaseste intre nas si unghiul

intern al pleoapei.

De obicei rezulta in urma blocarii canalului lacrimonazal, prin care lacrimile ajung din
sacul lacrimal in nas.

Blocarea este provocata de infectii banale ale conductului lacrimal, de conjunctivite

cronice sau de inflamatii cronice ale mucoasei nazale. Rar, poate fi produsa de

18
tumori din vecinatate, de traumatisme sau de inflamatii ale sinusurilor fetei. Blocarea
canalului lacrimonazal impiedica eliminarea lacrimilor care se acumuleaza,
producand infectia si inflamatia mucoasei sacului lacrimal care genereaza
dacriocistita.

Dacriocistita poate fi acuta sau cronica.

Aceasta afectiune este mai frecventa la copii. Canalele lor lacrimale sunt dezvoltate
insuficient si se blocheaza usor.

Bebelusii au episoade frecvente de reinfectie. Insa, in majoritatea cazurilor, problema

se rezolva de la sine pe masura ce copilul creste.

La adulti, infectia poate pleca de la un traumatism sau o inflamatie a sinusurilor

nazale. In majoritatea cazurilor, insa,cauza este necunoscuta.

Semne si simptome

 in general afecteaza doar un singur ochi

 lacrimare excesiva
 roseata si inflamare
 scurgeri purulente
 umflatura inflamata si rosie la unghiul intern al pleoapei inferioare

Diagnostic

Dacriocistita se descopera printr-un control oftalmologic. Medicul va determina

extinderea blocajului. Se pot face culturi din secretiile purulente pentru a identifica
tipul infectiei

Tratament

Tratamentul dacriocistitei depinde de varsta, cauza infectiei, daca este cronica sau
acuta.

Copiilor, de obicei, li se recomanda masarea usoara a zonei dintre ochi si nas pentru
deblocarea canalului. In acelasi timp li se administreaza picaturi cu antibiotice sau
unguente cu antibiotice pentru tratarea infectiei.

19
Interventia chirurgicala poate fi necesara in caz ca tratamentul medicamentos nu
este eficient.

Inainte de operatie medicul poate trata copilul cu antibiotice pentru a se asigura ca

infectia este inlaturata. Interventia se face sub anestezie generala.

Pentru deblocarea ductului lacrimonazal se foloseste o sonda.

La adulti, medicul poate indeparta obstructia irigand ducatul lacrimonazal cu o solutie

salina. Interventia chirurgicala este uneori necesara daca irigarea si antibioticele nu
au efect si infectia devine cronica. In aceste cazuri se efectueaza
dacriocistorinostomie, sub anestezie generala pentru a crea un nou pasaj de
scurgere al lacrimilor.

Orjeletul
Orjelet

Orjeletul (urciorul) si salazionul sunt probleme care pot interveni la nivelul unei mici
glande sebacee de la nivelul pleoapei superioare sau inferioare.
Urciorul (sau orjeletul extern) este infectia unei mici glande sebacee de la nivelul
pleoapei, care inconjoara baza unei gene. Initial apare ca o mica umflatura rosie,
moale, care atinge un maxim in 3 zile; urciorul se sparge, apoi dreneaza si se
vindeca in aproximativ o saptamana.
Orjeletul intern, ca si urciorul este o infectie. Acesta afecteaza insa glanda sebacee
mai profund in interiorul pleoapei. Acestea sunt de obicei mai mari si dureaza mai

20
mult decat urciorul.
Cauze
Cauza urciorului este deseori necunoscuta, dar poate apare datorita:
- frecatului pleoapei, iritand glandele sebacee. Bacteriile de la nivelul mainii pot
cauza infectia
- utilizarea rimelului, conturului de ochi sau a altor produse cosmetice, care pot irita
ochiul. Daca aceste produse sunt contaminate cu bacterii poate apare o infectie

Tratament
- spalarea pleoapei sau de-a lungul liniei genelor cu sapun fin sau sampon delicat
(cel pentru copii de exemplu) pentru a reduce sansele infectiei daca sunt
antecedente de urcior recurent sau semne de blefarita. Se poate prepara un sapun
delicat acasa amestecand sapun neiritant, ca samponul pentru copii, cu o cantitate
egala de apa calda. De obicei 30 mililitri din fiecare sunt suficienti. Se va utiliza un
prosop curat sau vata inmuiate in solutia preparata pentru spalarea blanda a
pleoapei.

Blefarita

Blefarita reprezintă o afecțiune ce presupune inflamația pleoapelor . Această

inflamație a pleoapelor întâlnită în blefarita se asociază cu senzația de iritație și cu
apariția unor scuame la nivelul genelor. Pleoapele în blefarita vor fi astfel roșii și
edemațiate, uneori fiind prezente și secreții; orificiile glandulare pot fi și ele afectate.

21
Când vorbim de inflamația pleoapelor din blefarită, trebuie să menționăm că aceasta
afectează în special marginile libere palpebrale, fie superioare, fie inferioare.

Cauze și factori favorizanți

Există anumiți factori favorizanți ai acestei afecțiuni, între care amintim:

 vicii de refracție necorectate

 un flux lacrimal insuficient
 diabetul zaharat
 diverși factori hormonali (în perioada pubertății sau la menopauză)
 infecții repetate
 avitaminoze
 cosmeticele utilizate
 dermatita seboreică
 alergii
 medicamente
 poluarea, umiditatea, frigul etc.

Dintre agenții infecțioși care sunt detectați cel mai frecvent menționăm:

Simptome

Pacienții care suferă de această afecțiune au pleoapele afectate, prezentând

următoarele semne și simptome:

 pleoape roșii, edemațiate

 scuame fine la nivelul genelor, asemănătoare cu mătreața
 senzație de usturime sau arsură
 prurit
 senzație de corp străin
 durere
 lăcrimare sau secreții moderate
 fotofobie uoară ș.a.

22
După agentul etiologic discutăm de:

 blefarită seboreică
 blefarită stafilococică
 blefarită alergică (rar).

După formele clinice descriem:

 blefarită eritematoasă
 blefarită scuamoasă
 blefarită ulceroasă
 blefarită mixtă, putând avea combinații ale celor de mai sus.

Evoluție

Evoluția blefaritei este de obicei cronică, pacienții prezentând perioade în care

simptomele lipsesc, și perioade de exacerbare a acestora.

Complicatii

 pierderea genelor (alopecie ciliară)

 afectarea corneei (keratite, ulcerații corneene)
 extrem de rar infecția persistentă la acest nivel poate determina apariția unor
carcinoame ale pleoapei ș.a.

Tratament

Tratamentul blefaritei include:

 igiena corespunzătoare
 masajul pleoapelor
 aplicarea tratamentului medicamentos, topic sau sistemic, după caz.
 igiena corespunzătoare.

23
 Glaucom

In acceptiunea actuala, glaucomul reprezinta o afectare progresiva a nervului optic

asociata de cele mai multe ori cu (si cauzata de) cresterea presiunii intraoculare.

Cauze

Cresterea presiunii introculare este cauzata de aparitia unui dezechilibru intre

secretia si eliminarea lichidului intraocular (umoarea apoasa).

Exista anumite conformatii ale ochiului care predispun la dezvoltarea acestui

mecanism de crestere a presiunii intraoculare, conformatii care se pot mosteni de la
familie.

Persoanele care au rude apropiate suferind de glaucom au un risc mai mare de a

dezvolta aceasta boala.

24
Simptome

Glaucomul poate fi pentru o lunga perioada de timp o boala asimptomatica. O

tensiune intraoculara mediu crescuta nu da simptome dar actioneaza insidios asupra
nervului optic determinand distrugerea progresiva a fibrelor sale.

Rareori, in faze avansate ale glaucomului, pot aparea dureri de cap, senzatia de
presiune in zona oculara iar cand nervul optic este aproape complet distrus apare si
scaderea vederii.

Pentru o perioada indelungata glaucomul se manifesta doar prin ingustarea campului

vizual (pe care pacientul nu o sesizeaza), vederea centrala fiind in acest timp perfect
pastrata.

Evolutie

In lipsa tratamentului glaucomul duce la pierderea completa si ireversibila a vederii

prin distrugerea totala a nervului optic. Stadiul in care glaucomul este depistat este si
cel in care el va ramane in cazul in care tratamentul instituit este eficient, fibrele
nervoase pierdute nefiind regenerabile.

De cele mai multe ori glaucomul este diagnosticat la un control de rutina. De aceea
este recomandabil anual un consult oftalmologic complet tuturor persoanelor trecute
de 40 de ani, mai ales daca provin din familii cu glaucom.

Diagnostic

Diagnosticul de suspiciune de glaucom se pune atunci cand la un control de rutina

depistam o tensiune intraoculara care depaseste limitele normale cuprinse intre 10-
21 mmHg.

Diagnosticul de glaucom se stabileste prin alte investigatii care pot sa confirme o

25
afectare a nervului optic:

- examinarea fundului de ochi (inclusiv aspectul nervului optic)

- examinarea campului vizual poate depista deficite de functie a nervului optic deja
instalate.

- tomografia nervului optic arata in detaliu structura fibrelor nervoase

- pahimetria masoara grosimea corneei si este importanta deoarece masurarea
tensiunii intraoculare se realizeaza prin aplicarea unor presiuni aplicate la nivelul
corneei; rezultatele acestor masuratori pot fi influentate in plus sau in minus prin
existenta unei cornei mai groase sau mai subtiri fata de media statistica.

Tratament

De cele mai multe ori, tratamentul glaucomului este medicamenos, prin instilarea
unor picaturi care scad tensiunea intraoculara fie prin reducerea productiei de
umoare apoasa, fie prin facilitarea eliminarii din ochi.
Daca raspunsul la picaturi nu este satisfacator se poate asocia si cu un tratament cu
laser. Prin impactele laser aplicate in zona prin care lichidul intraocular este eliminat
se poate imbunatati evaluarea acestui lichid.

In cazurile de glaucom agresiv, in care tensiunea intraoculara nu poate fi stapanita si

in care se constata o alterare progresiva a fibrelor nervului optic este necesara
interventia chirurgicala. Aceasta realizeaza o cale de scurgere a umorii apoase in
exces intr-un spatiu subconjunctival de unde este rezorbit.

Chiar operat, glaucomul este o boala care nu se vindeca niciodata. Uneori este
necesara instilarea de picaturi antiglaucomatoase si dupa operatie. La nevoie
interventia se poate repeta dar aceasta se intampla doar in cazuri exceptionale.

Pacientul care sufera de glaucom trebuie sa stie ca toata viata va trebui sa fie urmarit
din punct de vedere al tensiunii intraoculare, al structurii si functiei nervului optic,

26
urmand sa se prezinte la controale ale caror periodicitate o stabileste medicul
oftalmolog in functie de ritmul de evolutie al bolii sale.

Cataracta

Cataracta inseamna opacifierea lentilei ochiului, numita cristalin. In mod normal

aceasta lentila este perfect transparenta si asigura focalizarea imaginii pe retina,
adica vederea clara.

Cataracta congenitala este prezenta chiar de la nastere, uneori de sine statatoare,

alteori in cadrul unor sindroame malformative complexe.

Apare sub forma unui reflex albicios in pupila ochiului afectat. Necesita un diagnostic
si tratament de urgenta (in primele luni de viata), altfel functia vizuala a ochiului
respectiv nu mai poate fi recuperata.

Cauze

Cataracta este in general apanajul varstei, ea aparand ca o imbatranire a

cristalinuliui. Aceasta boala poate aparea insa si in cadrul unor stari patologice
generale (ex: diabet, tratament indelungat cu cortizon) sau oculare (miopia forte,
27
inflamatii sau traumatisme ale ochiului). Dintre factorii de mediu, cel mai des
incriminat in aparitia cataractei este soarele.

Simptome

Cel mai frecvent pacientii cu cataracta descriu o incetosare progresiva a vederii, cu

scaderea sensibilitatii la contrast si denaturarea culorilor (acestea par mai terne, mai
intunecate).

Evolutie

In lipsa unui tratament, cataracta ajunge sa impiedice complet patrunderea luminii in

ochi, deci duce la pierderea completa a vederii (persista doar senzatia de lumina si
intuneric).

Tratament

Singurul tratament eficient care poate fi aplicat in cataracta este interventia

chirurgicala. Aceasta consta in extragerea continutului opac al cristalinului natural cu
ajutorul unei sonde fine cu ultrasunete.

Se pastreaza doar sacul cristalinului in care se introduce un implant artificial care va

suplini functia cristalinului natural. Interventia este inalt tehnologizata, desfasurandu-
se pe o incizie de aproximativ 2 mm care nu mai necesita sutura.

Recuperarea vizuala se constata de obicei chiar de a doua zi postoperator, dar

vindecarea completa a ochiului se obtine cam la o luna dupa operatie. In acest timp
pacientul va face un tratament local cu picaturi (antibiotice si antiinflamatorii), va
pastra o igiena riguroasa a zonei oculare si va evita orice fel de presiune pe ochiul
operat.

28
Nu exista un moment optim pentru operatia de cataracta. In general se indica
operatia atunci cand scaderea vederii incepe sa deranjeze in activitatea zilnica a
persoanei respective.

Este de preferat sa nu se astepte pana in ultimele faze de evolutie a cataractei

pentru ca in aceste faze cristalinul este mai dur si mai greu de extras prin tehnica
mentionata, cu un traumatism mai mare pentru tesuturile oculare si cu riscul unor
complicatii intraoperatorii mai mare.

DEZLIPIREA DE RETINA

29
Dezlipirea de retina este o afectiune oftalmologica grava deoarece nedepistata si
netratata rapid duce la orbire. Se produce atunci cand cele doua membrane din care
este compusa retina se desprind una de cealalta (membrana retiniana care capteaza
lumina se detaseaza de membrana vasculara, cea care asigura nutritia). Afecteaza,
de obicei, un singur ochi, dar poate fi si bilaterala, caz in care afecteaza ambii ochi.

Decolarea retinei poate fi primitiva si se produce din cauza imbatranirii retinei, la

persoane de peste 50-60 de ani. Risc crescut prezinta si persoanele care au un
istoric familial al acestei afectiuni.

De asemenea, poate aparea ca o complicatie in evolutia urmatoarelor situatii:

30
 traumatisme oculare, variatii mari de presiune, eforturi fizice intense, chiar si dupa un
stranut foarte puternic;
 miopie mare – forte;
 retinopatie diabetica;
 tumori intraoculare;
 distrofie retiniana, retinopatie de prematuritate (la copiii nascuti inainte de termen si
mai ales cu greutate mica la nastere);
 interventii chirurgicale pentru cataracta.

Semnele care pot indica dezlipirea de retina constau in:

 aparitia unui „val” inaintea ochilor. Este important de precizat din care parte a aparut
„valul”, deoarece cu timpul acesta se poate extinde si poate ocupa tot campul vizual;
 sesizarea unor puncte luminoase ca niste scantei sau fulgere;
 denaturarea imaginii literelor privite, a obiectelor, ceea ce indica faptul ca dezlipirea a
cuprins centrul retinei;
 scaderea brusca si ireversibila a vederii, pacientul de multe ori o descrie ca pe o
“perdea neagra” care acopera de multe ori jumatate din vedere.

Uneori pacientul sesizeaza ca in pozitia orizontala a corpului vederea se

imbunatateste pentru ca retina se reasaza, iar in pozitie verticala, defectele vederii
reapar, pentru ca acesta se desprinde din nou de membrana vasculara.

Este important de mentionat ca dezlipirea de retina nu este dureroasa.

Diagnosticul

Numai medicul oftalmolog poate preciza daca s-a produs dezlipire de retina si pentru
a stabili diagnosticul sunt necesare urmatoarele investigatii:

 controlul acuitatii vizuale, care va indica starea membranei centrale a retinei;

 examinarea vederii laterale (prin perimetrie-camp vizual) pentru evaluarea retinei la
periferia acesteia;
 masurarea presiunii intraoculare (tonometria) – in cazul dezlipirii de retina aceasta
poate fi sub nivelul normal (ochiul devine hipoton ,mai” moale”);

31
 examinarea fundului de ochi (oftalmoscopia) stabileste locurile de rupere a retinei si
numarul acestora si evidentiaza segmentele subtiate, care pot conduce la aparitia
noilor focare de decolare;
 ecografia oculara va evidentia dimensiunile retinei dezlipite si starea corpului vitros.

Rezultatele investigatiilor enumerate si examinarea fundului de ochi vor da

posibilitatea medicului sa va recomande tratamentul necesar.

Tratamentul

Succesul tratamentului depinde, in mod direct, de ajungerea rapida la medic, in

decurs de maxim 24-72 de ore, dar si de locul in care s-a produs ruptura. Din pacate,
daca este afectata zona centrala, sansele de recuperare a vederii sunt aproape nule.

Tratamentul este strict chirurgical si are ca scop stabilizarea rupturii si refacerea

retinei. Insa, in cazul in care ruptura a afectat partea centrala a retinei (macula),
vederea va fi compromisa chiar daca interventia chirurgicala a fost realizata cu
succes.

In functie de tipul de dezlipire a retinei, chirurgul va alege una din metodele stabilite
de operatie sau o combinatie a acestora:

 Vitrectomia este metoda cu ajutorul careia se inlatura corpul vitros modificat si in

locul acestuia se introduce o substanta (silicon lichid sau gaz special) care
reataseaza din interior retina de membrana vasculara
 Coagularea laser se aplica pentru a delimita regiunile rupturii si segmentele subtiate

ALTE AFECTIUNI ALE OCHIULUI

1. Ptoza palpebrala

32
Este o coborare uni- sau bilaterala a pleoapei superioare (pleoapacazuta) ca urmare
a unei leziuni congenital sau dobandite a musculaturii sau inervatiei sale.
Tratamentul ptozelor palpebrale(pleoapecazute) este eminamente chirurgical, cele
congenitale se opereaza de regula (cu unele exceptii) in jurulvarstei de 3 ani, iar cele
dobandite la aproximativ 6 luni de la debutul lor.

2. Strabismul este o afectiune oculara in care axele celor doi ochi nu sunt
paralele (ochii nu privesc in aceeasi directie).

33
Strabismul poate fi:

Orizontal
-convergent, cand ochii sunt deviati spre nas
-divergent, cand ochii sunt deviati catre ureche

34
Vertical

-cand un ochi este mai sus si celalalt mai jos

Combinat cand o deviatie orizontala se asociaza cu o deviatie verticala. Strabismul

poate fi manifestat tot timpul sau intermitent.

Exista si alte forme mai rare de strabism in care ochii apar nealiniati doar in anumite
pozitii ale privirii. Uneori acest tip de strabism determina o pozitie vicioasa a capului.

Cauzele strabismului

Cauzele strabismului pot fi multiple. In foarte multe dintre cazurile de strabism

aparute la copil, motivele aparitiei bolii raman necunoscute, insa alte cauze pot fi
ereditatea, viciile de refractie, vederea scazuta a unui ochi din diverse motive (leziuni
ale fundului de ochi, cataracta, tumori intraoculare), afectiuni neurologice, afectiuni
ale orbitei, afectiuni ale muschilor oculari, tumori si malformatii intracraniene etc.

Transmitere

Strabismul nu are un patern de transmitere genetica, insa riscul de aparitie al

acestuia in familiile in care exista cazuri de strabism este mai mare

Simptome

-ochii nu sunt aliniati in aceeasi directie permanent/intermitent/ sau doar in anumite

pozitii ale privirii
-adoptarea unei pozitii ciudate a capului

-vederea scazuta la unul dintre ochi

-vederea scazuta la ambii ochi (asociere cu vicii mari de refractie)

35
-vederea dubla (in strabismul recent instalat)
-aprecierea gresita a distantelor in spatiu/neindemanare

Evolutie si complicatii

Fara tratament vederea ochiului deviat scade foarte mult.

In cazurile in care strabismul este secundar unei patologii oculare, complicatiile fara
tratament depind de cauza ce a produs strabismul.

Diagnostic

Este foarte important ca examinarea oculara in strabism sa fie facuta cat mai
aproape de momentul observarii deviatiei oculare de catre un medic oftalmolog cu
experienta in oftalmopediatrie/strabologie (indiferent de varsta pacientului).

Examinarea are ca scop decelarea cauzei care a produs strabismul si decizia asupra
tipului de tratament necesar.

Investigatii si analize necesare

De cele mai multe ori un examen oftalmologic complet ce include si examenul

ortoptic este suficient. Rar, in anumite forme de strabism se pot face investigatii
imagistice ale muschilor extraoculari.

Cand strabismul este secundar unei patologii oculare/generale se pot asocia

investigatii diverse in functie de cauza.

Tratamentul in strabism este de mai multe tipuri

Optic: uneori simpla corectie a viciului de refractie si purtarea corectiei optice are ca
rezultat realinierea ochilor.

36
Ortoptic

-efectuarea de exercitii ortoptice in anumite forme de strabism (mai rar)

-purtarea de prisme (rar)
-ocluzia unui ochi

De foarte multe ori strabismul se insoteste de ambliopie, adica de vederea scazuta a

unuia dintre ochi, de obicei cel care deviaza mai mult. Ocluzia ochiului cu vedere mai
buna un anumit timp duce la recastigarea acuitatii vizuale a ochiului neacoperit, daca
acest timp de tratament se face la varsta mica (pana la 6-7 ani).

Chirurgical
In anumite tipuri de strabism chirurgia are pe langa scopul estetic-de realiniere a
ochilor si un scop functional de inlaturare a vederii duble, cand acesta exista, sau de
recuperarea vederii binoculare cum este cazul in Esotropia infantila/ congenitala (un
tip de strabism in care ochii sunt deviati spre nas, care apare in primele luni de
viata ).

In acest tip de strabism daca operatia pentru realinierea a ochilor se face devreme
pana la maximum 2 ani, exista sanse de recuperare a vederii binoculare.

6. Retinopatia diabetica

Multi dintre pacientii cu diabet dezvolta in timp manifestari oculare, dintre care
retinopatia diabetica este cea mai importanta. Diabetul determina afectari ale vaselor
sanguine mici de la nivelul retinei (o componenta a ochiului situata in partea
posterioara a acestuia, care are rol de a capta imaginile si de a trimite informatiile la
creier).

Retinopatia diabetica se poate manifesta prin tulburari de vedere, chiar orbire. Se

poate preveni aparitia retinopatiei prin mentinerea glicemiei in limite normale sau
aproape de normal.
37
Aceste masuri incetinesc progresia retinopatiei si previn pierderea vederii.
Retinopatia diabetica este o boala ce progreseaza in timp. In fazele incipiente, vasele
de sange mici de la nivelul retinei se subtiaza. In timp, vasele de sange dezvolta mici
anevrisme (largiri ale diametrului vasului), care se pot rupe si pot determina
acumulari de sange in gelul vitros (fluidul cu consistenta de gel din interiorul ochiului).
Pe masura ce boala progreseaza se vor forma noi vase de sange la nivelul retinei.
Acest lucru poarta numele de retinopatie proliferativa. Aceste vase de sange nou
formate se rup si sangereaza cu usurinta in interiorul ochiului, producand alterari ale
vederii.

Aceste rupturi si sangerari pot determina formarea de cicatrici care vor duce la
retractia retinei si in cele din urma la dezlipirea retinei de peretele posterior al
globului ocular - dezlipirea de retina.

Simptomele retinopatiei diabetice includ:

- vedere incetosata sau distorsionata sau dificultati de citire;

- puncte luminoase sau intunecate in campul vizual;
- pierderea vederii partiala sau totala sau senzatia de "vedere printr-un val";
- durere la nivelul ochiului.

Tratament

Nu exista vindecare in cazul retinopatiei diabetice, cu toate acestea laserterapia

(fotocoagularea) este eficienta in prevenirea pierderii vederii daca se practica inainte
ca retina sa sufere leziuni severe.

Extragerea chirurgicala a corpului vitros (vitrectomie) poate de asemenea sa ajute la

imbunatatirea vederii in cazul in care retina nu a fost sever afecata. Desi simptomele
nu apar decat tarziu in evolutia bolii, diagnosticul precoce prin screening este foarte

38
important. Cu cat retinopatia este dignosticata in fazele incipiente, terapia este mai
usoara si probabilitatea ca pierderea vederii sa para este mai mica.

Nu este necesar tratamentul retinopatiei in cazul in care nu este afectata partea

centrala a retinei (macula) sau in cazul in care partea laterala a retinei a fost sever
lezata. Cu toate acestea, este necesar un control oftalmologic in fiecare an.

In cazul in care macula a fost afectata sever (edem macular) este nevoie de laser.
Extragerea chirurgicala a corpului vitros (vitrectomia) se efectueaza atunci cand apar
hemoragii intravitroase sau in cazul dezlipirii de retina. Vitrectomia este indicata si in
cazul in care se formeaza tesut cicatriceal sever la nivelul lui.

Tratamentul retinopatiei este eficient in prevenirea, intarzierea si reducerea pierderii

vederii, dar nu realizeaza o vindecare. Persoanele care au fost tratate pentru
retinopatie sunt monitorizate frecvent de un medic oftalmolog.

Majoritatea pacientilor cu retinopatie au nevoie de mai multe cure de terapie pe

masura ce boala avanseaza. Ideal ar fi ca tratamentul sa se faca precoce in evolutia
bolii, pentru a preveni aparitia complicatiilor severe, decat sa se incerce tratarea
tulburarilor grave de vedere odata ce acestea s-au instalat.

Daltonism
Alte denumiri: Cecitate cromatica

Daltonismul, denumit stiintific cecitate cromatica, este o stare patologica, o tulburare

a vederii cromatice, constand in incapacitatea de a deosebi unele culori de altele
(mai ales rosu si verde, culorile complementare). In aceasta afectiune fie receptorul
responsabil pentru culoarea verde, fie cel pentru culoarea rosie, nu functioneaza
deloc si astfel persoanele vad in negru sau gri.

Distingerea galbenului si a albastrului poate fi, de asemenea, problematica, desi

aceasta forma de daltonism este mai putin frecventa.

39
Conditia variaza de la usoara la severa. Daca sunteti complet daltonist, forma
cunoscuta sub numele de discromatopsie, vedeti numai in gri sau alb-negru. Cu
toate acestea, aceasta conditie este foarte rara.

Daltonismul este mai frecvent la barbati si poate fi mostenit sau dobandit.

Cauze

Daltonismul apare atunci cand nu puteti vedea culorile in mod normal. In retina,
exista doua tipuri de celule care detecteaza lumina. Ele sunt numite celule cu conuri
si celule cu bastonase. Celulele cu bastonase detecteaza numai lumina si intunericul
si sunt foarte sensibile la niveluri scazute de lumina. Celulele cu conuri, in schimb,
detecteaza culoarea. Exista trei tipuri de celule cu conuri care permit distingerea
culorilor: pentru rosu, verde si albastru. Daltonismul apare cand unul sau mai multi
fotoreceptori din celulele cu conuri lipsesc, nu functioneaza sau nu detecteaza o
culoare. Forma severa apare cand toti cei trei fotoreceptori de culoare lipsesc, iar
forma usoara apare cand fotoreceptorii sunt prezenti, dar un tip de celule cu conuri
nu functioneaza corect.

Cauzele care pot duce la daltonismul dobandit sunt:

 Traumatisme ale retinei, ale nervului optic sau cerebrale;

 Medicamente - unele medicamente care trateaza
problemele cardiace, hipertensiunea arteriala, disfunctia
erectila, infectiile, tulburarile nervoase si problemele
psihologice;
 Expunerea la toxine, precum sulfura de carbon sau
anumite ingrasaminte;
 Consumul de droguri;
 Anumite boli, precum: anemia falciforma, diabetul,
degenerescenta maculara, boala Alzheimer, glaucomul,
boala Parkinson, alcoolismul cronic si leucemia.

Majoritatea oamenilor cu daltonism se nasc cu aceasta afectiune, boala fiind

transmisa de la mama la copil.

40
In cazul daltonismului dobandit boala poate sa nu afecteze ambii ochi simultan si in
aceeasi masura. De asemenea, exista tendinta de a se agrava in timp.

La glaucom, presiunea interna a ochiului sau presiunea intraoculara este prea mare.
Presiunea dauneaza nervului optic care poarta semnale de la ochi la creier pentru a
putea vedea. Ca rezultat, capacitatea dvs. de a distinge culorile poate scadea.
Incapacitatea persoanelor cu glaucom de a distinge albastru si galben a fost
remarcata inca din secolul al XVIII-lea.

Factori de risc

Barbatii au un risc mult mai mare de a se naste cu daltonism decat femeile, care
rareori au aceasta problema.

Avand anumite conditii, puteti creste riscul de deficit de culoare dobandit, inclusiv:

 Glaucom;
 Diabet;
 Degenerarea maculara;
 Boala Alzheimer;
 Boala Parkinson;
 Alcoolismul cronic;
 Leucemie.

Anumite medicamente pot, de asemenea, creste riscul de a dobandi daltonismul,

cum ar fi medicamentul de hidroxiclorochina. Acesta este utilizat pentru tratarea
artritei reumatoide, printre alte conditii.

Simptome

Manifestarile daltonismului variaza in functie de forma acestuia. In unele cazuri,

daltonismul are o manifestare usoara si pacientul nu realizeaza ca sufera de aceasta
afectiune.

In general, semnele si simptomele sunt observate de parinti atunci cand acestia ii

invata pe copii culorile. Semnele sunt:

41
  Dificultati de a vedea culorile in mod obisnuit in conditii de
iluminare corespunzatoare;
 Incapacitatea de a face diferenta dintre nuantele aceleiasi
culori sau dintre culori similare. Este mai frecvent pentru
culorile rosu si verde sau albastru si galben;
 Copiii nu sunt atenti cand coloreaza;
 Probleme in identificarea creionului de culoare rosie sau
verde sau a oricarui creion de culoare cu rosu sau verde in
compozitia sa (de exemplu violet, maro);
 Miros mancarea inainte de a manca;
 Au un excelent simt al mirosului;
 Vad bine noaptea;
 Au sensibilitate la lumini puternice;
 Intampina dificultati atunci cand citesc de pe pagini
colorate sau scris colorat pe un fond altul decat alb;
 Se pot plange ca ii dor ochii sau capul daca privesc ceva
rosu pe fundal verde sau invers.

La unii oameni problema este nedetectata deoarece ei au invatat sa asocieze

anumite culori cu anumite obiecte. De exemplu, ei stiu ca iarba este verde asa ca ei
numesc culoarea pe care o vad verde.

Ar trebui sa va adresati medicului daca dumneavoastra sau copilul dumneavoastra

sunteti daltonisti. Ei vor putea confirma diagnosticul si pot exclude alte probleme
grave de sanatate.

Diagnostic

Pentru diagnosticul daltonismului se utilizeaza cel mai frecvent testul

pseudoizocromatic Ishihara, care este format dintr-o serie de planse cu puncte
colorate. O cifra (de obicei, una sau mai multe cifre arabe) este incorporata in
imagine ca un numar de puncte de culoare putin diferita fata de restul si poate fi
vazuta de cei cu vedere normala, dar nu si de cei care sufera de daltonism.

Setul complet de teste are o varietate de combinatii de culori pentru cifra sau fundal
si permite diagnosticarea tipului de discromatopsie.

42
Testele pseudoizocromatice Stilling, Polack si Rabkin se bazeaza pe acelasi
principiu ca si testele Ishihara, doar ca au reprezentate alte simboluri in loc de cifre.

Testele de clasificare si asortare - teste Farnsworth - sunt formate din cutiute in culori
spectrale, de saturatie si luminozitate constanta.

Tratament

Nu exista tratament care sa vindece daltonismul. Doar in cazul daltonismului

dobandit prin medicamente, expunere la toxice sau datorita unor boli, intreruperea
medicatiei care cauzeaza probleme de vedere, toxicului sau tratarea afectiunilor
oculare pot avea ca rezultat o imbunatatire a vederii cromatice.

Purtarea unui filtru colorat pe ochelari sau o lentila de contact colorata poate
imbunatati perceptia asupra contrastului dintre culori. Acest filtru schimba spectrul
luminii care il traverseaza in asa fel incat acesta sa produca un stimul in ochiul
persoanei care sufera de daltonism asemanator celui al unei persoane cu vedere
cromatica sanatoasa.

Folosind lentilele de corectie, daltonistii pot sa perceapa si nuantele cromatice pe

care anterior nu le puteau distinge. Prin acest tip de lentile se poate imbunatati
capacitatea unui daltonist de a distinge culorile, iar in 80% din cazuri poate determina
corectia completa.

43
Examinarea oftalmologica completa de rutina cuprinde:
Anamneza - discutia dintre doctor si pacient, in cadrul careia acesta din urma explica
de ce a venit la control, ce probleme oculare anterioare a avut, furnizeaza informatii
referitoare la antecedentele sale medicale (boli asociate, tratamente efectuate,
eventuale alergii) si antecedentele familiale.
Examinarea aspectului exterior al ochilor si pleoapelor
Autorefractometria – permite masurarea dioptriilor cu ajutorul unui aparat special
(cunoscut mai ales sub denumirea de dioptron; pentru copiii sub 3 ani se utilizeaza
un alt aparat, Plus Optics, capabil sa efectueze masuratoarea de la distanta);

Uneori (mai ales la tineri), este necesara repetarea acestei masuratori dupa folosirea
unor picaturi, adica se efectueaza refractometrie cu cicloplegie.

Scopul utilizarii picaturilor este acela de a determina adevaratele dioptrii, inlaturandu-

se, pentru o scurta perioada de timp, reglajele efectuate de musculatura ochiului.

Dupa aceste picaturi, pentru cateva ore, este dificila vederea la aproape, iar la
distanta apare fotofobie (lumina supara). Efectul dureaza cateva ore.

Determinarea acuitatii vizuale - consta în citirea de catre pacient, a unor cifre si

litere de pe un panou luminos,( OPTOTIP ) situat la distanta, apoi citirea unui text
imprimat (testarea vederii la aproape). In acest moment, daca este nevoie, se
prescriu ochelari.
Verificarea motilitatii oculare (a miscarilor ochilor) - pentru depistarea unui
strabism, a unei pareze si apoi, testarea vederii binoculare (capacitatea celor doi ochi
de a functiona in simultan).
Biomicroscopia - permite examinarea partii anterioare a globului ocular (cornee,
iris, cristalin). Uneori, se poate utiliza o substanta colorata (fluoresceina). Metoda
permite o mai buna vizualizare a unor eventuale rani la nivelul partii anterioare a
ochiului. Aceasta substanta nu modifica vederea.
Examinarea fundului de ochi (interiorul ochiului) - pentru vizualizarea retinei,
vaselor de sange si nervului optic. Ideal ar fi sa se efectueze de fiecare data dupa
dilatarea pupilei (dupa utilizarea picaturilor care modifica vederea). Dupa acest test

44
nu este indicat sa conduceti si ar fi bine sa purtati ochelari de soare. Efectul dureaza
cateva ore.

In practica, in general, se efectueaza obligatoriu examenul fundului de ochi fara

picaturi. Daca este nevoie (pacientul sufera de anumite afectiuni, daca se constata
existenta unor modificari la nivelul structurilor oculare etc), examinarea se repeta
dupa administrarea picaturilor de dilatare a pupilei.

Masurarea tensiunii oculare, cu precadere la persoanele trecute de 35 de ani sau

la persoanele cu antecedente familiale de glaucom, la cele cu aspect particular al
papilei nervului optic. Masuratoarea se poate face prin metoda non-contact
(tensiunea oculara se masoara cu ajutorul unui jet de aer, fara sa se atinga ochiul)
sau prin metoda contact, cu atingere. Aceasta din urma este mai precisa si
presupune administrarea inainte a unor picaturi de anestezie (care insa nu modifica
deloc vederea). Masurarea tensiunii oculare permite depistarea glaucomului,
afectiune care poate duce la orbire.
Discutia finala dintre pacient si medic - se stabileste diagnosticul, daca este nevoie,
se prescriu ochelari, tratamente, se stabilesc alte investigatii necesare pentru
obtinerea unor amanunte suplimentare (exista multe alte explorari oftalmologice ce
se pot efectua, insa doar la nevoie), se stabileste data urmatorului control. Cu
aceasta ocazie pacientul, daca doreste, poate cere lamuriri suplimentare.

In anumite situatii, examinarea poate sa nu cuprinda toti acesti pasi – de ex., cand
pacientul vine cu corp strain ocular: chiar daca se verifica vederea, nu este momentul
prescrierii ochelarilor.

Text: Dr. Diana Stoenescu, Medic Primar Oftalmolog, Doctor in Stiinte Medicale

45
 EXPLORAREA FUNCTIONALA A ANALIZATORULUI
VIZUAL- OPTIONAL

1.EXAMENUL ANATOMIC

Se realizeaza la luminazilei,iluminat lateral si se examineazapleoapele, genele,

conjunctiva. Se evidentiazacorpiistraini. In camera obscura se examineaza cornea,
camera anterioara, irisul, pupilasicristalinul.

2.DETERMINAREA ACUITATII VIZUALE

Se determina cu ajutorulOPTOTIPULUI ( A B C 1 2 3 W E M ) pt. distanta care

cuprinde: litere, cifresisemene de diferitemarimi. Persoana de examinatva fi
asezatape un scaun la 5m distanta de OPTOTIP.

Acuitateavizuala se determinape rand la fiecareochi, incepandintotdeauna cu

ochiuldrept.Ochiulstang se acopera cu un triunghinegru. Pt. un ochi normal trebuiesa
fie vazutsicititultimul rand.

Acuitateavizuala se consideranormalacandesteegala cu
5/5(adica1)lafiecareochi.Inaceastasituatieochiisunt EMETROPI.

3.DETERMINAREA CAMPULUI VIZUAL

Campulvizualestespatiulpe care-l cuprindeochiul in timpcepriveste un punct fix. Se

masoara cu ajutorulunuiaparatdenumitPERIMETRUL F`O`RSTEC. Interpretarea se
face utilizand o schema tip pt. ochiuldreptsi o altapt.ochiulstang.

4.DETERMINAREA SIMTULUI CROMATIC

Examineazacapacitateapacientului de a distingeculorile. Se face cu

ajutorulunorcartoanecolorate.Pt. profesiunileobisnuitelimitelefiziologice ale
simtuluicromaticsuntdistingereaculorilor: rosu ,galben, verdesialbastru de la 75cm
distanta de ochi.

46
5.OFTALMOSCOPIA( examenulfundului de ochi)

Examinarea se face intr-o camera obscura cu ajutorulOFTALMOSCOPULUI care

maresteelementele de 15 -20 de ori. Prinoftalmoscopiedirecta se
examineazacorpulvitros, retina ,pataoarba , patagalbenasivaseleretiniene. Pt.
examinareafundului de ochi (f.o.) estenecesar ca pupilasa fie dilatata.Inacestscop se
vadistilauna, douapicaturi de HOMATROPINA 1% sau MIDRIUM in sacul
conjunctival cu 30min. inainte de examinare.

6.MASURAREA TENSIUNII INTRAOCULARE

Se determina cu ajutorulOFTALMODIAMETRULUI imediatdupaexamenulfundului de

ochi. Val. Norm.=14-20mmHg. Este indicatin:Glaucom, bolicardiovasculare, Diabet,
bolipulmonare.

 Determinarea acuităţii vizuale (AV)

Acuitatea vizuală sau vederea centrală reprezintă aptitudinea ochiului de a percepe

detalii spaţiale.

Acestea sunt măsurate prin unghiul sub care sunt văzute.

Toate obiectele sunt văzute sub un unghi format din razele care pleacă din
extremităţile obiectului şi se încrucişează în punctul nodal al ochiului pentru a ajunge
pe retină.

Pregătirea materialelor şi instrumentelor necesare:

47
OPTOTIP _ PLANSA CARTON

Pentru determinarea AV sunt necesare:

– optotipul Snellen, care este un panou iluminat electric ce conţine 10 rânduri de

litere de mărimi diferite destinate a fi văzute sub un unghi vizual de 5º de la o
anumită distanţă. în dreptul fiecărui rând este precizată distanţa de la care un ochi
emetrop le citeşte. pentru copii şi analfabeţi literele sunt înlocuite de figuri geometrice
sau alte semne;

– trusa cu lentile pentru aprecierea dioptriei de corecţie.;

– ocluzor.

Pregătirea pacientului:

Psihică

– informarea pacientului privind derularea procedurii;

48
– obţinerea acordului şi a colaborării în timpul examinării.

Fizică

– se cercetează AV a fiecărui ochi în parte, acoperindu-se pe rând cu un ocluzor şi

apoi a ambilor ochi simultan;

– pacientul va fi aşezat în faţă optotipului iluminat electric, pe un scaun, la o distanţă

de 5 m;

Îngrijirea pacientului după procedură:

– nu necesită îngrijiri deosebite;

– este ajutat, în caz de AV redusă, să se deplaseze în salon sau până la aparţinător

(când se face ambulatoriu).

 Determinarea campului vizual

al unui individ se realizeaza prin intermediul unui test capabil sa evalueze atat
vederea centrala cat si cea periferica. Testul pentru determinarea campului vizual
constituie de fapt un fel de harta a campului vizual pentru fiecare glob ocular in parte.
Testul pentru determinarea campului vizual reprezinta o examinare subiectiva.
Pentru ca acesta sa ofere informatiile relevante necesare pentru ca pacientii sa
inteleaga instructiunile testarii, sa devina cooperanti si sa realizeze testarea in
totalitate.

SCOP

Testul pentru determinarea campului vizual se realizeaza in urmatoarele scopuri:

 Pentru detectarea semnelor leziunilor nervului optic sau prezenta glaucomului;

 Pentru detectarea bolii retinale centrale sau periferice;
 Pentru detectarea afectiunilor pleoapelor precum ptosisul;

49
  Pentru diagnosticarea bolilor care afecteaza nervul optic sau a bolilor ce
afecteaza modalitatea de transport a informatiei de la nivelul globilor oculari la
nivelul cortexului occipital al creierului unde informatiile sunt procesate in
imagini.

PREGATIRE PACIENT

Pentru realizarea testului de determinare a campului vizual nu sunt necesare

pregatiri premergatoare speciale.

PROCEDURA

Testul pentru determinarea campului vizual se poate realiza printr-o multitudine de

metode. Acestea examineaza fiecare glob ocular in parte cu globul ocular
contralateral acoperit pentru eliminarea oricarei erori. In cursul testarii pacientii
trebuie sa priveasca inainte.

Testul cel mai simplu pentru determinarea campului vizual poate sa se efectueze in
timp ce pacientii privesc inainte si numara degetele aratate de medicul specialist. Cu
toate acestea, in general, campul vizual esre masurat prin intermediul unuii aparat
computerizat in cadrul cabinetului medicului optometrist, a medicului oftalmolog sau
a medicului neurolog. Pentru realizarea unui astfel de test, un glob ocular este
acoperit, iar pacientul este rugat sa isi aseze capul la nivelul unui suport. Ulterior,
cand pacientul vede lumina si miscari de diverse intensitati in locuri diferite trebuie sa
apese un buton. In cadrul tuturor testelor standard, prima data se realizeaza testarea
globului ocular drept, urmata de testarea globului ocular stang. Prin intermediul
procesului numit, se poate crea o harta computerizata a campului vizual.

Pacientii supusi efectuarii Testului de determinare a campului vizual nu resimt nici un

fel de disconfort pe parcursul procesului de examinare.

RISCURI

50
Realizarea Testului de determinare a campului vizual nu implica riscuri pentru
pacientii supusi examinarii.

 Determinarea simţului cromatic

Simţul cromatic este facultatea retinei de a percepe diferitele radiaţii monocromatice
din spectrul vizibil, emise sau reflectate de obiectele din jur.

Vederea cromatică normală:

Obiectele sunt văzute colorate, în măsura în care ele reflectă mai mult anumite
radiaţii monocromatice şi le absoarbe pe celelalte; obiectele roşii reflectă radiaţii roşii,
cele verzi reflectă radiaţii verzi, etc. Obiectele albe reflectă toate culorile, în timp ce
obiectele negre le absorb. Variaţiile culorilor sunt în funcţie de calităţile caracteristice
fiecărei culori în parte: tonul/nuanţa, luminozitatea şi saturaţia (gradul de puritate al
culorii). Prin combinarea acestor caracteristici se poate obţine o mare gamă de
culori, din care ochiul distinge numai o parte. Pentru a se explica cromatismul
ochiului, se admite că în retina diurnă ar exista 3 feluri de conuri, conţinând fiecare
din ele un pigment fotosensibil pentru o anumită culoare fundamentală: unul pentru
roşu, altul pentru verde şi altul pentru violet. Orice culoare din natură se poate obţine
prin amestecul celor trei culori fundamentale, variind cantitatea, luminozitatea şi
saturaţia. Zona privilegiată a retinei în elaborarea mesajului colorat este la nivelul
maculei. Anomaliile senzaţiei de culoare se manifestă prin confuzia culorilor de către
persoanele afectate care socotesc asemănătoare sau identice culori ce sunt
diferenţiate de ochiul normal.

Indicaţii:

Determinarea simţului cromatic se face pentru diagnosticarea:

– discromaziilor congenitale: anomalia DALTON (lipsa de percepţie a senzaţiei de

roşu); lipsa senzaţiei de verde (denteranopie); lipsa senzaţiei de violet (tritanopie);

51
– cromatopsiilor – tulburări dobândite ale senzaţiei cromatice în urma unor intoxicaţii
exogene sau prin perturbarea mediilor transparente (cataractă, afakie, hemoragii în
corpul vitros).

Metode de testare:

În funcţie de principiul de testare a simţului cromatic sunt:

– colorimetrele şi anomaloscoapele – reprezintă aparatura utilizată în cercetare sau

centre specializate şi are ca principiu obţinerea unei senzaţii cromatice identice cu
aceea a unei plaje de referinţă, prin amestecul altor culori pentru care se cunosc
anumiţi parametri. Aceste egalizări se pot realiza şi pe calculator,

– probele de asortare şi clasificare presupun recunoaşterea de către subiect a unor

eşantioane colorate cu tonalităţi diferite şi clasificarea lor în ordinea tonalităţilor;
eşantioanele pot fi bucăţi de lână sau pioni coloraţi;

– metodele de confuzie – sunt cele mai cunoscute. Se numesc astfel pentru că se

bazează pe confundarea tonalităţilor la străluciri identice de către subiecţii cu vedere
cromatică deficitară; există mai multe tipuri de tabele pseudoizocromatice, cele mai
cunoscute fiind Isihara şi Rabkin; aceste tabele reprezintă planşe în care anumite
simboluri (cifre, litere, figuri geometrice) sunt formate din plaje colorate de aceeaşi
tonalitate, saturaţie şi luminozitate diferite, pe un fond format din alte tonalităţi de
aceeaşi saturaţie şi luminozitate cu simbolurile.

Shinobu Ishihara a fost oftalmolog şi profesor al Universităţii din Tokio a inventat

testele care-i poartă numele pentru verificarea recruţilor în armată, cu ajutorul
medicului său asistent care era discromat, şi le-a publicat în 1917. De atunci acestea
au devenit principalele teste pentru depistarea anomaliilor de percepţie a culorii.
Testul original cu planşe de hârtie/carton se face într-o cameră luminată adecvat de
soare, fără raze directe sau lumină artificială.

Discromaţii (persoanele cu alterări ale simţului cromatic) identifică după luminozitate

tonurile pe care nu le văd, de cele pe care le văd. Testul este cu atât mai sensibil, cu
cât diferenţele între tonuri sunt mai mici. Există planşe de contraprobă, percepute
52
doar de către discromaţi nu şi de către subiecţii normali, uşoara diferenţă între
semne şi fond e dată de componenta albastră şi mascată de roşu şi verde). De
asemenea, există şi planşe de demonstraţie- pentru înţelegerea principiului-
percepute şi de către normali şi de către discromaţi.

Timpul de recunoaştere al simbolului prezentat este de 15 sec.

– Probe de denumire: din această categorie fac parte lanternele colorate (sau
cromatoscoapele). Metoda constă în prezentarea de stimuli coloraţi subiectului, de
diferite mărimi ce trebuiesc recunoscuţi la distanţa de 5m, subiectul trebuind să
precizeze tonul (culoarea). Intensitatea culorilor se poate modifica cu ajutorul unor
filtre, simulând modificarea culorii în funcţie de condiţiile atmosferice.

Importanţa depistării discromaziilor:

Omul percepe lumea cu cele cinci organe de simţ ale sale. Dintre acestea cele mai
multe informaţii le primeşte prin intermediul vederii. La omul modern transmiterea
informaţiei prin organele de simţ se face astfel: Văz 90% ; Auz 5% ; Pipăit 2%; Gust
2%; Miros 1%. De aceea nu e totuna dacă exploatăm la maximum posibilităţile
existente în vedere. Pierderile de informaţie în cazul percepţiei culorilor diminuează
calitatea vieţii, degradează siguranţa prelucrării informaţiilor şi prin acestea
influenţează în mod negativ timpul de reacţie a recunoaşterii.

Dintre discromaziile congenitale, daltonismul sau lipsa de percepţie a senzaţiei de

roşu este cea mai importantă prin consecinţele pe care le are.

– se cunosc mai mult de o sută de ocupaţii unde daltonismul creează o situaţie

defavorabilă. de exemplu: doctor, dentist, tehnician dentar, coafor, cosmetician,
pantofar, vitrinier, ceramist, industria textilă, fabrici de vopsea, producţia de
medicamente, industria alimentară, etc.;

– daltonismul este dezavantajos mai ales în copilărie. La această vârstă copilul este
într-o situaţie defavorabilă la învăţătură şi în aprecierea de sine. Copiii de vârsta între
4-10 ani de exemplu pot să coloreze iarba cu roşu, acoperişul cu verde şi din
această cauză pot să primească note rele, iar după toate acestea ceilalţi râd de ei,
53
nu văd bine figurile colorate din manuale, creta colorată de pe tablă, liniile colorate
ale hărţilor;

– în circulaţie daltoniştii sunt extraordinar de periculoşi atât pentru propria persoană

cât şi pentru ceilalţi. Persoanele cu percepere cromatică corectă observă de departe
luminile semafoarelor şi a lămpilor de stop. Sunt dese accidentele în care daltonişti
trec peste şine în pofida indicatorului roşu de la barieră;

. Ochelarii de corecţie pot ajuta foarte mult;

– bărbaţii daltonişti se îmbracă în culori neaşteptate şi nepotrivite, de la caz la caz, îşi

pun şosete desperecheate;

 Examenul fundului de ochi,

Se efectueaza in principal cu doua echipamente oftalmologice, cu ajutorul

oftalmoscopului sau cu un biomicroscop.

Medicul specialist are acces sa priveasca prin pupila normala sau dilatata cu ajutorul
unor substante speciale observand astfel retina si elementele ei. Unele modificari
patologice de la nivelul retinei sugereaza prezenta unui proces inflamator, tumoral
sau ale unor modificari vasculare la nivelul creierului, retina fiind considerata „ca o
prelungire a creierului”.

Era digitala a facut ca investigatiile in oftalmologie sa devina foarte exacte, camerele

cu senzori digitale rivalizeaza cu echipamentele cu film pentru culoare, contrast,
sensibilitatea si rezoluţie. Beneficiile potentiale ale imaginii electronice sunt
semnificative. Lentilele Single Lens Reflex (DSLR) de inalta calitate, au devenit tot
mai accesibile si au inceput sa inlocuiasca echipamentele bazate pe film. In practica
au inceput sa se utilizeze fisele medicale electronice, iar imaginile foto digital pot fi
importate direct si comprimate apoi stocate in baza de date. Examenul fundului de
ochi este o investigatie ce a evoluat mult in ultimii ani si este tot mai des folosita nu
numai pentru tratarea ochilor ci si ca mod de investigare desine statator pentru
afectiuni ale creierului.

54
Examenul fundului de ochi,

face parte din examinarea neuro-oftalmologica si de multe ori, desi este o

investigatie de rutina, scoate la suprafata afectiuni si modificari patologice pe care
alte metode de investigatie le evidentiaza mai greu. Desi nu este o investigatie greu
de suportat, trebuie spus ca medicul oftalmolog se uita prin ochi pentru a vedea prin
pupila retina. Problema este ca este o opertiune ce necesita lumina, si mai trebuie
spus ca pupila se micsoreaza cand este expusa la lumina. Este un gest reflex.
Pentru aceasta medicul foloseste cateva picaturi de anestezic, o substanta ce
mareste pupila si un gel transparent pentru a se apropia cu oftalmoscopul de
suprafata ochiului.

Măsurarea tensiunii intraoculare

Este recomandată pentru a depista o eventuală creștere a presiunii

intraoculare, care predispune la apariția glaucomului

Tonometria este recomandată pentru a depista o eventuală creștere a presiunii

intraoculare, care predispune la apariția glaucomului, afecțiune care se manifestă
prin alterarea nervului optic, ceea ce duce la pierderea treptată a vederii.
De asemenea, cu ajutorul tonometriei este monitorizată și evoluția unui pacient
ce suferă de glaucom, astfel încât medicul poate vedea dacă răspunde sau nu la
tratament.
Folosim tonometria digitală. Această metodă de măsurare a tensiunii
intraoculare este non-invazivă și non-contact. În acest caz nu este nevoie de picături
oftalmice anestezice. În timpul procedurii, medicul nu atinge direct ochiul, ci este
folosit un jet de aer care aplatizează corneea. Tonometrul măsoară presiunea
intraoculară rezultată în urma schimbării luminii care se reflectă la suprafața corneei
în timp ce este supusă la jetul de aer. Acest tip de tonometrie este cel mai ușor de
efectuat copiilor.
În cazurile la limită, putem măsura tensiunea intraoculară prin
aplanotonometrie,care presupune instilarea de picături anestezice, ulterior substanță
colorantă și examinarea la biomicroscop, prin aplicarea unui dispozitiv pe cornee.

55
56