Școala Postliceală Henri Coandă Timişoara

Specializarea AMG
Grupa IB

PORTOFOLIU PENTRU DISCIPLINA

BIOFIZICĂ

Profesor
Maurea Sofia Elev
Gălian Emanuela -Georgiana

_____________________________________Ti
mişoara______________________________

2021

ELEMENTE DE OPTICĂ BIOLOGICĂ- OCHIUL

OCHIUL este un organ a cărui principală funcție este cea de a
detecta lumina. Se compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de
lumină, capabil să le transforme în impulsuri nervoase.
Ochiul uman dispune de peste 2 milioane de parti componente, fiind
al doilea organ ca si complexitate al corpului uman, dupa creier.
Functia sistemului oftalmologic este vederea, poate cel mai important
simt al omului. Fiind un organ foarte important care asigura vederea,
responsabilitatea noastra este sa avem grija de sanatatea si confortul
lor. Exista boli care pot afecta globul ocular, nervul optic sau anexele
ochiului – conjunctiva, pleoapele, muschii sau nervii oculomotori.

VEDEREA LA OM
Lumina pătrunde prin partea din față a ochiului printr-
o membrană transparentă numită cornee, înconjurată de o zonă numită
albul ochiului sau sclerotică. În spatele corneei se găsește irisul, un disc
colorat (acesta are un caracter unic pentru fiecare individ). Între cornee și
iris există un lichid numit umoare apoasă. Irisul este perforat în centru de
un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă. Pentru ca ochiul să nu fie
deteriorat, atunci când lumina este foarte puternică, pupila se contractă (și
prin urmare, se micșorează); iar în caz contrar, atunci când este întuneric,
pupila se mărește. În continuare, lumina traversează cristalinul, acesta
având funcția de lentilă biconvexă, apoi umoarea sticloasă, în final
imaginea fiind proiectată pe o membrană
numită retină. Pleoapele și genele au rolul de protecție a ochilor. O
membrană subțire transparentă, denumită conjunctivă, căptușește interiorul
pleoapelor și o parte din sclerotică.

FORMAREA IMAGINII

În cazul ochiului emetrop (vederea normală), imaginea se formează pe

retină. Pentru ca razele de lumină să se poată focaliza, acestea trebuie să
se refracte. Cantitatea de refracție depinde în mod direct de distanța de la
care este văzut obiectul. Un obiect situat la o distanță mai mare necesită
mai puțină refracție decât unul situat la o distanță mai mică. Cel mai mare
procentaj din procesul de refracție are loc în cornee, restul refracției
necesare având loc în cristalin.
Lumina trece prin mediile transparente (cornee, umoare apoasă, umoare
sticloasă și cristalin) si formează o imagine răsturnată pe retină. Pe retină,
celulele specializate transformă imaginea în impulsuri nervoase. Acestea
ajung prin nervul optic până la regiunea posterioară a creierului. Acesta din
urmă interpretează semnalele printr-un mecanism complex care implică
milioane de neuroni.
Razele de lumină suferă la nivelul ochiului o refracție triplă:

1. razele de lumină își schimbă direcția;

2. o refracție are loc la nivelul corneei și câte una pe fiecare față a
cristalinului;
3. imaginea se formează pe retină, pe pata galbenă și este reală,
mai mică și răsturnată.

COMPONENTELE OCHIULUI ȘI FUNCȚIILOR LOR

Văzul este cel mai complex dintre simţurile noastre. Creierul

foloseşte pentru vedere o parte mult mai mare decât pentru
celelalte simţuri. Ochii sunt globi de consistenţă tare, cu diametru
de circa 2,5 cm plini cu lichid. 
Priviţi cu atenţie schema ochiului uman din imagine, încercând să
identificaţi elementele componente descrise mai jos: 
Sclerotica este partea albă (numită şi albul ochiului). Ea este ca
o manta dură care păstrează forma sferică a ochiului şi-l
protejează. 

Cornea este o membrana transparentă, ce lasă lumina să intre în

ochi şi ajută la focalizarea privirii. In spatele corneei se află o
zonă lichidă numită umoarea apoasă. 
În spatele corneei se găsește irisul, un disc colorat (diferit la
fiecare persoană) în culori precum verde, albastru, căprui. Irisul
se găseşte în faţa cristalinului, el comportându-se ca o diafragmă
ce reglează cantitatea de lumină ce intră în interiorul ochiului.
Irisul este perforat în centru de un orificiu de culoare neagră,
denumit pupilă. In lumină puternică irisul micşorează pupila,
astfel încât în ochi să nu intre prea multă lumină, care ar putea
dăuna celulelor - senzor din interior. In lumină slabă irisul
măreşte pupila pentru a lăsa să intre mai multă lumină. 
Cristalinul este o lentilă biconvexă care va forma o imagine
reală, răsturnată şi mai mică decât obiectul pe care îl privim. 
In spatele cristalinului, ochiul este umplut cu o substanţă
transparentă, gelatinoasă, numită umoare sticloasă. 
Retina este o membrană subţire ce acoperă doar partea din
spate a globului ocular. Nervii ochiului răspândiţi în interiorul
retinei, transformă retina într-un ecran sensibil la lumină care o
ajută să formeze imagini. Pleoapele și genele protejează ochii. O
membrană subțire transparentă, denumită conjunctivă,
căptușește interiorul pleoapelor și o parte din sclerotică. Glande
mici, localizate sub pleoape, produc în permanență lacrimile.
Acestea sunt etalate într-un strat uniform, în urma mișcărilor de
clipire a pleoapelor, ceea ce împiedică uscarea acestor suprafețe. 
Pentru ca un obiect să fie văzut în mod clar, imaginea trebuie să
se formeze exact pe retină. Pentru a vedea obiecte situate la
distanţe diferite, ochiul se reglează singur schimbându-şi forma
cristalinului. Dacă obiectul este aproape, distanţa la care se
formează imaginea creşte, ceea ce „obligă” lentila cristalinului să
devină rotundă şi mai groasă. Aceasta face ca distanţa focală a
cristalinului să se micşoreze, iar distanţa la care se formează
imaginea să se menţinută constantă, altfel spus ca imaginea să
se formeaze tot pe retină. 

Dacă obiectul este situat la depărtare, distanţa la care se

formează imaginea scade, ceea ce „obligă” lentila cristalinului să
devină mai subţire şi mai plată. Acest lucru duce la creşterea
distanţei focale a cristalinului, ajutând imaginea să se formeaze
pe retină. Capacitatea ochiului de a forma imagini ale unor
obiecte situate la distanţe diferite se numeşte putere de
acomodare.
Care sunt distanţele între care putem observa clar imaginile
obiectelor? 
Punctul proximum (P.P.) este cea mai mică distanţă la care
putem aşeza un obiect pentru a obţine imagini clare pe retină.
Pentru un ochi normal, punctul proximum se află la 25cm de
ochi. 
Punctul remotum (P.R.) este cea mai îndepărtată distanţă la
care putem aşeza un obiect pentru a obţine imagini clare pe
retină, cu ochiul pe deplin relaxat. Pentru un ochi normal, punctul
remotum se află la infinit (adică la distanţe de 20m).  

DEFECTELE VEDERII

Orice deviere de la starea emetropă(vederea normală) reprezintă un defect

de vedere. Cele mai des întâlnite defecte de vedere ale ochiului uman sunt:

 Miopia este cel mai des întâlnit defect de vedere, aceasta având

un caracter patologic(apare la naștere) și ia loc atunci când globul
ocular al ochiului miop este mai mare decât cel al ochiului normal,
imaginea formându-se în fața retinei. Miopia este corectată cu
ajutorul lentilelor divergente.
 Hipermetropia este de asemenea un defect patologic, aceasta
însă luând loc mai rar decât miopia. Globul ocular al ochiului
hipermetrop este mai mic decât cel al ochiului normal, în
consecință imaginea formându-se în spatele retinei. Hipermetropia
este corectata cu ajutorul lentilelor convergente.
 Prezbitismul este un defect de vedere care apare de obicei la
bătrânețe, acesta comportându-se în același mod precum
hipermetropia, acesta fiind cauzat de atrofierea elasticității
cristalinului. Prezbitismul este tratat cu ajutorul unei lentile
convergente.
 Strabismul are drept cauză slăbirea unuia dintre mușchii externi ai
globului ocular, acesta fiind corectat prin exerciții de întărire a
musculaturii ciliare.
 Cataracta apare cel mai frecvent, la persoanele cu o vârstă
înaintată, aceasta fiind cauzată de pierderea treptată a
transparenței(opacifierea) cristalinului. În cazul cataractei
congenitale, aceasta este corectată prin secționarea unei porțiuni
a irisului și a capsulei cristaliniene ori prin extragerea cristalinului
și înlocuirea acestuia cu un cristalin artificial reprezentat de către o
lentilă biconvexă.
 Astigmatismul este o boală oftalmologică manifestată printr-o
deformare a corneei care atrage după sine o refracție defectuoasă
a razei de lumină în globul ocular. În cazul astigmatismului, razele
de incidenta de lumină albă ce sosesc la ochi sub formă de raze
paralele vor suferi un proces intens și inegal de refracție, și prin
urmare, cu cât această refracție diferențiată va fi mai mare, cu atât
astigmatismul va fi considerat mai grav.
 Alcătuirea ochiului : ●tunica externă: -sclerotica ,, albul ochiului " ,
alb sidefie, fibroasă -cornea transparentă:situată
anterior,bombată, transparentă ☆ ●tunica medie: -coroida(rol de
hrănire) -corpul ciliar(produce umoarea apoasă) -irisul:,,floarea
ochiului",cu orificiul pupila ☆ ●tunica internă: -retina:conține
celulele fotosensibile(celule cu con,celule cu bastonaș)
 Pe retină se găsesc: ●pata galbenă(zona de maximă acuitate
vizuală)-locul unde diametrul ochiului atinge retina(conține celule
cu con) ☆ ●pata albă-locul unde nervul văzului părăsește retina
(nu conține celule fotosensibile)
 Glaucomul
 Dezlipire de retină
 Retinopatia diabetică
 Retinopatia hipertensivă
 Conjunctivita
 Keratopatia
 Daltonism
 SITOGRAFIE

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ochi#Vederea_la_om

https://lensa.ro/blog/recomandari/ochiul-uman-si-vederea/

https://sites.google.com/site/pentruadevenioftalmolog/resources/componentele
-ochiului-uman-si-functiile-lor