Școala Postliceală Henri Coandă Timişoara

Specializarea AMG
Grupa IB

PORTOFOLIU PENTRU DISCIPLINA

Ψ
PSIHOLOGIE GENERALĂ ŞI MEDICALĂ

Profesor Elev
Indrieş Liviana Gălian Emanuela -Georgiana

______________________________Timişoara______________________________
2020
TEMA 7

ABORDAREA PACIENTULUI IN SITUAŢII DE CRIZĂ

ŞI ÎN FAZĂ TERMINALĂ

“Felul in care oamenii mor, ramane in memoria celor care vor trai mai departe”
Cecily Saunders

Practica medicală, dincolo de faptul că reprezintă o meserie, poate fi considerată şi o artă,

deoarece, pe lângă profesionalism şi o imensă responsabilitate, reclamă şi har, pe care însă nu-l pot
deţine decât puţini oameni. Profesiunea medicală poate fi considerată cea mai veche dintre acelea cu
un caracter profund umanist. Dacă celelalte profesiuni satisfac necesităţi importante ale omului (de
alimentaţie, de habitat, de instrucţie), profesiunea medicală are ca scop apărarea valorii celei mai de
preţ a omului – sănătatea.
Etica medicală se preocupă de aspectele morale ale practicii medicale, reprezentând o ramură specifică
a eticii generale în condiţii deosebite de activitate terapeutică, de reabilitare şi profilaxie şi include
probleme specifice, cum sunt: interacţiunile dintre medic, pacient şi aparţinători; interacţiunile dintre
asistentul medical, pacient şi rudele acestuia, precum şi cele dintre medic şi colegii de lucru; problema
erorilor medicale, respectarea confidenţialităţii etc., vor fi incluse tot în acest domeniu.
Îngrijirile paliative nu sunt o nouă disciplină medicală, ci un nou mod de abordare şi de acordare a
ingrijirilor, care solicită din partea profesioniştilor din sănătate abilităţi în comunicare şi o abordare
aparte, profesională, atentă, empatică şi fără sentimentalisme. Acestea sunt transmurale şi
multidisciplinare, cu extensie în segmentul psihosocial şi comunitar al acordării îngrijirilor. Îngrijirea
paliativă este o îngrijire complexă, activă şi intensă, care promovează calitatea vieţii bolnavilor şi
familiilor acestora. Când tratamentele curative nu mai sunt oportune sau eficace, îngrijirea paliativă
devine esenţială şi indispensabilă.
Îngrijirile paliative cuprind totalitatea acţiunilor destinate să atenueze simptomele unei boli
(între care, în particular, durerea pe care aceasta o provoacă), fără a o vindeca totuşi. Îngrijirile
paliative sunt acordate îndeosebi bolnavilor aflaţi în fază terminală a unei boli incurabile.
- Îngrijirile fizice constau în punerea sub oxigen, în schimbarea poziţiilor bolnavului, în administrarea
de medicamente şi, eventual, în practicarea unor intervenţii chirurgicale de confort. Lupta împotriva
durerii intense şi continue pe care o provoacă, sper exemplu, cancerul în faza terminală se bazează pe
administrarea de analgezice majore (opiacee), uneori administrate la cerere prin mici doze
intrarahidiene (în lichidul cefalorahidian). Blocajul chirurgical, prin secţionarea unuia sau mai multor
nervi, al influxului nervos care transmite durerea poate, de asemenea, să fie avut în vedere.
- Compania psihologică permite lupta împotriva anxietăţii, a depresiei, a fricii, a revoltei sau a
regretului legat de apropierea morţii, sau contra ruşinii cauzate de sentimentul de neputinţă sau de
gradul de decădere.
- Supraveghere: îngrijirile paliative pot fi acordate în unităţi specializate, dar şi la domiciliul
bolnavului, de către un personal format în acest scop, şi în colaborare strânsă cu familia şsi cu medicul
curant.

Atitudinea asistentei medicale

Prin “atitudine” înţelege comportamentul asistentei medicale faţă de bolnav şi faţă de celelalte
categorii de personal şi, bineînţeles, comportamentul său etic general. Se ştie că pacientul are, pe toată
durata bolii, un moral şi o psihologie deformată. Unii bolnavi apreciază îngrijirile, sunt binevoitori şi
cooperanţi, în timp ce alţii sunt deprimaţi, anxioşi, preocupaţi de problemele afective, familiale,
sociale, neliniştiţi de boală, de perspective; alţii se simt depersonalizaţi, au complexe de inferioritate,
considerând că nu reprezintă decât “un caz”. În general, orice bolnav are un sentiment de reţinere,
schimbându-şi modul de viaţă:este separat de familie, şi-a întrerupt munca, trebuie să se adapteze la o
nouă viaţă, la o altă disciplină la care se adaugă, uneori, preocupările de ordin material. Asistentei
medicale îi revine sarcina de a-l ajuta cu tact, înţelegere, delicateţe şi atenţie.
Cine nu înţelege bolnavul, nu-i cunoaşte psihologia, manifestând intoleranţă faţă de reproşurile,
criticile unoeri nejustificate ale acestuia, dovedeşte că este străin de profesiunea medicală, inutil sau
chiar dăunător. Asistenta trebuie să manifeste solicitudine faţă de toţi bolnavii, încurajăndu-i –în
special pe cei trişti, descurajaţi, grav bolnavi-. Trebuie să-şi păstreze însă totdeauna demnitatea, să nu
încurajeze glumele sau atitudinile nepotrivite, să manifeste fermitate faţă de bolnavi în îndeplinirea
prescripţiilor, în respectarea disciplinei de spital; nu trebuie să întrerupă îngrijirile acordate bolnavului
şi nu trebuie să cunoască decât un program: acela al datoriei, interesul bolnavului primând totdeauna;
ea trebuie să asigure cele mai bune consiţii de confort bolnavului, creându-i acestuia sentimentul de
securitate.
Cea mai importanta sarcina, pentru personalul care lucreaza cu oameni aflati in stadii terminale
ale bolii, este sa stabileasca o relatie bazata pe respect si reciprocitate. Trebuie sa inteleaga suferinta
persoanei, semnificatia pe care ea o da, sa fie atent la ceea ce comunica. Empatia in acest caz poate
insemna sa intelegi semnificatia personala a comportamentelor, emotiilor bolnavului. Sa afli ce crede,
ce simte, ce-l preocupa.
Asistentul medical poate insa sa comunice mai mult cu el. Sa vada cum gandeste si ce anume il
incurca. Sa-i identifice calitatile care-l pot ajuta sa faca
fata sarcinilor descrise, sa identifice gandurile negative si sa-l sprijine sa gaseasca noi solutii,
posibilitati de a face fata situatiilor de risc.
Atitudinea asistentului medical faţă de bolnav trebuie să rămână constant încurajatoare, iar
comunicarea nu trebuie sa lipseasca in nici un moment. Opinia generala este ca unul dintre ultimele
simturi care se pierd este auzul, astfel asistentul medical trebuie sa se poarte mereu in preajma
bolnavului ca si cum ar intelege tot, chiar daca nu da semne ca o face.
În faţa unui prognostic sumbru vor fi rude sau prieteni care se vor retrage şi asta pentru ca au
propriile dificultăţi în a face faţa situaţiei. Asta nu trebuie însă să impiedice aistentul medical să
comunice pacientului starea în care se află şi să încerce să comunice cu el şi despre moarte. S-ar putea
ca asistentul medical să fie singura persoana care are curajul de a vorbi deschis despre acest subiect,
dându-i astfel şi pacientului şansa de a-şi exprima punctul de vedere, de a solicita anumite lucruri, de
a-şi exprima emoţiile, gândurile.

După evaluarea pacientului, protocolul indică următorii paşi de intervenţie primară:

 Pregătirea familiei cu privire la severitatea situaţiei şi stabilirea preferinţei pentru locul
îngrijirii terminale şi a decesului; înţelegerea că scopul tratamentului în acest moment este
confortul pacientului;
 Pregătirea planului de îngrijire şi discutarea acestuia cu pacientul şi familia;
 Simplificarea schemei de tratament, întreruperea intervenţiilor inutile, schimbarea modului
de administrare a medicaţiei, prin trecerea de la administrarea per os la cea subcutanată;
 Controlul adecvat al simptomelor; anticiparea nevoilor pacientului şi asigurarea unui kit de
medicaţie cu instrucţiuni clare pentru situaţii previzibile; printre cele mai frecvente
simptome se numără respiraţia stertoroasă, dispneea, agitaţia, delirul, durerea, greaţa,
vărsăturile;
 Intensificarea măsurilor de confort şi de menţinere a demnităţii pacientului prin asigurarea
igienei personale, repoziţionare adaptată nevoilor şi riscurilor, îngrijirea cavităţii bucale,
comunicarea adecvată;
 Susţinerea ritualurilor cu însemnătate culturală pentru pacient, oferirea de suport religios şi
spiritual;
  Consilierea psihoemoţională şi sprijin ţintit pentru doliul anticipativ;
 Sprijin prin oferirea unui număr de telefon de contact cu sfaturi medicale pentru pacienţii
îngrijiţi la domiciliu sau în servicii care nu au echipe de îngrijiri paliative.

La cei mai mulți oameni trecerea printr-o suferință intensă se realizează în cinci etape: negare, furie,
târguială, depresie și acceptare.

În engleză sunt numite the five stages of grieving, iar în română au fost traduse în mai multe
feluri, printre care cele cinci etape ale durerii sau ale suferinței sau ale doliului; sau mai simplu,
modelul Kübler-Ross.
Aceste cinci etape au fost propuse de Elizabeth Kübler-Ross în 1969 în urma experienței sale cu
persoane care aveau boli incurabile și care au aflat acest lucru înainte de a muri. Kübler-Ross încerca
să ajute aceste persoane să își accepte propria moarte. Modelul lui Kübler-Ross a fost inspirat dintr-un
model anterior propus de John Bowlby. Niciunul dintre modele n-a fost, însă, dezvoltat ca urmare a
studierii oamenilor care au pierdut pe cineva, ci a oamenilor care aveau boli în stadiu terminal.

Îngrijirea pacientului cu stare terminală implică o echipă multidisciplinară de îngrijire

paliativă, care, în afară de medic şi asistent medical, va include îngrijitorul principal, care poate fi
din reţeaua socială a pacientului, asistentul social, psihologul, consilierul spiritual/preotul/pastorul.

Asistarea psihologică persoanelor cu boli ỉn stadii terminale

       Satisfacerea nevoilor psihologice este cel mai adesea ignorată. Acompaniamentul psihologic
cade în sarcina personalului medical, psihologilor, asistenţilor sociali, clericilor. Părăsirea
pacientului în aceste momente este echivalentul gestului eutanasiatic, grăbind sfârşitul.
Abordarea psihologică a bolnavului vine în întâmpinarea efectelor favorizării tratamentului
medical. Tot aceasta reprezintă o expresie a solidarităţii şi de asemenea, o respingere a
abandonului; este o metodă de într-ajutorare, de respect al vieţii; este de asemenea o terapie
morală. O astfel de interacţiune cu bolnavul îi arată că este iubit şi profund acceptat aşa cum este;
uşurează sentimentul de disperare tocmai prin împărtăşirea cu cei din jur, prin discutarea deschisă
a bolii, determinând trecerea progresivă spre acceptare.

Siteografie:

https://www.viata-medicala.ro/ars-medici/protocolul-clinic-pentru-pacientul-in-stare-terminala-
9257

https://vdocuments.net/abordarea-pacientului-in-situatii-de-risc-si-faza-terminala.html

https://www.garbo.ro/articol/Psihologie/9721/elisabeth-kubler-ross-5-etape-ale-durerii-de-dupa-
o-despartire-in-iubire.html
TEMA 8

INDICATORI DE CALITATE A VIETII

Definiţii
Conceptul de calitate a vieţii este relativ nou în vocabularul ştiinţelor socio-umane,
eldobândindu-şi cetăţenia abia în a doua jumătatea a secolului XX, când a pătruns deja adânc nu numai
în terminologia, dar şi în tematica majora a numitelor discipline. Semnificaţia pentru om a vieţii sale
este rezultat al evaluării globale din punct de vedere al persoanei umane, a propriei vieţi.

Calitatea vieţii este dată de percepţiile indivizilor asupra situaţilor lor sociale, în
contextul sistemelor de valori culturale în care trăiesc şi în dependenţă de propriile trebuinţe,
standarde şi aspiraţii (OMS, 1998).

Calitatea vieţii este un concept evaluativ, fiind rezultantaraportării condiţiilor de viaţa şi a

activităţilor care compun viaţa umana, la necesitatea, valorile,aspiraţiile umane. Se refera atât la
evaluarea globala a vieţii cat şi la evaluarea diferitelor condiţiisau sfere ale vieţii.

Prin calitatea vieţii în medicină se înţelege bunăstarea fizică, psihică şi socială,

precum şicapacitatea pacienţilor de a-şi îndeplini sarcinile obişnuite, în existenţa lor cotidiană. O
definiţie utilitaristă este propusă de Revicki & Kaplan (1993): calitatea vieţii reflectă preferinţele
pentruanumite stări ale sănătăţii ce permit ameliorări ale morbidităţii şi mortalităţii şi care se
exprimă printr-un singur  indice ponderat  ani de viaţă standardizaţi, în funcţie de calitatea vieţii.

Analizele consacrate calităţii vieţii sunt deosebit de utile pentru practică medicală, în evaluarea
efectelor fizice, psihice şi sociale ale îmbolnăvirilor şi tratamentelor medicale asupra vieţii de zi
cu zi a oamenilor;  în analiza efectelor tratamentelor sau bolii, din punctul de vedere al pacientului,
precum şi în determinarea nevoilor pacientului de suport psihic, fizic şi social pedurata îmbolnăvirii.
Folosirea instrumentelor pentru evaluarea calităţii vieţii pacienţilor ajută personalul medical să aleagă
între diferite tratamente alternative, să informeze pacienţii asupra
efectelor posibile ale diferitelor proceduri medicale, să monitorizeze progresul tratamentelor aplicate, 
din punctul de vedere al pacientului şi, în fine, permite personalului medical să proiecteze pachete de
îngrijiri medicale eficace şi eficiente.

Dimensiuni ale calităţii vieţii:

1. Bunăstarea emoţională sau psihică, ilustrată prin indicatori precum: fericirea, mulţumirea de sine,
sentimentul identităţii personale, evitarea stresului excesiv, stima de sine (self-esteem), bogăţia vieţii
spirituale, sentimentul de siguranţă.

2. Relaţiile interpersonale, ilustrate prin indicatori precum: a te bucura de intimitate, afecţiune, prieteni
şi prietenii, contacte sociale, suport social (dimensiunile suportului social).

3. Bunăstarea materială, ilustrată prin indicatori precum: proprietate, siguranţa locului de muncă,
venituri adecvate, hrană potrivită, loc de muncă, posesie de bunuri (mobile – imobile), locuinţe, status
social.
 4. Afirmarea personală, care însemnă: competenţă profesională, promovare profesională, activităţi
intelectuale captivante, abilităţi/deprinderi profesionale solide, împlinire profesională, niveluri de
educaţie adecvat profesiei.

5. Bunăstarea fizică, concretizată în sănătate, mobilitate fizică, alimentaţie adecvată, disponibilitatea

timpului liber, asigurarea asistenţei medicale de bună calitate, asigurări de sănătate, activităţi preferate
interesante în timpul liber (hobbyuri şi satisfacerea lor), formă fizică optimă sau fitness, concretizată în
cei patru S, Strenght – forţă fizică, Stamina – vigoare sau rezistenţă fizică, Suppleness – supleţe fizică
şi Skills – îndemânare sau abilitate fizică (Lupu, Zanc, 1999, pag. 57).

6. Independenţa, care însemnă autonomie în viaţă, posibilitatea de a face alegeri personale, capacitatea
de a lua decizii, autocontrolul personal, prezenţa unor valori şi scopuri clar definite, auto-conducerea
în viaţă.

7. Integrarea socială, care se referă la prezenţa unui status şi rol social, acceptarea în diferite grupuri
sociale, accesibilitatea suportului social, climat de muncă stimulativ, participarea la activităţi
comunitare, activitatea în organizaţii neguvernamentale, apartenenţa la o comunitatea spiritual-
religioasă.

8. Asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, cum sunt: dreptul la vot, dreptul la proprietate, la
intimitate, accesul la învăţătură şi cultură, dreptul la un proces rapid şi echitabil etc. (vezi şi Indicatorul
Libertăţii Umane, cu 40 de itemi, în Zanc Ioan, Iustin Lupu, 2004, pag. 164).

În contextul activităţii din domeniul medical, se impune găsirea unor criterii operaţionale pentru
măsurarea calităţii vieţii pacienţilor (Rumboldt, 1997).

Printre modelele existente, se pot aminti: modulul celor 14 nevoi fundamentale ale pacientului,
sistematizate de Virginia Henderson (Henderson, 1996, 1977) şi cele 12 activităţi cotidiene Roper
Nancy (1990) esenţiale pentru un pacient.

Cele 14 nevoi fundamentale ale pacientului propuse de Virginia Henderson sunt:

1. Respiraţie normală.
2. Alimentaţia (a bea şi mânca) adecvată.
3. Eliminarea excreţiilor corporale.
4. Mişcarea şi menţinerea unor poziţii corporale dorite.
5. Somnul şi odihna.
6. Selectarea unor articole de îmbrăcăminte potrivite – îmbrăcare şi dezbrăcare.
7. Menţinerea unei temperaturi corporale normale, prin adaptarea îmbrăcăminţii şi modificarea
mediului ambiant.
8. Menţinerea curăţeniei corporale şi protejarea tegumentelor.
9. Evitarea pericolelor din mediul de viaţă şi evitarea rănirii/traumatizării altora.
10. Comunicarea cu semenii prin exprimarea emoţiilor, trebuinţelor, temerilor şi opiniilor.
11. Practicarea cultului religios la care aparţine.
12. Munca, ce dă sens şi valoare vieţii.
13. Jocul şi participarea la activităţi distractive.
14.Învăţarea, descoperirea satisfacerea curiozităţii şi folosirea serviciilor medicale
accesibile/disponibile. (vezi Adam E. 1991, pag 14–15)
Cele 12 activităţi vitale pentru un pacient sunt, după Roper Nancy, următoarele:
1. Menţinerea unui mediu de viaţă sigur şi sănătos.
2. Comunicarea cu semenii.
3. Respiraţia.
4. Hrana şi băutura / satisfacerea minimului de hrană şi apă.
5. Eliminarea excreţiilor (urină şi materii fecale).
6. Îmbrăcarea şi curăţenia corporală.
7. Controlul temperaturii corporale.
8. Mobilitatea corporală.
9. Munca şi jocul.
10. Exprimarea sexualităţii.
11. Somnul.
12. Moartea/decesul.
Ce determină calitatea vieţii? (Carr, Higginson, 2001, pag. 1360).
a. Gradul în care speranţele şi ambiţiile proprii se realizează în viaţa cotidiană.
b. Percepţia poziţiei în viaţă a persoanei, în contextul cultural şi axiologic în care trăieşte şi în raport
cu scopurile, aspiraţiile, standardele şi preocupările proprii.
c. Evaluarea stării proprii de sănătate, prin raportare la un model ideal.
d. Lucrurile ce sunt considerate importante în viaţa persoanelor.
"imensiunile calităţii vieţii relevante pentru starea de sănătate sau boală sunt :
# fizică $mobilitate, îngri%ire personală, controlul reflexelor, absenţa durerii, vitalitate, energie&
# psi'ică $ reacţii emoţionale, funcţionare cognitivă&
# socială $relaţii interpersonale, comunicare, roluri&
# comportamentală $somn, alimentatiei, recreere, 'obiuri&
# economică $financiar&
# independentă $sexualitate
"imensiunile calităţii vieţii relevante pentru starea de sănătate sau boală sunt :
# fizică $mobilitate, îngri%ire personală, controlul reflexelor, absenţa durerii, vitalitate, energie&
# psi'ică $ reacţii emoţionale, funcţionare cognitivă&
# socială $relaţii interpersonale, comunicare, roluri&
# comportamentală $somn, alimentatiei, recreere, 'obiuri&
# economică $financiar&
# independentă $sexualitate
"imensiunile calităţii vieţii relevante pentru starea de sănătate sau boală sunt :
# fizică $mobilitate, îngri%ire personală, controlul reflexelor, absenţa durerii, vitalitate, energie&
# psi'ică $ reacţii emoţionale, funcţionare cognitivă&
# socială $relaţii interpersonale, comunicare, roluri&
# comportamentală $somn, alimentatiei, recreere, 'obiuri&
# economică $financiar&
# independentă $sexualitate
"imensiunile calităţii vieţii relevante pentru starea de sănătate sau boală sunt :
# fizică $mobilitate, îngri%ire personală, controlul reflexelor, absenţa durerii, vitalitate, energie&
# psi'ică $ reacţii emoţionale, funcţionare cognitivă&
# socială $relaţii interpersonale, comunicare, roluri&
# comportamentală $somn, alimentatiei, recreere, 'obiuri&
# economică $financiar&
# independentă $sexualitate
Instrumente pentru evaluarea calităţii vieţii

Numeroşi cercetători s-au ocupat cu prezentarea sintetică a unor instrumente destinate evaluării
calităţii vieţii în practica medicală, între care se remarcă; Bowling (1997), Orley şi Kuyken (1994) şi
Leplège şi Hunt, (1997).

I. Instrumente globale : Cum este Flanagan Quality of Life Scale (scala de evaluarea vieţii a lui
Flanagan, Flanagan, 1978), care măsoară satisfacţia personală în 15 domenii distincte ale vieţii, dintre
care menţionăm: securitatea financiară, sănătatea, relaţiile cu rudele şi prietenii, învăţarea, activitatea
profesională, creativitatea, socializarea, lecturile şi independenţa personală.

Cei 15 itemi ai instrumentului sunt grupaţi în cinci scale: bunăstarea fizică şi materială, relaţiile cu
semenii, activităţile sociale, comunitare şi civice, dezvoltarea şi împlinirea personală şi timpul liber.
Fiecare item se cotează pe o scală Likert de la încântat la îngrozitor. Scorurile ridicate indică o calitate
superioară a vieţii.

II. Instrumente generice, care se aplică la mai multe grupuri de subiecţi, pentru evaluarea tuturor
tipurilor de patologii sau afecţiuni, aplicabile în orice unitate medicală sau chiar şi în populaţia
generală.

A. MOS-SF-36 – Medical Outcome Study-Short Form 36 (studiul rezultatului activităţilor

medicale, forma scurtă cu 36 de itemi, autor principal John Ware jr., 1992) şi 8 domenii.
B. SIP – Sickness Impact Profile (profilul impactului bolii asupra sănătăţii, autor principal
Marylin Bergner, 1981), compus din 136 de itemi, care evaluează 12 dimensiuni ale activităţii
zilnice.
C. Duke Health Profile (Profilul de sănătate Duke, autor principal George Parkerson, 1991), cu
17 itemi şi 10 scale, pe domenii.
D. WHOQOL –100 – World Health Organization Quality of Life (chestionarul OMS pentru
evaluarea calităţii vieţii, WHO, 1995, Bonomi, 2001), cu 100 de itemi, 6 domenii şi 24 de
dimensiuni.
E. Nottingham Health Profile (profilul de sănătate Nottingham, autor principal Sonya Hunt,
1985), cu două părţi. Prima parte are 38 de itemi, ce evaluează 6 domenii principale.
F. SCL-90-R (Symptom Checklist Revised – Inventarul Simptomelor Revizuit, cu 90 de itemi,
Derogatis, 1983). SCL-90-R are 9 scale ale simptomelor primare.

Siteografie

https://www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-1-2-06/7.pdf

https://www.scribd.com/doc/42737170/calitatea-vietii
https://www.academia.edu/13377914/Calitatea_vietii_pacientului_in_medicina