Ministerul Educației Naționale

Colegiul Național “Ana Aslan”- Școală Posliceala Sanitară

Timișoara - Timis

PROIECT
EXAMENUL DE CERTIFICARE A CALIFICĂRII
PROFESIONALE ABSOLVENȚILOR
ÎNVĂTĂMÂNTULUI POSLICEALA

Calificarea profesională:asistent medical generalist

Profesor îndrumător:
Enache Liliana

Absolvent:
Lăcătuș Răzvan Darius
2019

1
Motto:

2
 Îngrijirea pacientului
cu retenție acută de urină

3
Cuprins

ARGUMENT/MOTIVATIE…………………………………………………………………..4
CAP .I NOȚIUNI DE NURSING
I.1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE………………………………………..………………...6
I.2 MODELUI CONCEPTUAL AL VIRGINEI HENDERSON………………………... 8
CAP .II ANATOMIA SI FIZIOLOGIA APARATULUI EXCRETOR ȘI EXCREȚIA
II.1 RINICHIUL………………………………………………………………………..
II.2 VASCULARIZAȚIA ȘI INERVAȚIA…………………………………………….
II.3 CĂILE URINARE………………………………………………………………….
II.4 FIZIOLOGIA APARATULUI EXCRETOR……………………………………….
CAP .III NOȚIUNI GENERALE DESPRE AFECȚIUNE
III.1 DEFINIȚIE………………………………………………………………………
III.2 ETIOPATOGENEZA…………………………………………………………….
III.3 SIMPTOMATOLOGIE………………………………………………………….
III.4 DIAGNOSTIC…………………………………………………………………..
III.4.1
III.4.2
III.5 TRATAMENTUL BOLII……………………………………………………….
III.5.1
III.5.2
III.6 COMPLICAȚII
III.7 ROLUL ASISTENTEI MEDICALE IN INGRIJIREA PACIENTULUI ……….
III.8

4
 CAP .I NOȚIUNI DE NURSING

Misiunea socială a nuresei nu este întodeauna clară.Dacă pentru unii asistență medical este cea care ajută
medical,pentru alții,ea practică o profesiune autonomă.În realitat ea se plasează între cele două extreme.

I.1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Nevoile umane reprezintă originea îngrijirilor de bază în toate serviciile de sănătate.

Dintre definiţii amintim:

Leininger , 1983 : „Nursingul înseamnă îngrijiri de bază acordate persoanelor care au

nevoie de aceste îngrijiri, iar îngrijirile de bază constituie inima nursingului, fenomenul distinct

central al nursingului; îngrijirea poate avea o extraordinară semnificaţie de vindecare şi de

promovare a unui stil de viaţă sănătos”.

Mayerhoff: „ Îngrijirea care se referă la a ajuta pe alţii să se dezvolte şi să se

reactualizeze pe sine însuşi, este un proces , o modalitate de a te corela cu cineva, proces care

presupune continuitate, în acelaşi mod în care o prietenie se poate suda numai printr-o încredere

mutuală şi printr-o transformare calitativă a relaţiei”.

Campbell în 1985 defineşte nursingul ca: „Un mod de manifestare a sentimentului de

iubire, cu un singur scop, acela de a ajuta oamenii să cunoască afecţiunea în cele două aspecte ale

sale: ca pe un sentiment care este primit şi dăruit”

Virginia Henderson: „ Rolul esenţial al asistentei medicale constă în a ajuta persoana

bolnavă sau sănătoasă să-şi menţină sau recâştige sănătatea ( sau să-l asiste în ultimile sale clipe)
5
prin îndeplinirea sarcinilor pe care le-ar fi îndeplinit singur , dacă ar fi avut voinţa sau cunoştinţele

necesare. Asistentul medical trebuie să îndeplinească aceste funcţii astfel încât bolnavul să-şi

recâştige independenţa cât mai repede posibil”.

Definiţie nursing :” Nursing înseamnă îngrijiri de bază acordate persoanelor care au

nevoie de aceste îngrijiri, ele fiind elementul distinct central al nursingului”.

Îngrijirea poate avea o extraordinară semnificaţie de vindecare şi de promovare a unui stil

de viaţă sănătos”.

Misiunea socială a nursei nu este întotdeauna clară. Dacă pentru unii asistenta medicală

este cea care ajută medicul, pentru alţii, ea practică o profesiune autonomă. În realitate ea se

plasează între cele două extreme.

Astăzi nursa este acea persoană pregătită printr-un program de studiu care include

promovarea sănătăţii, prevenirea îmbolnăvirilor şi îngrijirea bolnavilor din punct de vedere fizic,

mintal, cu deficienţe, indiferent de vârstă şi în orice unitate sanitară.

Această definiţie este acceptată de toată lumea, fiind în prezent utilizată şi în România.

Virginia Henderson defineşte astfel nursingul: „să ajuţi individul, fie acesta bolnav sau

sănătos, să-şi afle calea spre sănătate şi recuperare, să-şi folosească fiecare acţiune pentru a

promova sănătatea sau recuperarea , cu condiţia ca acesta să aibă tăria, voinţa sau cunoaşterea

necesară pentru a face în aşa fel încât să-şi poarte singur de grijă cât mai curând posibil”.

Procesul de îngrijire lucrează cu trei concepte esenţiale – omul, sănătatea şi boala.

Omul – este o fiinţă unică , unicitatea fiind dată de nevoile psihologice, sociale şi

culturale ce se alătură nevoilor de bază, biologice ale supravieţuirii. Asigurarea exclusivă numai a
6
anumitor nevoi, excluzând alte aspecte , duce inevitabil la un eşec terapeutic.

Sănătatea – definită conform OMS, ca o stare de bine fizic, mintal şi social, ce nu constă

numai în absenţa bolii sau a infirmităţii.

Raportată la boală, sănătatea reprezintă ansamblul forţelor biologice, fizice, afective,

psihice şi sociale, mobilizate pentru a înfrunta, a compensa sau a depăşi boala.

Boala - reprezintă ruperea echilibrului sau a armoniei individului, prin apariţia unei

suferinţe fizice, psihice sau prin apariţia unei dificultăţi de adaptare la o situaţie nouă, provizorie

sau definitivă în existenţa individului.

Concepte de bază corelate:

- Sănătatea se obţine prin facilitarea procesului natural al organismului de a funcţiona;

- Preocuparea primară a asistentului medical este de a menţine un mediu sănătos;

- Îngrijirile de bază menţin sau spijină adaptările persoanei prin participarea sa activă.;

- Îngrijirea persoanei reprezintă obiectivul practicii nursingului şi este un proces interactiv;

- Persoanele sunt sisteme deschise care interacţionează cu mediul;

- Ţinta nursingului o constituie o persoană şi creşterea răspunsului ei adaptativ;

- Preocuparea nursingului o reprezintă o persoană şi acţiunile ei de autoângrijire;

- Îngrijirea implică promovarea unei interacţiuni optime între om şi mediu;

- Fiinţa umană este un întreg ireductibil care nu poate fi înţeles reducându-l la părţile

componente;

- Fiinţa umană şi mediul sunt câmpuri de energie care interacţionează unele cu altele şi care

converg constant către potenţialele lor maxime.

Rolul asistentei medicale generaliste este acela de:

7
- suplinire a dependenţei, adică ceea ce nu poate face persoana şi de a încerca să înlocuiască

necesitatea în aşa fel încât persoana să-şi poată satisface cerinţele mai uşor;

- să se ocupe de aspectele psihosomatice şi psiho-sociale care afectează sănătatea, boala şi

moartea; de aceea nursingul foloseşte cunoştinţe şi tehnici de ştiinţe fizice, sociale, medicale,

biologice şi de umanitate ( arta şi ştiinţa);

- personalul nursing lucrează ca partener alături de lucrători de alte profesiuni sau ocupaţii, ce

participă la asigurarea sănătăţii.

Individul, şi unde este cazul, familia sa, se vor implica în toate aspectele pentru menţinerea unei

bune sănătăţi.

În activitatea sa asistenta medicală se poate confrunta cu surse de dificultate. Acestea sunt

reprezentate de lipsa de forţă, voinţă sau cunoştinţe ale pacienţilor.

Competenţa asistentei rezidă tocmai în cunoaşterea sursei de dificultate şi în adaptarea îngrijirilor

acordate în această situaţie. Ea trebuie să fie o iniţiativă proprie a asistentei, nefiind determinată de

recomandarea medicului.

În urma procesului nursing, se tinde să se obţină ameliorarea dependenţei, iar ideal ar fi câştigarea

independenţei pacientului

Conform Consiliului Internaţional al Nurselor, funcţia nursingului este

„ să promoveze sănătatea,să prevină îmbolnăvirile, să refacă sănătatea şi să aline suferinţele”.

Etica trebuie să ocupe un loc important în curricula şcolii de nursing.

Dintre orientările codului de etică nursing, cele mai importante sunt:

8
 - nursa are responsabilitatea etică pentru persoanele aflate în diferite perioade de viaţă, din

primele momente şi până la sfârşitul vieţii. Fundamentul întregului nursing constă în raportul

faţă de individ, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, credinţă, politică, naţionalitate sau statut

social;

- nursa trebuie să-şi cunoască responsabilitatea personală şi profesională pentru practicarea

nursingului. Ea va răspunde de propriile sale acţiuni, din punct de vedere profesional, etic,

financiar şi legal;

- nursa trebuie să asigure o practică profesională actualizată şi să contribuie la dezvoltarea

îngrijirilor nursing;

- în practica sa profesională, nursa trebuie să asigure că este garantul dreptului pacientului la

confidenţialitatea informaţiilor ce îl privesc. În unele ţări există un jurământ al nurselor, care

conţine atât aspecte etice, cât şi legate de secretul profesional;

- în activitatea sa, nursa trebuie să arate respect privind activitatea colegilor săi. Domeniul

nursingului este atât de vast, încât, pentru rezolvarea unor sarcini este necesară cooperarea cu

mai multe persoane;

- în practica profesională, nursa trebuie să promoveze activ cooperarea între diferite grupe de

profesionişti, din ţară şi din străinătate;

- în practica sa medicală, nursa trebuie să promoveze noi abordări în îngrijirea sănătăţii şi să

urmărească sau să aibă iniţiative noi privind îngrijirea sănătăţii, prin cunoştinţe sau capacităţi

proprii;

- este de datoria nursei să contribuie astfel încât populaţia să aibă încredere şi totodată să

respecte profesia sa

Etica medicală este ştiinţa fenomenelor morale, este reflectarea asupra valorilor , principiilor şi
9
normelor care guvernează comportarea normală a omului în societate.

Etica profesională este o ramură a eticii , care studiază îndatoririle sociale şi morale , implicate în

exercitarea unei profesiuni.

Mai explicit : „ în profesia în care eşti trebuie să faci bine, să faci tot ceea ce ai face pentru propria

ta persoană, dacă ai fi în situaţia celuilalt”.

Etica îngrijirii bolnavilor implică şi anumite aspecte juridice.

Etica medicală are anumite principii:

- al autonomiei;

- al absenţei răului;

- al binefacerii;

- al dreptăţii;

I.2 MODELUI CONCEPTUAL AL VIRGINEI HENDERSON

Modelul conceptual al Virginiei Henderson apreciază individul ca fiind un tot unitar

caracterizat prin nevoi fiziologice şi aspiraţii denumite generic nevoi fundamentale. Acestea sunt:

1.Nevoia a respira

• respiraţia este procesul fiziologic prin care oxigenul din aerul atmosferic ajunge până la

nivelul celulelor, unde este folosit în reacţiile de oxido-reducere, dioxidul de carbon rezultat

fiind eliminat din organism prin expiraţie;

• o respiraţie eficientă presupune şi o bună circulaţie deoarece sângele joacă rolul de

transportor pentru gazele respiratorii;

• disfuncţia respiratorie atrage după sine o perturbare a întregului organism atât la nivel

10
fiziologic şi fiziopatologic (hipoxie tisulară, hipercapnie) cât şi psihologic (senzaţie de

sufocare, anxietate, teamă).

2. Nevoia a bea şi a mânca

• apa reprezintă aproximativ 60% din greutatea organismului adult, ea având un rol deosebit

de important în buna desfăşurare a proceselor fiziologice ale organismului.

!!! un individ poate supravieţui cu: 15% din funcţia normală a ficatului

ƒ 25% din funcţia normală a rinichilor

ƒ 35% din numărul total de hematii

ƒ 45% din suprafaţa de hematoză pulmonară

ƒ 70%din volumul plasmatic.

!!! reducerea volemiei cu mai mult de 30% este critică pentru supravieţuire.

• aprecierea statusului volemic al pacientului se poate face pe baza examenului clinic şi a

investigaţiilor paraclinice dar cel mai simplu prin stabilirea bilanţului hidric aport – pierderi

(intrări-ieşiri);

• deficitul de apă al organismului va fi corectat prin hidratare per os sau la nevoie prin

administrare de soluţii perfuzabile coloidale sau cristaloide;

• excesul de apă al organismului impune restricţionarea aportului şi administrarea de

diuretice;

• principalul mecanism fiziologic de reglare a cantităţii de apă din organism este reflexul de

sete. La vârstnici acest reflex diminuă astfel că în mod obişnuit aceştia prezintă un anumit

grad de deshidratare;

• o alimentaţie sănătoasă vizează mai multe aspecte: cantitatea alimentelor, calitatea acestora,
11
ritmul de administrare

• o dietă adecvată trebuie să asigure un aport suficient de nutrienţi, vitamine, apă şi săruri

minerale, aport adaptat necesităţilor organismului.

3. Nevoia de a elimina

• organismul este un sistem deschis în permanentă interacţiune cu mediul înconjurător,

schimbând cu acesta materie şi energie;

• eliminarea satisface nevoia organismului de a îndepărta anumite substanţe nefolositoare

rezultate din metabolism sau digestie;

• fiziologic eliminarea are loc la nivelul tegumentelor (transpiraţie), respiraţiei (expiraţie),

aparatului renal (diureză), aparatului digestiv (scaun), aparatului genital feminin

(menstruaţie);

• în anumite condiţii patologice se produc modificări ale modalităţilor de eliminare ale

organismului:

¾ transpiraţii abundente (coma hipoglicemică)

¾ hemoptizie (neoplasm pulmonar)

¾ vărsături bilioase (colecistită)

¾ vărsături explozive în jet, neprecedate de greaţă (tumori cerebrale)

¾ hematemeză (vărsături cu aspect de zaţ de cafea ce apar în hemoragia

digestivă superioară)

¾ hematurie (urină cu sânge)

¾ tulburări ale tranzitului intestinal cu alternanţa constipaţie / diaree (tumori

de colon)
12
 ¾ melenă (tumoră de colon)

¾ amenoree (lipsa menstruaţiei – ovar polichistic).

4. Nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură

• nevoia de a te mişca şi a avea o bună postură reprezintă un aspect esenţial al mecanismului

de integrare a individului în mediul înconjurător şi orice disfuncţionalitate legată de această

nevoie fundamentală are repercursiuni în plan fizic, psihic şi social;

• menţinerea independenţei de mişcare şi a unei bune posturi presupun integritatea structurală

şi funcţională a sistemului osos, sistemului muscular, sistemului nervos, aparatului

vestibular;

• putem întâlni:

¾ paralizie – absenţa completă a forţei musculare, urmare a pierderii

contractilităţii musculaturii striate datorită întreruperii uneia sau mai multor

căi motorii cortico- musculare;

¾ pareza – uşoară slăbire a forţei musculare;

¾ hemiplegia – paralizia unei jumătăţi de corp;

¾ monoplegie – paralizia unui singur membru;

¾ paraplegia – paralizia jumătăţii inferioare a corpului;

¾ tetraplegia – paralizia celor patru membre.

• apariţia deficitelor motorii atrage după sine o serie de alte modificări:

¾ tendinţa de limitare a folosirii părţii afectate;

¾ nesiguranţa echilibrului;

¾ mersul cu paşi mici;

13
 ¾ diminuarea încrederii în sine;

¾ teama de a nu cădea;

¾ nervozitate, nelinişte.

5. Nevoia de a dormi şi a se odihni

• somnul reprezintă o extindere a procesului de inhibiţie la nivelul scoarţei cerebrale, expresia

somatică a unei decuplări temporale a individului faţă de mediul exterior;

• necesarul fiziologic de somn diferă după vârstă:

¾ la copii 12-14 ore

¾ la adulţă 7-9 ore

¾ la vârstnici 5-7 ore;

• odihna şi somnul în bune condiţii şi timp suficient sunt indispensabile unei bune funcţionări

a organismului la randament maxim;

• oboseala se defineşte ca fiind acea stare temporară a organismului care apare în urma unui

efort excesiv sau de prea lungă durată şi care se anulează ca urmare a unei perioade de

odihnă;

• numeroase observaţii şi experimente au demonstrat că oboseala nu este un element periferic,

legat de organele efectoare (sistemul muscular) ci un fenomen central, nervos, legat fie de

consumarea substanţei excitative a neuronilor, fie de cauze fiziopsihice mai complexe (tipul

de sistem nervos, experienţa de adaptare la mediu a individului);

• asistentul medical va trebui să diferenţieze:

¾ oboseala patologică – care este parte a tabloului clinic al anumitor boli

(hepatită, tuberculoză, diabet, boala Addison)

¾ oboseala fiziologică – normală;

14
 • remediul cel mai bun al oboselii nu este întotdeauna odihna înţeleasă ca şi stare de

inactivitate absolută, simpla întrerupere a activităţii şi aşteptarea pasivă a refacerii energiei

cheltuite;

• nu orice fel de repaus, indiferent de moment şi condiţii este reconfortant;

odihna cea mai eficace constă în alternarea raţională a unei activităţi cu alta. Acest mod de

odihnă a fost numit odihnă activă şi a căpătat o largă răspândire după fundamentarea sa

ştiinţifică (de către I.M. Secenov).

Principiile odihnei active:

a) una şi aceeaşi activitate, de aceeaşi intensitate trebuie să se adreseze, alternativ unor organe

simetrice;

b) activităţile bazate în mod predominant, pe primul sistem de semnalizare (mimica, gestica)

trebuie să fie alternate cu cele bazate, în mod predominant pe cel de-al doilea sistem de

semnalizare (limbajul);

c) să nu se treacă la introducerea activităţii de variaţie mai înainte de a semnala oboseala în

activitatea principală, avându-se însă grijă ca alternarea activităţii să nu se facă prea târziu;

d) activitatea secundară să nu fie mai obositoare decât cea principală.

6. Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca

• omul este o fiinţă socială. Integrarea în grup se face pe baza unor comportamente învăţate, a

unor valori asumate. Îmbrăcămintea are valoare practică (protejează corpul de variaţiile

climei – cald, frig, ploaie) dar şi valoare de simbol (exprimă personalitatea şi unicitatea

individului);

• dificultatea sau imposibilitatea de a se îmbrăca, dezbrăca, de a purta îmbrăcăminte adecvată

15
este percepută de către individ ca o lezare a libertăţii sale cu implicaţii în percepţia

sentimentului de demnitate şi autorespect.

7. Nevoia de a menţine temperatura corpului în limite normale

• menţinerea constantă a temperaturi corpului, în ciuda variaţiilor termice exogene şi a

diverselor activităţi ale organismului, implică intervenţia adecvată a unor modificări

funcţionale complexe (metabolice, circulatorii, musculare, hidroelectrolitice, endocrine, etc.)

coordonată prin mecanismul de termoreglare, controlat de centrii hipotalamici, ce menţin

permanent şi dinamic echilibrul între producerea şi pierderea de căldură din organism;

• temperatura corpului este menţinută constantă, în condiţiile unor mari modificări ale

temperaturii mediului. Fiind influenţată de o serie de factori fiziologici (starea de somn sau

de veghe, digestie, activitatea fizică, etc.) temperatura corpului prezintă variaţii ciclice,

având valori minime între orele 4-6 dimineaţa şi atingând valori maxime, care în general nu

diferă cu mult de 0,50

C faţă de cele matinale, între orele 16-17 după-amiaza;

• perturbările mecanismului de termoreglare conduc la apariţia a două situaţii cu particularităţi

distincte: hipotermia, hipertermia.

8. Nevoia de a fi curat, îngrijit, de a-ţi proteja tegumentele şi mucoasele

• definiţia completă a stării de sănătate este aceea ce o apreciază ca fiind starea de bine biopsiho-social;

• starea de bine biologic presupune integritatea funcţională a structurilor organismului şi la

aceasta contribuie şi protejarea tegumentelor şi mucoaselor, prin menţinerea curăţeniei şi

igienei personale;

• nevoia de a fi curat şi îngrijit, presupune un comportament învăţat, reflectă o anumită

16
trăsătură de personalitate şi indică un anumit nivel de înţelegere şi respect al individului;

• deficitul în satisfacerea acestei nevoi fundamentale, necesită implicarea activă a asistentului

medical atât în suplinirea măsurilor elementare de igienă cât mai ales în însuşirea de către

pacient a anumitor deprinderi.

9. Nevoia de a comunica

• comunicarea reprezintă una dintre trebuinţele fundamentale, de ordin spiritual a oamenilor,

fiind o modalitate esenţială de interacţiune psihosocială, un schimb de mesaje între

interlocutori, menit să realizeze o relaţie interumană durabilă determinând menţinerea ori

modificarea comportamentului individual sau de grup;

• comunicarea interumană se realizează cu ajutorul limbajului verbal sau nonverbal prin care

se schimbă mesaje (informaţii, simboluri, semnificaţii, idei, sentimente, intenţii, etc.) pentru

a influenţa, mai ales calitativ, comportamentul celuilalt;

• a comunica eficient şi expresiv cu ceilalţi înseamnă:

¾ să convingi,

¾ să poţi dezvolta gândirea, afectivitatea, personalitatea,

¾ să informezi inteligibil şi să înţelegi corect semnificaţia mesajului,

¾ să sesizezi şi să conştientizezi reacţiile, atitudinile şi modificările comportamentale

ale interlocutorului;

• în cadrul procesului de nursing comunicarea are un rol esenţial, ea fiind o unealtă de

influenţare şi modificare a comportamentului pacientului, în sensul înlăturării sentimentului

de teamă şi nesiguranţă, urmărind creşterea încrederii în sine, urmare a înţelegerii corecte a

situaţiei sale;

• este important ca în procesul de comunicare asistenta să folosească un limbaj adecvat şi

17
accesibil pacientului.

10. Nevoia de a evita pericolele

• individul sănătos este capabil să reacţioneze adecvat la variaţiile continue ale parametrilor

mediului exterior prin mecanisme de adaptare dezvoltate ontogenetic şi filogenetic, ceea ce

îi asigură menţinerea homeostaziei mediului intern şi a echilibrului psihic, conferindu-i

sentimentul de siguranţă;

• prezenţa bolii este de fapt o ameninţare a ,,stării de bine bio-psiho-social’’, ce vizează

integritatea funcţională a structurilor organismului şi sentimentul încrederii în propriile

forţe. pacientul se simte vulnerabil, nesigur, expus pericolelor, chiar dacă uneori nu-şi

exteriorizează sentimentele;

• în aceste condiţii este importantă asigurarea unui climat de încredere, înţelegere şi suport din

partea echipei de îngrijire, în concordanţă cu caracteristicile pacientului: vârsta, inteligenţa,

stilul de viaţă, credinţele şi valorile sale, experienţele anterioare.

11. Nevoia de a acţiona conform propriilor convingeri şi valori, de a practica religia

• nevoia de a acţiona conform propriilor convingeri şi valori exprimă necesitatea individului

de a-şi afirma apartenenţa la un anumit grup social ceea ce în esenţă îi conferă sentimentul

de siguranţă;

• valorile sunt calităţile pe care le capătă pentru om elementele realităţii (obiecte, procese,

acţiuni) privite prin prisma unei atitudini (politice, juridice, morale, estetice, religioase) a

unei colectivităţi umane (categorie socială, naţiune);

• numeroase cercetări au evidenţiat că practicarea religiei contribuie la menţinerea echilibrului

psihic al individului, acţionând prin mai multe mecanisme:

18
 ¾ credinţa (care încurajează serenitatea),

¾ sentimentul de apartenenţă la un grup care te susţine,

¾ valorizarea obişnuinţelor unei vieţi regulate (care încurajează mulţumirea);

• este evident faptul că asistentul medical trebuie să dea dovadă de disponibilitate,

compasiune şi toleranţă faţă de pacienţii care au stiluri de viaţă, atitudini şi sisteme de valori

diferite de ale sale. Ea va trebui să-şi supravegheze şi să-şi controleze comportamentul

propriu astfel încât binele pacientului să rămână principala motivaţie a acţiunii sale, tot

timpul.

12. Nevoia de autorealizare

• a fi preocupat în vederea realizării personale reprezintă o nevoie fundamentală de ordin

superior a individului ce implică atingerea potenţialului său maxim prin valorizarea

configuraţiei unice a personalităţii, creativităţii, proceselor cognitive, structurilor afective şi

volitive;

• când această nevoie nu este satisfăcută apare sentimentul de frustrare (imposibilitatea de a-ţi

îndeplini o dorinţă sau a-ţi exercita un drept) cu reperrcursiuni asupra sentimentului de stimă

şi încredere în sine;

• se poate spune că nevoia de realizare şi autorealizare corespunde unei trebuinţe intrinseci de

interacţiune cu realitatea înconjurătoare şi se exprimă în mod diferit în funcţie de vârstă, sex

şi condiţiile socio – culturale în care se dezvoltă individul.

13. Nevoia de a se recreea

• activităţile recreative şi ludice sunt parte importantă a vieţii individului, esenţiale în

menţinerea echilibrului sau interior asigurând relaxarea fizică şi psihică;

19
 • jocul şi activităţile agreabile în general au implicaţii benefice certe în desfăşurarea

proceselor afectiv emoţionale (sentimentul de mulţumire, bucurie, plăcere) asigurând

condiţii proprice de afirmare a personalităţii, facilitând interrelaţionarea cu indivizi cu

preocupări asemănătoare.

14. Nevoia de a învăţa cum să-ţi păstrezi sănătatea

• fiinţa umană, se află în permanentă interacţiune cu ambianţa socială şi materială, cu semenii,

cu natura, cu situaţiile pe care le stăpâneşte, provoacă, anticipează, rezolvă, precum şi cu

sine însuşi;

• învăţarea este modalitatea de asimilare a cunoştinţelor şi de formare intelectuală, emoţională

şi voliţională, de elaborare a deprinderilor, a conştiinţei şi a comportamentului social cult;

• prin învăţare personalitatea umană se construieşte, se menţine şi se regenerează permanent.

Implicată în educaţia pentru sănătate a individului şi a comunităţii, asistentul medical

contribuie activ la acumularea de cunoştinţe, atitudini şi deprinderi în scopul menţinerii sau

redobândirii sănătăţii.

Modelul conceptual al Virginiei Henderson permite o apreciere globală a individului ca un tot

unitar ce reprezintă mai mult decât suma părţilor sale componente, având particularităţi ce îi conferă

unicitate.

20
 CAP.II ANATOMIA SI FIZIOLOGIA APARATULUI EXCRETOR
ȘI EXCREȚIA

II.1 RINICHIUL

Rinichiul este un organ abdominal pereche, situat retroperitoneal, în loja lombo-diafragmatică, având
forma unui bob de fasole.

Există situații în care unele persoane se nasc cu rinichi supranumerari sau, dimpotrivă, cu un singur rinichi. În
acest ultim caz, este foarte important ca medicii să fie înștiințați, deoarece rinichiul nu va putea fi extirpat nici
măcar în condițiile în care este bolnav.

De-a lungul timpului, s-a ajuns la concluzia că există posibilitatea ca rinichii unei persoane să fie
fuzionați, iar în acest sens există diverse variante. Astfel, s-a întâlnit: rinichiul în formă de potcoavă
(extremitățile inferioare unite), rinichiul inelar (uniți la ambele extremități), cel sigmoidiform (extremitatea unui
rinichi fuzionează cu opusa celuilalt) sau rinichiul concrescut, rezultat din contopirea celor două organe, situat
pe linia mediană.

Rinichiul este un organ consistent, ferm, dur, motiv pentru care lasă câte o impresiune pe organele
învecinate, respectiv ficat și splină. În ciuda consistenței sale, pe suprafața renală rămâne o ușoară formă a
vecinilor menționați anterior.

Localizare

După cum am enunțat mai devreme, rinichiul se găsește în loja/fosa lombo-diafragmatică. Însăși
denumirea ne spune că este alcătuită din 2 porțiuni:

21
 -Lombară, mărginită: superior de ultima coastă, inferior de creasta iliacă, medial de coloana vertebrală.
Ea este „tapetată” de 3 mușchi : pătratul lombelor, iliopsoasul și mușchiul transvers abdominal.

-Diafragmatică- reprezentată de zona lombară a musculaturii diafragmatice, inserată prin intermediul

stâlpilor diafragmatici și al ligamentelor arcuate medial (pe fața endoabdominală a mușchiului psoas) și lateral
(corespunde pătratului lombelor).

Prin raportare la coloana vertebrală, putem spune că organul se găsește în intervalul dintre corpul
vertebrei toracice 11 și al celei lombare 2 sau 3. La naștere, ei se găsesc mult mai jos, dar se ridică pe măsură ce
înaintăm în vârstă. Spre deosebire de splină, ficatul este un organ cu dimensiuni mai mari, motiv pentru care
ascensiunea rinichiului drept este mărginită. De aceea, în mod normal, rinichiul drept se găsește cu 1-2 cm mai

jos decât stângul.

22
 Structura rinichiului.

Rinichiul este alcătuit din capsulă și parenchim, ce delimitează o cavitate numită “sinus renal”.

Capsula renală / Capsula fibroasă/ Capsula proprie este o membrană subțire ce învelește rinichiul. Există, deci,
o diferență clară între aceasta, capsula adipoasă și fascia renală.

Capsula renală pătrunde în rinichi la nivelul bazinetului renal, unde se continuă cu stratul fibros al
calicelor și, mai departe, aderă la parenchimul rinichiului prin numeroase tracturi conjuctive. În timpul unei

23
intervenții chirurgicale, capsula renală este ușor decolabilă, în mod normal, dar există și situații patologice, în
care aderența mult prea puternică dintre parenchim și capsulă, va împiedica decapsularea rinichiului.

Capsula este alcătuită dintr-un țesut conjunctiv fibros, sărac în fibre elastice, deci este inextensibilă.
Când parenchimul renal este tensionat, capsula neputând să își mărească dimensiunile, există riscul formării
unei incizii la nivelul său, având loc hernierea parenchimului.

Sinusul renal reprezintă o excavație formată în interiorul rinichiului, unde găsim vase, nervi, țesut adipos
și căile excretoare ale rinichiului (calicii, pelvis renal). La nivelul său, putem observa două tipuri de
proeminențe:

-papilele renale = prelungiri ale medularei pătrunse în calicele mici;

-proeminențe interpapilare= prelungirile corticalei, aparținând coloanelor renale Bertin;

Calicele mici culeg urina eliminată prin tubii colectori Bellini. Ele confluează în calicele mari, iar
acestea din urmă dau naștere bazinetului/ pelvisului renal, ce se continuă cu ureterul.

Unitatea morfo-funcțională a rinichiului.

24
 Nefronul este unitatea morfo-funcțională a rinichiului, la nivelul lui formându-se urina. Un nefron este
alcătuit din corpuscul renal și tub urinifer (sistem tubular). Corpusculul renal prezintă glomerulul renal,
înconjurat de capsula Bowman.

Arteriola aferentă, ramură terminală a arterei renale, pătrunde în corpuscul prin polul vascular. Ea se
ramifică și rezultă o serie de capilare grupate în lobuli, printre care se găsește mezangiu intraglomerular(țesut de
susținere). Din fiecare lobul va rezulta un capilar principal și toate acestea vor conflua, formând arteriola
eferentă. Observăm formarea unei rețele admirabile, prin plasarea capilarelor între două vase de același fel.

Sistemul de capilare descris alcătuiește glomerulul renal. La acest nivel, se produce filtrarea, astfel încât
substanțele utile vor rămâne în capilar, revenind în sânge, iar toxicele, medicamentele în exces sau substanțele
volatile vor filtra, ajungând în spațiul Bowman, aici formându-se urina primară(o plasmă deproteinizată).

Spațiul Bowman se continuă la nivelul polului urinar cu lumenul tubului contort proximal.

Capsula Bowman este delimitată de două foițe. Foița viscerală aderă intim la capilare, formând
împreună cu endoteliul și membrana bazală a acestora membrana filtrantă glomerulară, la nivelul ei având loc
filtrarea sângelui. Foița parietală se va continua cu epiteliul tubular.

Sistemul tubular presupune:

-Tub contort proximal-cu o porțiune contortă (proximală) și una dreaptă (distală). Celulele
cubice(nefrocite) din alcătuirea epiteliului tubular prezintă la polul apical o bogată rețea de microvili, ce
alcătuiesc celebra „margine în perie”, căreia i se datorează complexa activitate resorbtivă. La acest nivel se
reabsoarbe 80% din apa prezentă în urina primară, sodiu, în totalitate glucoza și vitaminele.

-Ansa lui Henle- cu o ramură descendentă prin care se reabsoarbe apa (concentrarea urinii) și una
ascendentă, unde, în porțiunea groasă se produce absorbția NaCl, antrenând și trecerea unei mari cantități de
apă. La acest nivel acționează diureticele de ansă, care, blocând trecerea sărurilor, împiedică și trecerea apei,
determinând eliminarea ei din organism.

-Tubul contort distal cu o porțiune dreaptă și una terminală, contortă. Aici au loc procese de secreție
pentru diverse substanțe, iar absorbția apei se produce doar în prezența vasopresinei.

25
 Tubul colector nu aparține nefronului, rolul său fiind acela de a colecta, iar apoi de a elibera urina la
nivelul calicelor mici.

Sistematizarea rinichiului

Organul este împărțit în lobi și lobuli.

Lobul renal presupune o piramidă Malpighi, alături de piramidele Ferrein dependente și de toată
corticala înconjurătoare, atât periferică, cât și columnele Bertin. Lobulul renal e alcătuit dintr-o piramidă Ferrein
și laboratorul din jur. Piramida conține un canalicul colector, iar în laborator se află nefronii ce drenează în acel
canaliculul.

II.2 VASCULARIZAȚIA ȘI INERVAȚIA

Rinichiul prezintă o vascularizație bogată (vasa sanguinea renalia) ce vehiculează un mare volum de
sânge cu o presiune ridicată, necesară realizării funcției de filtrare. Circulația renală îndeplinește atât un rol
funcțional, cât și unul trofic.

Arterele renale se ramifică în regiunea hilului în mai multe artere principale. Fiecare arteră principala

emite, la nivelul sinusului renal, mai multe artere interlobare (arteria interlobaris) care parcurg coloanele renale
(Bertin), indreptanduse spre zona corticală.

La nivelul joncțiunii cortico-medulare, fiecare arteră interlobara se ramifică, emitand mai multe artere
arcuate (arteria arcuata), ce se dispun paralel cu baza piramidelor renale. Din arterele arcuate se desprind spre
corticală arterele interlobulare (arteria interlobularis) ce se orientează printre radiațiile medularei, marcând
limitele laterale ale lobulilor și ajungând până la periferia organului, unde formează o rețea capilară din care vor
lua naștere venele corticale superficiale (venă capsularis), care vor conflua în venele stelate (venula stellata )
subcapsulare.

26
 Pe traseul lor, arterele interlobulare emit arterele intralobulare (arteria intralobularis) și arteriolele
aferente ale corpusculilor renali (arteriolă glomerularis afferens), care prin capilarizare formează rețeaua de
capilare a glomerulului renal (rete capillare glomerulare).

Din glomerul, sângele este drenat prin arteriolă eferența (arteriolă glomerularis efferens) care prezintă
un diametru redus la jumătate față de cea aferentă și părăsește corpusculul prin polul sau vascular(polus
vascularis).

După ce ies din corpuscul, arteriolele eferențe se capilarizeaza, formând o rețea (rete capillare
peritubulare corticale et medullare) în jurul tubilor contorti proximali și distali. Arteriolele eferențe din corticală
profundă și juxtamedulara emit ramuri (fasciculus vascularis) cu traiect rectiliniu, arteriole drepte (vasa recta)
care pătrund în piramidele medularei. Se disting două grupe de arteriole drepte: arteriole drepte adevărate, cu
originea în arteriolele eferențe, și arteriole drepte false, ce provin din arteriolele arcuate.

Arteriolele drepte emit capilare care au un traiect descendent, fiind însoțite de venule cu traiect
ascendent în contracurent. Endoteliul arteriolelor drepte apare mai gros decât cel al venulelor drepte. Capilarele
medularei sunt fenestrate formând rețele la diverse nivele.

Circulația arterială prezintă o dublă capilarizare succesivă: o capilarizare reprezentată de capilarele

glomerulare, în care presiunea sanguină ridicată favorizează filtrarea și o a două capilarizare, ce se realizează

postglomerular, formând plexuri peritubulare, în care presiunea scăzută înlesnește procesele de resorbție.

Venele renale iau naștere din rețeaua de capilare situate în pătură superficială a corticalei. Din rețea se
desprind venele corticale superficiale (venă capsularis), ce vor conflua între ele rezultând venele stelate (venula
stellata) subcapsulare, deosebit de evidente la canide.

Venele stelate și capilarele corticalei sunt drenate de venele interlobulare (venă interlobularis), care se
deschid în cele arcuate (venă arcuata) la nivelul joncțiunii cortico-medulare. Venele arcuate se continuă cu
venele interlobare (venă interlobaris) ce parcurg coloanele renale, care conflueaza în venă renală. Din capilarele
glomerulare nu se desprind vene.

Circulația sanguină intrarenala prezintă un sistem de autoreglare ce se realizează cu ajutorul

complexului juxtaglomerular prin sistemul renină-angiotensina. Contracția sau relaxarea celulelor musculare
netede din peretele arteriolelor renale (aferente și eferențe) permite adaptarea presiunii și a debitului sanguin din
glomerul la necesitățile fiziologice ale momentului.
27
 Corpusculii renali și piramidele renale sunt lipsite de vase limfatice. Spre corpusculii renali situați în

vecinătatea arterelor interlobulare se îndreaptă, la cabaline și canide, capilare limfatice care înconjoară parțial

fiecare corpuscul. La canide, capilarele limfatice ajung în rapoarte strânse și cu tubii contorti proximali și
distali. Limfaticele subcapsulare apar evidente la canide și felide. Vasele limfatice acompaniază arterele
interlobulare și arcuate, prezentând un endoteliu sprijinit pe o membrană bazală. La canide și taurine, vasele
limfatice interlobare și hilare sunt valvulate.

Inervatia rinichilor este realizată de filetele orto- și parasimpatice din plexul situat în hilul
rinichiului. Aceste filete ajung la celulele musculare din peretele arterelor, mergând până la arteriolele aferente.
Nu s-au observat terminații nervoase în glomeruli sau pe celulele epiteliale ale tubilor uriniferi.

II.3 CĂILE URINARE

Căile urinare sunt reprezentate de calice, bazinet, uretere, vezica urinară și uretră. Cu excepția uretrei,
au peretele constituit din trei tunici: mucoasa, musculoasă, adventice sau seroasa.

Calicele și bazinetul

Calicele și bazinetul (pelvis renalis) prezintă o mucoasa cu un epiteliu de tranziție (epithelium

transitionale)subțire, dispus pe o membrană bazală foarte fină. La cabaline se întâlnesc celule
mucogene (exocrinocytus mucosus) intercalate printre celulele epiteliale. Corionul mucoasei, format din țesut
conjunctiv elastic, apare mai subțire în calice și mai gros în bazinet. Conține plexuri vasculare și infiltrații
limfoide.

La ecvine, în corion sunt prezente numeroase glande tubuloalveolare mucoase, denumite glandele
bazinetului (glandulă pelvis renalis).

Mucoasa (tunică mucosa) bazinetului îmbracă fiecare papilă renală, formând calicele mici. Calicele mici
confluează câte trei-cinci, formând calicele mari, evidente la rumegătoare, suine și hominide. Calicele mari se
deschid într-un spațiu comun, ce se continuă cu ureterul.

28
 Musculară calicelui și bazinetului (tunică muscularis) cuprinde fibre musculare netede, organizate la
cabaline, într-un strat longitudinal intern (stratum longitudinale) și altul circular extern (stratum
circulare). Contracția acestor fibre musculare participa la evacuarea urinei din rinichi “mulgand” papilele
renale.

Adventicea (tunică adventitia) subțire, formată din țesut conjunctiv lax, cuprinde numeroase vase de
sânge, celule adipoase, nervi și microganglioni vegetativi.

Ureterul

Ureterul (ureter) conduce urină de la bazinet la vezica urinară, prezentând o mucoasa plisată, formată
din epiteliu și corion. Epiteliul este de tip tranzițional, cu 5 - 6 straturi de celule, dispus pe o membrană bazală
foarte subțire. Corionul, de natură fibro-elastică, apare mai dens spre epiteliu și mai lax spre musculară. La
ecvine și canide, în corionul porțiunii inițiale a ureterului, se găsesc glande tubuloalveolare ramificate (glandulă
ureterica). Corionul mai cuprinde vase, nervi și formațiuni limfoide.

Musculară ureterului apare mai groasă, decât în bazinet, prezentând trei straturi: longitudinal internă
(stratum longitudinale internum), circular (stratum circulare) și longitudinal extern (stratum longitudinale
externum). Această dispunere permite efectuarea de contracții peristaltice, ce împing urină spre vezica. Stratul
longitudinal intern este absent la pisica, cu excepția porțiunii proximale. În apropierea vezicii urinare, dispare
stratul circular, încât cele două straturi longitudinale se întretaie cu cele ale vezicii. La deschiderea ureterului în
vezica se realizează, datorită traiectului ureterului în peretele vezical, un dispozitiv de siguranță, care previne
refluxul urinei, atunci când vezica este plină.

Seroasa peritoneală acoperă ureterul până în apropierea vezicii urinare, unde este înlocuită de adventice.
Adventicea este compusă din țesut conjunctiv lax, fibre elastice și țesut adipos.

Vezica urinară

Vezica urinară (vesica urinaria) reprezintă un rezervor unic de colectare a urinei, având o structura
asemănătoare cu a ureterelor. Diferențele față de uretere constau în grosimea straturilor musculare și în
prezența inconstanță a unei reduse musculare a mucoasei.

29
 Epiteliul tranzițional prezintă 3 - 14 straturi celulare, în funcție de gradul de umplere. Epiteliul
urinar este dispus pe o membrană bazală foarte subțire.

Corionul este format din țesut conjunctiv lax, bogat în fibre elastice. Fibrele elastice apar mai abundente
la nivelul gâtului, unde sunt dispuse circular. Corionul este mai dens spre epiteliu și mai lat spre musculară,
permițând alunecarea mucoasei peste musculară organului. La toate speciile de animale domestice, în corion, se
observă noduli limfatici și capilare. La rumegătoare, adiacent membranei bazale, capilarele tind să formeze un
strat distinct.

Musculară mucoasei apare mai dezvoltată la cabaline, unde cuprinde numeroase fibre musculare netede,
înconjurate de țesut conjunctiv lax. La rumegătoare, suine și canide, musculară mucoasei apare extrem de
subțire, putându-se observă rare celule musculare netede izolate. La felide, musculară mucoasei este absența.
Musculară mucoasei se reduce la nivelul gâtului, la toate speciile de animale domestice.

Submucoasă vezicii urinare, oarecum redusă, conține mai multe fibre elastice decât corionul, vase de
sânge și microganglioni vegetativi.

Submucoasă devine extrem de subțire la nivelul cervixului vezical.

Musculară cuprinde trei straturi de fibre musculare netede: un strat longitudinal intern; un strat circular
mijlociu, cel mai dezvoltat,uneori plexiform și un strat longitudinal extern. Între planurile musculare sunt
prezenți microganglioni vegetativi.

Seroasa acoperă aproape în totalitate vezica urinară, fiind înlocuită în treimea caudala de o adventice. La
cabaline, peritoneul acoperă vezica urinară pe față dorsală și pe jumătate din față ventrala. La rumegătoare,
peritoneul se extinde mai caudal decât la cabaline. Mezoteliul peritoneal se sprijină pe un redus strat de țesut
conjunctiv lax (subseroasa ) ce se continuă caudal cu adventicea. În subseroasa și adventice sunt prezente vase
de sânge, nervi și ganglioni nervoși.

Uretră

Uretră (urethra) este un organ tubular care conduce urină din vezica urinară către exterior, unde se
deschide prin orificiul sau meatul uretral.

30
 Uretră masculină (urethra masculină) prezintă trei porțiuni: prostatica (pars prostatica),
membranoasa (pars membranacea) și spongioasă (pars spongiosa).

Porțiunea prostatica străbate prostată (la hominide și carnivore), prezentând un epiteliu tranzițional, cu
celule mucoase (exocrinocytus mucosus), la nivelul joncțiunii cu vezica urinară, după care devine pluristratificat
columnar. Corionul, de natură fibroelastica, cuprinde un bogat plex venos (stratum spongiosum), la carnivore și
ungulate, glande coliculare (glandulă collicularis) și utriculul prostatic sau uterul masculin (utriculus
prostaticus s. uterus masculinus). Musculară apare formată din fibre netede, dispuse într-un strat longitudinal
intern și altul circular extern.

Porțiunea membranoasa prezintă un epiteliu stratificat sau pseudostratificat columnar (epithelium

pseudostratificatum columnare) cu un corion foarte dezvoltat. În afară mucoasei se găsesc fibre musculare
striate, care formează sfincterul roșu al uretrei.

Porțiunea spongioasă prezintă un epiteliu ce variază de la stratificat columnar, la pseudostratificat și la

stratificat pavimentos spre extremitatea terminală. În corionul acestei porțiuni se găsesc glande
uretrale (glandulă urethralis) (Littre) de tip mucos și grupe izolate de fibre musculare netede.

Uretră la femelă (urethra feminină) se prezintă că un conduct scurt, cu peretele format din patru tunici:
mucoasa, submucoasă, musculară și adventice.

Mucoasa uretrei este cutată longitudinal, astfel încât lumenul apare stelat. La toate speciile de animale
domestice, epiteliul este de tip tranzi-

țional în apropierea cervixului vezical, devenind pseudostratificat și apoi stratificat pavimentos, în apropierea
orificiului extern. De-a lungul uretrei apar suprafețe cu epiteliu stratificat cubic sau columnar, ce alternează cu
epiteliul tranzițional. Întinderea acestor arii variază de la o specie la altă. La animalele domestice, cu excepția
canidelor, unele celule de pe suprafață epiteliului elaborează o secreție mucoasa. La suine și cabaline, celulele
mucigene sunt prezente numai în apropierea cervixului vezical. La cabaline și rumegatoarele mici, epiteliul
uretral devine stratificat scuamos (pavimentos) la nivelul meatului urinar. La alte specii de animale domestice,
epiteliul se menține de tip tranzițional sau stratificat cubic până la nivelul meatului uretral.

În mod frecvent la taurine, ecvine și suine, se observă glande uretrale (glandulă

urethralis) intraepiteliale, formate din invaginarile tubulare ale epiteliului.

31
 Corionul apare mai dens în pătură subepiteliala, decât în profunzime. La taurine se observă un evident
strat capilar adiacent membranei bazale. Țesutul limfatic difuz și, ocazional, nodulii limfatici sunt prezenți la
toate animalele domestice. Limfocitele pot migra în epiteliu, ajungând între celulele superficiale. Totodată, sunt
prezente spații cavernoase care structurează un strat spongios (stratum spongiosum) erectil. La taurine, suine,
canide și cabaline, stratul spongios se întinde pe toată lungimea uretrei, apărând mai evident spre orificiul
uretral. La ovine și cervidee, stratul spongios lipsește în treimea proximală, dar apare în ultimele două treimi.

Prezența unei musculare a mucoasei este discutabilă. La toate speciile de animale domestice, pot apărea
leiocite, orientate longitudinal, diseminate în profunzimea mucoasei, putând să pătrundă și în cutele
longitudinale. Fibrele musculare netede sunt mai numeroase și mai mari la cabaline și taurine.

Tunică musculară cuprinde două straturi, circular intern și longitudinal extern în jumătatea proximală.
La cabaline, stratul circular cuprinde și fibre longitudinale, încât se creează aparență existenței celui de-al treilea
strat. Spre extremitatea distala a uretrei, fibrele musculare netede se amestecă cu fibrele musculare striate, care
devin proeminente și dispuse circular. Rămâne un fin strat de fibre netede orientate circular și longitudinal la
față internă a fibrelor musculare striate.

La rumegătoare și suine, există un diverticul suburetral, căptușit de un epiteliu de tranziție, care devine
epiteliu stratificat pavimentos. Corionul cuprinde un țesut conjunctiv lax, infiltrat cu limfocite și eventual
limfonoduri.

II.4 FIZIOLOGIA APARATULUI EXCRETOR

Principalele organe care îndeplinesc functia de excretie a substantelor neutilizabile saudaunatoare

organismului sunt rinichiul si pielea. Rolul principal al aparatului urinar esteformarea si eliminarea urinei.
Formarea urinei are loc la nivelul rinichiului iar eliminarea seface prin caile urinare. Rinichiul este un organ
parenchimatos pereche cu rol vital pentruorganism; îndepartarea celor doi rinichi este incompatibila cu viata.
Unitatea morfo-functionala a rinichiului este tubul urinifer, format din nefron (partea secretorie) si tubiidrepti
(partea excretorie).

32
 Functiile rinichiului sunt multiple:- rol de epurare a sângelui de produsii de catabolism azotat (uree, acid
uric, creatinina);- rol de mentinere a presiunii osmotice a organismului;- rol de reglare a echilibrului hidric si
acido-bazic;- rol antitoxic;- rol în eritropoieza (secreta eritropoietina);-rol endocrin (secreta renina).Majoritatea
acestor functii sunt îndepl inite prin procesul de formare a urinii

33
 Formarea urinii.Urina se formeaza prin trei mecanisme: filtrarea glomerurala, reabsorbtia
tubularasisecretia tubulara.A. Filtrarea glomerulara.Este un proces fizic pasiv care are loc la nivelul
glomerurului Malpighi. Aici, endoteliulcapilarelor glomerurale împreuna cu foita viscerala a capsulei Bowman
formeaza omembrana ultrafiltranta (filtrul renal), cu pori de dimensiuni foarte mici. Prin filtrul renaltrec toate
componentele plasmei cu exceptia proteinelor. Cea mai mare moleculace poate traversa filtrul renal este
hemoglobina, cu masa moleculara68.000. Albuminele plasmei care au o masa moleculara de 70.000, nu
traverseazamembrana ultrafiltranta. Lichidul rezultat se numeste filtrat glomerular (urina primara) si are o
compozitie foarte asemanatoare cu plasma sangvina din care provine (plasma deproteinizata). În fiecare minut
se formeaza 125 ml urina primara; în 24de ore prin cei doi rinichi se filtreaza 180 ml plasma.Filtrarea
glomerulara este rezultatul jocului dintre fortele favorabile filtrarii si ale celor opozante. Singura forta
favorabila filtrarii este presiunea hidrostatica a sângelui dincapilarele glomerurale (70 mmHg), fiind cea mai
mare presiune hidrostatica din întregteritoriul capilar al organismului, datorita emergentei aproape
perpendiculare, din aorta,arterele renale, cât si ramificarii dupa un traiect scurt a acestora la care se
adaugacalibrul mai redus al arteriolei eferente decât al arteriolei aferente. Fortele opozante filtrariisunt
presiunea coloid-osmotica a proteinelor plasmei (25 mmHg) si presiunea capsulara (15mmHg). Presiunea
efectiva de filtrare va fi tocmaidiferenta dintre presiunea hidrostaticasi suma presiunilor opozante.

P.ef. = P.h. - (P.os. + P.caps.) = 70 - (25 + 15) = 30 mmHg

34
 Debitul urinii primare depinde direct de marimea presiunii efective de filtrare, iar aceastadepinde de
marimea presiunii sângelui la nivelul capilarelor glomerurale. Când presiuneahidrostatica din capilare scade sub
40 mmHg, formarea urinii înceteazasi se instaleazaanuria.

Când presiunea hidrostatica din capilare creste, are loc o crestere al debitului urinii primare. Dar, fiecare
nefron poseda mecanisme de autoreglare a presiunii hidrostaticecapilare, mentinând-o, constant în jur de 70
mmHg, chiar daca tensiunea în arterele renalevariaza de la 80 la 200 mmHg. Aceasta relativa autonomie a
presiunii de filtrare serealizeaza prin constrictia sau dilatatia arteriolelor aferente si eferente; astfel,
constrictiaarteriolelor aferente si dilatatrea celor eferente scade presiunea efectiva de filtrare, iar constrictia
arteriolelor eferente si dilatatia celor aferente creste presiunea efectiva defiltrare.B. Reabsorbtia tubulara.

Reabsorbtia tubulara se desfasoara la nivelul tubilor contorti proximali si distali, a anseilui Henle si a
tubilor colectori. Prin reabsorbtie, celulele tubilor uriniferi selecteaza si retindin urina primara, toate substantele
necesare organismului (glucide, lipide, aminoacizi, polipeptide, saruri minerale, apa, vitamine etc. ) si lasa sa
treaca substantele toxice sinefolositoare (acizii nevolatili, uree, acid uric, creatinina etc.). Mecanismele de
reabsorbtiesunt pasive si active.

Transportul pasiv se face conform legilor fizice ale difuziunii si osmozei, conformgradientelor de
concentratie osmotice în vederea egalizarii concentratiilor; se face faraconsum de energie din partea celulelor
tubulare.Transportul activ are un caracter selectiv si se efectueaza cu consum de energie, deoareceo substanta
este deplasata de la o concentratie mica spre o concentratie mare.

Transportulactiv poate fi limitat de o capaciatate maxima de transport (Tm) sau transport activnelimitat.
Sarurile minerale, substantele organice din plasmasi vitaminele se reabsorb activîn cea mai mare parte la nivelul
tubului contort proximal. Astfel, aminoacizii, polipeptidele,lipidele si glucoza se reabsorb prin mecanisme
active limitate de o capacitate de transport(Tm).

La omul sanatos capacitatea de transport a celulelor tubulare pentru aceste substanteeste mai mare decât
cantitatea de substante ultrafiltrate, încât în urina definitiva ele lipsesc.În cazul cresterii concentratiei sanguine a
glucozei întâlnita în diabetul zaharat, creste sicantitatea de glucoza ultrafiltrata depasind cantitatea de transport
maxim a celulelor tubulare; în aceste conditii se produce glucozuria, când o parte din glucoza apare în
urinadefinitiva.

Ca urmare a cresterii concentratiilor sarurilor minerale si a substantelor organice îninterstitiu si în

capilarele peritubulare se determina atractia osmotica a apei care sedeplaseaza pasiv din urina primara spre
35
mediul intern, realizând reabsorbtia obligatorie aapei care reduce volumul urinii primare cu 85%. Restul
reabsorbtiei de saruri se produce lanivelul ansei Henle si a tubului contort distal. Reabsorbtia ultimelor 14
procente din urina primara constituie reabsorbtia facultativa si are loc la nivelul tubilor colectori în functie de
prezenta sau absenta hormonului antidiuretic.

Daca ADH este prezent, apa se reabsoarbe siurina finala îsi reduce volumul pâna la 1% din filtratul
glomerural. Daca ADH lipseste,reabsorbtia facultativa a apei nu mai are loc si se elimina o urinadiminuata, în
cantitate foarte mare (20l/24h), adica cca. 14% din urina primara; aceastastare patologica poarta denumirea de
diabet insipid.Ionii de calciu se reabsorb sub actiunea parathormonului care în acelasi timp diminuareabsorbtia
fosfatilor. Ca urmare a reabsorbtiei tubulare urina primara suporta modificaricantitativesi calitative si devine
urina finala care se elimina în cantitate de cca. 1,5l/24h.C. Secretia tubulara.

Secretia tubulara are loc la nivelul tubilor contorti distali si completeaza compozitia uriniifinale. Prin
acest mecanism rinichiul secreta activ unele substante toxice (amoniac,creatinina), unii ioni (K+, H+) precum si
unele medicamente. Secretia de amoniaccontribuie atât la detoxifierea organismului cât si la combaterea
acidozei. Amoniacul seelimina împreuna cu H+ sub forma de NH+4, crescând astfel posibilitatile rinichiului de
aelimina acizii fara o crestere prea mare a concentratiei H+ din urina. Amoniacul provinedin scindarea
glutaminei în acid glutamic si NH3.Acidul glutamic este transportat prin sânge la creier unde leaga amoniacul
cerebraltransformânduse în glutamina, care trece în sânge si la nivelul rinichilor se desface din nousi asa mai
departe.Prin secretia deH+ si de K+, rinichiul intervine în mentinerea echilibrului acido bazic almediului intern.

Astfel rinichii pot forma o urina cu pH foarte variabil (de la 7,8 în alcaloze pâna la 4,4 în acidoze);
rinichiul absoarbe câte un ion de Na+ pentru un ion de K+ sau H+excretati. Secretia de K+ si reabsorbtia de
Na+ sunt stimulate de hormoniimineralocorticoizi.D. Compozitia si proprietatile urinii.Cantitatea de urina
eliminata în 24 de ore se numeste diureza. Ca urmare a celor trei procese ia nastere urina definitiva cu o
compozitie mult diferita de cea a plasmei sanguineSe constata ca din urina lipsesesc substantele importante
pentru organism cum sunt:

Eliminarea urinii (mictiunea).Actul de evacuare a vezicii urinare se numeste mictiune si este de natura
reflexa. La nivelul papilelor renale, urina se aduna în calice si bazinet, iar de aici prin miscari peristaltice
estetransportata în lungul uretrelor spre vezica urinara. Pe masura ce în vezica se acumuleazanoi cantitati de
urina, peretii acesteia se relaxeaza progresiv, marindu-i capacitatea; în acestmod se pot acumula 200-300 ml
urina fara ca presiunea din interior sa creasca. Pesteaceasta cantitate, presiunea din vezica se ridica, declansând
reflexul de mictiune Acestreflex este initiat de baroreceptorii din peretele vezicii urinare; excitantul specific
fiindcresterea presiunii din interiorul vezicii cu peste 18 cm apa. Stimulii nervosi generati de receptori se

36
transmit pe cai aferente senzitive spre centrii mictiunii din maduva sacratasispre scoarta cerebrala, provocând
senzatia constienta de necesitate. Centrii mictiunii suntlocalizati în maduva sacratasi apartin de sistemul nervos
parasimpatic.

Comanda mictiunii pleaca de la centrii pe caile eferente parasimpatice alenervilor pelvici care determina
relaxarea sfincterului uretral neted (intern) si contractiamuschiului detrusor (al peretilor vezicii urinare). Astfel
are loc mictiunea prin reflexinvoluntar la animale si la copiii mici.Prin educatie la om actul mictiunii poate fi
controlat voluntar; daca conditiile nu permit,mictiunea poate fi împiedicata prin contractia sfincterului uretral
extern, care este unmuschi striat supus vointei. În acelasi timp are loc o relaxare a suplimentaraa vezicii urinare
sub actiunea centrilor simpatici din maduva lombara care comandarelaxarea muschilor netezi ai peretelui si
contractia sfincterului uretral intern determinând oscadere a presiunii din vezicasi sistarea pentru un timp a
senzatiei de necesitate. Princonlucrarea mecanismului reflex si al controlului cortical voluntar, vezica urinara
poateacumula pâna la 600 ml urina, dupa care mictiunea se produce chiar si împotriva vointei. În mod normal
omul are 4-6 mictiuni în 24 de ore

37
 CAP .III NOȚIUNI GENERALE DESPRE AFECȚIUNE

III.1 DEFINIȚIE

Retenţia urinară reprezintă situaţia îm care o persoană nu poate să-şi golească complet sau voluntar
vezica urinară. Vezica urinară este parte a tractului urinar format din rinichi, uretere (tubii care transportă urina
de la rinichi la vezica urinară), vezica urinară (un organ elastic în care se depozitează urina) şi uretra (tubul care
transportă urina de la vezica urinară către exterior).

De asemenea, există mulţi muşchi şi nervi care ajută la funcţionarea normală a tractului urinar. Retenţia
urinară poate fi dată de probleme ale tractului urinar sau de probleme ale muşchilor şi nervilor care ajută la
controlarea tractului urinar. Retenţia urinară poate fi acută şi să se instaleze brusc sau poate fi cronică şi să se
dezvolte încet pe parcursul timpului.

Retenţia urinară cronica

În cazul retenţiei urinare cronice, în general persoana poate urina, dar pot exista diverse dificultăţi la
urinare precum oprirea urinării, jet urinar întrerupt, urinări frecvente sau imperioase (nevoia urgentă de a-şi goli
vezica urinară) care au rezultate slabe şi senzaţia de golire incompletă a vezicii urinare. Faţă de retenţia cronică,
în cazul retenţiei acute este vorba despre imposibilitatea completă de o urina în ciuda faptului că vezica urinară
este plină. Retenţia acută de urină poate ameninţa viaţa şi trebuie tratată ca o urgenţă medicală.

III.2 ETIOPATOGENEZA

Patogenia este explicata prin influenta pe care hiperpresiunea o are asupra formarii urinei . Presiunea din
caile urinare asigura scurgerea urinei de la nivelul rinichiului spre vezica urinara. Astfel, de la nivelul
glomerulului, unde presiunea este de 40 cm H2O, scade si ajunge la 10 cm H2O la papila, dupa care creste din
nou la nivelul ureterului, fiind de 50 cm H2O în ureterul terminal.

38
 Ocluzia ureterala determina un puseu hipertensiv intracavitar, egalizând presiunile în tot tractul urinar
supraiacent, cât timp presiunea pielo-caliceala nu o depaseste pe cea de filtrare glomerulara, urina va continua
sa se formeze, acumulându-se si dând nastere unei hidronefroze acute .

Pe plan clinic, acesta se traduce prin colica nefritica, iar pe plan functional, în momentul în care se ajunge
la punctul critic de 80 cm H2O, se va produce oprirea secretarii urinei.

Principalele mecanisme implicate în patogeneza oligoanuriei din insuficienta renala acuta sunt: scaderea
sau oprirea filtrarii glomerulare, obstructia tubulara si trecerea filtratului din tubii urinari în interstitiile renale.

În faza de reluare a diurezei se produce poliurie, prin care se elimina excesul de apa retinut anterior; în
acest proces intervine mecanismul osmotic, amorsat de eliminarea de sodiu si lipsa temporara de raspuns a
tubilor la actiunea hormonului antidiuretic. În aceasta faza scade potasiul intracelular la nivel tubular si tot acum
apare riscul producerii de hipopotasemii seve 16416l1119q re din cauza poliuriei care antreneaza pierderi mari
de potasiu .

III.3 SIMPTOMATOLOGIE

Retenţia urinară acută este o urgenţă medicală. Retenţia cronică poate duce la complicaţii grave şi
trebuie investigată de către medic.

Retenţia cronică de urină începe de obicei cu simptome uşoare care se agravează în timp. În acest caz, de
obicei persoana poate urina, dar cu oarecare dificultate. Simptomele retenţiei urinare cronice includ:

• Disconfort uşor, constant la nivelul vezicii urinare, care poate fi simţit chiar deasupra osului pubian sau în
regiunea inferioară a abdomenului;

• Dificultăţi în iniţierea urinării;

• Jet urinar întrerupt;

• Senzaţie de golire incompletă a vezicii urinare;

• Urinări frecvente sau imperioase cu rezultate slabe;

• Opriri şi pornirii în timpul urinării;

39
• Flux sau jet urinar slab.

sus

Cauze posibile

Retenţia urinară poate fi dată de probleme ale tractului urinar sau ale muşchilor şi nervilor implicaţi în
controlarea tractului urinar.

Nervii tractului urinar transmit creierului când vezica urinară este plină. Nervii de la creier transmit
muşchilor de la nivelul vezicii urinare să se contracte pentru a împinge urina şi muşchilor sfincterului urinar să
se relaxeze pentru a permite urinei să treacă în uretră către exterior. Retenţia urinară poate fi dată de distrugeri
sau probleme ale oricărui nerv sau muşchi dintre aceştia.

Obstrucţia sau blocajul oricărei părţi a tractului urinar poate de asemenea să producă retenţie urinară.

Cauze infecţioase sau inflamatorii:

• Cistita (infecţia şi inflamaţia vezicii urinare);

• Prostatita (infecţia şi inflamaţia prostatei);

• Bolile cu transmitere sexuală;

• Uretrita (infecţie şi inflamaţie a uretrei);

• Infecţiile tractului urinar;

• Infecţiile vaginale.

Cauze neurologice de retenţie urinară:

• Diabetul;

• Infecţii ale creierului sau măduvei spinării;

• Leziuni ale creierului sau măduvei spinării;

• Scleroza multiplă (boală care afectează creierul şi măduva spinării determinând slăbiciune, tulburări de
coordonare şi echilibru);

• Vezica neurogenă (în care vezica urinară nu se goleşte datorită distrugerii nervoase);

40
• Boala Parkinson (boală a creierului care afectează mişcarea şi coordonarea);

• Leziunile sau traumatismele pelvine;

• Accidentele vasculare cerebrale;

• Naşterea pe cale vaginală;

Cauze obstructive sau fizice de retenţie urinară:

• Calculi vezicali;

• Hipertrofia benignă de prostată (mărirea necanceroasă a prostatei);

• Anumite cancere sau tumori;

• Constipaţia sau impactarea fecală care comprimă uretra până când este complet închisă;

• Cistocelul (poziţionare anormală a vezicii urinare care poate ajunge la nivelul vaginului);

• Corpii străini;

• Rectocelul (poziţionare anormală a rectului care poate trage vezica urinară din poziţia ei normală);

• Strictura uretrală (îngustare a uretrei datorată de obicei ţesutului cicatricial);

• Prolapsul uterin (poziţionare anormală a uterului care poate trage vezica urinară din poziţia ei normală).

Cauze farmacologice:

• Anestezia pentru intervenţiile chirurgicale;

• Antiaritmicele de tipul disopiramidei şi procainamidei;

• Anticolinergicele şi antispasticele cum ar fi diciclomina, flavoxat, glicopirolat, hiosciamina, oxibutinina,

scopolamina şi tolterodina;

• Antidepresivele precum amitriptilina, doxepin şi nortriptilina;

• Antihistaminicele;

• Antihipertensivele de tipul hidralazinei şi nifedipinei;

• Medicamentele antiparkinsoniene precum amantadina, bromocriptina, levodopa, trihexifenidil şi benztropina;

41
• Antipsihoticele precum clorpromazina, flufenazina, haloperidol, tioridazin;

• Relaxantele musculare de tipul baclofenului şi ciclobenzaprinei;

• Antiinflamatoarele nesteroidiene precum ibuprofenul, indometacinul şi naproxen;

• Antialgicele opioide precum morfina sau oxicodona;

• Alte medicamente inclusiv medicamente folosite pentru chimioterapie, isoprotenerolul, fenilefrina,

pseudoefedrina şi terbutalina;

• Sedative precum diazepamul.

Factorii de risc pentru retenţia urinară includ:

• Infecţiile tractului urinar;

• Leziunile sau traumatismele pelvine, cerebrale sau ale măduvei spinării;

• Sexul masculin la vârste mai mari de 50 de ani cu hipertrofie benignă de prostată;

• Medicamente care determină retenţie urinară ca efect advers;

• Condiţii neurologice care afectează tractul urinar;

• Naşterea pe cale vaginală.

Reducerea riscului de apariţie a retenţiei urinare:

• Igienă intimă corespunzătoare pentru a preveni infecţiile tractului urinar;

• Tratarea cât mai rapidă a simptomelor retenţiei urinare;

• Tratarea promptă a oricărei afecţiuni sau condiţii care poate conduce la retenţie urinară;

• Întărirea musculaturii planşeului pelvin prin exerciţii corespunzătoare;

• Micţionarea atunci când este resimţită prima oară necesitatea;

42
Biblografie:

- http://www.creeaza.com/familie/medicina/ANATOMIA-RINICHIULUI-SI-CAILOR919.php

- https://newsmed.ro/anatomia-rinichiului/

-http://www.rasfoiesc.com/educatie/biologie/APARATUL-URINAR-Rinichiul-si-c68.php

-https://www.scribd.com/document/111348058/FIZIOLOGIA-APARATULUI-EXCRETOR-1

- https://anatomie.romedic.ro/sistemul-renal

- https://www.pcfarm.ro/articol.php?id=148

- https://anatomie.romedic.ro/rinichii

- http://www.scritub.com/medicina/Tratarea-pacientilor-cu-insufi141611197.php

43