Lecții la biologie

11. Anatomia și fiziologia omului. Recepția senzorială.

DOROFEEV Anton
profesor de biologie, grad didactic superior
Recepția sensorială este o formă specifică de realizare a comunicării noastre cu lumea
externă, a cărei functionare începe chiar înainte de naștere, când devine posibilă formarea
unor reflexe conditionate la agenti mecano-acustici și termici din mediul extern.

Senzația este primul nivel psihic de prelucrare , interpretare și utilizare a informației

despre însușirile obiectelor și fenomenelor lumii externe și despre starile mediului intern.
Ea este sursa primară a cunostințelor și constituie atât punctul de pornire, cât și cel de
sosire în întregul demers al cunoasterii psihologice, procesele psihice zise superioare
trebuind a fi studiate și explicate prin descompunere și reducere la senzatii.

Sistemul senzorial cuprinde organe care recepționează diferiți excitanți din mediul
înconjurător, care sub forma de impulsuri bioelectrice este transmis de la receptor pe
traiectul nervilor la sistemul nervos central care poate fi măduva spinării sau creierul.
Transformarea excitantului din afară la nivelul organului receptor într-un impuls nervos
are loc prin o serie de procese fizico-chimice, fiind apoi din nou interpretat la nivel
central.
Acești exitanți pot fi fizici ca: lumina, sunetul, presiunea, temperatura, câmpul electric,
câmpul magnetic sau exitanți de natură chimică.
Receptorii sistemului senzorial se află în organe specializate numinte organe de simț
sau analizatori ca: ochiul, nasul, urechea, gura cu cavitatea bucală și pielea.
Ochiul este un organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina. Se compune
dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri
nervoase. Ochii simpli nu fac altceva decât să detecteze obiectele din jur care sunt luminate
sau obscure. Ochiul nu detecteaza doar lumina ci și culoarea și miscarea vietaților din jur.
Iar durerile de cap pot fi uneori și de la ochi fiindcă acestea se trag de la mult citit de carte
sau de la multă lumină ( calculator, telefon s.a. )

Ochii compuși se găsesc la artropode (insecte și animale similare) și sunt formați din mai
mulți ochi simpli care permit formarea unei vederi panoramice în mozaic. La majoritatea
vertebratelor și câteva moluște, ochiul funcționează prin proiectarea imaginilor pe o retină
sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre encefal prin intermediul nervului
optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de o substanță transparentă, gelationoasă
numită umoare vitroasă, are o lentilă de focalizare numită cristalin și, adeseori, un mușchi
numit iris, care reglează cantitatea de lumină care intră.
 Lumina pătrunde prin partea din față a ochiului printr-o membrană transparentă
numită cornee, înconjurată de o zonă numită albul ochiului sau sclerotică. În spatele corneei
se găsește irisul, un disc colorat (acesta are un caracter unic pentru fiecare individ). Între
cornee și iris există un lichid numit umoare apoasă. Irisul este perforat în centru de un
orificiu de culoare neagră, denumit pupilă. Pentru ca ochiul să nu fie deteriorat, atunci când
lumina este foarte puternică, pupila se contractă (și prin urmare, se micșorează); iar în caz
contrar, atunci când este întuneric, pupila se mărește. În continuare, lumina traversează
cristalinul, acesta având funcția de lentilă biconvexă, apoi umoarea sticloasă, în final
imaginea fiind proiectată pe o membrană numită retină. Pleoapele și genele au rolul de
protecție a ochilor. O membrană subțire transparentă, denumită conjunctivă, căptușește
interiorul pleoapelor și o parte din sclerotică.
Formarea imaginii
În cazul ochiului emetrop (vederea normală), imaginea se formează pe retină. Pentru
ca razele de lumină să se poată focaliza, acestea trebuie să se refracte. Cantitatea de refracție
depinde în mod direct de distanța de la care este văzut obiectul. Un obiect situat la o distanță
mai mare necesită mai puțină refracție decât unul situat la o distanță mai mică. Cel mai mare
procentaj din procesul de refracție are loc în cornee, restul refracției necesare având loc în
cristalin.
Lumina trece prin mediile transparente (cornee, umoare apoasă, umoare sticloasă
și cristalin) si formează o imagine răsturnată pe retină. Pe retină, celulele specializate,
celulele cu conuri și cele cu bastonașe, transformă imaginea în impulsuri nervoase. Acestea
ajung prin nervul optic până la regiunea posterioară a creierului. Acesta din urmă
interpretează semnalele printr-un mecanism complex care implică milioane de neuroni.
Razele de lumină suferă la nivelul ochiului o refracție triplă:
1.razele de lumină își schimbă direcția;
2.o refracție are loc la nivelul corneei și câte una pe fiecare față a cristalinului;
3.imaginea se formează pe retină, pe pata galbenă și este reală, mai mică și răsturnată.
Miopia este cel mai des întâlnit defect de vedere, aceasta având un caracter patologic(apare la naștere) și
ia loc atunci când globul ocular al ochiului miop este mai mare decât cel al ochiului normal, imaginea
formându-se în fața retinei. Miopia este corectată cu ajutorul lentilelor divergente.
Hipermetropia este de asemenea un defect patologic, aceasta însă luând loc mai rar decât miopia.
Globul ocular al ochiului hipermetrop este mai mic decât cel al ochiului normal, în consecință imaginea
formându-se în spatele retinei. Hipermetropia este corectata cu ajutorul lentilelor convergente.
Prezbitismul este un defect de vedere care apare de obicei la bătrânețe, acesta comportându-se în același
mod precum hipermetropia, acesta fiind cauzat de atrofierea elasticității cristalinului. Prezbitismul este
tratat cu ajutorul unei lentile convergente.
Strabismul are drept cauză slăbirea unuia dintre mușchii externi ai globului ocular, acesta fiind corectat
prin exerciții de întărire a musculaturii ciliare.
Cataracta apare cel mai frecvent, la persoanele cu o vârstă înaintată, aceasta fiind cauzată de pierderea
treptată a transparenței(opacifierea) cristalinului. În cazul cataractei congenitale, aceasta este corectată
prin secționarea unei porțiuni a irisului și a capsulei cristaliniene ori prin extragerea cristalinului și
înlocuirea acestuia cu un cristalin artificial reprezentat de către o lentilă biconvexă.
Astigmatismul este o boală oftalmologică manifestată printr-o deformare a corneei care atrage după sine
o refracție defectuoasă a razei de lumină în globul ocular. În cazul astigmatismului, razele de incidenta
de lumină albă ce sosesc la ochi sub formă de raze paralele vor suferi un proces intens și inegal de
refracție, și prin urmare, cu cât această refracție diferențiată va fi mai mare, cu atât astigmatismul va fi
considerat mai grav.
Glaucomul
Conjunctivita
Daltonism
 Analizatorul olfactiv

Nasul (lat.nasus) în anatomie înseamnă un organ al vertebratelor care este compus din
orificiul nărilor și cavitatea nazală. La om ca și la celelalte mamifere, nasul este situat în
centrul feței sau în vârful botului.

Funcțiile nasului
 funcția respiratorie, prin nas se inspiră și expiră aerul necesar respirației, nasul având și
un rol de filtrare a impurităților din curentul de aer inspirat prin perișorii și mucoasa
nazală umedă.
 funcția mirosului este îndeplinit de Regio olfactoria din nas. Fosele comunica cu
exteriorul prin nari si cu faringele prin coane. Este captusit cu mucoasa nazala prevazuta
cu perisori si glande ce secreta mucus.
• Segmentul periferic- în porţiunea din mucoasa nazală- în dreptul lamei
ciuruite a osului etmoid;- partea mijlocie a cornetului superior şi partea
corespunzătoare a septului nazal. Mucoasa olfactivă – epiteliu simplu
format din celule cilindrice, printre care se află celule olfactive, fusiforme-
celule de origine nervoasă, care trimit spre fosele nazale prelungiri scurte,
dendridice,iar în sens opus- axonii care formează nervii olfactivi. După
intrarea în cutia craniană, fibrele nervilor olfactivi se opresc în bulbii
olfactivi - aici fac sinapsă cu neuronii mitrali, axonii cărora formează
tracturile olfactive, ele ajung în scoarţa cerebrală.
• Segmentul central- este situat difuz în scorţa cerebrală a lobilor temporali.
Simţul olfactiv la om în comparaţie cu animalele este slab dezvoltat.
 Analizatorul gustativ

Limba (lat.: Lingua, grec.: Glossa) este un organ musculos, acoperit de mucoasă, foarte
mobil, cu sensibilitate tactilă mare, aflat în cavitatea bucală a animalelor. Are rol în
prehensiunea alimentelor, în masticație, deglutiție. Prin faptul că este dotată cu un tip
special de chemoreceptori (mugurii gustativi), este considerată "organul simțului
gustativ", dar are un rol imporatant și în olfacție. La om și primate are rol și în fonație.

Partea dorsală a limbii Dorsum linguae este ușor bombată, partea anterioară fiind
liberă cu un șanț median Septum linguae fiind locul de inserție a mușchilor limbii
(care sunt bogat vascularizați și inervați), în partea posterioară mucoasa limbii
prezintă deschiderea glandelor salivare, partea ventrală (inferioară), median este legat
de planșeul cavității bucale prin frâul limbii (Frenulum linguae), astfel încât numai
vârful limbii este liber.
Baza limbii (Radix linguae) este prin mușchi și ligamente fixat de laringe.
 a) Segmentul periferic se găseşte în epiteliul mucoasei linguale. În grosimea acesteia se găsesc
formaţiuni denumite papile gustative, care după formă şi aşezare sunt:
- papile caliciforme, asezate la baza limbii, alcatuind un V cu deschiderea către varful limbii.
Au forma unei cupe din fundul careia se ridică o proeminenţă conică, înconjurată de un şanţ
circular (circumvalate);
- papile fungiforme, răspandite pe vârful şi marginile limbii. Ele au înfaţişarea unor ridicături
cilindrice din vârful cărora pleacă mănunchiuri de prelungiri.
- papile filiforme, răspandite pe toată întinderea mucoasei linguale. Ele au forma unor cute
asemănătoare foilor unei cărţi.
Papile poartă pe ele muguri gustativi, de o formă ovoidă, cu polul bazal aşezat pe membrana
bazală a epiteliului lingual, iar polul apical prezintă un receptor gustativ. Într-un mugur gustativ
există 5-20 de celule senzoriale, care la polul apical prezintă cili, iar la polul bazal este înconjurat
de o ramificaţie nervoasă a nervilor cranieni VII, IX, X.
b) Segmentul de conducere este reprezentat de fibrele nervoase care intră în alcatuirea
nervilor: facial (VII), glosofaringian (IX) şi vag (X).
c) Segmentul central este reprezentat de aria gustativă, situată la baza girusului parietal
ascendent (postcentral), unde se integrează sensibilitatea gustativă cu sensibilitatea tactilă, termică
şi dureroasă a limbii, transmisă prin fibrele trigemenului (V).
Limba este împărțită în mai multe arii gustative: vârful limbii este cel mai sensibil la dulce
și la sărat, marginile laterale sunt mai sensibile la gustul acru, iar parte din spate percepe cel
mai bine gustul amar. Aceste diferențe nu sunt însă absolute, majoritatea mugurilor gustative
putând răspunde la două sau trei, iar uneori la toate cele patru senzații gustative.
Gust acru. Gustul acru este cauzat de acizi, adică.
este asociată cu concentrația ionilor de hidrogen, iar
intensitatea acestei senzații gustative este
aproximativ proporțională cu logaritmul
concentrației de ioni de hidrogen. Aceasta înseamnă
că cu cât este mai acid în alimente, cu atât este mai
puternică senzația de acru.

Gust sărat. Gustul sărat este asociat cu săruri

ionizate, în principal cu concentrația de ioni Na
+. Calitatea gustului variază de la o sare la alta,
deoarece unele săruri, pe lângă salinitate,
provoacă alte senzații de gust.
Gust dulce. Gustul dulce nu este asociat cu nici o clasă de substanțe chimice.
Substanțele care provoacă acest gust includ zaharuri, glicoli, alcooli, aldehide, cetone,
amide, esteri, unii aminoacizi, unele proteine, acizi sulfonici, acizi halogenați și săruri
anorganice de plumb și beriliu. Vă rugăm să rețineți că cele mai multe substanțe care
provoacă un gust dulce sunt substanțele organice. Este deosebit de interesant faptul că o
ușoară modificare a structurii chimice, de exemplu adăugarea unui radical simplu, poate
schimba adesea gustul unei substanțe de la dulce la amar.

Gust amar. În ceea ce privește un gust amar, nu există un singur produs chimic care să
provoace acest gust. Și din nou, aproape toți gustanții amari sunt substanțe organice.
Este cel mai probabil că două clase speciale de substanțe provoacă un gust amar:
- substanțe organice cu lanț lung care conțin azot;
- alcaloizi. Alcaloizii se găsesc în multe medicamente utilizate în medicamente, cum
ar fi chinina, cofeina, stricnina, și nicotina, sau substanțe toxice: solanina și
tomatina.
 Analizatorul vestibulo-cohlear

O ureche este un organ folosit de un animal sau om pentru a detecta sunete. Nu toate
animalele au urechi în aceeași zonă a corpului. Mamiferele, inclusiv omul, au două
urechi, dispuse pe fiecare parte a capului.

Auzul este posibilitatea de a recepționa și a

interpreta undele sonore. Aceste unde, vibrații
sau oscilații se pot transmite prin lichide, solide
și gaze. Cu ajutorul urechii se pot determina
frecvența, direcția și distanța de la care vine
sunetul. Urechea omenească poate să perceapă
numai sunetele între anumite frecvențe, între
20 Hz și 20.000 Hz, dar este sensibilă la sunete
între 1500 Hz și 3000 Hz. Urechea mamiferelor
este alcătuită din ureche externă, medie și
internă.
Structură
Urechea externă este partea externă a urechii. Partea vizibilă a urechii, numită pavilion sau concă
auriculară, captează undele sonore din aer și le transmite prin canalu auditiv spre urechea medie.
Multe mamifere pot să-și miște pavilionul pentru a-și concentra auzul într-o anumită direcție, la fel
cum fac cu ochii. Oamenii și-au pierdut această abilitate. Trecând prin canalul auditiv, undele
sonore pun în mișcare membrana timpanică aflată pe intrarea urechii medii.

Urechea medie este delimitată spre exterior de membrana timpanică. În cavitatea acesteia se află
trei oscioare, fiecare dintre ele cu o formă caracteristică (ciocănaș, nicovală, scăriță). Mamiferele
sunt unicele ființe care au trei oase în ureche. Nicovala și scărița provin din oasele maxilarului, și
permit o detecție mai delicată a sunetului. Vibrațiile membranei timpanice se transmit mai întâi la
ciocănaș, apoi la nicovală și scăriță, iar de acolo la fereastra ovală, situată la limita dintre urechea
medie și cea internă. Oscioarele transmit vibrațiile prin membrana ferestrei ovale în fluidul din
urechea internă. Urechea medie este cavernoasă. Dacă animalul ajunge într-un mediu cu altitudine
ridicată, sau sare în apă, se va stabili o diferență de presiune între urechea medie și mediul
înconjurător. Această presiune expune timpanul la riscul de a se sparge dacă nu este depresurizat.
Acesta este unul dintre rolurile trompei lui Eustachio, prin intermediul căreia urechea medie
comunică cu rinofaringele.
Urechea internă este formată dintr-un sistem de cavități localizate în osul temporal, care
poartă denumirea de labirint osos. În interiorul labirintului osos se găsește labirintul
membranos care este format dintr-un sistem de camere și este scăldat în endolimfă. Între
labirintul osos și cel membranos se găsește un lichid numit perilimfă.
Urechea internă are rolul de a transforma vibrațiile transmise de urechea medie în impulsuri
nervoase specifice, pe care le transmite către sistemul nervos central (SNC) prin nervul
vestibulo-cohlear (VIII).
Labirintul osos este alcătuit din:
 o cavitate centrală, numită vestibul osos;
 3 canale semiciruculare osoase, care sunt dispuse în 3 planuri, la 90 de grade unul
față de celălalt. Fiecare canal se deschide la nivelul vestibulului printr-o dilatație
numită ampulă. Iar la cealaltă extremitate canalul anterior și cel posterior se unesc,
astfel încât vor avea o deschidere comună în vestibul. Așadar, cele 3 canale
semicirculare se vor deschide la nivelul vestibulului osos prin 5 orificii.
 cohlee (melcul osos), de formă conică, cu un ax central osos numit columelă. Melcul
osos realizează două ture și jumătate în jurul columelei. Din columelă se desprinde
lama spirală osoasă.
Labirintul membranos este format din 3 formațiuni:
 vestibul membranos 
Conformația labirintului membranos seamănă foarte mult cu cea a labirintului osos,
doar că vestibulul membranos este format din două cavităţi: utricula, situată în partea
superioară a vestibulului şi sacula care este situată în partea inferioară. În utriculă și
saculă se găsesc maculele care sunt receptori ai analizatorului vestibular.
 3 canale semicirculare membranoase 
În utriculă se deschid cele trei canale semicirculare membranoase care sunt situate în
interiorul celor osoase. Acestea au aceeași dispoziție ca și cele osoase, fiind situate în
trei planuri, la 90 de grade unul față de celălalt. Canalele semicirculare membranoase
prezintă trei extremități, numite extremităţi ampulare (ampule) şi doar două
extremități nedilatate (neampulare). La nivelul ampulelor se găsesc crestele
ampulare, care sunt și ele, receptori ai analizatorului vestibular.
 melc membranos 
În continuarea lamei spirale osoase se desprind 2 membrane: superior
membrana vestibulară (Reissner) și inferior membrana bazilară. Cele două membrane se
continuă pană la peretele opus al cohleei separând spațiul din interiorul cohleei în 3 rampe:
1. rampa vestibulară - situată superior, este delimitată inferior de membrana vestibulară.
Conține perilimfă și începe la fereasta ovală și comunică printr-un orificiu situat în vârful
cohleii (denumit helicotremă) cu rampa timpanică
2. rampa mijlocie sau canalul cohlear - situată între celelalte două rampe, este delimitată
superior de membrana vestibulară și inferior de membrana bazilară. Conține endolimfă și la
acest nivel, așezat pe membrana bazilară se găseste organul lui Corti, responsabil de
transformarea în impuls nervos a vibrațiilor sonore.
3. rampa timpanică - situată inferior, este delimitată superior de membrana bazilară.
Conține perilimfă.
 Cum funcţionează auzul natural
1. Undele pătrund în canalul urechii
Undele sonore se deplasează prin canalul auditiv şi lovesc timpanul.
2. Timpanul şi oasele de auz vibrează
Aceste unde sonore fac ca timpanul şi cele trei oase subţiri (osicule) din urechea medie să
vibreze.
3. Lichidele se deplasează prin urechea internă
Vibraţiile sunt transmise prin lichidul din urechea internă şi determină cilii din cohlee să
vibreze. Cilii detectează vibraţiile şi le convertesc în semnale chimice pentru nervul
acustic.
4. Nervii acustici comunică cu creierul
Nervul acustic trimite apoi informaţia la creier prin impulsuri electrice, unde sunt
interpretate ca sunet.
 Pielea - structură și roluri. Analizatorii cutanați
 Analizatorul cutant, sau pielea din punct de vedere structural,constă din straturile sale
anatomice: epiderm, derm, hipoderm și pe anexele pielii. Este important să cunoaștem
structura analizatorului cutanat, pentru a înțelege poziționarea receptorilor și pentru a
percepe pielea ca organ complex. Pielea (analizatorul cutanat) este de multe ori
percepută ca orice altceva în afară de un organ, dar aceasta este chiar cel mai greu organ
al corpului omenesc, cântărind aproximativ 4 kg.

Sistemului tegumentar este un sistem format din:

Piele Anexele : păr, unghii și

unele glande asociate.
Pielea constituie un înveliș cu rol protector, prezentând în același timp și o funcție senzitivă. Pe lângă
funcția senzitivă, pielea mai îndeplinește următoarele roluri:
 Reprezintă o barieră protectivă.
 Termoreglare, prin secreția produsă de glandele sudoripare.
 Intervine în echilibrul acido-bazic, prin eliminare de acid lactic.
 Are un rol important în metabolismul vitaminei D, deoarece la nivelul pielii se produce aceasta
prin expunerea la lumina soarelui.
 Absorbția unor vitamine liposolubile (A, E, K) și chiar a unor medicamente (pe bază de
corticosteroizi, de asemenea, liposolubili).
 Sinteza unor substanțe: keratina, melanina.
Este alcătuită, de la suprafață spre profunzime, din trei straturi :
 Epiderm
 Derm
 Hipoderm (țesut subcutanat)
 EPIDERMA
Este format dintr-un țesut Un aspect interesant este
epitelial pluristratificat keratinizat. Este faptul că stratul lucid este
un țesut avascular (nu conține vase de prezent doar în zonele
sânge), nutriția sa fiind asigurată de corpului cu piele groasă,
cum ar fi în talpă, sau
straturile subiacente. Straturile care palmă, el lipsind în zonele cu
alcătuiesc epidermul sunt, (din profunzime piele subțire.
spre suprafață), următoarele: bazal, spinos,
granulos, lucid, cornos.

Între aceste straturi ale epidermului se găsesc și o serie de

celule, cu diferite funcții: 
1.melanocitele, care sintetizează melanina, pigmentul care
dă culoare pielii, și protejează celulele împotriva
radiațiilor ultraviolete
2.cheratinocitele, tipul predominant de celule din
epiderm, care produc cheratina,
3.celulele tactile sau celulele Merkel, care sunt un tip de
receptor senzitiv, intrând în componența discurilor Merkel,
4.celulele dendritice Langerhans, cu rol în imunitate.
Capacitatea regenerativă a epidermului este de-a dreptul
impresionantă, omul pierzând în timpul vieții în jur de 16
kg numai de la acest nivel.
 Dermul

Este de fapt o pătură formată din țesut conjunctiv dens, dar în același timp felxibil. Aici se găsesc vase
de sânge și limfatice, terminații nervoase și anexe cutanate: foliculi piloși și glande sebacee, sudoripare,
fibre musculare. Dermul comunică strâns cu epidermul, fiind unit cu acesta prin intermediul unor
elemente fibroase, care împiedică pătrunderea unor substanțe de dimensiuni mari sau a
microorganismelor. De asemenea, există niște proiecții înspre epiderm numite papile dermice, care
contribuie la ancorarea celor două straturi. Dermul este alcătuit din două straturi:

Superficial avem stratul papilar, puternic Stratul profund se numește stratul

vascularizat, format din țesut conjunctiv lax, receptori reticular, și este format din țesut conjunctiv
senzitivi, fibre elastice. La acest nivel se găsesc și dens, care contribuie în proporție de 80% la
papilele dermice, fiind mai evidente pe suprafața grosimea dermului.
degetelor unde formează niște proeminențe numite
creste papilare, a căror întipărire dă naștere
amprentelor, care au importanță în mărirea suprafeței
de contact a degetelor, pentru a putea prinde mai bine
obiectele.
 HIPODERMUL

Nu este o componentă propriu-zisă a pielii; se mai numește țesut subcutanat sau

subcutis, dar prezintă aceleași caracteristici protective. Este format din țesut
conjunctiv lax, bogat în grăsime.În hipoderm se află:
•bulbii firlui de păr,
•glomerulii glandelor sudoripare
•anumiți corpusculi senzitivi. 
Hipodermul formează fascia superficială, acoperind fascia groasă și densă a țesutului
muscular striat.
Receptorii cutanați sunt structuri specializate aflate în piele, care sunt capabile să preia un
stimul tactil, dureros, termic etc. și să îl transmită spre centrii nervoși superiori,
contribuind astfel la senzația produsă de stimulul respectiv. În piele există două categorii
de receptori :

Terminații nervoase libere: acestea sunt Terminațiile nervoase

prelungiri dendritice cu un aspect de arbore încapsulate: terminații dendritice
(arborizații) ale neuronilor senzitivi din spiralate sau ramificate, care fiind
ganglionii spinali, aflate printre celulele incluse într-o capsulă conjunctivă,
epidermului. Există anumite fibre nervoase ce formează așa-numiții corpusculi
se termină sub forma unui coșuleț în
jurul celulelor epiteliale, care constituie
discurile tactile Merkel, care recepționează
stimuli tactili.
Pielea este sediul receptorilor pentru mai multe tipuri de sensibilități. Ei reprezintă
segmentele periferice ale analizatorilor tactil, termic și dureros. Principalele tipuri de
receptori cutanați, precum și localizare acestora, se pot observ

TIP DE
SENSIBILITATE RECEPTORI LOCALIZARE STIMULI
RECEPTORI

Corpusculi: Deformări ușoare

Tactilă fină
Mecanoreceptori • Meissner Papile dermice ale tegumentului
(epicritică)
• Merkel Foliculi piloși (atingere)

Corpusculii: Presiune,
Tactilă grosieră • Golgi deformare și
Mecanoreceptori Hipoderm
(protopatică) • Ruffini întindere a
• Vater-Pacini tegumentului

Corpusculii:
• Krause Derm Rece
Termică Termoreceptori • Ruffini Hipoderm Cald
Terminații Corneea globului Diferențe de
nervoase libere ocular temperatură

Epiderm Nespecifici, care

Algoreceptori/ Terminații
Dureroasă Foliculi piloși determină leziuni
nociceptori nervoase libere
Cornee celulare
 Igiena analizatorilor
1. Evitarea consumului produselor alimentare alterate sau cu termen necunoscut de
valabilitate, cât şi origine;
2. Respectarea regulilor de igienă alimentară; - producele pot fi consumate numai după o
preparare culinară corespunzătoare, nu se consumă fructe şi legume nespălate;
3. Se respectă un regim orar alimentar strict;
4. Se respectă principiile de formara a raţiilor alimentare în dependenţă de vârstă, sex, efort
fizic, stare de sănătate, etc.;
5. Se evită medii agresive din punct de vedere chimic;- respiraţia cu vapori de substanţe
toxice; acizi, baze, etc.
6. Fumatul pasiv nu este mai puţin periculos decât fumatul activ;
7. Consumul băuturilor alcoolice dereglează mecanismul de funcţionare al analizatorilor.