C13

Analizatorii
Organele senzoriale sau organe de simț, sunt repezentate de extensii nervoase
înalt specializate în care se găsesc neuroni specializați, senzoriali. Aceștia sunt adaptați
pentru a răspunde la stimuli specifici și a conduce impulsurile nervoase la creier pentru
a putea fi interpretate. În acest fel sistemul nervos permite oamenilor să perceapă
mediul intern, extern și cel înconjurător. Aceste organe de simț sunt vitale pentru
supraviețuirea unui individ pentru că îi permite să vadă pericole, să audă sunete, să
perceapă durerile externe și interne, să sesizeze gustul neplăcut, să perceapă senzația
de foame etc.
Senzația este repezentată de ajungerea la nivelul SNC a unui impuls senzitiv.
Pentru a percepe o senzație sunt necesare următoarele condiții:
1. Prezența unui stimul suficient de puternic pentru a iniția un răspuns din partea
SNC.
2. Existența unui receptor care să convertească stimulul în impuls nervos. Un
receptor este reprezentat de o terminație dendritică periferică a unei fibre nervoase
senzoriale sau de un receptor celular asociat cu aceasta.
3. Existența unui traiect nervos integru care să conducă impulsul nervos de la
receptor la SNC.
4. Interpretarea impulsului sub forma percepției trebuie să se facă în arii
specifice ale creierului.
Numai impulsurile care ajung la nivelul scoarței cerebrale pot fi interpretate
conștient ca și senzații, pe când cele care ajung la nivelul măduvei spinării sau
trunchiului cerebral induc mai mult răspunsuri motorii reflexe, inconștiente.
Impulsurile care ajung la nivelul nucleilor cerebrali merg pe fibre nervoase ce
formează căile senzoriale sau tractusurile ascendente. Grupurile de corpi neuronali
formează nuclei nervoşi care reprezintă locuri unde se produc sinapse de-a lungul
tracturilor senzoriale în interiorul SNC. Centrii nervoşi prin care trec impulsurile
senzoriale înainte de a ajunge la creier sunt localizaţi la nivelul nucleilor existenți în
măduva spinării sau trunchiul cerebral.
Senzaţile organismului se clasifică după mai multe criterii.
După simplitatea sau complexitatea receptorilor şi a căilor de conducere
implicate, senzaţiile sunt: senzaţii generale şi speciale. Cele generale sunt simple ca
structură şi sunt răspândite în tot organismul. Exemple ar fi senzaţiile de atingere,
presiune, dureroase, cele de cald şi rece.
Cele speciale au organe receptoare speciale şi prezintă căi neuronale extinse.
Exemple ar fi gustul, mirosul, văzul, auzul şi echilibrul.
După localizarea receptorilor senzaţile se clasifică în somatice şi viscerale. Cele
somatice sunt acelea care au receptorii în interiorul pereţilor corpului şi privesc
receptorii cutanaţi, musculari, tendoane şi articulaţii. Cele viscerale sunt acelea în care
receptorii sunt localizaţi în organele viscerale.
O altă clasificare se face în funcţie de localizarea receptorilor şi a tipurilor de
stimuli la care răspund. Sunt trei tipuri de receptori de bază: exteroreceptori,
visceroreceptori şi proprioreceptori.
Exteroreceptorii sunt localizaţi la suprafaţa corpului şi răspund la stimuli din
mediul extern: celulele cu conuri şi bastonaşe din retină, receptorii de presiune din
organul lui Corti, receptorii olfactivi din epiteliul nazal, receptorii pentru gust - de pe
limbă, receptorii din dermul pielii: tactili, de presiune, de rece şi cald, de durere
(nociceptori).
Visceroceptorii produc senzaţii provenind de la viscere precum: durerea internă,
setea, foamea, oboseala, strănutul, baroreceptorii care răspund de sensibilitatea legată
de presiune sanguină.
Proprioceptorii dau informaţii legate de poziţia corpului, echilibru sau mişcare.
Ei sunt localizaţi în urechea internă, articulaţii, tendoane şi muşchi.

Simţul vederii se realizează prin aparatul vizual.

Analizatorul vizual cuprinde 3 segmente:
- segmentul periferic sau receptorul vizual – reprezentat de celulele cu conuri
şi bastonaşe de pe retină considerată ca o porţiune exteriorizată a sistemului nervos.
- segment intermediar sau de conducere – reprezentat de nervul optic şi căile
optice.
- segment central sau cortical – reprezentat de centrii vederii situaţi de o parte
şi de alta a scizurii calcarine din lobii occipitali ai scoarţei cerebrale.
Ochiul este format din globul ocular şi organele anexe ale acestuia.
Globul ocular (G.O.) are o formă anatomică aproape sferică şi se găseşte în
partea anterioară a cavităţii orbitare pe care o depăşeşte spre anterior.

Globul ocular are:

- 3 diametre: - unul antero-posterior de 25-26 mm; - unul transversal de
24.5 mm şi - unul vertical de 23.7 mm;
- doi poli, unul anterior şi unul posterior situaţi la nivelul extrem al axului
antero-posterior. Axul antero-posterior este numit şi ax anatomic sau ax optic.
Acesta trece prin centrul mediilor refringente oculare. Axul vizual uneşte centru
pupilei cu foveea centralis şi face cu axul optic un unghi de 5 grade.
- ecuatorul este circulara care trece la jumătatea distanţei dintre cei doi poli
şi este perpendiculară pe axul optic. Ecuatorul reprezintă circumferinţa cea mai mare
a globului ocular şi împarte ochiul în 2 emisfere: una anterioară şi una posterioară.
- meridianele sunt axe circulare sau linii curbe care trec prin cei doi poli.
Sunt două meridiane principale, unul vertical şi altul orizontal, în timp ce celelalte se
numesc meridiane optice.
G.O. are un conţinut acoperit de un perete format din trei tunici concentrice.
Din exterior spre interior aceste tunici sunt reprezentate de:
- tunica externă, fibrosă şi de protecţie a ochiului reprezentată de scleră şi cornee
- tunica medie sau membrana musculo-vasculară reprezentată uvee, formată din
iris, corp ciliar şi coroidă
- tunica internă, nervoasă, numită retină
Conţinutul globului ocular este reprezentat de mediile transparente. Dinspre
anterior spre posterior acestea sunt:
Cristalinul aşezat în spatele irisului.
Umoarea spoasă care ocupă spaţiul dintre cornee şi cristalin
Corpul vitros situat în spatele cristalinului până la retină
Structurile interne compartimentează ineriorul GO în:
 - camera anterioară formată între faţa posterioară a corneei şi faţa anterioară
a irisului şi cristaloida anterioară (este membrana ce acoperă conţinutul
cristalinian).
- camera posterioară formată între faţa posterioară a irisului şi faţa
anterioară cristalinului
Aceste două spaţii sunt pline cu un lichid care se numeşte umoare apoasă.

Tunicile GO sunt reprezentate de:

a. Învelişul extern format din scleră dispusă posterior şi cornee, dispusă anterior.
1) sclera (sclerotica) este formată din ţesut fibros dens, de culoare alb-sidefie,
dură, opacă şi puţin extensibilă. Are rolul de a da forma globului ocular, rol de
protecţie a structurilor interne ale globului şi de inserţie a muşchilor oculo-motori. Este
un segment de sferă care acoperă 4/5 posterioare a GO.
2) corneea este un segment de sferă în partea anterioară a ochiului, o tunică
avasculară, foarte bine inervată de fibrele amielinice ale nervilor ciliari. Este o
membrană transparentă cu rol de lentilă convexă cu puterea de 42 dioptrii, şi are o
grosime de 1 mm la periferie şi 0.6 mm spre centru. Diametrul corneei este de 12 mm
iar cel orizontal este mai mic decât cel vertical ceea ce produce un astigmatism
fiziologic. Locul de unire între cornee şi scleră se numeşte limb sclero-cornean.

b. Învelişul mijlociu, reprezentat de uvee, este format din:

1) Iris. Acesta formează partea anterioară a uveei. Irisul are formă circulară şi în
mijlocul lui prezintă un orificiu central numit pupilă care reglează cantitatea de lumină
ce pătrunde în ochi; irisul este situat înapoia corneei şi înaintea cristalinului şi este
elementul care permite împărţirea spaţiului liber din faţa cristalinului în 2 camere:
anterioară şi posterioară. Cantitatea de pigment existent în iris este cea care dă culoarea
diferită a ochiului. Pe suprafaţa sa irisul are nişte proeminenţe radiare delimitate de
nişte depresiuni ce formează relieful acestuia. În componenţa irisului întâlnim fibre
musculare netede, circulare, care formează muşchiul sfincter pupilar (inervat de
nervul III), care contractă pupila producând mioză şi fibre musculare netede radiare ce
formeaza muşchiul dilatator (inervat de fibrele simpatice din ganglionul cervical
superior) care dilată pupila producând midriază.
Irisul joacă un rol important în procesul de acomodaţie datorită muşchiului ciliar.
2. Corpul ciliar este segmentul intermediar al uveei care formează rădăcina
irisului şi care se întinde până la ora serrata (o zonă care se întinde la 6 mm de limbul
sclero-cornean, spre scleră). Este format din procesele ciliare (70-90) care sunt nişte
ghemuri vasculare ce secretă umoarea apoasă şi muşchiul ciliar ce intervine în
acomodaţie. Pe secţiune are aspect triunghiular cu baza situată anterior care
corespunde rădăcinii irisului. Prezintă o faţă antero-externă ce vine în raport cu sclera,
iar pe faţa postero-internă se găsesc procesele ciliare. Vârful triunghiului corespunde
orei serrata. Umoarea apoasă, care umple cele două camere oculare, are rolul de a
menţine tonusul ocular (prin particularităţile de producere şi eliminare a acesteia din
GO se crează o tensiune de cca. 15 mmHg), pentru menţinerea funcţiilor vizuale, rol
optic şi metabolic contribuind la hrănirea corneei, cristalinului şi a trabecului scleral.
3. Coroida este a treia porţiune a uveei, cea posterioară. Aceasta se întinde de la
ora serrata până la nivelul papilei nervului optic. Este stratul cel mai bine vascularizat
şi foarte bogat în pigment care transformă globul ocular într-o cameră obscură. Rolul
cel mai important este de a hrăni retina.

c. Învelişul intern sau retina reprezintă stratul nervos, transparent care căptuşeşte
toată faţa internă a uveei. Are o porţiune vizuală sau optică în cele 2/3 posterioare, o
porţiune ciliară şi una iriană care căptuşeşte corpul ciliar şi irisul, nu are funcţie
vizuală şi se numeşte retină oarbă. Retina este dispusă între coroidă (posterior) şi
corpul vitros (anterior) şi are rol de recepţionare a undelor luminoase, rol pe care îl
efectuează numai în porţiunea posterioară care tapetează coroida şi care permite
transmiterea acestor unde.
Pe retină, care apare de culoare roşie la fundul de ochi datorită transparenţei sale şi a
vizibilităţii coroidei subjacente, există următoarele elemente vizibile:
a) macula lutea sau pata galbenă care prezintă în mijloc o depresiune
numită foveea centralis. Aceasta conţine numai celule cu conuri şi este adaptată
vederii centrale, vederii diurne şi vederii culorilor.
b) papila nervului optic (discul optic) este locul de formare a nervului
optic. Este dispusă nazal de maculă şi se formează din axonii celulelor ganglionare
retiniene care ies din GO.

Retina are zece straturi celulare care, din afară spre interior, sunt:
1. stratul pigmentar format din celule ce conţin melanină care transformă
ochiul într-o cameră obscură. Celulele au prelungiri care se insinuează printre
celulele vizuale.
2. Stratul celulelor fotoreceptoare reprezentat de celulele cu conuri şi
bastonaşe. Aceste celule au o formă alungită dată de prelungirea externă cu
aspect de bastonaş sau con.
Celulele cu conuri conţin iodopsină, sunt adaptate pentru perceperea
formelor, culorilor, vederea diurnă la lumină puternică (fotopică). Cele mai
multe sunt în maculă şi fovee. Dacă la nivelul foveei centralis fiecare celulă
cu con face sinapsă cu o singură celulă bipolară şi aceasta la rândul ei face
sinapsă cu o singură celulă ganglionară, ceea ce conferă acesteia un foarte
înalt grad de selectivitate, în restul retinei se produce o mare şi difuză
convergenţă sinaptică care duce la scăderea selectivităţii retiniene.
Celulele cu bastonaş au 50-60 de microni şi sunt de 4 sau de 5 ori mai
numeroase decât cele cu conuri. Numărul lor scade pe măsură ce te apropii de
maculă şi dispar în totalitate la nivelul foveei centralis. Celulele cu bastonaş
conţin rodopsină sau purpură retiniană şi sunt adaptate peentru vederea la
lumină slabă (scotopică).
3. Membrana limitantă externă
4. Stratul granular extern format din corpurile celulelor cu conuri şi bastonaşe
5. Stratul plexiform extern este stratul sinapselor între celulele fotoreceptoare
şi celulele bipolare
6. Stratul granular intern, sau stratul celulelor bipolare (deutoneuronul căii
vizuale). Dendritele acestora fac sinapsă cu celulele fotoreceptoare iar axonii
lor fac sinapsă cu corpul celulelor multipolare.
 7. Stratul plexiform intern format din stratul sinapselor protoneuronilor şi
deutoneuronilor
8. Stratul ganglionar format din neuroni multipolari (deutoneuroni).
Axonii lor formează fibrele nervului optic.
9. Stratul fibrelor optice format din axonii celulelor multipolare care se adună
din toată retina la nivelul papilei pentru a forma nervul optic.
10. Membrana limitantă internă este în raport cu corpul vitros
În retină se mai găsesc celule de asociaţie şi de susţinere.

Conţinutul globului ocular. Dinspre anterior spre posterior întâlnim:

- camera anterioară şi camera posterioară care sunt inundate de umoarea
apoasă secretată de procesele ciliare în camera posterioară. Din camera posterioară
umoarea apoasă trece prin pupilă în camera anterioară. De acolo umoarea apoasă iese
din ochi scurgându-se la nivelul canalului lui Schlemm, de la nivelul limbului sclero-
cornean. De aici se scurge în sistemul venos al ochiului. Umoarea apoasă este un lichid
transparent, cu o compoziţie asemănătoare LCR care menţine tonusul ocular.
Hipersecreţia umoarei apoase sau rezistenţa la scurgere, provoacă hipertensiune
intraoculară cunoscută ca glaucom.
- cristalinul este o lentila biconvexă situată între spatele irisului şi a corpului
ciliar şi corpul vitros dispus posterior. Între corpul ciliar şi cristalin, există ligamentul
suspensor al cristalinului sau zonula lui Zinn care îl menţine în poziţie, suspendat.
Cristalinul, perfect transparent, este un mediu refringent cu o putere de refracţie de 22
dioptrii. El are un conţinut acoperit de o membrană care se numeşte cristaloidă. Prin
capacitatea sa de a-şi modifica raza de curbură sub acţiunea muşchiului ciliar,
cristalinul intervine în procesul de acomodaţie (vederea clară în profunzime). Pierderea
transparenţei cristaliniene este cunoscută sub denumirea de cataractă.
- corpul vitros este un gel perfect transparent care ocupă cea mai mare parte a
ochiului. Se întinde de la cristaloida posterioară la retină.

Anexele globului ocular sunt reprezentate de structurile care asigură motilitatea

şi protecţia ochiului:
1. Muşchii oculo-motori sunt în număr de 6 muşchi striaţi: 4 sunt muşchi
drepţi (superior, inferior, intern şi extern) cu origine comună situată pe inelul tendinos
al lui Zinn de la vârful orbitei, işi inserţie pe GO. Se formează astfel un con muscular
centrat de nervul optic, care îl străbate. În rest spaţiul este ocupat de ţesut grăsos
orbital şi pediculul vasculo-nervos al globului ocular. Ceilalţi 2 muşchi sunt cei oblici
(oblicul superior, oblicul inferior) care se inseră cu un cap pe scleră iar originea este pe
pereţii orbitei. Ei au rolul de a orienta ochii în toate direcţiile. Globul ocular se mişcă
în interior într-o capsulă articulară care împarte orbita într-o portiune anterioară unde
este ochiul şi o porţiune posterioară numită şi retrobulbară.

2. Aparatul de protecţie este alcătuit din:

a) orbită, reprezentată de o cavitate osoasă captuşită de periost.
b) pleoape ce sunt formaţiuni membranoase şi musculo-cutanate, mobile care
căptuşesc faţa anterioară a globului ocular şi închide orbita înainte. Între marginile
libere ale pleoapelor se găseşte fanta palpebrală. În lateral pleoapele se întind până la
nivelul unghiurilor sau cantusurilor palpebrale, extern şi intern. Marginea liberă a
pleoapelor prezintă o porţiune internă unde se găseşte papila lacrimală şi punctul
lacrimal şi o porţiune externă sau ciliară unde se găsesc genele sau cilii. În
grosimea pleoapelor se găsesc: canalele lacrimale, tarsul, glande sebacee (Zeiss),
sudoripare (Moll) şi glande tarsale sebacee -Meibomius. Pe faţa internă pleoapele sunt
acoperite de conjunctivă.
c) conjunctiva este o membrană mucoasă, transparentă, subţire şi lucioasă care
tapetează faţa interioară a pleoapelor - conjunctiva palpebrală superioară şi
inferioară - şi porţiunea anterioară a globului ocular până la nivelul corneei –
conjunctiva bulbară. Cele două părţi se unesc la nivelul fundurilor de sac superior
şi inferior. În unghiul intern se găsesc: pliul semilunar - vestigiu a celei de-a treia
pleoape şi caruncula lacrimală.
d) aparatul lacrimal este cel care asigură producerea şi umectarea permanentă a
structurilor anterioare ale ochiului. Este format din glanda lacrimală, situată în
unghiul supero-extern al orbitei, glandele lacrimale accesorii şi căile lacrimale
reprezentate de punctul şi canaliculele lacrimale din marginile libere ale pleoapelor,
de sacul lacrimal aflat în loja sacului lacrimal din unghiul intern al pleoapelor şi
canalul lacrimonazal ce se deschide în meatul nazal inferior.
Prin filmul lacrimal, secretat de glandele lacrimale mici, se protejează şi se
hrăneşte conjunctiva şi corneea.

Segmentul intermediar sau segmentul de conducere este reprezentat de căile

optice ce fac legătura între retină şi centrii corticali ai vederii, dintre ochi şi scoarţa
cerebrală. Segmentul de conducere este format din:
a) nervul optic, ce formează perechea a doua de nervi cranieni. El iese din ochi
la nivelul papilei sau a discului optic. Pentru că la acest nivel nu se găsesc celule
vizuale se mai numeşte şi pata oarbă. Nervul optic este format din axonii celulelor
ganglionare retiniene care traversează lama ciuruită - lamina cribrosa a sclerei.
Nervul optic pătrunde în orbită, traversează canalul optic şi pătrunde apoi în cutia
craniană.
b) chiasma optică este locul de încrucişare parţială a fasciculului nazal al
fiecarui nerv optic. Încrucişarea sau decusaţia nervilor optici se realizează înaintea şeii
turceşti. Fasciculul lateral al nervului optic îşi continuă drumul fără a se încrucişa,
astfel încât după decusaţie, fasciculele nervoase sunt formate din fibrele retinei nazale
încrucişate de partea opusă şi fibre din retina temporală de aceeaşi parte.
c) bandele optice sunt două cordoane de substanţă nervoasă ce se termină la
nivelul corpilor geniculati laterali unde fac sinapsă şi apoi prin
d) radiaţiile optice Gratiolet care reprezintă porţiunea intracerebrală a căilor
optice se termină sub formă de evantai în lobul occipital în ariile vizuale de pe
marginea scizurii calcarine.

Segmentul central sau cortexul vizual este locul în care se transformă senzaţia
luminoasă în percepţie. Este situat de-a lungul scizurii calcarine în aria vizuala 17
Brodmann care are interrelaţii cu ariile cerebrale 18 şi 19 numite şi arii striate sau arii
de integrare care permit orientarea vizuală, aprecierea profunzimii, etc.
 Noţiuni de fiziologie oculară: ametropiile şi acomodaţia
Ochiul este un sistem optic format din medii transparente şi o zonă receptoare -
retina. Sistemul optic sau dioptrul ocular este convergent. Razele luminoase venite de
la un obiect din depărtare sunt refractate de dioptrul ocular pentru a forma pe retină, în
maculă, o imagine reală, răsturnată şi mai mică ca cea a obiectului. Razele luminoase
suferă o triplă refracţie: interfaţa aer - cornee, umoare apoasă - faţa anterioară a
cristalinului, faţa posterioară a cristalinului - corp vitros. Sistemul optic, priveşte axul
optic format între centrul corneei şi maculă. Refracţia ochiului este de plus 62 de
dioptrii: plus 42 dioptrii pentru cornee şi plus 20 dioptrii pentru cristalin.
Ochiul normal sau emetrop este acela a cărei refracţie şi lungime antero-
posterioară a globului ocular permite formarea imaginii, ca un punct, direct pe retină,
în maculă, atunci când acesta se află în repaus. Când aceste condiţii nu sunt respectate
ochiul este ametrop. Ametropiile pot fi: sferice şi asferice.
Ametropiile sferice sunt: - hipermetropia, apare când ochiul este mai mic şi
imaginea se face în spatele retinei; se corectează cu lentile convergente.
- miopia, apare când ochiul este mai mare şi imaginea se
face în faţa retinei; se corectează cu lentile divergente.
Ametropiile asferice caracterizează astigmatismul, în care curbura corneei sau a
cristalinului nu sunt egale pe diferite meridiane. În acest caz imaginea formată pe
retină este o linie şi se corectează cu lentile cilindrice, pentru a transforma linia într-un
punct.
Acomodaţia este folosită pentru asigurarea unei vederi clare la orice distanţă.
Această posibilitate se datorează creşterii puterii de refracţie a cristalinului (lucru care
se realizează prin mărirea curburii cristalinului), prin modificarea axelor vizuale şi prin
micşorarea pupilei.
Un obiect aflat la o distanţă mai mare de 6 metri se vede clar şi nu necesită nici
un efort acomodativ. La această distanţă obiectul se află în punctum remotum. Un
obiect aflat la o distanţă mai mică de 6 metrii se vede clar numai printr-un efort
acomodativ. Cea mai mică distanţă la care acomodaţia este depăşită de puterea
acomodativă a ochiului se numeşte punctum proximum. El diferă în funcţie de vârsta
subiectului, îndepărtându-se de ochi pe măsură ce îmbătrâneşti. Dacă la 20 de ani se
află la 20 cm., la 75 de ani punctul proximum se confundă cu punctum remotum pentru
că ochiul nu mai poate acomoda. La miop punctum proximum este mai aproape de
ochi, iar la hipermetrop este mai îndepărtat. După 40 de ani apare presbiţia iar efortul
acomodativ este suplinit prin portul lentilelor: pentru ochiul emetrop şi hipermetrop se
adaugă lentile cu plus, iar pentru ochiul miop se scade din valoarea dioptriilor pe care
le are pacientul.
Parcursul acomodaţiei reprezintă distanţa în metri între punctum remotum
şi punctum proximum, iar modificarea refracţiei exprimată în dioptrii se numeşte
amplitudine acomodativă.