C8 anatomie an II farmacie

Structura şi funcţia sistemului nervos

Sistemul Nervos (SN) reprezintă totalitatea ţesuturilor diferenţiate în vederea recepţionării, transmiterii
şi integrării informaţiilor sau mesajelor primite din exteriorul sau interiorul corpului şi elaborarea
răspunsurilor adecvate acestor informaţii sau mesaje. Prin intermediul sistemului nervos organismul se
integrează în mediu.
Sistemul nervos se clasifică din punct de vedere anatomic în:
1.Sistemul Nervos Central (SNC) sau nevrax în care sunt incluse: creierul sau encefalul și măduva spinării.
Encefalul se găsește în cutia craniană iar măduva spinării se află în canalul vertebral al coloanei vertebrale.
2.Sistemul Nervos Periferic (SNP) din care fac parte: nervii cranieni care își au originea în creier și nervii
spinali care își au originea în măduva spinării.
Din punct de vedere funcțional SN se clasifică în:
1.Sistemul nervos somatic sau al vieții de relație care are rolul de a stabili relațiile dintre organism și mediul
exterior.
2.Sistemul Nervos Autonom sau Sistemul Nervos Vegetativ (SNV) care reprezintă o subdiviziune funcțională a
întregului sistem nervos. Centrii de control ai SNV se găsesc în creier și sunt considerați ca parte a acestuia,
în timp ce porțiunile nervoase ale SNV sunt divizate în componente simpatice și parasimpatice.
Sistemul nervos îndeplinește următoarele funcții:
1.Orientarea corpului în mediul intern și extern.
2.Coordonarea și controlul activităților corpului.
3.Asimilarea experiențelor ce implică procesele de memorare, învățare, inteligența.
4.Programarea comportamentală a instinctului.
Informaţiile culese din exterior formează viaţa de relaţie care este controlată de sistemul nervos central,
iar cele primite din interiorul corpului care asigură viaţa şi funcţionarea organelor şi ţesuturilor se realizează
prin sistemul nervos vegetativ.
Sistemul nervos este format din neuroni şi celule nevroglice ce realizează nevroglia.
1. Neuronul sau celula nervoasă este o celulă înalt specializată, cu proprietăți speciale în ceea ce
privește excitabilitatea și conductibilitatea și este constituită din două părţi: corpul neuronal sau
pericarionul şi prelungirile neuronale reprezentate de axon şi dendrita. Neuronul nu se divide.
Pericarionul este partea mai largă a celulei, de formă ovalară, sferică, stelată, piramidală, poligonală în
care se găsește nucleul celular și nucleolul înconjurați de citoplasmă. Mărimea lui este cuprinsă între 10 şi 150
microni. Membrana neuronală se numeşte neurilemă, are dublu contur şi este de natură lipidică. Citoplasma
sau neuroplasma adăposteşte un nucleu mare sferic, sărac în cromatină şi un sistem de canale, saci şi vacuole
comunicante. Sistemul de canale comunică pe de o parte cu exteriorul perforând membrana neuronală, iar pe
de altă parte cu regiunea perinucleară. Printre canale, neuroplasma conţine organite comune tuturor celulelor
și organite caracteristice sau diferenţieri specifice neuronale: neurofibrile, granulaţii Nissl şi corpusculii
Palade.
Neurofibrilele sunt formaţiuni fine, fibrilare de natură proteică, cu rol de susţinere. Sunt realizate din
macromolecule şi nucleoproteine care formează în corpul neuronal o reţea ce se întinde în toată neuroplasma,
mai ales în jurul nucleului. La periferie neurofibrilele pătrund în dendrite unde au o dispoziţie paralelă în timp
ce în prelungirea axonică dispoziţia este sub formă de fascicule.
Granulaţiile Nissl, sau substanţa tigroidă, sunt aglomerări de reticul endoplasmic rugos care
sintetizează neurofibrilele și microtubi necesari transportului materialului intracelular şi au rol energetic. Se
pot dezintegra. Procesul acesta este cunoscut sub denumirea de cromatoliză şi apare după suprasolicitări
 neuronale, după lezări ale pericarionului, sau stări patologice organice. În neuron se mai găsesc enzime
(oxidaze), pigmenţi (melanina), cu rol în funcţionalitatea celulei.
Nucleul este mare, sferic sau ovalar, conţine cromatină şi un singur nucleol. Membrana sa lipoproteică
este dublă, are neregularităţi şi are pori prin care se face legătura dintre cariolimfă şi hialoplasmă.
Prelungirile neuronale. Din pericarion ies două feluri de prelungiri:
a. Dendritele sunt prelungiri citoplasmatice ce diferă ca număr în funcţie de tipul de neuron. În general
sunt scurte, au formă conică şi multe ramificaţii care formează cu axul dendritei unghiuri ascuţite.
Terminaţiile fac contact cu unul sau mai mulţi axoni sau cu alţi receptori specializaţi.
Axonul sau fibra nervoasă, este o prelungire unică mai lungă decât dendritele, mai subţire şi de aceeaşi
grosime pe toată lungimea sa, care conduce impulsurile nervoase centrifug. Are numeroase mitocondrii,
microtubi şi lizozomi. Zona de emergență a axonului se numește con axonal. De la câțiva milimetri axonul
poate ajunge și la un metru lungime. Are câteva ramuri colaterale perpendiculare pe axul axonic și este bogat
ramificat la extremitatea distală unde formează o arborizaţie terminală numită teledendrium. Fiecare din
aceste ramificații se termină printr-o porțiune dilatată numită buton terminal. Neuronii se pot casifica după
mai multe criterii.
După forma, dimensiunile și felul în care pornesc prelungirile din corpul neuronului se distindg 4 tipuri:
-Unipolari, care nu au decât un axon, polul receptiv fiind difuz. Exemplu ar fi neuronii din retină.
-Pseudounipolari, din corpul lor porneşte o singură prelungire care după un traiect oarecare se împarte
în două ramuri: dendrita şi axonul. Exemple: neuronii din ganglioni senzitivi ai nervilor spinali şi cranieni.
-Bipolari, din corpul lor pornesc două prelungiri opuse: dendrita şi axonul. Exemple: neuronii din
retină şi mucoasă olfactivă.
-Multipolari, neuroni cu forme variate; de pe toată suprafaţa pericarionului pornesc prelungiri. Sunt cei
mai răspândiţi.
2. Nevrogliile. Pe lângă neuroni ţesutul nervos mai este format din celule speciale numite nevroglii,
celule gliale sau celule nevroglice. Celulele au forme variate şi sunt caracterizate prin existenţa de expansiuni
în jurul lor. Ele au funcție trofică, fagocitară, formează tecile de mielină și separă neuronii.
După originea lor nevrogliile se împart în: macroglii şi oligodendroglii care sunt de natură ectoblastică
şi microglii de natură mezoblastică.
1. Macroglia se împarte în funcţie de caracterele morfologice în două feluri:
- macroglia protoplasmatică care are multe prelungiri ce pornesc de pe toată suprafaţa celulară;
prelungirile sunt sinuoase şi au o ramificaţie dicotomică. Se găseşte în substanţa cenuşie a sistemului nervos
central.
- macroglia fibroasă cu numeroase prelungiri radiare, unele dintre ele sunt mai groase, au vârful lăţit şi
aplicat pe suprafaţa capilarelor sanguine din ţesutul nervos numite trompe vasculare.
2. Oligodendroglia se caracterizează prin forma ovală a pericarionului şi prin expansiunile puţin
numeroase, ramificate şi cu mici îngroşări de lungul expansiunilor. Se găseşte în substanţa cenuşie şi albă a
axului cerebrospinal. Au rol de a forma tecile de mielină a SNC.
3. Microglia în care celulele sunt de dimensiuni mai mici, au citoplasmă puţină şi nucleul este mare.
Expansiunile sunt numeroase şi sinuoase. Celulele se pot deplasa şi fagocita celule nervoase degenerate,
fenomen cunoscut sub denumirea de neuronofagie. Se găsesc în tot sistemul nervos şi mai ales în substanţa
cenuşie.
Rolurile ţesutului glial:
- rol mecanic, de susţinere a neuronilor,
- rol trofic prin modificarea lumenului vaselor sanguine din sistemul nervos,
- rol secretor, de sinteză a mielinei
- rol cicatrizant al ţesutului nervos lezat,
- rol fagocitar
- rol antitoxic.
Legătura dintre neuroni se realizează fie direct între prelungirile sale, fie direct cu corpul neuronal
prin intermediul sinapsei. La acest nivel legătura se face prin contiguitate şi se realizează prin intermediul
butonilor terminali. După modul de realizare sinapsele se împart:
- sinapsă axodendritică sau interneuronală
- sinapsă axosomatică, când contactul axonului unui neuron vine în contact direct cu corpul unui alt
neuron.
Mai mulţi neuroni presinaptici converg spre un neuron postsinaptic, iar acesta transmite informaţiile
primite la un mare număr de neuroni.
Dacă legătura se realizează cu o altă structură anatomică se constituie alte tipuri de sinapse. Acestea
se clasifică în:
- sinapsă receptoare, care reprezintă legătura dintre o celulă receptoare, al unui organ de simţ şi
dendrita unui neuron senzitiv.
- sinapsă efectoare, când arborizaţia efectuare a unui neuron motor intră în contact cu un organ efector.
Din punct de vedere funcţional sinapsele se împart în excitatoare şi inhibitoare.
La nivelul sinapselor transmiterea informaţiei se face într-un singur sens, de la axonul neuronului
presinaptic spre dendrita sau pericarionul neuronului postsinaptic.
Sinapsa se poate realiza printr-un mediator chimic sau prin impuls electric (sinapse mai puțin
numeroase). Sinapsa chimică se realizează printr-un mediator chimic. În sinapsa excitatoare mediatorul este
acetilcolina sau noradrenalina. Mediatorii se găsesc depozitaţi în veziculele butonilor terminali de la nivelul
axonilor presinaptici. Când potenţialul de acţiune a ajuns la nivelul butonilor terminali din axonul presinaptic,
se eliberează mediatorul chimic în spaţiul sinaptic. Acesta acţionează ca un excitant şi depolarizează
membrana neuronului postsinaptic. Acţiunea mediatorului chimic este de scurtă durată, fiind repede inactivat
de enzime. La nivelul sinapsei inhibitorii se găseşte un mediator, care, prin descărcare măreşte sensibilitatea
neuronului postsinaptic pentru ionii de K+ care ies într-o cantitate mai mare în afara neuronului şi provoacă o
stare de hiperpolarizare membranară având drept consecinţă hipoexcitabilitatea membranei.
Putem considera legătura dintre axonul unui neuron senzitiv ale cărui dendrite se termină la suprafaţa
corpului, cu dendritele unui neuron motor al cărui axon se termină într-un organ efector.
Reflexul reprezintă mecanismul de activitate al centrilor nervoși. O excitaţie venită din mediul extern
circulă prin neuronul senzitiv spre centrul nervos și apoi prin neuronul motor determină un răspuns adecvat.
Această acţiune se numeşte act reflex, iar suportul anatomic parcurs se numeşte arc reflex. Asemenea reflexe
de doi neuroni se găsesc la nivelul măduvei spinării; în realitate arcul reflex se compune din mai mulţi
neuroni, iar viteza de conducere a impulsului nervos este cu atât mai mică cu cât numărul axonilor interpuși
este mai mare.
Un arc reflex se compune din:
1.Receptor, organ format din celule senzitive specializate care sesizează modificările mediului intern sau extern
și care transformă energia stimulului în impuls nervos. Receptorii sunt de trei feluri: exteroceptori,
proprioceptori, interoceptori.
2.Calea aferentă reprezentată de neuronul pseudounipolar din ganglionul spinal sau ganglionii senzitivi ai
nervilor cranieni.
3.Centrul reflex format din unul sau mai mulți neuroni de la nivelul nevraxului.
4.Calea eferentă care formează legătura dintre centrul reflex și cel efector. Calea este formată dintr-un neuron
somato sau visceromotor al cărui axon face sinapsă cu fibra musculară netedă sau striată sau cu celula unei
glande exocrine.
5.Efector care poate fi un efector somatic (fibra musculară striată) sau vegetativ (fibra musculară netedă și
cardiacă sau celula glandulară exocrină).
Reflexele se pot clasifica după trei criterii:
- după localizare: reflexe spinale, bulbare, pontine, mezencefalice, subcorticale, corticale.
- după numărul sinapselor: monosinaptice și polisinaptice
- după modul de apariție: necondiționate și condiționate.
Fibrele nervoase reprezintă prelungirile neuronilor prin care circulă influxul nervos. Ele se găsesc în tot
organismul, iar după structură se împart în:
- Fibre amielinice fără teacă cum se găsesc în interiorul centrilor nervoşi. Acestea sunt formate din
fascicule de neurofibrile, între care se găseşte o mică cantitate de neuroplasmă numită axoplasmă. În jurul
filamentului axial se găseşte o membrană numită axolemă;
- Fibre amielinice, fibrele Remak, sau cu teacă Schwann sunt fibre care în jurul filamentului axial,
peste axolemă, prezintă un înveliş celular numit teaca lui Schwann, iar pe deasupra acesteia se găseşte un
alt înveliş continu numit teaca Henle sau Key-Retzius; fibrele se găsesc în nervii simpatici şi se pot
anastomoza formând reţele.
- Fibre mielinice: aceste fibre au în jurul filamentului axial un manşon format dintr-o substanţă
lipoidică, alb-sidefie numită mielină; această teacă este învelită de teaca Schwann şi Henle. În lungul fibrei
se pot vedea, din loc în loc, la intervale egale nişte strâmtorări numite ştrangulaţiile lui Ranvier, încât fibra
pare segmentată cu inele. La nivelul acestora filamentul axial este acoperit numai de axolemă şi teaca Henle,
celelalte învelişuri fiind întrerupte.
-Fibre mielinice fără teacă Schwann, sunt o varietate a fibrelor mielinice.
Fibrele mielinice se găsesc în substanţa albă a sistemului nervos central şi în majoritatea nervilor
cranieni şi spinali.
După funcţia lor fibrele nervoase se clasifică în 2 categorii:
- Fibre senzitive, somatosenzitive, viscerosenzitive care intră în alcătuirea rădăcinilor posterioare
senzitive spinale şi nervii senzitivi cranieni şi culeg informaţii de la periferie, pe care le duc spre centrii
nervoşi.
- Fibre motorii, somatomotorii, visceromotorii care intră în formarea nervilor motori şi care duc
impulsul nervos de la centru spre periferie; intră în alcătuirea nervilor motori cranieni şi a rădăcinilor
anterioare ale nervilor spinali.
Fibrele somatice sunt mielinice şi predomină în sistemul nervos de relaţie, iar cele vegetative sunt
amielinice şi predomuină în sistemul nervos vegetativ.
Neuronii formează elementele SNC şi periferic. În SNC, prin aglomerarea fibrelor mielinice se
formează substanţa albă, iar prin aglomerarea corpurilor neuronilor şi a fibrelor amielinice se formează
substanţa cenuşie. În SNP, corpurile neuronilor formează ganglionii nervoşi periferici, iar fibrele formează
nervii.
Nervul este format dintr-o legătură de fibre nervoase care se găsesc în afara SNC. Nervul este format
din fascicule de fibre nervoase axonice sau dendritice şi formează calea de conducere a influxului nervos.
Fiecare fibră nervoasă este acoperită de un înveliș format din țesut conjunctiv care se numește endoneurium.
Mai multe fibre nervoase formează un fascicul care este învelit într-o teacă conjunctivă cu aspect lamelar,
numită perineurium. Toate fasciculele sunt acoperite de un înveliş conjunctiv comun numit epineurium. În
ţesutul conjunctiv înconjurător (epineurium) se mai găsesc mici vase de sânge, celule adipoase şi firişoare
nervoase proprii.
Majoritatea nervilor sunt nervi micști și au o componentă senzitivă și una motorie.
 Câțiva dintre nervii cranieni sunt formați numai din nervi senzitivi sau numai din nervi motori. Cei
senzitivi se adresează în special simțurilor ca: miros, gust, vederea și auzul. Cei motori conduc impulsurile
spre mușchi sau glande.
Nervii pornesc din două feluri de centri nervoși: motori şi senzitivi
Centrii motori ai fibrelor somatice se găsesc în coarnele anterioare ale măduvei şi în nucleii echivalenţi
din trunchiul cerebral, iar cei ai fibrelor vegetative se găsesc în cordoanele intermedio-laterale din măduva
toraco-lombară şi sacrală.
Centrii senzitivi îşi au originea, fibrelor aferente somatice şi vegetative, în neuronii din ganglionii spinali
şi cei echivalenţi cranieni.
După originea lor nervii se împart în:
a.nervi spinali sau rahidieni şi
b. nervi cranieni sau cerebrali.
Unui nerv cranian i se deosebesc două origini: una reală, care se află în centrii nervoşi din substanţa
cenuşie şi una aparentă, adică locul de ieşire a nervului din nevrax.
Mănunchiul de fibre nervoase care iese din nevrax, după originea aparentă, formează rădăcina nervului;
unii au o singură rădăcină, alţii au mai multe rădăcini.