Specii literare

Nuvela

Nuvela este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cuprinse între
schiță și roman, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat, în care
relativ puține personaje sunt antrenate în derularea unor evenimente, cu intrigă riguros
construită, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decât pe acțiune.
Termenul de nuvelă provine din franceză (nouvelle) și înseamnă „noutate”. În
limba franceză a pătruns din limba italiană, din novella, care însemna exact același
lucru. Di Francia, un teoretician literar italian, scria că meritul nuvelistului constă
tocmai în capacitatea de a ști „să aleagă subiecte interesante, să le adapteze cu abilitate
scopurilor sale și, mai ales, să imprime semnătura de neșters a stilului, culturii și artei
lui asupra unei materii care, înainte să încapă pe mâinile sale, fie nu avea o fizionomie
proprie, fie avea una foarte diferită”.
Tipuri de nuvele:
 După criteriile comune ale subiectului cu modalitatea lui de realizare:
 istorice
 psihologice
 fantastice
 filozofice
 anecdotice
 După curentele literare în care se înscriu ca formulă compozițională:
 renascentiste
 romantice
 realiste
 naturaliste
Nuvela istorică
Schema oricărei nuvele clasice, istorice are patru timpi:
1. prezentare a locului unde se desfășoară acțiunea și a personajelor
2. Un eveniment care modifică situația
3. serie de acțiuni puse în pericol de acest eveniment cheie
4. Un deznodământ care stabilește noua situație
5. Primele două etape se pot confunda dar și alte combinații sunt posibile.
Guy de Maupassant, și povestirile din Les contes de la Becasse, ale lui Honore de
Balzac sunt exemple de nuvele istorice. Nuvela Alexandru Lăpușneanul e poate cel
mai cunoscut exemplu de nuvela istorică din literatura română.
Nuvela psihologică
 rolul conflictului interior (plasarea situației conflictuale în conștiința
personajului)
 prezentarea tensiunilor sufletești
 transformările (sufletești, morale, comportamentale) suferite de personaje
în evoluția conflictului
 evoluția raporturilor dintre personaje
 mijloacele de investigație psihologică
 aspecte ale stilului
 Exemple: Moara cu noroc de Ioan Slavici și În vreme de război de I.L.Caragiale
Trăsături
 Acțiunea are un singur fir narativ, desfășurat cronologic, respectând (de
regulă) momentele subiectului
 Intriga este construită într-un mod riguros/, aceasta conduce la generarea
unui conflict puternic și complex
 Accentul cade pe caracterizarea personajelor; mai riguros conturate decât
într-o schiță
 Numărul personajelor este relativ redus, în comparație cu romanul
 Există un conflict principal care poate provoca apariția de conflicte
secundare
 Întâmplările sunt verosimile: reprezentări fidele ale unor fapte și
evenimente comparabile cu realitatea propriu-zisă
 Naratorul este unul obiectiv, relatând evenimentele la persoane a III-a,
detașând fiind afectiv de cele întâmplate.
 Prezența reperelor spațio-temporale ajută la fixarea coordonatelor și la
câștigarea verosimilității

Romanul

Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune

complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a
căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este determinat de
trăsături, de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei.
Romanul poate fi istoria unui accident, unui incident, poate fi o lume, o lume
fictivă, detaliată până la ultima resursă posibilă de imaginație a scriitorului respectiv.
Este cea mai adâncă formă în scris existentă. Nu e neapărat structurată pe planuri de
acțiune, dar implică niveluri de semnificație paralele.
Structura romanului este dialogică, potrivit formalistului rus Bahtin sau
panoramică, potrivit altor teoreticieni ai romanelor.
Se spune în mod curent că un roman este o ficțiune în proză de dimensiuni mari.
Poate fi un roman de acțiune, polițist, de dragoste poate prezenta valori psihologice
sau doar un studiu social.
Cum spunea Raymond Queneau, „nu contează dacă cineva privește un număr
nedeterminat de personaje aparent reale într-un spațiu ficțional prelungit de-a lungul
unui număr nedeterminat de pagini sau capitole. Rezultatul va fi întotdeauna un
roman”.
Naratologia îl definește însă drept o operă extinsă în proză care are forma unei
povestiri în cele mai multe dintre cazuri. Romanul este mai lung și mai complex decât
o povestire sau o nuvelă și nu respectă restricțiile impuse prezente în teatru sau poezie.
Pe la mijlocul secolului al XII-lea, în Franța "roman" însemna orice scriere care
nu era în limba latină (ci într-unul din numeroasele dialecte populare - franceza
timpurie). Dezvoltarea prozei începând cu secolul al XIII-lea face ca termenul să
capete sensul mai restrâns de lucrare a genului narativ: povestire în care un autor
descrie peripețiile unui erou, cavaler, sau în orice caz un personaj remarcabil.
Trăsături
 Romanul este o creație epică în proză de mari dimensiuni cu o acțiune
complicată și de mare întindere, structurată pe mai multe planuri la care iau
parte numeroase personaje, dintre care unora li se realizează un portret amplu
iar intriga este complicată. Apar indicii de timp și spațiu. Întâmplările
romanului se petrec în interval mare de timp și în mai multe locuri. Fiindcă
este o creație epică are un subiect structurat pe momentele subiectului. În
roman apar conflicte puternice: principale și secundare; exterioare și interioare.
 Romanul are o structură narativă amplă;
 Permite desfășurarea subiectului în planuri paralele;
 Combină nuclee narative distincte;
 Folosește un număr mare de personaje, deosebite ca pondere în ansamblul
epic;
 Prezintă destinul unor personalități bine individualizate sau al unor grupuri de
indivizi;
 Cunoaște o mare varietate de forme.

Arta poetică

Arta poetică (din arta poetica; franceză l’art poetique) ori poetica este un concept
cu caracter subiectiv, specific esteticii, ce desemnează un ansamblu de norme sau
reguli privind „nașterea“ sau „facerea“ poeziei, ori, în general, tehnica literaturii – cu
abordări dinspre genuri sau specii literare, dinspre prozodie, figuri de stil, compoziție,
stilistică –, în funcție de doctrinele și dogmele curentelor înregistrate în plan diacronic:
clasicismul, romantismul, realismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul,
suprarealismul, dadaismul etc.»