Conceptul operaţional de nuvelă

Este o specie a genului epic în proză, mai lungă decât schiţa şi povestirea şi mai scurtă
decât romanul, cu o construcţie riguroasă, cu personaje relativ puţine, care gravitează în jurul
personajului principal.
 nuvela relatează un singur fapt epic ca şi schiţa şi povestirea;
 este o naraţiune obiectivă;
 relatarea se face la persoana a III-a;
 naratorul doar relatează faptele, fără a se implica afectiv;
 accentul cade pe personajul prioncipal;
 construcţia subiectului este riguroasă şi meticuloasă;
 accentul cade pe un singur personaj, pe cel principal.Pentru a-i evidenţia calitîţile
şi defectele autorul îl pune în situaţii limită;
 nuvela redă întâmplări reale sau cu o bază reală.Dacă povestirea se axează pe
ficţiune, nuvela este mai aproape de realitate;
 pentru a declanşa conflictul psihologic din nuvelă, naratorul construieşte o intrigă
ţesut abil, riguros ;
 în nuvelă, naratorul nu se implică , el este doar un observator care prezintă
faptele cum s-au întâmplat;
 eroul nuvelei este caracterizat de pshicul său, de viaţa interioară;
 naratorul în nuvelă este detaşat, neimplicat dar un bun pshilogŞ el urmăreşte
convulsiile sufleteşti ale personajului, pus în situaţii-limită.Naratorul nu-şi poate
salva eroul de la eşec şi lasă faptele sî-şi urmeze cursul firesc;
 deznodământul nuvelei este rezultatul vieţii sufleteşti a eroului.Uneori acesta
reuşeşte să se salveye, alteori cade victimă propriilor vicii;
 în nuvelă ritmul este alert dinamic, percipitat;
 nuvela este de regulă o constucţie simetrică;
 limbsju nuvelei este rece impersonal.
Titlul nuvelei este semnificativ, el pune în evidenţă momnetul esenţial.
Timpul şi spaţiul sunt limitate în orice nuvelă – de la câteva ore, la câteva zile.Locurile de
desfăşurare sunt puţine deci minimum de timp pentru maxim de efect.
Clasificarea nuvelei:
  nuvelă istorică;
 nuvelă psihologică;
 nuvela fantastică.
Nuvela istorică
 îşi ia sursele de inspiraţie din cronici vechi;
 surpirnde lupta pentru tron sau bătălii importante, personajele sunt domnitori şi
boieri, persolnalitatea istorică devine personaj;
 cronologia în nuvela istorică este liniară fără întoarceri în timp, finalul coincide
cu sfârşitul personajului;
 nuvela istorică este de regulă romantică cu eroi excepţionali în împrejurări
excepţionale.
Nuvela pshilogică
 analizează oscilaţiile sufleteşti, conflictul interior al personajului;
 are un singur fir narativ în care domină analiza psihologică;
 atmosfera este moralizatoare;
Teme
 dezumanizarea sub influenţa banului;
 inadaptarea
 parvenitismul
 stări psihologice:frica,obsesia,alienarea.
Nuvela fantastică:
Fantasticul este o categorie estetică, un amestec de sacru şi profan în care sacrul este lumea
atemporală, iar profanul lumea reală, înseamnă intrări şi ieşiri din real.Personajul principal
retrăieşte un mit, ca şansă de a recupera puteri iniţiatice primordiale uitate, pierdute sau
neînţelese corect.

NUVELA ISTORICĂ
Al. Lăpuşneanul
De C. Negruzzi
Nuvela este un amestec de elemnte romantice, clasice şi realiste.
Elemente romantice:
 protagonistul este un erou excepţional în împrejurări excepţionale;
  prezenţa culorii de epocă prin veşminte şi limbaj;
 contrastul puternic (antiteza) între doamnă-domn, domnul din prima domnie şi
domnul din a doua domnie, doamna de la început şi cea din final, între domni şi
boieri;
 scena măcelului este redată romantic şi scena finală a morţii.
Elemente clasice:
 unitatea de conţinut;
 echilibrul părţilor şi a întregului;
 prezentarea riguroasă a evenimentelor;
 exprimarea solemnă şi moralizatoare;
Elemente realiste:
 obiectivitatea relatării;
 fineţea observaţiei;
 descrierea minuţioasă a interioarelor medievale;
 cultivă eroi tipici în împrejurări tipice.

Romanul realist obiectiv

Ion
De L. Rebreanu
Def. Romanului: Romanul este o specie a genului epic în proză de mari dimensiuni, cu
acţiune complexă pe mai multe planuri cu personaje numeroase , cu conflict puternic.

„Ion” este un roman realist pentru că:

 naratorul este omniştient, omniprezen, demiurgic, impersonal;
 naraţiunea se desfăşoară la persoana a III-a;
 timpul este cronologic;
 se bazează pe observaţie şi investigaţie;
 este un roman de tip frescă socială;
 personajele sunt tipice în împrejurări tipitce;
 naratorul se detaşează de faptele prezentate.
 Romanul modernist-subiectiv

Romanul subiectiv:
Se axează pe:
 anularea omnişcienţei, perspectiva demiurgică fiind înlocuită cu una relativă;
 relatarea se face la persaoan I;
 naratorul este şi protagonist, pot apărea mai mulţi naratori;
 naratorul este implicat;
 nu se respectă cronologia faptelor producându-se dilatări sau comprimări ai
timpului;
 fluxul conştiinţei dirijează opra;
 faptele exterioare nu au semnificaţii majore;
 conflictul este generat de problematica eului de neadaptare la realitate;
 accentul cade pe confesiune;
 perspectiva narativă este subiectivă: despre celelte personaje cititorul cunoaşte tot
aât cât personajul principal iar naratorul ştie tot atât cât personajul;
 predomină monologul interior.

Concepte operaţionale din roman
(Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război de C. Petrescu)
Titlul:
 dezvăluie compoziţia.Prima parte a titlului este povestea destrămării unei iubiri.A
doua parte este experienţa eroului pe frontul Primului Război Mondial.
Teme:
 iubirea şi războiul.
Relaţii temporale şi spaţiale:

- Timpul: în preajma şi în timpul Primului Război Mondial;

 - Timpul şi spaţiul sunt mobile se schimbă cu repeziciune în funcţie de mişcările sufleteşti
ale eroului.Există un timp exterior – pe front – şi unul interior relaţia Ştefan-Ela.Timpul şi
spaţiul sunt discontinue şi redate prin tehnica flash-back-ului.La Proust domină memoria
involuntară iar la C. Petrescu faptele sunt remarcate lucid, voluntar.

Incipitul şi finalul:

În ambele predomină incertitudinea.

 incipit: „Eram însurat ….”
 Final: „Şi totuşi, îmi trece prin minte ….”
Conflictul principal este interior-pshilogic.
Conflictul exterior apare între erou şi societate, adică între Ştefan Gheorghidiu şi
Ela,familia , lumea mondenă , ofiţerii.
Intriga: este declanşată în scena de la popotă în care se discută despre iubire şi fidelitate.
Discuţia declanşează în mintea eroulu i amintirea propriei căsăstorii din cei doi ani şi
jumătate.

Modalităţi ale narării:

 relatarea este înlocuită cu analiza;
 epicul este sărac în evenimente ;
 acţiunea este discontinuă, cu reveniri şi anticipări;
 locul dialogului este luat de monolog şi confesiune;
 întâlnim multe divagaţii şi digresiuni (monolog interior, flash – back).
Ideologii literare

1. „Dacia literară”
2. „Junimea” şi „Convorbiri literare” ( Titu Maiorescu)
3. Revista „Sburătorul” (Eugen Lovinscu).

„Dacia literară”

Revista „Dacia literară”, a apărut în anul 1840, adică în perioada paşoptismului.

Perioada paşoptistă durează între anii 1830 – 1860, în mijlocul acestei perioade s-a declanşat
revoluţia de la 1848.Scriitori paşoptişti au fost: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi,
Grigore Alexandrescu , Ion Heliade Rădulescu , Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Andrei
Mureşan, Nicolae Bălcescu.
În perioada paşoptistă se afirmă primii noştri scriitori moderni, în cadrul curentului
naţional – popular promovat de „Dacia literară”.
Numărul unu al revistei se deschide cu articolul numit „Introducţie”. Este un articol –
program scris de Mihail Kogălniceanu în anul 1840. Fiindcă literatura română era la început,
el dă câteva sfaturi scriitorilor şi poeţilor pentru a se creea o literatură naţională. Acest articol
este considerat „Programul romantismului românesc”.

Principalele puncte ale articolului sunt:

1.Revista îşi să continue pe o treaptă superioară activitatea lui Ion Heliade Rădulescu şi
a lui Gheorghi Asachi, întemeiotorii învăţământului românesc în Ţara Românească şi
Moldova. Revista doreşte să evite greşelelile lor şi anume: provincialismul şi „ fărămiţarea
interesului prin profile foarte diverse” ;
2. Revista îşi propune să fie „O foaie românească , fie de orice parte a Daciei , numai să
fie bună”;
3. Îşi fixează ca ţel exclusiv literatura, fără a părăsi însă ţelurile politice;
4. condamnă imitaţiile şi traducerile care „ nu fac încă o literatură” şi care „ s-au făcut la
noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional”. Nu se refuză traducerile
valoroase ci se critică abuzurile şi mimimarea Apusului;
5. Inspiraţia scriitorilor din realitatea autohtonă;
6. Inspiraţia din folclor, istorie şi din frumuseţile patriei : „ Istoria noastră are destule
fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de
poietice pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru acestă
întrebuinţă să împrumutăm de la alte naţii”;
7. Revista va lupta pentru ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi.
Se insistă asupra ideii de originalitate şi asupra spiritului critic : „Critica noastră- spune
Kogălniceanu – va fi nepertănitoare , adică nu iertăm pe nimeni , vom critica cartea şi nu
persoana”.
Cei mai reprezentativi scriitori paşoptişi sunt : Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi.

Societatea literară „Junimea”

 I.Societatea literară „Junimea”, s-a înfiinţat la Iaşi în 1863. Patru ani mai târziu,
junimiştii au scos o revistă „Convorbiri literare”. Fondatori : Petre Carp, Vasile Pogor, Teodor
Rosetti, Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu. În evoluţia societăţii „Junimea” se disting trei etape :
1.Între 1863 – 1876. Este etapa în care junimiştii ţin conferinţe pe teme de : filozofie,
istorie , morală, psihologie, cu scopul emancipării publicului. Aceste conferinţe au fost numite
„Prelecţiuni populare”;
2.Între 1876 – 1885. Este o epocă de înaltă afirmare , când publică în revistă marii
clasici : Mihai Eminescu , Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ion Slavici;
3. Începe după 1885, când revista se mută la Bucureşti. Revista nu va mai fi
preponderent literară, ci va avea un caracter cultural şi se va axa şi pe domenii ştiinţifice.
Conducerea revistei va fi preluată de foştii studenţi a lui Titu Maiorescu. Revista va apărea
până în 1944.
II. Obiectivele societăţii „Junimea”:
 cultivarea publicului ;
 dezvoltarea spiritului critic ;
 impunerea valorilor naţionale;
 educarea gustului estetic al publicului ;
 unificarea limbii literare ;
 impunarea unor opere originale.

III. Titu Maiorescu – rolul de îndrumător al literaturii române.

Maiorescu a fost primul nostru critic literar estet. A îndrumat o jumătate de veac
literatura română. A fost unul dintre ctitorii „Junimii” şi ai „Convorbilor literare”. A promovat
scriitori deveniţi ulteriori valori ale literaturii române : Eminescu, Creangă , Caragiale ,
Slavici. A editat în 1883 primul volum de poesii a lui Eminescu intitulat „Poesii”.
Preocupările lui Titu Maiorescu privind limba română sunt prezentate în articolele :
„Beţia de cuvinte” , „Oratori, retori şi limbuţi” , „ Neologismele” , „Despre scrierea limbei
române” . În aceste articole Maiorescu cere tinerilor scriitori următoarele :
 folosirea alfabetului latin, fiindcă se folosea cel chirilic ;
 folosirea ortografiei fonetice, combate etimologismul ;
 cere îmbogăţirea limbii cu neologisme;
 combate beţia de cuvinte şi pe stricătorii de limbă.
Preocupările lui Maiorescu privind literatura română se regăsesc în articolele :
  „Eminescu şi poeziile lui” ;
 „Literatura română şi străinătatea” ;
 „Poeţi şi critici” ;
 „ Comediile domnului I.L. Caragiale” ;
 „ O cercetare critică asupra poeziei române, de la 1867”.
În articolele sale, Maiorescu critică formele fără fond : fondul autohton trebuie ridicat la
înălţimea formelor împrumutate , idee susţinută şi de Eminescu şi Caragiale.
Concluzii :
 Titu Maiorescu a îndrumat literatura română pe calea originalităţii;
 a stăvilit valul de mediocrităţi;
 a deschis calea marilor critici literari ;
 a elaborat un stil precis, clar, armonios;
 a criticat formele fără fond .

Articolele lui Titu Maiorescu

1. „Comediile domnului I.L.Caragiale”. Articolul este o polemică a lui Maiorescu cu
detractorii lui Caragiale. Aceştia au susţinut că piesa „D'ale carnavalului” este imorală. În
articol, Titu Maiorescu explică ce este moralitatea în artă. O operă este morală prin valoare.
Dacă o operă produce în noi o înălţare impersonală uităm interesele egoiste. Prin emoţia
produsă arta ne purifică de patimi. Deci arta are o funcţie cathartică.
2. „Eminescu şi poeziile lui” .A fost publicat în 1889 după moartea lui Eminescu.
Articolul are două părţi : partea întâi definşte personalitatea lui Eminescu, iar partea a doua
face analiza unor texte eminesciene.
Partea întâi. Începe prin afirmaţia că tănăra generaţie se află sub influenţa lui Eminescu.
„Cultura lui individuală, stă la nivelul culturii europene”. Maiorescu mai susţine că poezia lui
Eminescu nu este formă goală ci cuprinde o profundă simţire omenască, o expriamre aleasă :
„Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe în sec. XX-lea sub
auspiciile geniului lui”. Maiorescu consideră că Eminescu a fost un geniu înnăscut. Vorbeşte
depre boala care a izbucnit în 1883 – nebunia. Mulţi au considerat că mizeria traiului l-au dus
la nebunie. Maiorescu consideră, cauza nebuniei de origine internă, ereditară. O altă cauză a
fost viaţa dezordonată cu zile întregi fără să mănânce sau măncând abuziv doar scriind şi
citind timp în care consuma doar cafea şi tutun.
 Pesisimul lui Eminescu, este de origine internă , înnăscut , dar şi de origine externă :
influenţa lui Schopenhauer, neputinţa de a face lumea mai bună şi găsirea femeii ideale.
Partea a doua a studiului se referă la valoarea valoarea versurilor eminesciene care
impresionează prin bogăţia de idei şi varietatea tematică. Eminescu a avut o vastă cultură, a
tratat teme universale a mănuit perfect limba română. A îmbinat perfect cuvintele populare cu
arhaismele şi neologismele. Eminescu este creator de rime rare, în care rimează părţi de
vorbire diferite, de exemplu: „luminându-l cu gândul, lese-l cu vesel, mila cu dalila , oaspe cu
Istaspe”.

3. „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”. Mentorul „Junimii” a elaborat

studii teoretice pentru a educa gustul public, fiindcă în epocă se publicau texte cu valoare
îndoielnică. Junimiştii au dorit să alcătuiască o antologie de poezie românească dar lipsea un
criteriu de selecţie a celor mai valoroase peozii. Demonstraţia lui Maiorescu începe prin
încadrarea poeziei în rândul artelor. Peozia ca orice artă exprimă frumosul. Maiorescu face
distincţia dintre peozie şi ştiinţă: ştiinţa se ocupă de adevăr, adevărul cuprinde numai idei , iar
poezia redă frumosul care conţine idei manifestate în materie sensibilă. Fiecare artă are
materialul propriu de exprimare a frumosului : picura foloseşte culorile, sculptura foloseşte
lemnul, piatra, muzica foloseşte sunetele iar poezia cuvântul. În poezie apar doar sentimente:
iubirea , ura , tirsteţea , disperarea etc. Celelalte stări intră în domeniul adevărului şi nu fac
obiectul poeziei.
Titu Maiorescu scrie acest articol pentru a deosebi adevărul de eroare şi frumosul de
urât. Articolul are două părţi intitulate :
1. Condiţiunea materială a poeziei;
2. Condiţiunea ideală a poeziei.
Prima parte se referă la imagini artisitice, iar partea a doua se referă la „simţăminte şi
pasiuni”.
Poezia trebuie „să deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile, în fantezia
auditorului”.Acest lucru se poate realiza cu ajutorul epitetelor ornante (care arată culorile), a
personificărilor, a alegerii cuvântului celui mai puţin abstract.

4. „Direcţia nouă, în poezia şi proza română” (1872). Maiorescu îşi propune să dea
literaturii române o nouă direcţie. Se impune cunoaşterea civilizaţiei apusene. Se mai impune
păstrarea şi accentuarea elelmentelor naţionale. În fruntea noi mişcări îl aşează pe Vasile
Alecsandri : „ Cap al poeziei noastre, din generaţia trecută”. Pe Eminescu îl consideră om al
timpului modern, poet în toată puterea cuvântului”.

Romantismul

Este un curent literar apărut în primele decenii ale sec. al XIX-lea, ca reacţie împotriva
clasicismului. Programul romantismului european a fost stabilit de Victor Hugo în prefaţa
dramei „Cromwell”. Curentul s-a afrimat în Anglia,Germania, Franţa şi apoi în întreaga
Europa. Această mişcare literară a cuprins : literatura , artele plastice, muzica, filozofia ,
istoria , estetica.
Pe Eminescu l-au influenţat Novalis şi Holderlin.

Principii estetice
 cultivarea sensibilităţii, imaginaţiei, fanteziei ;
 evaziunea în trecut, în vis, în istorie ;
 contemplarea naturii ;
 interesul pentru tradiţie, istorie , folclor ;
 prezentarea unor eroi excepţionali în împrejurări excepţionale ;
 importanţa acordată sentimentelor, mai ales iubirii;
 descoperirea infitului spaţial şi temporal ;
 cultivarea antitezei (cea mai iubită figură de stil de romantişti) şi a comparaţiei
dezvoltate ;
 extinderea vocabularului estetic cu arhaisme, regionalisme , limbajul oral ;
 cultivarea oniricului şi elegiat ;
 ireversibilitatea timpului ;
 motivul lumii şi al singurătăţii ;
  proiecţia ideală a iubirii şi a iubitei .
Teme romantice
 timpul apare ca supratemă ;
 copilăria ;
 tema destinului ;
 omul ca forţă cosmică ;
 titanismul şi demogismul ;
 universul şi cosmogonia ;
 istoria ;
 călătoria cosmică.

Motive romantice
 floarea albastră ;
 somnul şi visul (reverie) ;
 codrul, izvorul , lacul ;
 luna, noaptea, stelele , luceferi ;
 teiul, salcâmul , plopul , nufărul;
 dorul.

Simbolismul

Este un curent literar care a apărut în a doua jumătate a sec. al XIX-lea ca o reacţie
împotriva parnasianismului. Este un curent literar de circulaţie universală. Numele curentului
vine de la cuvântul „simbol” care este o figură de stil prin care se exprimă o idee abstractă cu
ajutorul unei imagini concrete. Numele de simbolism a fost dat de Jean Morege – 1886.
Trăsături (caracteristici)
 evită sentimentalismul, patetismul, retorismul ;
 respinge prozaismul (banalitatea) ;
 cultivă corespondenţa (sinestezia) între starea sufletească şi muzică, ori între
starea sufletească şi culoare ;
  foloseşte sugestia pentru a exprima corespondenţe olfactive, coloristice,
muzicale;
 apealeză la refren şi laitmotive, adică la elemente reiterative ( care se repetă)
creând o muzicalitate interioară ;
 foloseşte versul liber .

Teme simboliste
1. tema marii plecări spre necunoscut ;
2. natura ca stare sufletească şi nu ca peisaj ( cadrul natural se rezumă la :un
parc, un chioşc, un scuar (părculeţ), havuz, o grădină.
3. universul apocaliptic ;
4. iubirea nevroză (iritare).

Motive simboliste
1. Motivul citadin şi provincial ;
2. Motivul toamnei şi al ploii ;
3. Motivul instrumentelor muzicale ;
4. Motivul solitudinii (solitar).

Etapele simbolismului românesc:

1. Etapa tatonărilor – este specifică lui Al. Macedonski lui Dimitrie Anghel şi Ştefan
Pertică. Macedonski în revista „Literatorul” a emis câteva concepte specifice simbolismului.
El consideră că poezia este muzică şi imagine. Macedosnki cultivă simbolismul în vol.
„Rondeluri”, deşi rondelul este o poezie cu formă fixă şi deci aparţine clasicismului. dimitrie
Anghel are preferinţă pentru stări vagi nedefinite,olfactive sau muzicale.
2.Pseudosimbolismul – Ovid Densuşeanu precizează în revista „Viaţa nouă” , alte
principii estetice simboliste el consideră că trebuie creată o poezie citadină. În creaţia din
această perioadă apar motive ca : parcuri, havuzuri , turnuri.
3.Simbolismul exterior minulescian – de la Ion Minulescu.
În poezia sa întâlnim numărul fatidic trei şi mirajul depărtărilor : „Romanţa celor trei
corăbii” , „ Romanţa celor trei romanţe” , „Cânta un matelot la proră” .
4. Simbolismul autentic bacovian – 1916.
 George Bacovia
(1887-1957)

Numele său real a fost George Vasiliu.Numele Bacovia, provine de la oraşul Bacău. A
absolvit facultatea de drept de la Iaşi dar nu a profesat avocatura. A fost copist, copist-
contabil, bibliotecar. A deputat în 1916 cu volumul „Plumb” , volum premiat de Ministerul
Artelor. Alte volume : „ Scântei galbene”, „Comedii în fond”, „Stanţe burgheze” , „Stanţe
târzii”.
O primă caracteristică a poeziei lui Bacovia este noutatea, originalitatea, dar se resimt şi
influenţe ale simbolismului francez: Baudelaire şi Verlaire.

Atmosfera bacoviană
Se caracterizează prin :
 stări de nevroză şi monotonie ;
 idea morţii ;
 gustul satanic ;
 descrierea oraşului provincial situat între cimitir şi abator ;
 descrie parcuri solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sărace, cu copii galbeni
de tuberculoză ;
 descrie toate anotimpurile :
1.Toamna : este dezolantă cu ploi interminabile : cerul este greu, de plumb,
înăbuşitor ,gata parcă să se prăbuşească peste oameni.
 cerul este străbătut de corbi, care trec cu fâlfâiri sumbre ;
 ploaia este ca un potop biblic şi nu ca simbol al fertilităţii ;
 în toamnă vede clipocitul murdar al noroiului călcat în picioare ;
Titluri: „ Amurg de toamnă” , „Nervi de toamnă” , „Note de toamnă”, „Vals de
taomnă” , „ Pastel”, „Rar”.
Tehnici folosite:
 apelează la refrene şi laitmotive ;
 foloseşte versul liber ;
 foloseşte simbolul ;
 tehnica sugestie şi corespondenţei ( între starea sufletească şi
muzică , starea sufletească şi culoare ).
 2.Iarna :
 dă sentimentul de sfârşit de lume, de izolare ;
 albul imaculat al zăpezii acoperă gunoaiele , putreziciunile , deci nu feeria
zăpezii şi a peisajului primează ;
 Bacovia surprinde şi izolarea totală, frigul şi amestecul de ploaie şi zăpadă.
Titluri: „Moină” , „Decembrie”, „Nevroză”.
3.Primăvara
 este iritantă şi nevrotică ;
 nu surprinde veselia , tumultul, speranţele legate de acest anotimp ;
 pentru el, primăvara „o nouă primăvară pe vechile dureri”.
Titluri: „Nervi de primăvară”, „Note de primăvară”.
4.Vara
 cu căldurile ei toride descompune cadavre ;
 atmosfera este invadată de mirosuri de putrefacţie.
Titluri: „Cuptor”, „Trudit” .

Culori bacoviene:
 albul – are nuanţe tenebre (întunecate) ;
 galben – este culoare maladivului ;
 roşul – sugează sângele tuberculoşilor ;
 violet – sugerează monotonie ;
 verdele crud – sugerează nevroza ;
 negrul – sugerază moarte şi este regina culorilor la bacovia ;
Instrumentele muzicale:
 vioara şi clavirul (pian) sugerează melancolia ;
 flautul şi violina sugerează nevroza ;
 fanfara sugerează monotonia ;
Culorile şi instrumentele muzicale corespund cu starea sufletească.