Ultima noapte de dragoste,

întâia noapte de război

Camil Petrescu

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“, apărut în anul 1930, se
încadrează, prin tematică, structură și perspectivă narativă, tendinței moderniste promovate de
cenaclul „Sburătorul“, condus de criticul literar Eugen Lovinescu, aceea de a se trece, în literatura
română, de la romanul rural la romanul citadin, într-o necesitate de sincronizare cu spiritul
veacului și cu experiențele literare europene. Camil Petrescu însuși observa, într-o dezbatere
asupra romanului (eseul „De ce nu avem roman“, 1927), că e necesar ca literatura să
împărtășească o problematică mai profundă, drame mai puternice decât temele provinciale și
rurale ale literaturii anterioare. Totodată, scriitorul pune în discuție tehnicile narative ale
romanului obiectiv, în primul rând caracterul omniscient, inautentic al naratorului, în studiul
„Noua structură și opera lui Marcel Proust“ (1934), militând pentru conceptele conexe promovate
de Camil Petrescu în propriile romane: autenticitatea, prin inserarea jurnalului în desfășurarea
epică, vocea auctorială fiind la persoana întâi, a personajului-narator; substanțialitatea, prin
descrierea prezentului mental, așezare a eului narator în centrul existenței; memoria involuntară
și fluxul conștiinței: anticalofilia, negarea stilului frumos, căutat, inautentic, propriu romanului
tradițional.
În funcție de aceste repere teoretice, se construiește un roman cu o perspectivă și tipologie
narativă complexă. După tematică, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“ este
roman citadin, cu o problematică acută, vizând puternice drame existențiale și de conștiință,
drama intelectualului, prin inadaptabilitatea personajului principal la mediocritatea vieții
cotidiene. Este, totodată, un roman de dragoste, „romanul unui sentiment“ – gelozia, prin prezen-
tarea relațiilor dintre personajele principale, Ștefan și Ela Gheorghidiu. Prin partea a doua, este
un roman de război, care dă o viziune modernă asupra acestui dramatic fenomen social și politic.
Întrucât înfățișează societatea românească din primele două decenii ale secolului al XX-lea, este
un roman social, având ca teme secundare, unele chiar de origine balzaciană, moștenirea
(moștenirea unchiului Tache trezește invidii și dispute), arivismul (Nae Gheorghidiu, îmbogățit
prin zestre, este un fel de Stănică Rațiu din „Enigma Otiliei“, de G. Călinescu), radiografierea
mediilor citadine și mondene etc.
Noutatea polemică pe care o anunță acest roman în literatura interbelică se remarcă în
perspectiva narativă adoptată de scriitor, aceea subiectivă, bazată pe focalizarea internă sau
„împreună cu“, a unui personaj-narator, implicat în desfășurarea acțiunii. Naratorul nu știe mai
mult decât personajul (naratorul este egal cu personajul), relatarea faptelor făcându-se la
persoana I, prin evidențierea trăirilor protagonistului, ca reflex al unor evenimente exterioare,
trecute însă, prin reflectare la nivelul conștiinței, în plan secund. De aici rezultă toate
caracteristicile romanului subiectiv, esențial diferite de ale romanului obiectiv, dar și mijloacele
complexe de caracterizare, identificabile în tot cuprinsul textului, directă, indirectă și mai ales
autocaracterizare, accentuate și detaliate prin acuitatea analitică a personajului-narator.

1
 În privința relațiilor spațiale și temporale, în romanul subiectiv prevalează dimensiunea
temporală a prezentării evenimentelor, specifică fiind acronia, suspendarea linearității eveni-
mentelor, datorată memoriei involuntare, utilizată de Marcel Proust în romanul „În căutarea
timpului pierdut”, prin care amintirile se înregistrează spontan, nedirijat, nefiind căutate
intenționat. De aceea, în text sunt prezente multe analepse (întoarceri în trecut), care urmează
fluxul conștiinței și relativizează timpul narativ. Spațiul își pierde astfel, în romanul subiectiv,
rolul predominant în constituirea cadrului acțiunii, devine spațiu interior, supus determinărilor
și oscilațiilor temporale ale memoriei involuntare.
Personaje principale sunt Ela și Ștefan Gheorghidiu, el student la filozofie, sărac, care
trăiește din greu, împreună cu surorile sale, din pensia modestă de văduvă a mamei; ea, crescută
de o mătușă, e o fată orfană, frumoasă, cu manifestări de tandrețe și de feminitate, copilăroasă,
sensibilă, alintată, dar sub care se ascund suficiență, egoism și mărginire, trăsături accentuate pe
măsură cuplul scapă de grijile obișnuite ale existenței și pătrunde în așa-zisa lume bună a vremii.
Ștefan Gheorghidiu reprezintă în roman tipul intelectualului superior, cu o sensibilă
predispoziție analitică, trecând prin filtrul rațiunii tot ceea ce se întâmplă, refuzând să trăiască altfel
decât conștient dramele cotidiene. Ca toți intelectualii din operele lui Camil Petrescu, Gheorghidiu
traversează drame de conștiință, cu o exasperantă luciditate, deviza scriitorului fiind, de altfel,
„Câtă luciditate, atâta dramă“. Căsătorit din dragoste cu Ela, o frumoasă colegă de facultate,
protagonistul trăiește o dramă de conștiință, generată de incertitudinea în iubire, compensată
apoi și înlăturată prin experiența războiului. El este un inadaptat superior, care aplică dragostei și
existenței propria viziune însetată de ideal, un fel de „pat al lui Procust”, care nu are contingență cu
valoarea și cu realitatea personajului feminin. Între ideal și real se instituie o evidentă disjuncție, între
cei doi soți neexistând o comuniune sufletească autentică.
Eliberat, printr-o moștenire, de grijile materiale, personajul nu reușește totuși să-și câștige
independența și să se izoleze în „turnul de fildeș“ al eroilor scriitorului. Gheorghidiu își iubește
soția, dar aceasta este un produs al lumii din jur și, vrând-nevrând, trebuie să participe la viața
mondenă, să frecventeze personaje cu preocupări meschine, să facă excursii în grup, să se prefacă
interesat de modă, de dans, de alte frivolități ce acaparează treptat sfera de existență a soției sale.
În astfel de împrejurări, Gheorghidiu observă cu minuție, aproape până la obsesie, prin caracterizare
directă, comportarea Elei în societate, aparenta ei atracție pentru un om de lume, Gregoriade, cu care
protagonistul crede că îl înșală, sentimentul geloziei atingând cote insuportabile.
La început, dragostea Elei are un efect acaparator, care tinde să anihileze personalitatea lui
Gheorghidiu. După ce pătrunde în lumea mondenă a Bucureștiului, Ela participă cu inocență și
însuflețire la un proces de înstrăinare față de adevăratele sentimente și valori împărtășite de soțul
ei. Pierzându-și treptat farmecul inițial, soția lui Gheorghidiu devine prototipal o doamnă Bovary
a lui Stendhal, în căutare de bucurii minore și de escapade facile. Drama protagonistului nu este
de fapt numai a geloziei, ci a iubirii înșelate, a setei de certitudine. Sunt remarcabile paginile de
acută observație pe care o face Gheorghidiu, în timpul unei excursii, asupra unui posibil cuplu
amoros, sentimentul geloziei atingând cote insuportabile.
În această stare sufletească de incertitudine, la intrarea României în Primul Război Mondial,
eroul este mobilizat și participă la luptele din zona Rucăr-Bran și de pe Valea Prahovei, făcând
observații asupra dramei războiului. El trăiește experiența majoră a acestuia, putând să o compare

2
cu proporțiile exacte ale dramei sale sentimentale, pentru care, la un moment dat, era în stare să
dezerteze de pe front. În final, se desparte de Ela, lăsându-i întreaga avere.
În relație cu personajele principale intră și personaje secundare. Unchiul Tache este bogat,
avar, ursuz, dar, spre surprinderea tuturor, îi lasă lui Ștefan Gheorghidiu o avere considerabilă,
încredințată de acesta spre administrare celui de-al doilea unchi, Nae, în schimbul unei
consistente rente lunare. Nae Gheorghidiu, un cunoscut avocat și om politic, afabil și glumeț, este
îmbogățit prin zestre, totuși personaj terestru, plat. Personaje episodice sunt ofițerii de pe front,
căpitanul Dimiu, nonconformist, care nu poartă chipiu franțuzesc, după moda ofițerilor mai
tineri, ci modelul „Regele Carol I“, căpitanul Floroiu, „puțintel, delicat și cu fața blond-șters“,
căpitanul Corabu, maiorul Dolescu, soldații de pe câmpul de luptă, care înfruntă ororile
războiului modern, cu nimic eroic în desfășurarea evenimentelor, descrise în capitolul „Ne-a
acoperit pământul lui Dumnezeu”.
Cauza principală a dramei lui Gheorghidiu provine din situarea meditației sale filosofice
într-un spațiu inadecvat, ilustrat prin două metafore esențiale ale întregii opere a lui Camil
Petrescu: jocul ielelor, exprimând tentația absolutului, și patul lui Procust, simbol al limitării,
al constrângerii realului să iasă din sfera iluziei. Rezultatul conjugării acestor două intenții
contradictorii este că, în ciuda frământărilor sale interioare, chiar dacă este un filosof,
Gheorghidiu nu poate depăși stadiul teoriilor și al iluziilor, crezând, în mod aproape
schopenhauerian, că lumea se modelează după voința și reprezentarea lui.
Pentru Ștefan Gheorghidiu, războiul rezolvă toate problemele cu care se confruntă: gelozia
pe care o are față de ușuratica femeie cu care este căsătorit, inutilitatea vieții sale de om al înaltei
societăți. El chiar fuge de pe front pentru a descoperi adevărul, cu gândul de a se întoarce
reconfortat; adică, dintr-un anumit punct de vedere, dezertează, dar este iertat. Prin toate acestea,
ratând atât dragostea, cât și războiul, Gheorghidiu este unul dintre intelectualii ratați ai epocii
interbelice, incapabili să-și realizeze propriile iluzii, trăind în fantasmele propriului turn de fildeș.
El nu are elanul vital promovat, de pildă, de Henri Bergson, scriitor pe care Camil Petrescu îl
frecventează și îl citează, și de aceea eșuează în dragostea pentru o femeie ce se dovedește
nedemnă de o asemenea elevație spirituală, greșeală capitală pentru un om îndrăgostit de ideal. Iar
averea nu-l ajută să-și depășească dilemele existențiale.
În concluzie, consider că, în plus de a fi o dramă a intelectualului care nu se adaptează lumii
în care trăiește, romanul este și o cronică a deriziunii: niciun personaj nu are autenticitatea umană
pe care o visa romancierul, nici Nae Gheorghidiu, care ajunge, prin tribulații politice, deputat, nici
ofițerii rezerviști, care, în plin război, își găsesc mai bine locul în oraș, în posturi insignifiante.
Personajele principale suferă și ele acest proces de aplatizare, de scufundare, după drama trăită, în
lumea comună, perfect anonimă și anodină. Pierzându-și treptat farmecul deosebit, fără a mai ieși
în evidență, soția lui Gheorghidiu devine o doamnă Bovary, în căutare de bucurii minore și de
aventuri facile. Romanul se încheie cu această constatare disprețuitoare: „– A… pentru asta? Ce-a
găsit la ea, dragă? Să ucidă pentru ea… nu mai putea găsi alta la fel?“.