“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

Camil Petrescu

Romanul este o specie a genului epic, in proza, cu o actiune complicata, de o intindere

mai ampla decat a celorlalte specii epice, in proza, desfasurata de regula pe mai multe planuri,
implicand numeroase personaje.
Modernismul este o tendinta de innoire, opusa traditionalismului si clasicismului,
manifestata in literatura si in celelalte arte, la sfarsitul secolului al XIX-lea si in prima
jumatate a secolului al XX-lea, presupunand un spirit nou si experimente privind forma
operei.
Scriitor reprezentativ al modernismului, Camil Petrescu aduce prin operele sale o
contribuție definitorie pentru estetica literaturii române. Viziunea sa despre lume se
conturează pe fundamentele unui mod aparte de a interpreta existența.
Opera “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, publicată în anul 1930,
reprezintă un reper important pentru creația artistului, având toate caracteristicile necesare
pentru a putea fi considerată o adevărată capodoperă literară.
Prin trăsăturile sale specifice, opera se încadrează în modernism, fiind un roman
interbelic, subiectiv și psihologic, al experienței și al autenticității. Romanul are drept
caracterisitici unicitatea perspectivei narative, timpul prezent si subiectiv, timpul psihologic
care se substituie timpului cronologic, fluxul constiintei, memoria afectiva, luciditatea
analizei, autenticitatea trairii.Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a
personajului principal, Stefan Ghiorghidiu, care traieste experientele fundamentale- iubirea si
razboiul.
Problematica romanului modern este radical schimbata fata de cea a scrierilor realiste,
sirul cronologic al intamplarilor fiind inlocuit cu analiza psihologica a dramelor existentiale si
crizelor omului contemporan: criza de identitate, criza de creatie, criza iubirii. Evenimentele
sunt redate comform memoriei involuntare si timpului subiectiv fiind prezentate ca erou in
constiinta prin tehnici moderne precum introspectia, confesiunea, retroperspectiva. Romanul
este o analiza fina a dramei intelectualului inadaptat care traieste acut cele doua experiente
astfel incat acestea devin sursa a speculatiilor filozofului mult prea sensibil pentru lumea in
care traieste. Conflictul psihologic –ratiune-pasiune conduce initial la o criza de valori si isi
alfa rezolvarea in deznodamant: iubirea isi pierde rangul de valoare absoluta sfarsind in
„oboseala si indiferenta”. Cel de-al doilea conflict, conflict exterior de ordin moral, cu
familia, cu societatea, cu lumea, isi va gasi rezolvarea in urma experientei pe care erolul o are
in razboi.
Dimensiunea modernistă a romanului se evidențiază prin prezența unui nou tip de
personaj, unic în literatura română. Ștefan Gheorghidiu este eul narator si eul constiinta care
ordoneaza prin experiente de cunoastere, lumea care se „povesteste pe sine”. Protagonistul
operei, se diferențiază de alte personaje prin caracterul său complex și prin modul său special
de a gândi și acționa. Intelectual lucid, hipersensibil, aflat într-un conflict permanent cu el
însuși și cu cei din jur, personajul este considerat “un suflet tare”, prins într-un simbolic “joc
al ielelor” în căutarea idealului și a perfecțiunii.
 Tema romanului este condiția intelectualului lucid într-o societate superficială
dominată de mediocritate. Din aceasta, se desprind alte teme cu rol important: iubirea,
moștenirea, războiul, cunoașterea.
O primă secvență ce pune în valoare tema este constituită de discuția de la popota
ofițerilor din primul capitol, “La Piatra Craiului, în munte”. Această secvență este importantă
deoarece constituie cauza declanșării memoriei afective a protagonistului și a rememorării
poveștii de dragoste cu Ela. În această scenă, are loc o discuție generată de achitarea unui
bărbat care și-a ucis soția prinsă în flagrant de adulter. Părerile celor prezenți sunt împărțite în
două: tradiționaliste și idealiste. Gândirea tradiționalistă este reprezentată de căpitanul Corabu
care consideră că femeia trebuie să se ocupe de treburile casnice și dacă nu îi convine să nu se
mărite, iar gândirea idealistă este reprezentată de căpitanul Dimiu care consideră că femeia
trebuie să fie liberă să plece oricând dorește. Gheorghidiu are o izbucnire violentă, părerea sa
fiind că cei doi au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta ideea
conform căreia fiecare își poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relație deoarece
iubirea transformă pentru totdeauna. Ultima sa replică îi pune în evidență orgoliul: “Discutați
mai bine ceea ce vă pricepeți”.
O a doua secvență ce pune în evidență tema este episodul vizitei la unchiul Tache
din capitolul “Diagonalele unui testament”. Această secvență este importantă deoarece
ilustrează antiteza între atitudinea lui Ștefan Gheorghidiu și cea membrilor familiei sale,
defectele sociale ale parvenitismului și inculturii ieșind la iveală. Atrași de viitoarea
moștenire, membrii familiei Gheorghidiu se adună în casa lui Tache. Se schițează tipologii
balzaciene precum cea a parvenitului Nae Gheorghidiu, deputat îmbogățit prin zestrea
nevestei urâte, care aduce în discuție idealismul naiv al tatălui protagonistului, Corneliu,
profesor universitar care își folosește leafa vânzând gazete. Datorită orgoliului de a-și apăra
tatăl, Ștefan îi învinuiește pe cei care acceptă moștenirile, considerând că o moștenire se
însoțește cu un obraz gros și o coloană vertebrală flexibilă. Uimirea generală este adâncită de
muțirea în care cade unchiul Tache, care ulterior se va dovedi impresionat de îndrăzneala
nepotului. Ela îl privește cu admirație și eroul este mulțumit de alegerea soției sale făcută din
dragoste.
Titlul este metaforic și surprinde cele două experiențe existențiale pe care le trăiește
protagonistul: dragostea și războiul. În prima parte a romanului, simbolul nopții exprimă
metaforic zbuciumul interior, neliniștea determinată de incertitudine. În a doua parte a
romanului, este surprins iraționalul și întunericul firii umane, imagine apocaliptică a
războiului. Cele două adjective “ultima” și “întâia”, așezate într-o ordine semnificativă,
sugerează capacitatea protagonistului de a depăși drama iubirii înșelate și de a atinge noi
orizonturi de cunoaștere.
Perspectiva narativă este subiectivă, cu viziune “împreună cu”, aparținându-i unui
narator implicat, homodiegetic, care narează la persoana I. Ştefan este naratorul personaj care
prezintă acţiunea prin propriii săi ochi, având o cunoaştere limitată, incertă, ceea ce conferă
relativitate romanului. Verosimilitatea acesteia este realizata prin confesiunea directa ce
creeaza impresia de sinceritate absoluta, dar si prin imaginea tragica a razboiului ce se
coaguleaza avand ca sursa jurnalul de campanie al autorului.
În concluzie, opera lui Camil Petrescu ilustrează foarte bine problematica avută de
intelectualul lucid într-o societate mediocră, viziunea sa despre lume fiind abordată și
transmisă într-un mod modern.
 “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
- Caracterizarea lui Ștefan Gheorghidiu -
Camil Petrescu
Romanul este o specie a genului epic, in proza, cu o actiune complicata, de o intindere
mai ampla decat a celorlalte specii epice, in proza, desfasurata de regula pe mai multe planuri,
implicand numeroase personaje.
Modernismul este o tendinta de innoire, opusa traditionalismului si clasicismului,
manifestata in literatura si in celelalte arte, la sfarsitul secolului al XIX-lea si in prima
jumatate a secolului al XX-lea, presupunand un spirit nou si experimente privind forma
operei.
Scriitor reprezentativ al modernismului, Camil Petrescu aduce prin operele sale o
contribuție definitorie pentru estetica literaturii române. Viziunea sa despre lume se
conturează pe fundamentele unui mod aparte de a interpreta existența.
Opera “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, publicată în anul 1930,
reprezintă un reper important pentru creația artistului, având toate caracteristicile necesare
pentru a putea fi considerată o adevărată capodoperă literară.
Prin trăsăturile sale specifice, opera se încadrează în modernism, fiind un roman
interbelic, subiectiv și psihologic, al experienței și al autenticității. Ștefan Gheorghidiu este
personajul principal al romanului, trăsăturile sale fiind definitorii pentru viziunea despre lume
a autorului.
Dimensiunea modernistă a romanului se evidențiază prin prezența unui nou tip de
personaj, unic în literatura română. Ștefan Gheorghidiu este eul narator si eul constiinta care
ordoneaza prin experiente de cunoastere, lumea care se „povesteste pe sine”. Protagonistul
operei, se diferențiază de alte personaje prin caracterul său complex și prin modul său special
de a gândi și acționa. Intelectual lucid, hipersensibil, aflat într-un conflict permanent cu el
însuși și cu cei din jur, personajul este considerat “un suflet tare”, prins într-un simbolic “joc
al ielelor” în căutarea idealului și a perfecțiunii.
Social, Ștefan Gheorghidiu este un tânăr intelectual surprins în mai multe ipostaze
de-a lungul firului narativ. În timpul obiectiv, bărbatul face parte din regimentul numărul 20,
este un locotenent, un soldat ce își riscă viața în scopul câstigării războiului început pe
teritoriul României. În timpul subiectiv, Ștefan este soțul Elei, dragoste ce nu va putea fi
împlinită, dar care și-a avut scopul în experiența de viață a protagonistului.
Statutul psihologic al personajului este afectat de cele două experiențe existențiale
prin care a trecut: iubirea și războiul. Îmi planul iubirii, bărbatul trăiește sub semnul
incertitudinii și are un zbucium permanent în căutarea adevărului. Hipersensibil și orgolios,
personajul își amplifică drama pentru că el își exagerează suferința, ridicând-o la proporții
cosmice. În planul războiului, în urma experiențelor traumatizante ajunge să își schimbe
comportamentul și să nu mai dramatizeze, o nouă etapă din viața sa luând sfârșit și alta
naștere.
Moral, protagonistul nu se înscrie în tiparul societății în care trăiește, societate pe care
acesta o consideră mediocră, lipsită de valori morale. Pentru o scurtă vreme, personajul a ales
să renunțe la ideile sale absolute pentru a trăi experiența erosului, însă în momentul în care
conștientizează că lumea realului este una artificială, dominată de valoarea banului, preferă să
se resemneze de la aceasta.
Principala trăsătură de caracter a personajului complex este orgoliul, trăsătură ce
este pusă în evidență în mai multe secvențe narative.
O primă secvență ce pune în valoare orgoliul personajului este constituită de
discuția de la popota ofițerilor din primul capitol, “La Piatra Craiului, în munte”. Această
secvență este importantă deoarece constituie cauza declanșării memoriei afective a
protagonistului și a rememorării poveștii de dragoste cu Ela. În această scenă, are loc o
discuție generată de achitarea unui bărbat care și-a ucis soția prinsă în flagrant de adulter.
Părerile celor prezenți sunt împărțite în două: tradiționaliste și idealiste. Gândirea
tradiționalistă este reprezentată de căpitanul Corabu care consideră că femeia trebuie să se
ocupe de treburile casnice și dacă nu îi convine să nu se mărite, iar gândirea idealistă este
reprezentată de căpitanul Dimiu care consideră că femeia trebuie să fie liberă să plece oricând
dorește. Gheorghidiu are o izbucnire violentă, părerea sa fiind că cei doi au drept de viață și
de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta ideea conform căreia fiecare își poate
retrage cantitatea de suflet investită într-o relație deoarece iubirea transformă pentru
totdeauna. Ultima sa replică îi pune în evidență orgoliul: “Discutați mai bine ceea ce vă
pricepeți”.
O a doua secvență ce pune în evidență trăsătura dominantă a eroului este episodul
vizitei la unchiul Tache din capitolul “Diagonalele unui testament”. Această secvență este
importantă deoarece ilustrează antiteza între atitudinea lui Ștefan Gheorghidiu și cea
membrilor familiei sale, defectele sociale ale parvenitismului și inculturii ieșind la iveală.
Atrași de viitoarea moștenire, membrii familiei Gheorghidiu se adună în casa lui Tache. Se
schițează tipologii balzaciene precum cea a parvenitului Nae Gheorghidiu, deputat îmbogățit
prin zestrea nevestei urâte, care aduce în discuție idealismul naiv al tatălui protagonistului,
Corneliu, profesor universitar care își folosește leafa vânzând gazete. Datorită orgoliului de a-
și apăra tatăl, Ștefan îi învinuiește pe cei care acceptă moștenirile, considerând că o moștenire
se însoțește cu un obraz gros și o coloană vertebrală flexibilă. Uimirea generală este adâncită
de muțirea în care cade unchiul Tache, care ulterior se va dovedi impresionat de îndrăzneala
nepotului. Ela îl privește cu admirație și eroul este mulțumit de alegerea soției sale făcută din
dragoste.
Conflictul principal din roman este de natură interioară, avută de protagonist. Deși
la început era un adept al filosofiei, este pusă in evidență metamorfozarea acestuia în urma
trăirii poveștii de iubire cu Ela. Femeia l-a făcut să se îndoiască de el și să experimenteze
incertitudinea și gelozia. Pentru o persoană hipersensibilă precum Ștefan, aceste sentimente
sunt foarte dăunătoare, gândirea sa intelectuală fiind afectată pe moment. După experiența
războiului, acesta înțelege că în societatea din care provine, mediocritatea și parvenitismul
sunt stăpâne, așa că alege să rămână resemnat.
Modalitățile de caracterizare ale personajului sunt atât directe cât și indirecte. Dintre
modalitatile de caracterizare directa a peronajului este folosita adesea autocaracterizarea,
pentru portretul fixic, moral sau psihologic („Eram inalt si elegant”, „Eram alb ca un om fara
globule rosii”, „Lipsit de orice talent, in lumea asta muritoare”). Pentru observarea propriilor
trairi scriitorul utilizeaza tehnici moderne ale analizei psihologice precum: introspectia, fluxul
constiintei, autoanaliza lucida „Nu, n-am fost niciodata gelos desi am suferit din cauza
iubirii”. Caracterizarea directa de catre alte personaje este realizata rar „N-ai spirit practic”-
Nae G., „Esti de o sensibilitate imposibila”. In ceea ce priveste caracterizarea indirecta,
portretul lui Gheorghidiu se desprinde din fapte, ganduri, limbaj, gesturi, atitudini si relatiile
cu alte personaje.
Perspectiva narativă este subiectivă, cu viziune “împreună cu”, aparținându-i unui
narator implicat, homodiegetic, care narează la persoana I. Ştefan este naratorul personaj care
prezintă acţiunea prin propriii săi ochi, având o cunoaştere limitată, incertă, ceea ce conferă
relativitate romanului. Verosimilitatea acesteia este realizata prin confesiunea directa ce
creeaza impresia de sinceritate absoluta, dar si prin imaginea tragica a razboiului ce se
coaguleaza avand ca sursa jurnalul de campanie al autorului.
În concluzie, opera lui Camil Petrescu ilustrează foarte bine problematica avută de
intelectualul lucid într-o societate mediocră, Ștefan Gheorghidiu fiind un personaj unic pentru
literatura română, care reprezintă excepția societății din care provine.