ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

argumentare că este un roman subiectiv de analiză psihologică-

de Camil Petrescu
Scriitor de marcă, Camil Petrescu “şi-a încercat” condeiul în proză, dramaturgie, eseistică şi
filozofie putând fi considerat unul dintre scriitorii reprezentativi ai perioadei interbelice.
Reprezentativ în creaţia autorului este romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război” apărut în 1930.
“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este primul nostru roman subiectiv de
analiză ce propune un “caz de conştiinţă”. Modelul romanului îl reprezintă “În căutarea timpului
pierdut” de Marcel Proust. Camil Petresu este cel dintâi care nu numai că adoptă metoda de lucru a
lui Marcel Proust dar o şi teoretizează în articolul: “Noua structură şi opera lui Marcel Proust”, în
volumul “Teze şi antiteze”.
Noutatea romanului proustian constă în schimbarea perspectivei din care sunt relatare
evenimentele, din exterior spre interior. Tipul de naraţiune este cea homodiegetică,în care funcţiile de
narator şi de actor sunt îndeplinite de acelaşi personaj ca eu-narant şi eu-narat.
Aşadar romanului I se cere naraţiunea la persoana I precum şi timpul prezent, pentru că numai
aceasta conferă autenticitate evenimentelor: “ca să evit arbitrariul de a pretinde că ştiu ce se petrece
în cugetele oamenilor, nu aveam decât o singură soluţie: să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce
aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu. Aceasta-i singura realitate pe care o
pot povesti. Dar aceasta este realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic. Din mine însumi
eu nu pot ieşi(…). Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.”
Discursul epic este subordonat la Camil Petrescu conceptului de autenticitate.
In opera lui Camil Petrescu apare conceptual de cunoaştere. Pentru scriitor cunoaşterea este
relativă, deoarece concretul în esenţa sa nu poate fi cunoscut.
Aceasta este şi sursa dramei lui Camil Petrescu de a nu putea cunoaşte nimic în absolut.
Discursul romanesc este unzl lipsit de intrigă, logica acestui tip de naraţiune fiind logica
conştiinţei .
Discontinuitatea relevă în cadrul romanului pluralitatea eurilor successive, supuse.
Din punct de vedere compoziţional romanul este alcătuit din două părţi:
 prima parte constituie romanul de dragoste al lui Ştefan Gheorghidiu
 cea de a doua jurnalul de front al autorului, împrumutat cu totul eroului;
În ceea ce priveşte unitatea romanului, părerile criticilor sunt împărţite:
 unii critici spun ca avem a face cu un singur roman reflectând destinul lui Ştefan
Gheorghidiu;
 în timp ce alţii spun ca avem a face cu un roman de dragoste şi altul de război prezente
în acelaşi ciclu;
Deşi distincte cele două părţi ale romanului sunt unificate de prezenţa unei singure conştiinţe
ce se autodefineşte în raport cu lumea înconjurătoare şi care narează la persoana I evenimentele,
precum şi de un artificiu de compoziţie prin relatarea unei scene de la popota ofiţerilor regimantului
XX, în cadrul căruia Gheorghidiu se afla concentrate ca sublocotenent.
Această secvenţă este, din punct de vedere al temporalităţii narative, ulterioară evenimentelor ce
urmează a fi narate şi are rolul de a stabili ordinea planurilor narative şi de a le unifica.
În ceea ce priveşte structura interioară a romanului se poate vorvbi despre descrierea
monografică a unei iubiri în toate fazele ei(de geneză, de stabilizare, de accord al spiritului cu afectul
si declin).
Se dezvoltă două planuri: unul subiectiv – present în ambele părţi ale romanului – şi altul
obiectiv – pe care se desfăşoară o lume în care se consumă experienţe. Cele două planuri se dezvoltă
paralel iar uneori interferează.
 La începutul primei părţi a romanului aflăm că Ştefan Gheorghidiu e sublocotenent, proaspăt
concentrat într-un regiment de infanterie.
Naratorul precizează încă de la început starea eroului: “o lungă deznădejde”. Eroul face eforturi
disperate pentru a obţine o permisie până la Câmpulung unde fusese chemat de soţia sa cu care se
împăcase de curând.
O discuţie de la popota ofiţerilor pe tema unui caz întâmplat în Capitală, în care un soţ din înalta
societate îşi ucisese soţia pentru infidelitate, îl irită pe Ghiorghidiu şi scoate în evidenţă poziţia de
inadaptat (G.Călinescu) a acestuia . Opinia sa irită pe ceilalţi: “Cei ce se iubesc au dreptul de viaşă şi
de moarte unul asupra celuilalt”. Iubirea pentru el este văzută ca un proces de autosugestie.
Incidentul de la popotă declanşează resorturi adânci şi cu ajutorul memoriei involuntare se
reîntoarce în trecut.
Romanul începe propriu-zis cu capitolul al doilea intitulat “Diagonalele unui testament” în care
se succed secvenţe din romanul iubirii şi căsniciei eroului aşa cum s-au înregistrat în memoria sa.
Aşadar eoul trăieşte doua realităţi:
o realitatea timpului cronologic(frontul);
o realitatea timpului psihologic;
Însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate, nu o iubeşte de la început pe Ela, în
joc fiind mai mult orgoliul de a se ştii iubit de una dintre cele mai frumoase fete de la universitate.
Treptat însă, Ela intră în sufletul lui, satfel încât simte ca nu mai poate trăi fără ea. La început
menajul lor este specific studenţilor săraci, dar situaţia se schimbă o dată cu o moştenire primită de la
unul din unchii lui Ştefan, Tache Gheorghidiu. Acum ceea ce era în afara preocupărilor lui Ştefan ,
devine pentru Ela de un interes deosebit. Vrând-nevrând trebuie sa frecventeze un mediu ostil, plat, să
participe la serate mondene şi la excursii în grup, să se preocupe sau măcar să se arate preocupat de
modă, dans şa alte frivolităţi care umplu existenţa soţiei lui. Devine din ce în ce mai evident că între cei
doi nu există comuniune sufletească autentică. Ela este frumoasă dar extrem de comună. Nu are nici o
înclinaţie spre speculaţiile intelectuale şi totuşi participă la cursurile de filozofie ale lui Ştefan pentru că
are ambiţia de a fi necontenit în mintea soţului ei. Romanul înfăţişază eşecul experienţei lui
Gheorghidiu. El este un inadaptat superior care aplică iubirii propria viziune însetată de ideal.
Drama lui nu este a geloziei ci a iubirii înşelate, a setei de certitudine. Obţinerea absolutului în
iubire,printr-o imperfectă reiterare a mitului lui Pyqmalion, urmează după Gheorghidiu algoritmi,
scheme. Încercând să-şi ridice soţia la nivelul abstracţuinilor sale teoretice, îi ţine lecţii de filozofie în
patul conjugal. Dragostea lui Gheorghidiu este plină de peripeţii. Fiecare gest al soţiei este urmărit,
cântărit.
Eveinimentele vieţii celor doi urmează căi puţin obişnuite: se plimbă la nesfârşit prin locurile
pustii ale Capitalei, participă la sindrofii în care fiecare amănunt e amplificat.
Toate detaliile comportamentale alimentează sentimentul geloziei personajului, sporind chiar pe
parcursul romanului.
Gelozia ajunge la paroxism în mai multe momente: la popotă când asistă la o discuţie despre
fidelitate,hotărându-se să-I redea Elei “tot trecutul”, într-o banală excursie.
Dincolo de această intensă dramă de conştiinţă se derulează realitatea obiectivă, cu
binecunoscutele teme, unele chiar de origine balzaciană: mostenirea, arivismul(Nae Gheorghidiu –
înbogăţit prin zestre), radiografierea mediilor citadine şi mondene.
Drama lui Gheorghidiu se acutizează şi în raport cu celelalte personaje. Lumea în care intră prin
moştenire este bazată exclusiv pe fiziologia banului.Un reprezentant al acesteia este şi Nae
Gheorghidiu, un arivist care vrea să obţină averea lui Tache Gheorghidiu . El este prin toate actele sale
un personaj detestabil: căsătorit cu o femeie urâtă doar pentru bani, devenind el însuşi urât, se
comportă servil faţă de cei care au o mare putere pentru a dobândi şi el ceva, iar când acest lucru nu se
întâmplă e bulversat.
 Lumea devine astfel pentru Gheorghidiu un mediu ostil. Depersonalizarea suferită de toţi cei
din jurul lui Gheorghidiu îi transformă în forme golite de substanţă, de un egoism feroce. Ceea ce nu
înţelege profesorul de filozofie este că el nu poate schimba acestă matrice că istoria este făcută de
cămătari nemiloşi, care declanşază în funcţie de interesele lor, războaie distrugătoare.
El însuşi nu va şti că fabrica lui de metalurgie furnizează aramă nemţilor pentru a fabrica
proiectile folosite împotriva armatei române.
Toate celelalte personaje care-l înconjoară sunt expresia mercantilismului pur. Deputatu Nae
Gheorghidiu încearcă să pună mâna pe fabrica de metalurgie pentru a scoate şi mai mulţi bani. Îşi
urmăreşte interesele până în pânzele albe calculându-şi îndelung toate acţiunile. Ceicare cad în capcană
devin victime uşoare, aşa cum se întâmplă şi cu un rival, Lumânăreanu, ajuns servitor de ocazie după
ce greşeşte intrarea în producţie a unei fabricie căştigate la licitaţie. Lumânăreanu este un reprezentant
al lumii afacerilor, condusă de oameni care nu se pricep la ele – multimilionar, şi proprietar al mai
multor fabrici, în cele din urmă aflăm că acesta este analfabet.
Chiar Ela, pe care o vroia “pură” ajunge să fie din ce în ce mai interesată de afaceri, devenite
singurul scop al vieţii sale.
Războiul este punctul terminus al dramei intelectuale a lui Gheorghidiu, care este măcinat încă
în plan sufletesc, de incertitudini. Problema războiului apare în prima parte a romanului prin cuvântul
“lătrător” al avocatului Nae Gheorghidiu. Problema este dezbătută în tren, în ziarele vremii.
Este evidenţiat un alt tip de personaj – imbecilul care face doar declaraţii furtunoase pentru
atragerea publicului, incitându-l. Idiotul perfect crede că războiul se poate câştiga cu mâinile goale.
Prin război, Camil Petrescu va diagnostica societatea contemporanului. Războiul apare în
romanul său aşa cum l-a trăit din perspectiva combatantului, fără scene eroice. Camil Petrescu
mărturiseşte ca nu descrie nici o luptă, ci viaţa interioară a celui care participă la război. De altfel a si
delarat că a împrumutat jurnalul său de front cu totul eroului(tehnică ce ţine de autenticitate).
Deşi Camil Petrescu afirmă că nu descrie nici un moment de luptă , există pagini care surprind
vizual şi auditiv, asaltul sau retragerea, momentele de groază ale combatanţilor. Unele întâmplări
capătă în haosul războiului o nuanţă grotescă. Un locotenent care începe să ţină un discurs soldaţilor
înainte de luptă e considerat nebun. Ordinele de la Statul Major se contrazic.
Capitolul “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” care are rolul de punct culminant se
structurează pe câteva momente:
o primul surprinde discuţia dintre ofiţeri înainte de luptă;
o al doilea surprinde vizula şi auditiv retragerea din faţa inamicului
o al treilea surprinde o secvenţă în care un om continuă să meargă după ce i-a fost retezat
capul.
Drama lui Gheorghidiu se contopeşte cu cea a camarazilor săi.
În viziunea lui Camil Petrescu războiul nu este un generator de energie, aşa cum apare la Liviu
Rebreanu, din potrivă, acesta capătă o formă inumană, degradantă.
În ceea ce priveşte războiul văzut din perspectiva personajului principal, acesta este o
experienţă majoră, care-l face pe Gheorghidiu să vadă cât de grav a greşit; de aceea în final se desparte
de Ela lăsându-i “tot trecutul”.
Din această perspectivă putem explica şi titlul romanului , indicator ce orientează lectura
textului stabilind o relaţie tematică cu acesta. Astfel, titlul conţine cele două teme ale romanului:
iubirea şi războiul şi indică cele două părţi ale acestuia. “Ultima noapte de dragoste” semnifică
sfârşitul iluziei, revelaţia mediocităţii femeii iubite, accentuată de un eveniment decisiv precum
războiul, în timp ce a doua parte a titlului “prima noapte de război” reprezintă inceputul infernului
personal, al lumii bântuite de spectrul luptelor fără sens.
Gheorghidiu este un învins în setea lui de absolut pe care l-a căutat nu numai în iubire ci şi în
viaţa sa socială şi chiar şi în război.