Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu

ÎNCADRARE
Cu o exemplară vocaţie a esenţelor ordonatoare, poet, romancier, dramaturg, eseist , Camil
Petrescu consideră arta o aventură ontologică şi gnoseologică, ce trebuie corelată ştiinţelor şi filosofiei
epocii, toate reprezentând coordonatele spiritualităţii moderne. Influenţat de Bergson şi Husserl, de
romanul proustian, romancierul aderă la ideologia cenaclului „Sburătorul” şi la modernismul promovat
de E. Lovinescu.
Roman modern, ionic, subiectiv, realist de factură psihologică, întrucât realitatea adevărată e
interioară (M. Proust), opera Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război se caracterizează prin:
-autenticitate: să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele...Eu nu
pot vorbi onest decât la persoana I;
-substanţialitate: oricând, un fapt banal poate deveni un fapt de conştiinţă;
-luciditate: câtă luciditate,atâta conştiinţă;
-anticalofilie: stilul frumos e opus artei. Este un roman al experienţei ce transformă faptul biografic în
experienţă structurantă a operei şi în experienţă de cunoaştere a lumii şi a sinelui, trăită cu fervoare de
naratorul-personaj, care caută experienţe definitive: N-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă
de la care să lipsesc, mai degrabă să lipsească ea din întregul meu sufletesc . Substratul antropologic
vizează utilizarea în operă a experienţelor personale ale autorului, voluntar pe frontul Primului Război
Mondial, al cărui jurnal de campanie este împrumutat cu amănunte cu tot eroului.

TEMA vizează viaţa interioară a individului (Camil Petrescu), prin intermediul a două experienţe ontice şi
cognitive: în faţa morţii şi a dragostei, omul apare în toată autenticitatea lui.

a. iubirea percepută ca sentiment total, ca problemă de cunoaştere şi modalitate de iluzionare

spre absolut, P. Constantinescu numind romanul, din această perspectivă, dramă a incertitudinii,
monografie a îndoielii;

b. războiul: experienţa majoră a intelectualului care se confruntă cu el însuşi, căci de pe scena

istoriei, războiul se mută pe aceea a conştiinţei individului (N. Manolescu). Imaginea războiului
este demitizată, autorul prezentând din perspectiva simplului combatant, întrucât cărţile care
exagerează masacrele sunt tot atât de duşmane adevărului, cât şi acelea care idealizează
luptele. Războiul reprezintă o stare de criză în istoria umanităţii şi o tragedie a individului ce se
simte depersonalizat, anulat ca eu unic şi irepetabil, întors spre zonele abisale ale instinctului de
autoconservare.
ELEMENTE DE COMPOZIŢIE ŞI STRUCTURĂ

Titlul iniţial a fost Proces-verbal de dragoste şi război, creat din nevoia de autenticitate, întrucât,
prin sensul denotativ, sintagma proces-verbal dă impresia că evenimentele redate sunt reale, susţinând
totodată atitudinea obiectivă, detaşată. Titlul actual prin antiteza ultima/ întâia sugerează ciclicitatea,
precum şi cele două coordonate existenţiale fundamentale, dintre care prima ia sfârşit, iar cea de-a
doua abia începe, accentuând şi disponibilitatea eroului de a depăşi drama iubirii înşelate şi de a intra în
alte orizonturi ale cunoaşterii. Recurenţa lexemului noapte figurează incertitudinea care-l devorează
lăuntric, iraţionalul şi întunericul firii umane, misterul, timpul meditaţiei.

Compoziţia romanului este binară: Cartea întâia însumează șase capitole, iar Cartea a doua,
şapte capitole, ale căror titluri sunt rezumative sau metaforice şi în care se urmăreşte, ca într-o
confesiune la persoana I, fluxul conştiinţei eroului narator, Ştefan Gheorghidiu. Aparținând perspectivei
unice a eroului care actualizează episoade existențiale , romanul se constituie într-o încercare de
definire a propriei ființe.
Incipitul este modern, cu intrări multiple. Primele enunţuri au rol descriptiv, de orientare,
situând acţiunea într-un cronotop real: În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată
concentrat, luasem parte cu un regiment, la fortificarea văii Prahovei. Discursul instituie modelul
naraţiunii la persoana I şi spaţiul simbolic al conştiinţei, al lucidităţii. Finalul deschis surprinde
despărţirea eroului de soţia sa, de tot trecutul şi, implicit, un nou început.
Formula narativă este a romanului în roman, întrucât romanul iubirii, o analepsă
macrotextuală, este inserat în cel al războiului, cu ajutorul unui artificiu compoziţional prin care
capitolul I se constituie ca o premisă ce motivează în plan artistic ieşirea din timpul obiectiv, al războiului
şi intrarea în timpul psihologic, al iubirii, prin anamneza cu rol cathartic. Timpul conştiinţei este cel mai
important, deoarece eul profund percepe durata în chip subiectiv, în funcţie de trăirile interioare,
dilatându-se sau comprimându-se (H.Bergson).
Principiul compoziţional este cel al memoriei involuntare declanşate nu de o senzaţie, ca la
Proust, ci de o dezbatere şi un conflict de idei: discuţia polemică despre iubire de la popotă. Structural,
romanul se realizează din interferenţa planurilor narative: evenimenţial, analitic şi auctorial.
-Planul evenimenţial dedramatizează evenimentele (N. Manolescu), fiind realizat prin observaţie , pe
direcţii diferite: pe de o parte, societatea bucureşteană artificializată de convenienţe, mediocră, rapace,
pe de altă parte, realitatea războiului, prin prezentarea campaniei din Transilvania în Primul Război
Mondial, cu precaritatea pregătirii militare a soldaţilor, starea jalnică a armatei române, incompetenţa
comandanţilor.
-Planul analitic prezintă stări de conştiinţă, dezvăluind prin introspecţie o realitate interioară care
fiinţează în durată subiectivă.
-Planul auctorial, al notelor infrapaginale, sporeşte impresia de autenticitate.
 Subiectul este mai mult un pretext, romanul reconstituind cele două experienţe definitive ale
eroului. Prima serie de evenimente cristalizează romanul de dragoste: student la Filosofie, Ştefan se
căsătorise cu Ela din dragoste, dar moştenirea neaşteptată lăsată de unchiul său transformă radical viaţa
cuplului, ce pătrunde în lumea mondenă. Opera înfăţişează societatea bucureşteană prin tipologii şi
scene balzaciene (avarul unchi Tache, arivistul Nae Gheorghidiu, cina, moştenirea), lumea oamenilor de
afaceri, a vieţii politice, aceasta devenind, pentru intelectuali, un veritabil pat al lui Procust. Eroul aspiră
însă la o dragoste absolută, principiu ordonator al existenţei, un monodeism, în care femeia iubită este
în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea. Apare însă îndoiala, care este trăită în acelaşi regim
cosmic: prăbuşirea lăuntrică, ruperea axei sufleteşti, desfiinţarea ca personalitate. Iubirea lui devine o
luptă neîntreruptă, o suferinţă monstruoasă, o dramă a incertitudinii care-l devorează lăuntric.

Simbolic, ultima noapte de dragoste trăită alături de soţia sa la Câmpulung este urmată de
întâia noapte de război. Participând la campania din Transilvania, în primele rânduri, Gheorghidiu
descoperă prietenia definitivă, camaraderia bărbătească, sentimentul responsabilităţii faţă de vieţile
celorlalţi, solidaritatea necondiţionată, dar şi solitudinea fiinţei în faţa morţii, spaima sau groaza ce
reduce omul la starea de sălbăticiune hăituită: drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a
morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului
tău, care cunoaşte astfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel. Asemenea notaţii iscate din lucidă
introspecţie sunt însoţite de episoade narative concise, înfăţişând cucerirea Pietre Craiului, întâmplări
pe apa Oltului, marşul spre Sibiu etc. Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu este o ilustrare
excepţională a unei psihologii a groazei şi a panicii, dar şi a puterii omului superior de a se ridica
deasupra trăirilor instinctuale, prin demnitate şi luciditate, prin solidaritate şi responsabilitate.
PERSONAJELE
Tipologia. Statutul moral, psihologic, social
-Ştefan Gheorghidiu: personaj principal, rotund, tridimensional; personaj narator, cumulând funcţiile
celor două instanţe narative; eul conştiinţă care ordonează prin experienţe de cunoaştere lumea, ceea
ce generează o perspectivă unică, unitară; personaj alter-ego al autorului, căci personajele sale sunt
măști ale autorului (I. Petraș), funcția lor fundamentală fiind autocunoașterea, semn al superiorității;
spirit introvertit, neliniştit, lucid, polemic, căutător al absolutului;
-Tipul intelectualului inadaptat în plan social; se raportează mereu la o ierarhie spirituală, nu la una
socială. Societatea este un pat al lui Procust, caracterizându-se prin mediocritate, superficialitate, fără
aspiraţii intelectuale, lumea socială este artificializată de convenienţe.
-Prezentat ca student apreciat de profesorii săi, apoi absolvent al Facultăţii de Filosofie, sublocotenent,
înrolându-se voluntar. Odată cu moştenirea primită, intră în lumea mondenă, a afacerilor, din care însă
se retrage, repugnându-i spiritul mercantil, politicianismul, snobismul, necinstea; intransigent, fiind o
conştiinţă incapabilă de compromisuri, protagonistul demască imperfecţiunea lumii în care trăieşte.
-Omul superior care refuză abdicarea de la ideal, încadrându-se în tipologia sufletelor tari, a celor care
au văzut idei, trăind în lumea înaltă a ideilor. Protagonistul aplică dragostei şi existenţei matricea
proustiană făurită de propria-i sete de ideal, recompunând continuu şi zadarnic, din cioburile realităţii o
lume veşnic imperfectă. El recreează la nesfârşit lumea, supunând-o unui tipar de idealitate, dar
neconcordanţa dintre – lumea absolutului şi lumea reală, provoacă permanentă dărâmare de temple din
sufletul eroului. Această neputinţă de a impune lumii paradigma valorii absolute în care crede provoacă
drama eroului ce se consumă pe mai multe direcţii:
-o dramă a iubirii înşelate ( nu a geloziei, ci a setei de certitudine- N-am fost gelos, deşi am suferit
atâta din cauza iubirii),
-o dramă a integrării într-o existenţă cotidiană dictată de forţe şi raţiuni exterioare, necircumscrise
idealului asumat.
Prosopografia: Trec printre studenţii „bine”, eram înalt şi elegant – autocaracterizare;
Etopeea:
 Caracterizare directă – familia îl considera la început lacom, egoist, dar, când le cedează o parte
din avere, devine om de inimă;
-Nae Gheorghidiu îi reproşează absenţa spiritului practic: cu filosofia dumitale nu faci doi bani;
-Ela : eşti de o sensibilitate imposibilă;
-Prin nararea la persoana I, un procedeu important devine autocaracterizarea; protagonistul se întoarce
spre sine, evidențiind onest calități și imperfecțiuni ale personalității sale. Trăsătură dominantă, orgoliul
(sunt nemăsurat de orgolios) are drept consecință inflexibilitatea, atitudinea necruțătoare; preocupat să
nu fie mai prejos decât alţii, trăieşte drama omului superior, dominat pe plan social de indivizi inferiori;
este incapabil de a accepta o înfrângere: totdeauna insuccesul mă face să comit, după el, o serie
interminabilă de greşeli. În cadrul monologului interior, interogațiile exprimă suferința, durerea atroce
provocate de comportamentul Elei: ea nu-și dă seama că și eu sufăr tot atât de mult? Ce însemnau acum
toate aceste simțăminte? Introspecția, metodă psihologică fundamentată pe observarea trăirilor, pe
sondarea conștiinței personajului, dezvăluie alte trăsături ale personajului: hipersensibilitatea
conștientă, exigența cu sine însuși, voința, luciditatea, evidențiindu-se zbuciumul interior, cauzat de
aspirația spre absolut.
  Caracterizare indirectă- vorbe, fapte, gânduri,comportament, relaţia cu celelalte personaje.
-Protagonistul trăieşte două experienţe definitive: dragostea şi războiul. Prima experienţă este
rememorată, discuţia de la popotă declanşând memoria involuntară şi plasând povestea de iubire
într-un timp subiectiv. A doua experienţă fundamentală, confruntarea directă cu moartea, îi prilejuieşte
analiza vieţii interioare a omului confruntat cu frigul, foamea, spaima, panica, absurdul şi tragismul
războiului, dispariţia oricărei urme de umanitate: nu mai e nimic omenesc în noi. Regăseşte chiar în
aceste condiţii onoarea, curajul pentru care soldaţii îl admiră.
-Personajul este un căutător al absolutului, un însetat de ideal, de adevăr, de cunoaştere prin experienţe
definitive. Trebuie să găsească miticul axis mundi, metaforă pentru ideea de valoare în sine care să dea
sens şi să ordoneze o întreagă lume.
-Ştefan Gheorghidiu trăieşte drama neputinţei de a impune lumii veşnic imperfecte paradigma valorilor
absolute în care crede. Deşi realitatea îl dezamăgeşte mereu, el nu se izolează, spectacolul social
oferindu-i un prilej de reflecţie: Negreşit oamenii sunt şi buni şi răi, dar e necesar să se precizeze în ce
împrejurare. Trei nule puse înaintea cifrei 1 sau după ea nu înseamnă acelaşi lucru. Spirit reflexiv, critic,
introspectiv, hipersensibil (amplifică semnificaţia unui gest până la proporţiile unei catastrofe), se
defineşte prin autenticitate şi luciditate în demersul său cognitiv: căutam o verificare şi o identificare a
eului meu.
Ela, studentă la Litere, devine soţia lui Ştefan şi este prezentată, ca personaj, din perspectiva
subiectivă a protagonistului-narator, care îi conturează două imagini: înger şi demon. Eroul nu o vede pe
ea, ci proiectează în ea o anume imagine a feminităţii (de aceea nici nu are nume la început): cu ochii
mari, albaştri, vii, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu o inteligenţă care irumpea..., era un spectacol
minunat. Tânărul cuplu pătrunde în elita societăţii bucureştene, iar Ştefan asistă neputincios la
transformarea şi îndepărtarea Elei, relaţiile dintre cei doi soţi intrând sub zodia lipsei de comunicare şi a
suspiciunii. Monografia acestor sentimente este surprinsă în episoade narative precum excursia de la
Odobeşti, când Ela cochetează cu dl. G şi fiecare cuvânt sau gest al ei ia proporţiile unui cataclism,
devenind prilej de tortură pentru Ştefan, sau noaptea când, întors de la Azuga, nu-şi găseşte soţia acasă,
urmată de o despărţire torturantă şi de împăcarea fragilă. Întâlnirea cu Ela de la Câmpulung îi aduce
eroului certitudinea că femeia iubită îl înşală şi el hotărăşte să-i ucidă pe amândoi, dar este rechemat la
unitateşi trimis în luptă. Astfel, cealaltă imagine a Elei este nefilozoafă, geloasă, înşelătoare, lacomă,
seacă şi rea (G. Călinescu). Situaţia dramatică de la Câmpulung este reluată, contrapunctic, în final, dar
Ştefan îi propune, cu detaşare, Elei divorţul, despărţindu-se de tot trecutul.

În opinia mea, eroul își asumă destinul cu fermitatea specifică profilului moral, își apără și
respectă exemplar principiile, aparținând tipologiei sufletelor tari.Încercând să reediteze mitul lui
Pygmalion, proiectând în celălalt un model mental şi având tendinţa de a-l modela după tiparul său de
idealitate, trăind confruntarea cu limita, cu moartea, personajul nu este un învins, ci un învingător în
planul ideilor în care crede şi la care nu renunţă: în final, este pregătit pentru o nouă experiență în
sensul ascensional al cunoașterii absolute.
În concluzie, formula specifică romanului modern nu oferă adevărul ultim ca în romanul
obiectiv, căci o operă trebuie să furnizeze cititorului mai degrabă întrebări decât răspunsuri și, ca atare,
el trebuie să fie pregătitt să-i accepte caracterul neconcludent; el trebuie să accepte ambiguitățile vieții
(W. Booth).