Concepte estetice

 Autenticitatea este esenţa noului în creaţia literară a lui Camil Petrescu, a cărui aspiraţie către
autenticitate conferă originalitate poeziei, vitalitate teatrului şi "momente autentice de
simţire" în roman. Autenticitatea este ilustrarea realităţii prin propria conştiinţă, scriitorul
însuşi mărturisea: "Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conştiinţei mele,
conţinutul meu psihologic".
 Substanţialitatea (substanţialismul) este concepţia conform căreia literatura trebuie să
reflecte esenţa concretă a vieţii: iubirea, gelozia, mândria rănităm orgoliul umilit,
cunoaşterea, dreptatea, adevărul, demnitatea, acele categorii morale absolute.
 Sincronizarea în concepţia lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârşită a literaturii cu
filozofia şi psihologia epocii, întrucât actul de creaţie este un act de cunoaştere, de
descoperire şi nu de invenţie: "Nu putem cunoaşte absolut nimic, decât răsfrângându-ne în
noi înşine".
 Luciditatea este trăsătura dominantă a personajelor lui Camil Petrescu, intelectuali analitici şi
autointrospectivi, hipersensibili, intransigenţi şi inflexibili moral. Luciditatea "nu omoară
voluptatea reală, ci o sporeşte".
 Naraţiunea la persoana I foloseşte timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri, îndoieli,
fapte trecute, totul fiind subordonat memoriei involuntare; romanul înseamnă, aşadar,
experienţă interioară: "Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează
simţurile mele, ceea ce gândesc eu, ... din mine însumi nu pot ieşi (...), eu nu pot vorbi onest
decât la persoana întâi".
 Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere în jurul aceluiaşi obiect, aceluiaşi
concept, aceleiaşi norme morale.
 Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o adevărată bătălie estetică pe care o duce
scriitorul care susţine formula literară a jurnalului, a confesiunii, ce se notează precis, exact,
"ca într-un proces verbal".

Teme şi motive

 Războiul - ca experienţă de viaţă trăită, o experienţă decisivă a intelectualului, războiul ca

iminenţă a morţii este tragic şi absurd.

Reprezentant: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

 Introspecţia psihologică se regăseşte în majoritatea operelor sale, prin observarea vieţii
interioare, prin analiză psihologică a conştiinţei personajelor.

Reprezentant: Patul lui Procust

 Intelectualul - cu dramele lui de conştiinţă - este prezent într-un cadru de existenţă obiectiv-
socială, dominat de setea de absolut.
 Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment, ele fiind adevărate "monografii ale
unor idei".
Personajele

 Născute din frământări, scepticism, tensiune intelectuală, etică umană, eroii lui Camil
Petrescu sunt în căutare de certitudini pentru un sentiment puternic ("singura existenţă reală
e aceea a conştiinţei").
 Hipersensibile, amplificând semnificaţia unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt până la
proporţiile unei catastrofe.
 Inadaptate superior, intelectuali intransigenţi într-o luptă continuă cu ordinea socială,
afacerismul, politicianismul, mondenitatea (nefiind în nici un fel "geniul neînţeles"
eminescian).
 Intelectuali lucizi, ei trăiesc pe drama inflexibilităţii conştiinţei, a pasiunii analizate cu
luciditate: "Câtă luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta
dramă."
 Sunt încătuşaţi ai absolutului, spirite absolutizante, intelectuali ce trăiesc drame de
conştiinţă, fiind însetaţi de absolut.
 Eroii lui Camil Petrescu sunt învinşi de propriul lor ideal, trăiesc drama destinului tragic,
singurul supravieţuitor fiind Ştefan Gheorghidiu.
 Semnificaţia titlurilor reflectă starea interioară a personajelor, sugerând esenţa dramatică a
conştiinţei, a aspiraţiei spre absolut.
 Autorul se identifică cu personajul principal (naraţiunea la persoana I) şi, deseori, replicile
altor personaje exprimă concepţia şi opiniile lui Camil Petrescu.

Stilul anticalofil

 Formule estetice moderne, prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, de exaltare a
trăirilor sondare până în zonele cele mai adânci ale subconştientului.
 Desăvârşit echilibru şi simetrie a compoziţiei.
 Maniera proustiană a fluxului memoriei, conştiinţa selecţionând aceste fapte care vor duce la
opţiunea finală.
 Monologul interior, ca mod de exprimare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenţei
lui individuale (afectul şi intelectul sunt într-o luptă permanentă).
 Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale.
 Figurile de stil se rezumă la comparaţii şi epitete, dar "fără ortografie, fără compoziţie, fără
stil şi chiar fără caligrafie".
  Scriitorul consideră scrisul ca pe un act de eliberare existenţială, prin care spiritul se
descoperă şi se mărturiseşte: "Un roman de adâncire a sentimentelor metafizice se lucrează
cu atenţia şi răbdarea unui covor de preţ." (Camil Petrescu - Teze şi antiteze).

Camil Petrescu, scriitor interbelic, si-a lasat amprenta asupra literaturii romane prin romane
precum: „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” (1930) si „Patul lui Procust” (1933),
iar in dramaturgie, prin „Jocul ielelor” (1916-1919), „Act venetian” si „Suflete tari”. In timpul
primului razboi mondial isi intrerupe studiile si se inroleaza in armata, unde participa la cateva
campanii militare, toata experienta acumulata in acest razboi, constituind o buna parte a materiei
romanului „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”.
Tema romanului surprinde drama intelectualului insetat de absolutul sentimentului de iubire,
dominat de atitudinea care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a
omenirii care traieste tragismul unui razboi, in care pericolul mortii este unul iminent.
Romanul este structurat in doua parti cu titluri semnificative, ce surprind doua ipostaze
existentiale: „Ultima noapte de dragoste”, care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire
absoluta, si „Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza imaginea razboiului tragic. Prima parte este
fictiune, in schimb cea de-a doua porneste de la o experienta traita, romanul fiind alcatuit pe baza
unui jurnal, tinut din timpul in care scriitorul a participat la primul razboi mondial.
Ceea ce aduce nou Camil Petrescu in literatura romana este conceptul de autenticitate, aceasta
fiind esenta noului in creatia literara, a carui aspiratie catre autenticitate confera originalitate poeziei,
vitalitate teatrului, si „momente autentice de simtire” in roman. Autenticitatea este asociata cu
ilustrarea realitatii prin propria constiinta, scriitorul insusi marturisind: „Singura realitate pe care o
pot povesti este realitatea constiintei mele, continutul meu psihologic”.Un alt concept promovat de
catre Camil Petrescu este substantialismul, conform caruia literatura trebuie sa reflecte esenta
concreta a vietii: iubirea, gelozia, mandria ranita, orgoliul umilit, cunoasterea, dreptatea, adevarul,
demnitatea, acele categorii morale absolute.In conceptia lui Camil Petrescu, noul roman trebuie scris
prin armonizarea desavarsita a literaturii cu filosofia si psihologia epocii, intrucat actul de creatie
este un act de cunoastere, de descoperire si nu de inventie: „nu putem cunoaste nimic absolut, decat
rasfrangandu-ne in noi insine.” Personajele lui Camil Petrescu au ca trasatura dominanta luciditatea,
acestea fiind in special intelectuali analitici si autointrospectivi, hipersensibili, intransigenti si
inflexibili moral. Luciditatea „nu omoara voluptatea reala, ci o sporeste”, „cata luciditatea atata
constiinta si deci atata drama”.Naratiunea se face la persoana I, scriitorul folosind timpul subiectiv
care aduce in prezent ganduri, indoieli, fapte trecute; totul este, deci, subordonat memoriei
involuntare, romanul insemnand, asadar, experienta interioara: „sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea
ce aud, ceea ce inregistreaza simtirile mele, ceea ce gandesc eu, ... din mine insumi nu pot iesi a…i,
eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai”.Pluriperspectivismul, un alt element care sta la baza
conceptiei lui Camil Petrescu despre roman, reiese din multitudinea punctelor de vedere in jurul
aceluiasi obiect, concept, norme morale. Scriitorul se declara impotriva scrisului frumos de unde
reiese anticalofilismul, preferand si sustinand formula literara a jurnalului, a confesiunii, ce se
noteaza precis, exact, „ca intr-un proces verbal”.Romanul este scris la persoana I, constituindu-se
intr-un monolog liric deoarece eroul se destainuie, se analizeaza cu luciditate, zbuciumandu-se intre
incertitudine si certitudine, atat in plan erotic, cat si in planul tragediei razboiului, cand oamenii se
afla la granita dintre viata si moarte.Alcatuit pe baza unui jurnal de campanie, romanul este unul in
care timpul obiectiv evolueaza paralel cu timpul subiectiv. In plan subiectiv, memoria involuntara
aduce in cautare certitudini privind sentimentul de iubire, care isi pierde din intensitate in fata unei
drame complexe, aceea a razboiului. Ideea literara este adoptata de Camil Petrescu de la scriitorul
francez Marcel Proust, iar intre personajele lui Camil Petrescu si cele ale lui Stendhal se poate
constate o apropiere, din punctul de vedere al inzestrarii acestora cu energie, forta interioara si
loialitate: „A trai, in sensul de a simti ca traiesti, inseamna a incerca senzatii puternice”.
Romanul incepe cu prezentarea personajului principal, Stefan Gheorghidiu, proaspat locotenent,
in vara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si din apropierea
Dambovicioarei. In acest prim capitol, intitulat „La Piatra Craiului, in munte”, personajul narator se
refera cu ironie la incompetenta sistemului de aparare militara a tarii, in preajma implicarii Romaniei
in primul razboi mondial. Apoi, la popota, incepe o discutie aprinsa in legatura cu un articol din
presa, privind anchetarea de catre tribunal a unui barbat care isi ucisese sotia surprinsa in fragrant
delict de adulter. Autorul stapaneste arata portretistica, pentru ca fiecare opinie in ce priveste acest
caz este corelata cu trasaturile fizice si morale ale sustinatorului parerii respective. Ca modalitate
estetica moderna a prozei romanesti, aceasta discutie in contradictoriu ilustreaza
pluriperspectivismul. Desi aceste opiniii erau sustinute cu argumente rationale, interventia lui Stefan
Gheorghidiu este una exploziva si surprinzatoare pentru ceilalti, confirmandu-se astfel principiul
estetic conform caruia poti vorbi sincer numai despre tine, despre trairile si receptarile proprii.
Gheorghidiu isi dezvaluie propriile trairi si conceptii despre iubire, care este „mai curand un proces
de autosugestie”, sfarsind prin: „Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra
celuilalt.”
Aceste discutii despre iubire minimalizeaza intensitatea si superioritatea sentimentului in
conceptia eroului si ii declanseaza acestuia prima experienta a cunoasterii, iubirea, simtita cu
intensitate si dominata de incertitudini, in numele careia incearca din rasputeri sa obtina o permisia
ca sa plece la Campulung pentru a se intalni cu sotia. Fiindu-i refuzata cererea, acesta se hotaraste
brusc: „Daca maine seara nu-mi dau drumul pentru doua zile, dezertez”.
Prin memorie involuntara, declansata de discutia de la popota, Gheorghidiu nareaza
retrospectiv faptele in jurnal, aducand in prezent (in timp subiectiv) experienta sa erotica: „Eram
insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala.” Iubirea lor se
naste si din orgoliul lui Gheorghidiu, intrucat Ela, sotia sa, era o fata foarte frumoasa, studenta la
litere, si toata lumea il admira pentru ca era iubit de aceasta fata, el simtindu-se astfel magulit: „cred
ca si acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”
La inceput casatoria merge bine, desi duceau o existenta modesta, iubirea era ceea ce conta. La
moartea unchiului lui Stefan, Tache, el primeste o insemnata mostenire de la acesta. Viata cuplului
se schimba, iar pentru Ela viata mondena capata o mare importanta. Incep astfel sa apara primele
probleme in casnicie, Stefan Gheorghidiu suferind o criza de gelozie la plecarea la Odobesti, cand
acestuia i se pare ca Ela cocheteaza cu domnul G, un barbat monden. Din acest momet in sufletul si
mintea eroului se duce o lupta intre certitudini si incertitudini. Totul culmina cu lipsa Elei de acasa
pentru o noapte, noapte in care Gheorghidiu ar fi trebui sa fie plecat, dar se intoarce mai devreme si
pentru ca nu o gaseste acasa iii cere divortul, cand aceasta apare, insa fara a-i cere nici o explicatie,
confirmandu-si astfel banuielile in legatura cu infidelitatea Elei.
Desi divorteaza de ea, Stefan nu inceteaza sa o iubeasca, cauta orice prilej pentru a fi in preajma
ei si pana la urma teoria lui cu privire la infidelitatea sotiei sale nu se mai bazeaza pe fapte concrete,
Gheorghidiu cautand sa se impace cu ea, astfel ca aranjeaza ca ea sa petreaca vara la Campulung, el
fiind aproape, concentrat in armata la Dambovicioara. Aici primeste un bilet de la ea, prin care il
cheama la Campulung, el primeste cu greu invoire, ajunge la Campulung pentru a-si vedea fosta
sotie. Astfel se incheie cartea intai, cu capitolul intitulat „Ultima noapte de dragoste”.
La inceputul intalnirii dintre cei doi totul merge bine, pana cand acesta il vede in oras pe domnul
G si din nou i se certifica banuiala conform careia cei doi erau amanti si se hotaraste sa-i omoare pe
amandoi, doar ca nu-si pune planul in aplicare pentru ca este chemat de urgenta in armata. Pleaca cu
locotenent-colonelul, care ii relateaza acestuia diferite intamplari despre Grigoriade, pe care il
prezinta drept un „dandy cu reputatie usuratica”.A doua zi Romania intra in primul razboi mondial,
alaturi de fortele aliate si Gheorghidiu este numit „varful avangardei” ce urma sa intre in lupta.
„Cartea a doua„ a romanului incepe cu capitolul „Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza o
imagine de groaza a militarilor, care erau total dezorganizati pentru ca nimeni, de fapt, nu credea ca
Romania va mai intra in razboiul care incepuse cu doi ani in urma. Pentru o clipa, Gheorghidiu
intentioneaza sa fuga la Campulung sa-i ceara explicatii Elei, dar constientizeaza faptul ca poate
muri in noaptea aceea pe front, asa ca „ce importanta mai au pentru mine lamuririle ei?”.Adevarate
deprindere din drama torturanta a incertitudinii se face prin trairea unei experiente cruciale, mult mai
dramatice, aceea a razboiului la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru eliberarea
Ardealului de sub ocupatia trupelor austro-ungare. Gheorghidiu descopera o realitate dramatica, nu
atacuri vitejesti, nu strigate neinfricate de eroism, ci ordine date anapoda de catre conducatorii
militari, marsuri istovitoare, foamete si, mai ales, iminenta permanenta a mortii, cu care oamenii se
afla fata in fata in fiecare clipa.Notatiile din jurnalul de campanie reflecta acum o experienta trita
direct, in timpul obiectiv al petrecerii faptelor.Camil Petrescu creeaza pagini antologice prin
imaginile de apocalips, ca acelea din capitolul „Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”. Serviciul de
recunoastere este mediocru, iar incapacitatea conducerii militare „ignoreaza un principiu esential al
razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori in campul tactic mai multe trupe decat inamicul”.
Exploziile se succed organizat, romanii fug la intamplare, nu exista nicaieri o cale de scapare de sub
ploaia de gloante, care cade cu inversunare peste ei. Un soldat, spune intr-una, „silabisind taraganat,
ca un blestem, de la inceput « Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu ...»”. In conditiile frontului,
timpul exterior (obiectiv) si cel interior (subiectiv) coincid, razboiul ocupa definitiv planul
constiintei eroului, care se simte acum detasat parca de sine si de tot ce a fost intre el si Ela: „Acum
totul e parca din alt taram, iar intre noi abia daca firul de ata al gandului intamplator”.Ranit si
spitalizat, Gheorghidiu, se intoarce la Bucuresti, unde este primit de Ela cu „o serie de demonstratii,
care altadata m-ar fi innebunit de emotie si de placere”, aratandu-se excesiv de grijulie. In
corespondenta Stefan gaseste o scrisoare anonima care-l avertizeaza ca nevasta lui il insala cu
Grigoriade, doar ca acum totul ii este indiferent, nu-i pasa daca Ela are sau nu o relatie cu acesta. Isi
da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut „gasi alta la fel”. El ii daruieste Elei casele de la
Constanta, bani, „absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti... de la lucruri personale, la
amintiri. Adica tot trecutul”.Stefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului, reprezentand
ripul intelectualului lucid, analitic, cu o constiinta unica, insetat de absolut, de adevar, de
certitudini.Prima experienta de cunoastere, iubirea, e traita sub semnul incertitudinii. El sesizeaza la
un moment dat schimbare in comportament a Elei si fiind o fire reflexiva si pasionala, el diseca si
analizeaza cu luciditate acest nou comportament al Elei, cantarind fiecare vorba, fiecare gest.
Gheorghidiu sufera nu numai din orgoliu, deziluzie si neputinta, dar si ca se sileste sa-si ascunde
chinurile, se dedlubeaza: „MA chinuiam launtric ca sa pot sa par vesel...Si eu ma simteam imbecil si
ridicol, fara simtul realitatii si naiv ca un predestinat «coarnelor»”Ca toate personajele
camilpetresciene, Stefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat superior, care nu se potriveste cu
societatea mediocra, necinstita in care incearca sa se implice, fara sa reuseasca. Gheorghidiu are o
fire onesta, inflexibila, este hipersensibil, fiind impresionat doar de bine, frumos si adevar.
El traieste drama singuratatii, intelectualului lucid, analitic si reflexiv, care devine constient ca „o
iubire mare e mai curand un proces de autosugestie”. El traieste, asadar, in lumea ideilor pure, caci
vede idei.Elemente ale artei narative sunt echilibrul si simetria compozitiei, romanul estre structurat
in doua „carti”, „cartea intaia” si „cartea a doua”, prima carte fiind alcatuita din 6 capitole, iar a doua
din 7.Un alt element de arta narativa este naratiunea la persoana I, scriitorul considerand scrisul ca
pe un act de eliberare existentiala, prin care spiritul se descopera si se marturiseste: „Un roman de
adancire a sentimentelor metafizice se lucreaza cu atentia si rabdarea unui * de pret”.Maniera
proustiana a fluxului memoriei, constiinta, este reflectata prin selectionarea acele fapte care vor
aduce la optiunea finala, astfel ca din intreaga poveste de dragoste au fost selectionate mostenirea
primita de Gheorghidiu, criza de gelozie de la plecarea la Odobesti, cochetariile Elei cu domnul G,
lipsa Elei pentru o noapte de acasa, biletelul gasit abia peste cateva luni, intalnirile de dupa divort si
alte evenimente semnificative. Monologul interior, ca mod de exprimare a trairilor launtrice, de
reflectare asupra existentei lui individuale (afectul si intelectul sunt intr-o lupta permanenta) este un
alt element specific prozei de analiza psihologica.Claritatea limbajului analitic, faptul ca limbajul
este remarcabil prin imaginile intelectuale, aprofundarea nuantelor sufletesti sunt caracteristice
jurnalului si se regasesc foarte bine in textul romanului. Un alt aspect este faptul ca figurile de stil de
rezuma la comparatii si epitete, dar „fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie”.
Stilul lui Camil Petrescu se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si nervoasa,
este analitic si intelectualizat, ilustrand foarte bine conceptia teoretica despre roman a autorului.
IUBIREA SI RAZBOIUL
Camil Petrescu este autorul a trei romane. Primele doua, Ultima noapte...(1930) Patul lui
Procust (1932) reprezinta un moment important in evolutia romanuluiromanesc catre modernitate,
catre o sincronizare cu literatura occidentala.Cel de-al treilea roman Un om intre oameni (publicat
integral postum), reprezinta o intoarcere la formula traditionala de roman, romanul fresca, cu o tema
istorica , avand in centru figura lui Nicolae Balcescu.
Romanul Ultima noapte... este structurat in doua parti, dezvoltand doua teme majore: iubirea
si razboiul. Ambele sunt teme existentiale, daca privim razboiul ca pe o confruntare permanenta cu
moartea. Unii critici au negat unitatea romanului, considerand ca nu exista nici un echilibru intre
cele doua parti, prima fiind romanul propriu-zis ( istoria geloziei lui Stefan Gheorghidiu) , a doua
parte fiind “un jurnal de companie , care ar fi putut sa lipseasca” (G.Calinescu). Romanul este totusi
unitar, datorita modului in care protagonistul valorifica cele doua experiente traite , iubirea si
razboiul: ambele sunt pentru Gheorghidiu valori absolute, in functie de care se defineste
personalitatea sa.
Structura epica
Iubirea
Tema primei parti, iubirea, se impune inca de la inceputul romanului, in capitolul “La Piatra
Craiului, in munte”, care are valoare de prolog. In contextul unei discutii intre ofiteri, la popota
( actiunea acestui capitol se inscrie in coordonatele temporale ale celei de-a doua parti), avand ca
obiect achitarea unui barbat care isi omorase sotia ( articol de ziar), Stefan Gheorghidiu dezvolta o
teorie a iubirii. In viziunea sa, iubirea este o contopire a doua suflete, o uniune din care barbatul si
femeia nu se pot desface decat cu suferinta: „ Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rana si se
lipeste de ea de nu-l poti desface decat cu suferinte de neindurat...dar doua suflete care s-au impletit
si-au crescut apoi laolalta?” Iubirea se infatiseaza ca un proces de autosugestie, in care se investeste
timp si efort pentru formarea ei. Sursa iubirii poate sa fie straina de sentimentul in sine: “Iubesti intai
din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial
s-o jignesti, sa inseli atata incredere”. Intervine apoi obisnuinta si, dupa aceea, necesitatea de a-l
avea pe celalalt langa tine. Astfel iubirea devine un “monoideism”, voluntar la inceput, patologic pe
urma. O ruptura ar insemna moarte; acesta ar fi si riscul pe care il presupune iubirea: “cei ce se
iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt.”Prima parte a romanului pare sa fie o
ilustrare a acestei conceptii despre iubire. Evenimentele care marcheaza relatia dintre Ela si Stefan
sunt infatisate asa cum se reflecta in constiinta protagonistului, intr-o cronologie aproximativa, intr-o
selectie semnificativa in special pentru erou. Iubirea dintre Ela si Stefan se formeaza treptat, avandu-
si originea in alte trairi decat iubirea. Eroul este induiosat de caracterul Elei, de atentia si devotiunea
pe care le arata in ingrijirea unei prietene bolnave. Este apoi magulit de a fi iubit de una dintre cele
mai frumoase studente ( erau colegi de facultate) , simte admiratia ce se starneste in jurul lui din
aceasta cauza. Baza iubirii sale este, astfel, orgoliul, dupa cum marturiseste personajul, insa
Gheorghidiu pare sa aiba o intelegere speciala a acestui termen. Este adusa in discutie notiunea de
personalitate: felul in care se alcatuieste personalitatea individului in functie de iubire sau in functie
de ceea ce determina fiinta lui in sufletul altei fiinte: “femeia aceasta incepuse sa-mi fie scumpa
tocmai prin bucuria pe care eu i-o dadeam, facandu-ma sa cunosc astfel placerea neasemuita de a fi
dorit si de a fi eu insumi cauza de voluptate.” Gheorghidiu intelege iubirea intr-un mod filozofic:
sentimentul nu se justifica doar in sine, ci el devine, trait, elementul fundamental al axei de valori a
eroului. Iubirea este absolutul, dupa cum noteaza naratorul la inceputul partii a doua: “Lipsit de orice
talent, in lumea asta muritoare, fara sa cred in Dumnezeu, nu m-as fi putut realiza - si am incercat-o
-. decat intr-o dragoste absoluta.” Iubirea dintre Ela si Stefan pare sa fie, cel putin in primii doi ani
de casnicie, desavarsita. Se creeaza intimitatea necesara cuplului, exista o comuniune spirituala, se
infiinteaza legaturi puternice dincolo de lume, dincolo chiar de cuvant, iubirea capata acea forma de
circuit inchis si izolat, de intrepatrundere perfecta - dupa cum era teoretizata in primul capitol al
cartii.
Pentru a se trai plenar, iubirea are nevoie de izolare. In caz contrar se produc scindari
irecuperabile. Asa se explica aparitia unor elemente de dezacord intre Ela si Stefan in momentul in
care cuplul “iese in lume”. Gheorghidiu devine mostenitorul unei mari averi si astfel familia sa
incepe sa faca primii pasi in viata mondena. Contactul cu lumea, cu elementul social , pare sa duca la
degradarea iubirii, in perspectiva naratorului protagonist ( unica de altfel).Intr-una dintre excursiile
facute impreuna cu noii prieteni, Gheorghidiu observa ca Ela ii acorda o atentie deosebita
dansatorului G; ea face tot posibiliul sa-i fie in preajma, in masina, la masa, in plimbari, ignorandu-l
practic pe Stefan. Purtarea Elei i se pare eroului de neconceput: “staruia sa aiba in intimitatea noastra
un dezagreabil intrus”, pentru a descoperi , cu stupoare, “mai mult mort”, ca “intrusul era de fapt el
insusi”.
Romanul, din jurnal al iubirii , devine o radiografie a geloziei . Stefan nu se recunoaste
gelos nicio clipa; ne ofera o explicatie a comportamentului sau suspicios dintr-o perspectiva general
filozofica: “In realizarile naturii orice om e un exemplar unic si inedit. Din toata filozofia se
desprinde cel putin acest adevar ca omul - cu constiinta - fiind pentru el creatorul lumii, ca
reprezentare, odata cu moartea lui, moare neindoielnic si lumea. Si el isi alege, liber, o alta
constiinta, pe care o socoate egala cu a lui . Va fi tovarasa si mostenitoare lui, a memoriei lui, ii vor
spune copiii lui mama” .Cuvintele acestea evidentiaza o gandire care recunoaste doar valoarea
individualitatii, care cauta adevarul si certitudinea intr-o lume care se infatiseaza ca reprezentare a
constiintei sale. De aceea tradarea femeii pe care o iubeste este resimtita ca o prabusire launtrica, o
frangere a axei de valori, o tulburare a imaginii despre lume, ca indoiala dureroasa privind atat
posibilitatea existentei unei iubiri absolute, cat si capacitatea sa de intelegere a lumii. Concluzia la
care ajunge eroul este devastatoare: “ Eu jucasem totul pe aceasta femeie si trebuia sa trag acum
toate consecintele care se impuneau: desfiintarea mea ca personalitate.”
Critica a incercat sa clasifice iubirea evocata in acest roman. S-a vorbit despre modelul
amorului pasiune ( Ov.S.Crohmalniceanu) , luandu-se in consideratie tensiunea la care se traieste
sentimentul. S-a propus si formula amor - vanitate (N.Manolescu), care tine seama de relatia dintre
iubire si orgoliu. Exista un anumit elitism in modul in care se infatiseaza iubirea in romanele lui
Camil Petrescu, ca si cum numai fiintele superioare ar fi cu adevarat capabile de iubire. Daca este
adevarat ca Ela il insala pe Stefan, aceasta se intampla in momentul in care eroul isi pierde aura de
superioritate pe care o avea ca student. La nivelul mondenitatii, Stefan se arata stangaci, superior
find aici domnul G.
Razboiul
Ca traire in proximitatea mortii, razboiul este , ca si iubirea, o experienta absoluta, definitiva ,
dupa cum marturiseste naratorul la inceputul partii a doua. Participarea la razboi este pentru Stefan
un act prin care se defineste personaliatea sa. Absenta de pe front ar fi insemnat lipsa unei
experiente definitive, din “intregul sau sufletesc”, ar fi insemnat condamnarea sa la inferioritate fata
de cei ce-au luat parte la razboi, ceea ce presupune o limitare inacceptabila in viziunea sa: “cu un eu
limitat, in infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibila , si
deci nici o putinta de realizare sufleteasca . O asemenea carenta de nereparat, ar fi fost o
descalificare.” Reiese din ideile expuse ca tot orgoliul este acela care-i motiveaza participarea la
razboi. Atitudinea personajului fata de razboi din primele capitole din partea a doua este aceea a unui
individ care priveste detasat, intr-un spirit aproape spartan, confruntarea armata. Doreste sa stie daca
lupta la care a participat a fost sau nu importanta, acest lucru devenind chiar o obsesie. Face si acte
de teribilism - se joaca cu un obuz neexplodat , ceea ce-l pune pana la urma intr-o postura ridicola, si
- mai grav decat atat - lezeaza sentimentul camaraderiei. Orgoliul se manifesta si in groaza care-l
cuprinde cand afla ca ar putea fi trimis acasa pentru indigestie. Intr-una dintre noptile petrecute in
transee, din cauza frigului insuportabil, personajul aproape innebuneste. Ii intepeneste tot corpul, nu
mai poate sa gandeasca, incepe sa planga chiar si peste toate se teme ca nu cumva oamenii de langa
el sa simta aceasta, desi intr-un asemenea context reactia ar fi fost normala, insa teama de ridicol este
de neinfranat. A doua zi de dimineata descopera cu oarecare uimire ca noaptea fusese la fel de
groaznica si pentru camarazii sai: “ - Si voua v-a fost frig? / - Vai de pacatele noastre, imi raspunde
unul si ceilalti clatina cu amaraciune din cap.”Se poate observa in modul in care traieste Gheorghidiu
experienta razboiului o anume progresie, o integrare a personajului in acest univers al suferintei si al
mortii. Capitolul care sintetizeaza intreaga experienta si care contine nivelul maxim al integrarii
eroului in aceasta lume este” Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”. Asemenea soldatilor din
subordine, Gheorghidiu este stapanit de instinctul de conservare, de dorinta de supravietuire. Sub
bombardamentul cumplit, s-ar putea spune ca personajul se umanizeaza, in sensul trairii slabiciunii
omenesti, care are drept consecinta aparitia unui sentiment al solidaritatii. Transformarea eroului nu
este insa completa, pentru ca dupa clipele de groaza incepe sa se autoanalizeze, revine la luciditate.
Isi recunoaste slabiciunile si le accepta, insa il chinuie si intrebarea daca a fost la inaltimea
momentului trait, daca s-a purtat demn sau daca a facut tot ce putea sa-si salveze oamenii, daca a
procedat corect. Intrebarile sale se pierd in linistea care coboara peste lume in finalul capitolului.
Stefan Gheorghidiu ajunge la sfarsitul romanului sa ierarhizeze cele doua experiente: iubirea si
razboiul. Cea din urma este superioara. Intors acasa de pe front, gaseste o scrisoare anonima in care i
se povesteste despre intalnirile Elei cu Gregoriade. Atitudinea sa este total indiferenta; o priveste pe
Ela ca pe o straina, i se pare comuna, se mira chiar ca in trecut ar fi fost in stare sa ucida din iubire
pentru ea. Se produce in sufletul sau un fel de anulare a trecutului, isi reneaga iubirea , ceea ce
probabil nu s-ar fi intamplat daca n-ar fi suportat o experienta terifianta cum este razboiul.Critica a
recunoscut in modul in care evoca scriitorul razboiul, incercarea de a polemiza cu o intreaga
literatura pe aceasta tema. Camil Petrescu refuza atat imaginea eroica, glorioasa a razboiului, cat si
pe cea demascatoare, care infatiseaza munti de cadavre si valuri de sange.( Un exemplu ilustrativ
pentru acest tip de descriere ar fi cartea lui Erich Maria Remarque - Pe frontul de vest, nimic nou )
Ambele perspective i se par exagerate si false, singura autentica este aceea a combatantului, a
aceluia care a vazut si eroismul si mizeria, suferinta, moartea, ridicolul chiar . Doar marturia
participantului direct este valabila. S-ar putea spune chiar ca , in mare parte, imaginile razboiului
sunt inlocuite cu senzatiile provocate de acesta. Si este normal sa se insiste mai mult pe descrierea
senzatiilor decat pe viziune, din moment ce evocarea are loc la persoana I. In Ne-a acoperit
pamantul lui Dumnezeu se vorbeste la un moment dat de unul dintre soldati care fugea nemaiavand
capul pe umeri. Aceasta descriere are valoarea unei informatii seci, ceea ce transpare din text este nu
imaginea in sine, ci groaza, socul de nedescris al celor ce au avut ghinionul sa asiste la un astfel de
spectacol.
Personajul
Camil Petrescu a impus in literatura romana un anumit tip de personaj: tipul intelectualului
care isi intemeiaza existenta pe valorile individualismului. Stefan Gheorghidiu este un astfel de
personaj, insetat de absolut, de certitudini, care nu poate trai fara a aduce lumea catre sine, ca
reprezentare a constiintei sale. Un astfel de personaj traieste sub regimul luciditatii. Atat lumea , cat
si propria-i fiinta sunt vazute printr-o lupa care amplifica ceea ce de obicei se pierde din vedere in
trairea cotidiana, in viata de rutina. In mare masura drama lui Gheorghidiu se explica prin aceasta
hiperluciditate. I se potriveste si lui , ca si lui Gelu Ruscanu, ( personajul principal din Jocul ielelor)
formula: „Cata luciditate , atata existenta, deci atata drama”.Traind sub imperiul luciditatii, eroul din
Jocul ielelor descopera mizeria conditiei umane. Si atunci, pentru a supravietui, se refugiaza intr-o
lume a ideilor, cautand peste tot absolutul. Versurile din poezia Ideea “ Eu sunt dintre acei/ Cu ochi
halucinati si mistuiti launtric/ Cu sufletul marit/ Caci am vazut idei” il caracterizeaza atat pe Gelu
Ruscanu , cat si pe Gheorghidiu, dar - spre deosebire de primul - personajul din Ultima noapte...
reuseste sa se refugieze in lumea ideilor, fara a se indeparta de viata. Relevanta in acest sens este una
dintre discutiile lui Gheorghidiu cu “doamna argintie”, in care i se reproseaza acestuia
ultraluciditatea care-l impiedica sa simta cu adevarat. In raspunsul sau, Gheorghidiu neaga
vehement acuzatia, sustinand ca tocmai luciditatea este cea care-l face sa traiasca totul la intensitate
maxima: “ Marii voluptuosi si cei care traiesc intens viata sunt neaparat si ultralucizi.”O trasatura
care se intalneste la toti eroii camilpetrescieni este orgoliul, asociat cu sentimentul superioritatii.
Orgoliul ii transforma pe eroi in niste inadaptati. Gheorghidiu , de exemplu, se misca cu o oarecare
stinghereala in ceea ce se numeste mediul monden, are un sentiment de repulsie fata de lumea
afacerilor, dupa cum reiese din experienta cu fabrica pe care o cumpara la sfatul lui Nae
Gheorghidiu, unchiul sau. Eroul descopera in acest context ascunzisurile lumii afacerilor, jocul de
influente, viclesugurile practicate. Descopera de asemenea falsitatea acestei lumi lacome de bani,
lipsite de moralitate. Tanase Vasilescu Lumanararu, directorul tehnic al fabricii, pare la prima vedere
un om atent, grijuliu, capabil sa conduca eficient o fabrica, vesnic neobosit in a controla bunul mers
al lucrurilor. Umbla intotdeauna cu un secretar dupa el si poarta ochelari cu dioptrii mari, de miop.
Foarte repede insa iese la iveala adevarul in legatura cu acest personaj: Lumanararu nu este miop , ci
analfabet. Nu este un om grijuliu si strangator, ci un pasionat jucator la cursele de cai. Afacerile au
efecte negative si asupra vietii familiale a lui Gheorghidiu. Unchiul sau se foloseste de frumusetea
Elei pentru a atrage diferiti oameni importanti( deputati, persoane cu relatii), ceea ce orgoliul lui
Gheorghidiu nu poate suporta. Scene relevante pentru tipul sau de orgoliu sunt numeroase. De
exemplu, se duce la minister pentru a face rost de o aprobare si este nevoit sa astepte doua ceasuri
degeaba. Cand ii povesteste ce s-a intamplat unchiului sau, acesta se infurie, da un telefon si, in
momentul urmator, toate caile par sa fie deschise. Sentimentul pe care il incearca personajul in
aceasta situatie este unul de jena: “ Negresit sunt nemasurat de orgolios, dar hotarat, asta ca
personalitate sufleteasca numai: ca personalitate sociala ma simt intr-o situatie falsa si nesigura, cand
ma saluta prea respectuos , chiar un servitor.” Se remarca distinctia pe care o face personajul intre
cele doua tipuri de orgoliu. Orgoliul sau este acela al individualitatii autonome; personajul are
constiinta unicitatii sale. Daca orgoliul este un defect, Gheorghidiu compenseaza aceasta deficienta a
structurii sale morale printr-o sinceritate tulburatoare. Analiza propriilor atitudini, impulsuri, ganduri
sau sentimente este facuta fara menajamente, de un ochi critic, care priveste parca din afara,
scormonitor: “Parca din tot corpul s-a scurs sangele din mine, prin picioare , in pamant. Aveam
impresia c-am devenit ud, neputincios, bolnav. Era in sufletul meu ca un peisaj nou, ca ajungerea
trenului intr-o statie de ocna.”Traind tensionat fiecare clipa a vietii sale, gustand dulceata si amarul
vietii, Stefan Gheorghidiu se indreapta consecvent catre esente , dar esueaza o data in iubire si apoi
in cealalta experienta definitiva , razboiul ( in Patul lui Procust, intr-o nota de subsol, este inserata
informatia ca Stefan Gheorghidiu sfarseste prin a fi condamnat pentru dezertare). Aceasta este
drama omului care a facut din existenta, din traire , un absolut. Stefan Gheorghidiu este unul dintre
primii eroi existentialisti din literatura romana.
Perspective narative
In capitolul Asta-i rochia albastra, naratorul noteaza: „Astazi, cand le scriu pe hartie, imi dau
seama, iar si iar, ca tot ce povestesc nu are importanta decat pentru mine, ca nici nu are sens sa fie
povestite. Pentru mine insa, care nu traiesc decat o singura data in desfasurarea lumii, ele au
insemnat mai mult decat razboaiele pentru cucerirea Chinei, decat sirurile de dinastii egiptene, decat
ciocnirile de astri in necuprins, caci singura exitenta reala este aceea a constiintei (s.n.)“. Aceasta
iesire din „rol“ a naratorului, depasirea conventiei narative, reprezinta, mai intai, o inscriere a
romanului pe coordonatele autenticitatii, concept central pentru estetica romanului subiectiv, opus
peincipiului pe care se intemeia romanul obiectiv, crearea iluziei vietii. Se sugereaza, in al doilea
rand, in aceasta marturisire, temeiurile filozofice („singura existenta reala este aceea a constiintei“)
ale demersului artistic camilpetrescian. Astfel de iesiri la suprafata ale fundamentului teoretic al
creatiei sale nu sunt putine in cele doua romane ale sale (Ultima noapte... si Patul lui Procust).Camil
Petrescu a dedicat romanului romanesc si o serie de articole si studii, dintre care cel mai cunoscut
este Noua structura si opera lui Marcel Proust , cuprins in volumul Teze si antiteze (1936). Teoria
despre roman a lui Camil Petrescu isi are originea in filozofia vremii( fenomenologia lui Edmund
Husserl si intuitionismul lui Henri Bergson) si ,dupa cum lasa sa se inteleaga titlul studiului citat, in
romanele care alcatuiesc ciclul In cautarea timpului pierdut ( Proust), care a revolutionat arta
romanesca. Scriitorul recomanda in studiul sau metoda romancierului francez, aceasta fiind singura
apta de a crea autenticitatea: “ Ca sa evit arbitrariul de a pretinde ca gandesc ce se intampla in
cugetul oamenilor, nu e decat o singura solutie: sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce
inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu ... Aceasta e singura realitate pe care o pot
povesti ... dar aceasta e realitatea constiintei mele, continutul meu psihologic, din mine insumi nu pot
iesi.”
Este evident ca in acest mod de intelegere a perspectivei narative, Camil Petrescu se opune
viziunii impersonale omnisciente - specifica romanului realist obiectiv - si se situeaza pe
coordonatele realismului subiectiv. O consecinta in planul structurii narative ar fi unificarea
perspectivei si a vocii narative in persoana unui narator protagonist. Romanul este scris la persoana I
si are aspectul unui jurnal. Tonul evocarii devine confesiv, este utilizata introspectia - autentica
analiza psihologica Accentul se muta de pe eveniment pe reflectarea lui in planul constiintei, sau
altfel spus, un roman ca cel teoretizat de Camil Petrescu inregistreaza evenimente ale constiintei si
mai putin evenimente exterioare, de ordin social , politic , istoric etc. Discursul narativ consemneaza
asadar informatii despre o realitate interiora ( singura, de altfel, in opinia scriitorului), numita si
fluxul constiintei, o „curgere de ganduri, indoieli, imagini, nazuinte, afirmatii, negatii“ (Camil
Petrescu), in care se cuprind si amintirile, dar numai amintirile involuntare. Memoria involuntara
pare sa fie rezervorul din care se alimenteaza naratiunea. Memoria involuntara are caracter afectiv:
un eveniment din trecut este adus in prezent numai daca are o incarcatura sentimentala; de fapt
numai asa el este parte a prezentului, oricat de paradoxal ar fi.Modificari importante apar si in planul
temporalitatii; dupa cum arata N. Manolescu, „timpului social omogen, care era timpul romanului
doric (obiectiv – n.n.), Camil Petrescu ii prefera, pe urmele lui Proust, durata pura a constiintei“.
Tudor Vianu, intr-o prefata la o traducere romaneasca a romanului lui Proust, prezenta, intr-o
maniera simplificata si ingenioasa in acelasi timp, metoda romancierului francez, identificabila, in
mare masura si la Camil Petrescu: „In actiunea romanului traditional [...] exista momente «pline»
(fapte), introduse gramatical prin perfect simplu ori perfect compus, legate intre ele prin spatii
«goale» (descriptii, evocari, portrete, comentarii analitice) introduse prin imperfect [...] Proust
rastoarna spectaculos raportul, ceea ce predomina la el fiind «golurile» devenite centrale si legate
prin «plinuri». In felul acesta niciun cititor [...] nu poate fixa cu exactitate temporalitatea efectiva a a
intamplarilor: singurul timp real e acela prezent al naratiunii“.Numeroase secvente din romanul lui
Camil Petrescu se infatiseaza ca „goluri“, sunt crampeie dintr-o interioritate curgatoare, difuza
(fluxul constiintei), constituind o realitate psihologica (a constiintei). Asa este, spre exemplu,
secventa in care, in contextul evocarii excursiei la Odobesti, reper din „realitatea“ extrapsihologica,
Stefan Gheorghidiu isi analizeaza trairile generate de compotamentul Elei. Se poate observa astfel
cum discursul nu urmareste doar numirea trairilor, ci stabileste conexiuni, lanseaza ipoteze, recurge
la generalizari si teoretizari, creand impresia ca naratorul-personaj s-a cufundat in propriul eu si face
abstractie de ceea ce-l inconjoara (metoda reductiei fenomenologice a lui Husserl).In ceea ce
priveste temporalitate, este evident ca se urmareste timpul-durata, timpul interior, psihologic.
Discursul narativ se constituie intr-un prezent al trairilor aduse din trecut prin mecanismul memoriei
afective. Romanul incepe cu un capitol (La Piatra-Craiului, in munte) a carui actiune este ulterioara
evenimentelor evocate in prima parte a romanului. Totusi autorul face nu putine concesii
cronologiei, timpului exterior, social, chiar de la al doilea capitol, unde fixeaza destul de clar limitele
temporale ale povestii de iubire a lui Gheorghidiu. In cuprinsul romanului insa, datorita accentului
pus pe introspectie, este destul de dificil de stabilit succesiunea evenimentelor si, implicit, a
secventelor introspective. Elementul social este, in Ultima noapte..., diminuat , dar nu absent. Se
poate identifica o perspectiva critic-satirica a naratorului asupra societatii. Nae Gheorghidiu este
tipul demagogului,al politicianului versat, fara scrupule, lacom de putere . Opinia publica este
imbatata de frazele sforaitoare ale unor indivizi precum Nae Gheorghidiu, este intr-o continua
autoiluzionare, nu are discernamant. Exista in romanul lui Camil Petrescu, ca in orice opera de
valoare, dupa cum spunea Paul Georgescu, o tendinta de totalizare , de cuprindere in universul
romanului a unei problematici cat mai diverse, mai largi. Coordonata psihologica a omului este
dominanta, dar nu este ignorata cea morala sau sociala. Poate fi identificata presiunea unei traditii
literare. Radical in teoria despre roman, proustian declarat, Camil Petrescu pastreaza inca in
discursul sau narativ, dupa cum arata N.Manolescu, elementele romanului realist obiectiv traditional,
ca de exemplu stilul inscenarii sau portretul clasic, uneori sarjat (Nae Gheorghidiu, Tanase
Lumanararu).