Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu

1. Evidențierea a două trăsături ale romanului modern, realist de factură

psihologică/ de analiză

Universul imaginar al operei lui Camil Petrescu sintetizează viziunea sui-generis asupra
lumii și impune receptării o paradigmă artistică unică, prin intermediul convențiilor constitutive
ale romanului modern, subiectiv. SAU Opera lui Camil Petrescu, autor din perioada
interbelică, înfățișează o lume imaginară ce produce, așa cum spunea G. Lukacs, ”efectul vieții
înseși, sub o formă mai înfrumusețată, intensificată.”

Influenţat de romanul proustian, romancierul aderă la ideologia cenaclului „Sburătorul”

şi la modernismul promovat de E. Lovinescu, care propunea câteva mutații estetice pentru
sincronizarea literaturii române cu cea europeană:
-trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie
urbană;
-cultivarea prozei obiective;
-dezvoltarea romanului analitic;
-intelectualizarea prozei şi poeziei;
-evoluţia poeziei de la epic la liric .
Opera Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este:
- un roman ionic, în clasificarea lui N. Manolescu, realist, prin inspirația din realitate,
ilustrare a principiului de mimesis, prezentarea verosimilă, lipsită de idealizare, textul fiind ca o
oglindă purtată de-a lungul unui drum (Stendhal).
-al experienței, în a doua parte. Substratul antropologic vizează utilizarea în operă a
experienţelor personale ale autorului, voluntar pe frontul Primului Război Mondial, al cărui
jurnal de campanie este împrumutat cu amănunte cu tot eroului. Romanul transformă faptul
biografic în experienţă structurantă a operei şi în experienţă de cunoaştere a lumii şi a sinelui,
trăită cu fervoare de naratorul-personaj, care caută experienţe definitive: N-aş vrea să existe pe
lume o experienţă definitivă de la care să lipsesc, mai degrabă să lipsească ea din întregul meu
sufletesc. Dacă povestea de iubire din prima parte este fictivă, partea a doua are elemente
specifice romanului experienței, înfățișând evenimentele la care a participat autorul în război.
- Roman modern, subiectiv, de factură psihologică, cu narator-personaj ce povestește
la persoana I, întrucât realitatea adevărată e interioară (M. Proust), se caracterizează prin:
-autenticitate: ilustrarea realității prin propria conștiință: să nu descriu decât ceea ce văd, ceea
ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele...Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I;
-substanţialitate: literatura trebuie să reflecte esența vieții, precum iubirea, cunoașterea,
adevărul, dreptatea: oricând, un fapt banal poate deveni un fapt de conştiinţă;
-luciditate: intelectualii sunt analitici, introspectivi, hipersensibili: câtă luciditate, atâta
conştiinţă;
-anticalofilie (împotriva scrisului frumos): stilul frumos e opus artei
-memorie involuntară, introspecție, analepsă macrotextuală.
Ex: - Formula narativă este a romanului în roman, întrucât romanul iubirii, o analepsă
macrotextuală, este inserat în cel al războiului, cu ajutorul unui artificiu compoziţional prin care
capitolul I se constituie ca o premisă ce motivează în plan artistic ieşirea din timpul obiectiv, al
războiului şi intrarea în timpul psihologic, al iubirii, prin anamneza cu rol cathartic.
-Personajul

2. Tema și ilustrarea acesteia prin comentarea a două secvențe

TEMA vizează viaţa interioară a individului (Camil Petrescu), prin intermediul a două experienţe
ontice şi cognitive: în faţa morţii şi a dragostei, omul apare în toată autenticitatea lui.
a. Iubirea este percepută ca sentiment total, ca problemă de cunoaştere şi modalitate de
iluzionare spre absolut. Dacă la început iubirea este considerată un proces de
autosugestie, asociindu-se cu mila, duioșia, treptat devine un monoideism, o cale de
recuperare a unității androgine.
b. Războiul este experienţa majoră a intelectualului care se confruntă cu el însuşi, căci de
pe scena istoriei, războiul se mută pe aceea a conştiinţei individului (N. Manolescu).
Imaginea războiului este demitizată, autorul prezentând din perspectiva simplului
combatant, întrucât cărţile care exagerează masacrele sunt tot atât de duşmane
adevărului, cât şi acelea care idealizează luptele. Războiul reprezintă o stare de criză în
istoria umanităţii şi o tragedie a individului ce se simte depersonalizat, anulat ca eu unic
şi irepetabil, întors spre zonele abisale ale instinctului de autoconservare.
Monografia acestor sentimente este surprinsă în episoade narative precum excursia de la
Odobeşti, când Ela cochetează cu dl. G şi fiecare cuvânt sau gest al ei ia proporţiile unui
cataclism, devenind prilej de tortură pentru Ştefan. Analiza lui Ştefan se îndreaptă şi către
comportamentul Elei căreia îi studiază fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare cuvânt. Plimbarea
declanşează criza de gelozie a lui Ştefan care remarcă faptul că Ela flirtează cu domnul G.: “În
cele trei zile, cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav…” mărturiseşte eroul. El încearcă să
pară vesel, se preface că se simte bine, dar, de fapt, suferă cumplit văzând cum soţia dansează
cu acel bărbat pe romanţa lor preferată. Gheorghidiu suferă din orgoliu, deziluzie, neputinţă,
este mistuit de o incertitudine chinuitoare.
Batalionul lui Gheorghidiu participă la o bătălie crâncenă, fiind luaţi prin surprindere de
inamic, din a cărui strategie ostaşii români nu înţeleg ce se întâmplă. Exploziile se succed
organizat, românii fug la întâmplare, nu există nicăieri o cale de scăpare de sub ploaia de
gloanţe, care cade cu înverşunare peste ei. Un soldat repetă obsesiv: Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu... Tirul artileriei se năpusteşte cu furie asupra românilor, obuzele cad mereu peste
ei, iar un ostaş îi povestește lui Ștefan cum un obuz i-a retezat capul unui soldat al cărui corp
continua să fugă: A mers cam la vreo patru-cinci paşi şi pe urmă a îngenuncheat şi a căzut.

3. Componente textuale

Relevant pentru prezentarea particularităților romanului realist este titlul, instanță

semiotică superioară și ordonatoare, element de paratextualitate, ce realizează legătura între
universul ficțional și lumea reală, deoarece reprezintă o primă cheie interpretativă, având
valoare anticipativă şi simbolică. Titlul iniţial a fost Proces-verbal de dragoste şi război, creat din
nevoia de autenticitate, întrucât, prin sensul denotativ, sintagma proces-verbal dă impresia că
evenimentele redate sunt reale, susţinând totodată atitudinea obiectivă, detaşată. Titlul actual
prin antiteza ultima/ întâia sugerează ciclicitatea, precum şi cele două coordonate existenţiale
fundamentale, dintre care prima ia sfârşit, iar cea de-a doua abia începe, accentuând şi
disponibilitatea eroului de a depăşi drama iubirii înşelate şi de a intra în alte orizonturi ale
cunoaşterii. Recurenţa lexemului noapte figurează incertitudinea care-l devorează lăuntric,
iraţionalul şi întunericul firii umane, misterul, timpul meditaţiei.

Incipitul și finalul, praguri textuale, esenţializează viziunea asupra lumii, transferând

semnificaţiile de la nivel macrotextual în formulele de intrare şi de ieşire din universul ficţional.
Incipitul este modern, cu intrări multiple. Primele enunţuri au rol descriptiv, de orientare,
situând acţiunea într-un cronotop real: În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt,
întâia dată concentrat, luasem parte cu un regiment, la fortificarea văii Prahovei. Discursul
instituie modelul naraţiunii la persoana I şi spaţiul simbolic al conştiinţei, al lucidităţii. Principiul
compoziţional este cel al memoriei involuntare declanşate nu de o senzaţie, ca la Proust, ci de
o dezbatere şi un conflict de idei: discuţia polemică despre iubire de la popotă, pornind de la un
fapt divers preluat din presă, din care reiese că un bărbat şi-a ucis soţia necredincioasă şi că
tribunalul l-a achitat.

Finalul deschis interpretărilor diverse surprinde despărţirea eroului de soţia sa, de tot
trecutul şi, implicit, un nou început. După reîntoarcerea de pe front, deși Gheorghidiu primește
o scrisoare anonimă ce oferea dovezi pentru susținerea infidelității soției sale, se simte detașat
de această experiență a cărei trăire se consumase deja și hotărăște să se despartă de Ela,
lăsându-i “tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi…de la lucruri personale, la amintiri.
Adică tot trecutul”. Ultimele cuvinte sugerează eliberarea eroului de incertitudini, de gelozie, de
o dragoste care nu a fost aşa cum şi-a dorit-o, absolută, ci una nefericită.
CARACTERIZAREA PERSONAJULUI RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

-Tipologia, statutul social, psihologic, moral al -Tipologia, statutul social, psihologic, moral
personajului; pentru ambele personaje;
-evidențierea a două trăsături de -prezentarea modului în care se manifeastă
prosopografie/ etopee prin câte o secvență relația și prin două secvențe comentate;
comentată;
-analiza a două componente textuale: titlul/ - analiza a două componente textuale: titlul/
conflictul/ limbajul/ modalitățile de conflictul/ limbajul/ modalitățile de
caracterizare a personajelor/ acțiune/incipit- caracterizare a personajelor/ acțiune, incipit-
final, cronotop etc. final, cronotop etc.

Definiția: Locuitori ai lumii ficționale, personajele sunt instanțe narative, ființe de hârtie
(R. Barthes), dar și ipostaze ontologice, în raport cu existența și cu limitele condiției umane,
întrucât exprimă un fel de a fi în lume și parcurg un traseu existențial semnificativ.

Tipologia. Statutul moral, psihologic, social

Personaj principal, pivot al diegezei ce susține arhitectura narativă,
-rotund, întrucât evoluează și surprinde cititorul,
-tridimensional, construit în mod complex, pe mai multe dimensiuni,
-realist, tipic în împrejurări tipice, produs al mediului în care evoluează, parcurgând
însă drumul de la tipologie la individualitate.
-personaj narator, cumulând funcţiile celor două instanţe narative; eul conştiinţă
care ordonează prin experienţe de cunoaştere lumea, ceea ce generează o perspectivă unică,
unitară;
-Tipul intelectualului inadaptat în plan social; se raportează mereu la o ierarhie spirituală, nu la
una socială. Societatea este un pat al lui Procust, caracterizându-se prin mediocritate,
superficialitate, fără aspiraţii intelectuale, lumea socială este artificializată de convenienţe.
-Prezentat ca student apreciat de profesorii săi, apoi absolvent al Facultăţii de Filosofie,
sublocotenent, înrolându-se voluntar. Odată cu moştenirea primită, intră în lumea mondenă, a
afacerilor, din care însă se retrage, repugnându-i spiritul mercantil, politicianismul, snobismul,
necinstea; intransigent, fiind o conştiinţă incapabilă de compromisuri, protagonistul demască
imperfecţiunea lumii în care trăieşte.
Prosopografia: Trec printre studenţii „bine”, eram înalt şi elegant – autocaracterizare;
Etopeea:
  Caracterizare directă -Nae Gheorghidiu îi reproşează absenţa spiritului practic: cu
filosofia dumitale nu faci doi bani;
-Ela : eşti de o sensibilitate imposibilă;
-Prin nararea la persoana I, un procedeu important devine autocaracterizarea; protagonistul se
întoarce spre sine, evidențiind onest calități și imperfecțiuni ale personalității sale. Trăsătură
dominantă, orgoliul (sunt nemăsurat de orgolios) are drept consecință inflexibilitatea,
atitudinea necruțătoare.
 Caracterizare indirectă- vorbe, fapte, gânduri,comportament, relaţia cu celelalte
personaje.
-Personajul este un căutător al absolutului, un însetat de ideal, de adevăr, de cunoaştere prin
experienţe definitive. Protagonistul trăieşte două experienţe definitive: dragostea şi războiul.
Prima experienţă este rememorată, discuţia de la popotă declanşând memoria involuntară şi
plasând povestea de iubire într-un timp subiectiv. A doua experienţă fundamentală,
confruntarea directă cu moartea, îi prilejuieşte analiza vieţii interioare a omului confruntat cu
frigul, foamea, spaima, panica, absurdul şi tragismul războiului, dispariţia oricărei urme de
umanitate: nu mai e nimic omenesc în noi. Regăseşte chiar în aceste condiţii onoarea, curajul
pentru care soldaţii îl admiră. (de prezentat secvențele). Spirit reflexiv, critic, introspectiv,
hipersensibil (amplifică semnificaţia unui gest până la proporţiile unei catastrofe), se defineşte
prin autenticitate şi luciditate în demersul său cognitiv: căutam o verificare şi o identificare a
eului meu.
Ela, studentă la Litere, devine soţia lui Ştefan şi este prezentată, ca personaj, din perspectiva
subiectivă a protagonistului-narator, care îi conturează două imagini: înger şi demon. Eroul nu o
vede pe ea, ci proiectează în ea o anume imagine a feminităţii (de aceea nici nu are nume la
început): cu ochii mari, albaştri, vii, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu o inteligenţă care
irumpea..., era un spectacol minunat. Tânărul cuplu pătrunde în elita societăţii bucureştene, iar
Ştefan asistă neputincios la transformarea şi îndepărtarea Elei, relaţiile dintre cei doi soţi
intrând sub zodia lipsei de comunicare şi a suspiciunii. Monografia acestor sentimente este
surprinsă în episoade narative precum excursia de la Odobeşti sau ultima noapte de la
Câmpulung (de prezentat secvențele- În timp ce Ştefan este concentrat pe Valea Prahovei, este
chemat de Ela la Câmpulung în scopul de a-l convinge să treacă pe numele ei o sumă de bani de
la bancă, pentru a-şi asigura existenţa în situaţia în care el ar pieri pe front. Soţul este cu atât
mai bulversat cu cât îl zăreşte în oraş pe domnul G. și hotărăşte să-i ucidă pe amândoi, dar este
rechemat la unitate şi trimis în luptă. Izbucnirea războiului însă îl împiedică să verifice dacă Ela
îl înşela cu adevărat.) Astfel, cealaltă imagine a Elei este nefilozoafă, geloasă, înşelătoare,
lacomă, seacă şi rea (G. Călinescu). Încercând să reediteze mitul lui Pygmalion, proiectând în
celălalt un model mental şi având tendinţa de a-l modela după tiparul său de idealitate, trăind
confruntarea cu limita, cu moartea, personajul nu este un învins, ci un învingător în planul
ideilor în care crede şi la care nu renunţă: în final, este pregătit pentru o nouă experiență în
sensul ascensional al cunoașterii absolute.
În concluzie, în opera sa, autorul Camil Petrescu transfigurează realitatea și întemeiază prin
Logosul creator o lume originală, propunând lectorului ”un pact ficțional”(U. Eco), ce are ca
efect catharsisul. sau

În concluzie, creația Ultima......., de Camil Petrescu, ca orice operă de artă, este ”o formă
închegată și închisă în perfecțiunea sa”, dar și o ”operă deschisă” (U. Eco), oferind
posibilitatea de a fi interpretată în moduri diverse, fără a schimba singularitatea acesteia.