Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

L. Blaga

I. Încadrarea în curentul literar, evidențiindu-se două trăsături

II. Tema reflectată în comentarea a două imagini/idei poetice
III. Elemente de compoziție și de limbaj artistic:
-titlul;/-imaginar poetic reprezentat prin secvențele textuale.

I. Încadrarea în curentul literar, evidențiindu-se două trăsături

În lirica lui L. Blaga, aventura cuvântului ca rană a tăcerii întemeiază un teritoriu

imaginar situat la cumpăna apelor, realizând o sinteză estetică şi fiind, cum spunea N.
Manolescu, mai presus de orice ideologie literară. Esența gândirii sale poetice aparține
modernismului, promovat de E. Lovinescu, cel care propunea câteva mutații esențiale
pentru sincronizarea literaturii:
1) trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie
urbană;
2) cultivarea prozei obiective;
3) dezvoltarea romanului analitic;
4) intelectualizarea prozei şi poeziei;
5) evoluţia poeziei de la epic la liric.
Blaga este creatorul unei paradigme lirice, cu elemente moderniste, de natură
expresionistă, recognoscibile prin: viziunea artistică inedită, intensitatea expresiei,
elanul dionisiac, exacerbarea eului creator, relații cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul,
interesul pentru fenomenele arhetipale, metaforismul, intelectualizarea expresiei,
ambiguitatea, utilizarea ingambamentului și a versului liber. Arta expresionistă, strigăt al
ființei spre Dumnezeu, redă astfel un lucru încât puterea, tensiunea exterioară a acestei
redări transcende lucrul.
Încadrându-se în lirismul subiectiv,dezvoltat pe o dimensiune gnomică, Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii, prima poezie din volumul de debut Poemele luminii,
este o ars poetica, operă având caracter programatic, în care poetul își exprimă
concepția referitoare la poezie și rolul creatorului. În revelarea acestui crez artistic,
autorul foloseşte metafore revelatorii, în centrul imaginarului poetic aflându-se
misterul, faţă de care datoria noastră nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim şi mai mult,
astfel încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare. Metafora revelatorie vraja
nepătrunsului ascuns defineşte Universul, perceput în stare pură, amintind de imaginea
eminesciană din Scrisoarea I, când pătruns de sine însuşi, odihnea cel nepătruns. Largi
fiori de sfânt mister, întunecata zare evidenţiază, în spirit expresionist, spaţiul vast,
inexorabil, necunoscutul copleşit de fiorul transcendenţei, având ca factor potenţator
 astrul selenar, a cărui lumină nu este îndreptată spre orizontul cosmic, ci spre
spectacolul uman învăluit în taină, materializat simbolic prin flori, ochi, buze, morminte.
Prozodia este modernă, cu versuri libere, de o metrică variabilă, cu libertăți ritmice și cu
înlănțuiri de tipul ingambamentului, în concordanță cu fluxul interior al sentimentelor și
reprezentărilor poetului.

II. Tema reflectată în comentarea a două imagini/idei poetice

Fiind o ars poetica, tema operei este concepţia despre creaţie și despre rolul
creatorului, la care se adăugă tema cunoașterii, Blaga susţinând ideea că arta trebuie să
învăluie în mister lumea, artistul având menirea de a ocroti minunile universului şi nu de
a le divulga, întrucât desluşirea acestora ar face lumea un loc banal, lipsit de sens
profund: eu mă bucur că nu ştiu şi că nu pot să ştiu ce sunt lucrurile din jurul meu, pentru
că numai astfel pot să proiectez în misterul lumii un înţeles.
Motivul central de iradiere a semnificaţiilor este lumina, simbol al cunoaşterii, ce
conferă imaginarului poetic o structură bipolară configurată pe un raport antitetic:
lumina mea, lumina altora. În viziunea lui Blaga, lumina se prezintă în două dimensiuni:
ontologică, definitorie pentru verbul a fi (lumina solară, dezvăluind contururile lumii,
lumina selenară, ascunzând formele) și gnoseologică, ilustrativă pentru verbul a
cunoaște. Omul poate accede la cunoaşterea lumii în două moduri: prin cunoaşterea
luciferică și prin cunoaşterea paradisiacă
 a. Cunoaşterea luciferică (de la luceafăr, astru ce sugerează misterul nopţii sau de la
Lucifer, în faza îngerească) are ca scop amplificarea misterului prin adăugarea de noi
înţelesuri, îmbogăţind fiinţa. Prin intermediul unei comparaţii dezvoltate dintre
misiunea poetului şi rostul luminii selenare, sunt alăturate prezenţele şi absenţele, sunt
transpuse abstracţii din planul gândirii interiorizate în expresia lor materială, luna,
marea epifanie dramatică a timpului (G. Durrand), reprezentând dublul cosmic al ființei
poetice. Lumina lunii- lumina mea: analogie ce sugerează ideea că actul de creație e
iluminare, revelare a tainelor, îmbogățire a misterelor ființei și ființării. Eul poetic devine
eul creator, îmbogățind taina lumii cu propriul înțeles și neînțeles, participând astfel la
actul demiurgiei: aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister.

 b. Cunoaşterea paradisiacă (similară capacităţii date lui Adam de a recunoaşte, numi şi

clasifica fiinţele, lucrurile), de tip logic, raţional urmăreşte lămurirea, dezvăluirea
misterului, sărăcind fiinţa. Astfel, cunoașterea aleasă de creator amplifică tainele
universului prin adăugarea propriului înțeles și neînțeles, îmbogățind semnificațiile: dar
eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină. Pronumele nehotărât sugerează mulțimea
celor care aleg acest tip de cunoaștere, care cercetează numai cu mintea nepătrunsul
ascuns, strivind tainele universului şi înecându-le în adâncimi de întuneric (metaforă
spațială și temporală).
 Elemente de compoziție și de limbaj artistic
a. Relevant pentru prezentarea particularităților este titlul, element de
paratextualitate, ce identifică o creație, o primă cheie interpretativă, conturând un
orizont de așteptare la nivelul lectorului, instanță semiotică superioară și ordonatoare,
dincolo de care începe universul ficțional cu toate convențiile lui. Poetul își instaurează
rostirea poetică sub semnul eului ce transcende experiența individuală, țintind spre
sfera generalului uman. Element de recurență în incipit, sintagma din titlu reliefează
raportul eu poetic-univers: eu---lume, fiind doi poli între care există spațiul unei
perpetue tensiuni, al unei necontenite năzuințe de apropiere, până la identificare. Între
eu și lume există o legătură simpatetică, verbul la forma negativă nu strivesc exprimând
atitudinea protectoare a creatorului față de tainele lumii ce trebuie potențate, nu
lămurite. Corola de minuni, metaforă revelatorie, evidențiază, în plan estetic,
perfecțiunea, prin ideea de cerc, emblemă a totului, universul fiind o reprezentare
sferică de o fragilă armonie (simbolul floral al corolei), definită prin ideea de miracol. În
plan filosofic, metafora prezintă misterele universului instaurate de Marele Anonim,
astfel încât lucrurile care alcătuiesc lumea sunt minuni, manifestări perceptibile ale unui
absolut a cărui prezență în ele le învestește cu taină.
b. Un alt element ilustrativ pentru specificul poeziei îl reprezintă raportul dintre
incipit și final ,  praguri textuale ce esenţializează viziunea asupra lumii, transferând
semnificaţiile de la nivel macrotextual în versurile de intrare şi de ieşire din universul
ficţional poetic. Discursul poetic se structurează pe baza unor relații de opoziție: lumină-
întuneric, eu-alții, sugrumă-sporesc, ce simbolizează antiteza dintre cele două tipuri de
cunoaștere.
Incipitul
 Detaliază relația eu- univers într-un scenariu poetic al călătoriei inițiatice: în calea sa,
ființa are revelația unor întruchipări concrete ale miracolului vieții și ale misterului
morții, metafora calea mea fiind destinul poetic asumat.
 Verbul la forma negativă nu ucid/cu mintea tainele exprimă crezul artistic faţă de
tainele lumii, refuzul cunoaşterii logice, raţionale, eul poetic asumându-şi rolul de
protector al acestora.
 Simboluri revelatorii amplifică semnificaţia metaforei sintetice revelatorii din titlu, fiind
o modalitate de a construi din părţi disparate realitatea complexă a universului :
-flori: mirabila frumuseţe a universului, taina înfloririi, a rodirii, dimensiunea estetică a
naturii, amintind de renaştere, de regenerare, ciclul existenţial complet; cunoaşterea
senzorială;
 -ochi: oglindă a sufletului, spațiu al întâlnirii dintre eu și lume, o deschidere a
universului interior spre tot ce înconjoară ființa, simbol al cunoaşterii contemplative, al
reflexivităţii, element de esenţă divină (ochiul lui Dumnezeu din reprezentările iconice);
- buze- cunoaşterea prin iubire, dar şi prin rostire, asociindu-se erosului şi logosului,
principii întemeietoare ale sinelui şi ale universului;
- morminte – simboluri ale mineralului (țărâna), sugerează taina morţii, a marii treceri
către un plan transcendent al existenţei, moartea însemnând o nouă etapă existenţială
în sens mioritic, o componentă firească a existenţei ciclice; mormintele reprezintă
nevoia de eternizare a existenţei, dar şi legătura cu trecutul, cu străbunii.
Aceste elemente alcătuitoare ale universului sunt legate prin misterioase
corespondențe, sugerate la nivel textual prin coordonare sintactică într-o enumerație.
Finalul are rol concluziv, poetul descoperind singura posibilitate dată omului de a
cunoaște: iubirea.
 Creatorul are capacitatea de a transcende realul sub ochii mei, însă accesul spre această
zonă este condiţionată de puritatea sentimentelor: căci eu iubesc. Iubirea=instrument
de cunoaștere, cale de intuire a tainelor lumii. Iubirea favorizează acordul empatic, nu
rațional cu universul și cu întruchipările diverse ale acestuia (flori, ochi, buze, morminte).
Prin recurența termenilor (fiecare substantiv pus sub accent stilistic prin repetarea lui și
adverbial), corola pare a se închide sferic, refăcându-și perfecțiunea. Fiecare termen al
enumerației devine metonimie, prin care sunt numite toate regnurile lumii fizice și toate
treptele cunoașterii, însumate numai prin cunoaștere luciferică.
Prin actul poetic ce reiterează actul mitic al creaţiei, eul poetic devine eul creator,
îmbogăţind taina lumii cu propriul înţeles şi neînţeles. Forța demiurgică a omului constă,
deci, din crearea de noi înţelesuri care potenţează misterul, imitând astfel actul divin al
creaţiei realizat de Marele Anonim. Tot ce este terestru caută acest lucru: lacul
oglindeşte stelele pentru că vrea să fie cer, iar omul oglindeşte misterul, pentru că vrea
să fie parte a divinităţii.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
L. Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric.
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.