PARTICULARITĂȚI ALE NUVELEI REALISTE

1. Evidențierea a două trăsături ale nuvelei realiste, prezente în textul

studiat

Moara cu noroc este o nuvelă psihologică solidă cu subiect de roman (G.

Călinescu), operă realistă, ce se caracterizează prin:
-inspirația din realitate, ilustrare a principiului de mimesis,
-prezentare verosimilă, lipsită de idealizare, textul fiind ca o oglindă purtată
de-a lungul unui drum (Stendhal),
-tematica socială, atitudinea critică,
-personaje tipice în circumstanțe tipice, produse ale mediului înfățișat,
reprezentative pentru numeroase categorii umane și sociale (personajele fac
concurență stării civile, afirma Balzac), parcurgând însă drumul de la tipicitate
la individualitate;
-cronotop realist;
-canonul artistic realist reliefat de:
 construcția echilibrată, sferică, închisă;
 principiul cronologic, tehnica detaliului;
 narator heterodiegetic, omniscient, omniprezent, focalizare
0/viziune dindărăt/ obiectivă;
 stil impersonal, sobru, precis (Stendhal încerca să imite stilul
Codului civil), anticalofil.

Personajele sunt realiste (v definiția). Personajul principal, pivot al

diegezei, rotund și tridimensional, realist ce parcurge însă drumul de la tipologie
la individualitate, este construit cu obiectivitate, dezvăluindu-se ca un suflet
complex, oscilant, nesigur, sfâșiat între porniri antagonice (statutul psihologic).
Ghiță, hangiul de la Moara cu noroc, este cel care polarizează interesul cititorului
prin hotărârea de a-și dezvolta o nouă afacere (cizmar cu zece calfe), pentru care
are însă nevoie de acumulări de capital, orientându-se astfel spre o îndeletnicire
pasageră, cârciumăritul, prin excelență, una a tentațiilor ilicite (statutul social).
Destinul protagonistului ilustrează teza morală a textului, întrucât cel ce poartă
numele desacralizat al Sfântului Gheorghe nu poate fi decât antieroul ce se lasă
învins de propriii demoni (statutul moral). Devenirea sa tragică se adâncește prin
căderea dintr-o ipostază în alta: omul moral, apoi dilematic și, în cele din urmă,
cel imoral. Prima ipostază este cea de om moral, onest, responsabil, un adevărat
pater familias, ducând însă o existență modestă, dar cinstită. Produs al societății
în care trăiește, nu din lăcomie dorește să se mute cu familia într-un ținut
primejdios, ci pentru că nu mai întrezărește nicio posibilitate de a scăpa de
sărăcie. Cea de-a doua ipostază întruchipează omul dilematic ce pendulează între
dorința de a rămâne cinstit și ispita câștigului nemuncit. Ultima ipostază este cea
a omului imoral, căzut din demnitatea ființei morale în zonele obscure ale
instinctelor: lăcomie, orgoliu, sete de răzbunare oarbă, gelozie, în sufletul său
producându-se mutații esențiale, care îl înstrăinează iremediabil de ai săi. Exitusul
personajelor susține caracterul moralizator al operei, Slavici dorind să arate ce
proporții de infern iau uneori patimile, ce furtuni cotropitoare se ascund în sufletul
omenesc(G. Călinescu), dar și să imprime în conștiința lectorului virtuți ca:
onestitatea, demnitatea, dreptatea.
Specifică nuvelei psihologice este dubla valorizare a categoriilor spațiu-
timp. În acord cu realitatea exterioară, spațiul obiectiv este determinat geografic,
textualizat prin toponimice reale (Ineu, Oradea), iar timpul este precizat: un an,
marcat de sărbătoarea Sfântului Gheorghe și cea de Paște. La nivel simbolic, însă,
cronotopul figurează momentul de răscruce din existența personajelor:
săptămânii luminate a Paștelui îi corespunde, contrapunctic, o durată malefică,
un timp al tîrziului (era târziu, într-un târziu, târziu după miezul nopții), iar spațiul
se configurează pe cele două dimensiuni, a satului-matcă, loc al coerenței, al
ordinii și cea a cârciumei, aflată în pusta arădeană, într-o zonă sălbatică, plină de
mister. Între cele două spații, se desfășoară drumul simbolic, presărat cu semne,
întrucât personajul lasă în urmă locurile binecuvântate, semne ale civilizației
stabile, și mai ales coboară spre locurile care sunt rele, având la dreapta
rămășițele încă nestârpite ale unei alte păduri, cioate, iar la stânga, pădure verde,
elemente anticipative ale caracterului oscilant al personajului și ale faptului că
aparențele pot înșela. Descrierea locurilor în care semnele sacrului se retrag
(fundul văii, în sfârșit, se întunecă și din dosul crângului depărtat iese turnul
țuguiat al bisericii) este marcată de simboluri tanatice înzestrate cu rol
premonitoriu: tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile
uscate, loc de popas pentru corbi (motiv anticipativ al destinului protagonistului),
cele cinci cruci care stau înaintea morii, două de piatră și trei cioplite din lemn,
simbol al destinelor celor cinci ființe din familie. În final, spațiul malefic este
purificat prin foc.

2. Tema și ilustrarea acesteia prin comentarea a două secvențe

Tema realist-psihologică prezintă condiția umană ca eșec existențial determinat
de repercusiunile pe care le are setea de înavuțire asupra omului, determinându-i
destinul. Problematica nuvelei se dezvoltă pe trei direcții:
-socială-încercarea lui Ghiță de a-și depăși condiția prin obținerea unui nou statut
social;
-etică-ilustrarea consecințelor nefaste ale setei de înavuțire, Slavici considerând
că această goană după avere zdruncină tihna sufletească și duce la pierzanie;
-psihologică-conflictul interior al lui Ghiță, scindarea lăuntrică, acesta neputând
alege între dorința de a rămâne onest și dorința de a se îmbogăți alături de Lică.
Arătând forța dezumanizantă a banului, motiv central înțeles ca ochi al
dracului, nu cu valoarea pozitivă din romanul Mara, scriitorul înțelege arta ca
mijloc de perfectare morală a oamenilor. Literatura, în viziunea lui Slavici, trebuie
să aibă finalitate etică, să propună lectorului o dezbatere morală și o reflecție
gravă asupra valorilor existențiale; de aceea, întreaga operă este caracterizată de
adâncimea marii seriozități morale (M. Eminescu), universul diegetic sintetizând
astfel viziunea sui-generis asupra lumii.
-Secvențele ilustrative: prima întâlnire dintre Ghiță și Lică/punctul culminant,
deznodământul- de prezentat
O scenă-cheie o constituie prima întâlnire dintre Ghiță și Lică . Prosopografia
lui Lică este detaliată și sugestivă, având scopul de a releva trăsăturile morale ale
personajului: vârsta sugerează multiplele experiențe existențiale prin care a
trecut, ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese împreunate la mijloc, trupul
uscățiv simbolizează viclenia, spiritul malefic al personajului, firea pătimașă, iar
cămașa albă evidențiază vanitatea, orgoliul excesiv, accentuat de biciul cu
codoriștea de os împodobit, ca simbol al puterii.) Încă de la această primă apariție,
Lică se comportă ca un stăpân absolut, încercând să-l sperie pe Ghiță, uzitând un
ton poruncitor, autoritar, prin interogația M-ai înțeles? Deși, inițial, Ghiță
dovedește fermitate, tărie de caracter, curaj, încercând să fie autoritar și dârz în
fața lui Lică, să reziste la propunerile nelegiuite ale acestuia, este înfrânt de
extraordinara forță pe care o are Lică asupra tuturor, acesta exercitând o
dominație fascinantă și asupra cârciumarului, al cărui caracter slab face concesii,
se pleacă, cedează încetul cu încetul. Ispita năvalnică de a vedea banii grămadă
înaintea sa anihilează celelalte laturi ale eroului, suferind o schimbare dramatică:
teama, suspiciunea, sentimentul înstrăinării alternează cu remușcările și cu
sentimentul culpabilității; grija tandră este înlocuită de răceală și vorbă răstită,
ajungând să-și dorească să n-aibă nevastă și copii; Ghiță alege duplicitatea, dorind
să pară om cinstit, dar devenind complice la faptele necinstite ale Sămădăului.
O altă secvență semnificativă ilustrează ultima ipostază, cea a omului imoral,
căzut din demnitatea ființei morale în zonele obscure ale instinctelor: lăcomie,
orgoliu, sete de răzbunare oarbă, gelozie. Ghiță o aruncă cu bună știință pe Ana în
brațele lui Lică, dintr-o pornire irațională spre autodistrugere, întrucât pierderea
Anei echivalează cu anularea ultimei valori morale pe care o deține, acest gest
ilustrând mistuirea de sine. Înfruntarea de voințe și interese între Lică și Ghiță va
sfârși prin hotărârea protagonistului de a-i aduce lui Pintea dovezile vinovăției
Sămădăului, opțiunea finală fiind aceea de a se situa, cu sacrificiul suprem, de
partea legii. Simțind pericolul, Lică dorește să-l stăpânească total pe Ghiță, astfel
că recurge la ultima probă a supunerii și depersonalizării: înfrângerea prin femeie,
deci despărțirea de ultima vanitate și posibilitate de salvare. Din acest moment,
mortificat, personajul își pierde sensul existenței, căci axa vieții morale s-a frânt,
omul nu mai dispune de sine însuși. Înțelegând că și-a distrus iremediabil viața,
Ghiță renunță la jocul dublu, la disimularea geloziei și a urii și acționează cu
fermitate, dar revenirea la valorile autentice nu mai este posibilă și eroii vor plăti
cu viața abaterea de la norma etică.
Antitetice la început, raporturile dintre eroi devin treptat complementare, iar
destinele lor se împletesc, se încrucișează, se unesc în moarte. Moartea eroilor
este simbolică, având valoarea unei sentințe morale. Uciderea Anei are tragismul
solidarității în nenorocire, în acest gest interpretat drept limită a degradării
umane existând o formă deviată a demnității, căci Ghiță dorește să-și scape soția
pe care o iubește de la imensul chin al păcatului, al pierderii identității, încercând
să scape dintr-un rău printr-un alt rău: Nu-ți fie teamă...tu știi că-mi ești dragă ca
lumina ochilor...am să te omor cum mi-aș omorî copilul când ar trebui să-l scap
din chinurile călăului. Uciderea lui Ghiță este o consecință firească a faptelor sale,
bărbatul fiind ucis mișelește din spate, fără a-și cunoaște călăul, sugerându-se
astfel existența sa sub semnul păcatului (fiind purtător al vinei morale) și faptul că
nimic nu este mai presus de legea morală nescrisă a obștei, condiție esențială a
existenței omenești. Lică își hotărăște singur destinul, gestul său final de
sinucidere înfățișând orgoliul de a nu fi prins de Pintea, intransigența, capacitatea
de distrugere și autodistrugere.

3. Componente textuale
Relevant pentru prezentarea particularităților nuvelei realiste este titlul,
instanță semiotică superioară și ordonatoare, element de paratextualitate, ce
realizează legătura între universul ficțional și lumea reală, deoarece reprezintă o
primă cheie interpretativă. Are valoare anticipativă şi simbolică, întrucât
denumește toposul, cârciuma construită lângă o moară părăsită, loc presărat de
semne, situat la răspântie, între bine și rău, ce întoarce destinul eroilor spre zodia
tragicului, prin schimbarea liniștei colibei în zbucium, nefericire, însingurare și
moarte. Cârciuma este loc geometric al tuturor întâlnirilor, previzibile și
imprevizibile, adică o imago mundi, familia cârciumarului devenind o paradigmă
în mic a societății. Moara, în concepția populară, este un spațiu malefic, în care
diavolul ispitește drumețul, conotațiile negative ale locului bântuit amplificându-
se prin abandonarea acesteia, cu lopețile rupte,simbol al eroziunii, al încremenirii
în timp. Norocul se dovedește efemer și înșelător, titlul devenind o antifrază în
raport cu diegeza.

Un alt element semnificativ îl constituie raportul dintre incipit și final ,

praguri textuale,ce esenţializează viziunea asupra lumii, transferând
semnificaţiile de la nivel macrotextual în formulele de intrare şi de ieşire din
universul ficţional, caracterizându-se prin simetrie, întrucât sunt formulate ca
discurs al unui personaj-reflector, bătrâna, mama Anei, ce îndeplinește rolul
corului din tragediile antice și care enunță codul moral al unei lumi ce-și
întemeiază existența pe valori autentice și pe credința în soartă: Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te
face fericit. Finalul (Simțeam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost data.
Apoi ea luă copiii și plecă mai departe.) așază existența sub semnul destinului și
aduce sugestia continuării vieții și după consumarea tragediei, prin supraviețuirea
celor nevinovați, demonstrând persistența legilor morale asupra existenței
umane.