Nuvela psihologica

IOAN SLAVICI
MOARA CU NOROC
Nuvela = specie a genului epic, în proză, cu o desfăşurare mai amplă decât povestirea şi mai restrânsă
decât romanul, în care naratorul omniscient structurează evenimentele în funcţie de personajul principal, cu
scopul de a-i defini complexitatea caracterologică.

Indiferent de tipul nuvelei, există un model narativ comun, în virtutea căruia:

1. firul epic liniar este constituit dintr-o succesiune de episoade vizând evoluţia personajului principal;
2. naratorul obiectiv prezintă evenimente verosimile, pentru a convinge receptorul de autenticitatea
faptelor;
3. acţiunea se desfăşoară într-un timp mai îndelungat (săptămâni, luni, ani) şi pe un spaţiu epic variat,
precizate în incipit;
4. protagonistul este surprins din mai multe perspective care diferenţiază procedeele de caracterizare;
5. conflictul se dezvoltă gradat, în raport cu dinamica personajelor şi prezenţa unui receptor ce
vizualizează întâmplările;
6. naraţiunea şi dialogul alternează cu pasaje descriptive şi secvenţe monologate.

Nuvela psihologică
Trasaturi:
1. intriga este subordonata introspectiei
2. centrarea pe personaje
3. descrierea conflictelor interioare si a relatiei dintre planul interior (al gandurilor si al trairilor personajelor)
si cel exterior (reactia verbala sau actiunile personajelor)
4. rasturnarea cronologiei
5. dilatarea timpului real
6. mijloace de investigatie si de expresie de tip realist
7. analiza psihologica se realizeaza prin dialog, stil indirect liber si monolog interior
8. tehnici specifice: analiza, introspectia, memoria involuntara, fluxul constiintei

Moara cu noroc

 1880; republicată în volumul Novele din popor, 1881

 specia literară: nuvelă realist-psihologică: „o nuvelă solidă cu subiect de roman” – G. Călinescu;
capodoperă a nuvelisticii de observaţie socială şi de analiză psihologică a lui Slavici
 tema principală, a degradării umane generate de patima înavuţirii, se colorează romantic prin
- tema destinului (ce deschide şi încheie nuvela)
- tema fascinaţiei răului (prezenţa malefică a lui Lică)
 titlul „Moara cu noroc” este numele hanului aşezat la răscruce de drumuri. Valoarea simbolică a acestui
topos se luminează în capitolul al II-lea, prin afirmaţia că „moara a încetat a mai măcina şi s-a prefăcut în
cârciumă” şi prin imaginea celor două „mori” – moara adevărată, „părăsită cu lopeţile rupte” şi hanul
(motiv frecvent în literatura română – valorizat negativ de Slavici)
- închipuie simbolic răscrucea în destinele eroilor
- închide în el o amară ironie, simbolizând un spaţiu malefic intrat sub zodia unui „noroc” înşelător, efemer
- evidenţiază intenţia moralizatoare a scriitorului, funcţia modelatoare a operei
 subiectul: construit ca experienţă dramatică a eroilor confruntaţi cu o lume aspră, în care valorile morale
tind să fie înlocuite cu cele materiale; desenul epic este linear, structurat pe cele cinci momente clasice ale
subiectului
 acţiunea se desfăşoară într-un spaţiu geografic real, în pusta arădeană (Fundureni, Ineu, Arad) pe durata
unui an („Anul trecut Paştile căzuseră tocmai în timpul mutării lor la Moara cu noroc”); cele două categorii
au şi conotaţii simbolice: loc binecuvântat şi locul rău, timp „luminat” şi durata nocturnă malefică;
- expoziţiunea: dezvoltată dialogic, confruntare de idei, de valori şi opţiuni existenţiale (cap. I); secvenţe
descriptive de tip tablou/ portret (cap. II)
- intriga: apariţia la han a sămădăului (cap. III)
1
 - desfăşurarea acţiunii: dezvoltarea conflictului psihologic
 tentativele lui Ghiţă de a se opune influenţei lui Lică
 înstrăinarea de Ana, fascinată tot mai mult de Lică
 implicarea în afacerile necinstite ale lui Lică; jefuirea arendaşului şi uciderea femeii în negru şi a
copilului ei
 procesul la care Ghiţă depune mărturie falsă sfârşeşte cu condamnarea lui Săilă Boarul şi a lui Buză-
Ruptă
 dilemele lui Ghiţă care pendulează între tentaţia îmbogăţirii, gelozie şi dorinţa răzbunării (jandarmul
Pintea)
- punct culminant: hotărârea lui Ghiţă de a-l da prins lui Pintea pe Lică, în duminica Paştelui
- deznodământ: Ghiţă pleacă după jandarm, dar la întoarcere, înţelege că şi-a distrus iremediabil căsnicia
 Ghiţă o înjunghie pe Ana, apoi e împuşcat de Răuţ din porunca lui Lică; incendierea hanului
 sinuciderea lui Lică, pentru a nu fi prins de Pintea
- epilog: imaginea locului purificat prin foc şi reflecţia bătrânei asupra destinului „aşa le-a fost data”
 naraţiune heterodiegetică/ narator heterodiegetic, obiectiv; perspectivă narativă omniscientă şi externă
 compoziţia este clasică, 17 capitole care se succed după principiul cronologic: construcţia este perfect
armonizată, închizând drama existenţială a eroilor între două cugetări ale personajului-reflector, bătrâna;
incipit enunţiativ, cu caracter moralizator; final închis
 structural, textul se organizează pe două planuri:
 un plan exterior obiectiv, al existenţei sociale, care influenţează fenomenologia vieţii sufleteşti a eroilor,
dinamizat de conflicte exterioare puternice:
o economic (dorinţa de câştig a lui Ghiţă şi a lui Lică)
o de interese (sămădăul – stăpân în fapt al ţinutului)
o moral (triunghiul masculin: Ghiţă-Lică-Pintea; triunghiul feminin: Ana-bătrâna-femeia în negru)
 un plan interior, psihologic (plan analitic): se investighează sfera trăirilor de conştiinţă şi a celor
emoţiilor tensionate; eroii sunt firi complicate, dilematice, cu patimi şi slăbiciuni care declanşează conflicte
interioare:
o moral (Ghiţă: dorinţa de a rămâne om cinstit/setea de îmbogăţire; Ana: devotament/infidelitate)
o psihologic (conştiinţa valorilor autentice – raţiune/pasiune, slăbiciunile care ajung să le controleze
viaţa)
Personajul principal
Ghiţă: personaj principal, centru de iradiere a semnificaţiilor; destinul său ilustrează cele 3 straturi tematice
ale nuvelei (social, psihologic şi moral)
- personaj realist, tipologic; complex, dilematic, dinamic
- procesul devenirii lui Ghiţă este surprins prin mijloacele analizei psihologice: observaţia (perspectiva
naratorului omniscient şi a celorlalte personaje), monolog interior şi dialogul polemic; fapte, gânduri,
descrierea mediului, model comportamental, relaţiile cu ceilalţi;
- devenirea tragică se adânceşte prin „căderea” dintr-o ipostază în alta, dinspre omul moral spre cel imoral:
I. prima ipostază: omul moral care respectă codul etic al comunităţii şi ţine la respectul familiei „pater familias”;
regim sufletesc: echilibru interior, fericire, demnitate
II. a doua ipostază: omul dilematic care pendulează între dorinţa de a rămâne om cinstit şi ispita câştigului
nemuncit; regim sufletesc: nehotărâre, lupta cu sinele, suspiciune, sentimentul înstrăinării/culpabilităţii,
scindare/duplicitate.
III. a treia ipostază: omul imoral, căzut din demnitatea fiinţei în zonele obscure ale instinctelor (lăcomie, orgoliu
şi sete de răzbunare, gelozie); în sufletul lui se produc mutaţii; regim sufletesc: solitudine, grav dezechilibru
interior, justificarea slăbiciunilor; opţiunea finală a eroului (de a se situa, cu sacrificiul suprem, de partea Legii) e
tardivă
- ilustrează o tipologie general-umană/ tema predestinării
- în construcţia nuvelei, se reunesc două perspective estetice: realismul psihologic şi clasicismul

2
 Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unei nuvele studiate/text narativ studiat de Ioan Slavici
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale
și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

Evidențierea a două trăsături care
fac posibilă încadrarea textului
narativ studiat într-o perioadă, într-
un curent cultural/literar sau într-o
orientare tematică
6 puncte
• precizarea perioadei, a curentului
cultural/literar sau a orientării
tematice
– 2 puncte
• numirea a două trăsături ale
perioadei, ale curentului
cultural/literar sau ale orientării
tematice precizate
– 2 x 1 punct = 2 puncte
• evidențierea celor două trăsături,
prin valorificarea textului
– 2 x 1 punct = 2 puncte
Perioada marilor clasici, căreia îi aparține Ioan Slavici, alături de Eminescu, Caragiale și Creangă, este una
foarte importantă în evoluția literaturii române, prin modelele literare propuse. În proza acestor scriitori se remarcă
varietate atât la nivel tematic (banul, dezumanizarea individului, satirizarea unor moravuri, etc), cât și la nivelul
orientării estetice (romantismul, clasicismul, realismul, naturalismul) și al particularităților stilistice.
In istoria prozei românești, Slavici este un deschizător de drumuri, abordând direcția realismului social.
Scriitorul este atras de voluptatea concretului, dar extrage și judecăți morale, în virtutea cărora literatura capătă o
funcție moralizatoare, mai ales în scrierile sale nuvelistice.
Moara cu noroc (publicată în volumul Novele din popor, 1881) este o nuvelă psihologică, remarcabilă nu
numai prin complexitatea personajului principal, ci şi prin observaţia socială pe care se construieşte imaginea unei
lumi de sfârşit de veac XIX. Problematica nuvelei poate fi urmărită pe mai multe niveluri: social, etic și psihologic.
Caracterul psihologic al nuvelei este susținut de problematica abordată, de amploarea conflictului interior (urmărit
cu minuțiozitatea), și, totodată, de modalitățile de investigație specifice prozei psihologice: monologul interior și
introspecția.
Scriitorul optează pentru estetica realistă, de altfel întreaga sa creație literară remarcându-se prin aderarea la
principiul verosimilității, prin tipizare ca mijloc de construcție a personajelor, folosirea detaliului semnificativ și
prin obiectivitate. Universul ficțional al lui Slavici aduce în fața cititorului imaginea societății tradiționale românești
din Ardeal de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Realismul se evidențiază și la nivelul construcției personajelor,
acestea fiind adevărate tipologii. Bătrâna este omul simplu care dă glas înțelepciunii populare, Ana este femeia
supusă, în cadrul familiei patriarhale. Ghiță este, la început, tipul cizmarului sărac, nemulțumit de propria condiție
socială, pe care vrea să și-o îmbunătățească. Pe parcursul discursului epic, personajul este urmărit de la tipicitate la
individualizare.

3
Comentarea a două
episoade/secvențe relevante pentru
tema textului narativ studiat
6 puncte
• precizarea temei textului narativ – 2 seară în fața familiei unite: „Sâmbătă de cu seară locul se deșerta, și Ghiță, ajungând să mai răsufle, se punea cu
puncte
• câte 2 puncte pentru comentarea
oricăror două episoade/secvențe
relevante pentru tema textului
(comentare adecvată – 2 puncte;
simpla numire a unor
episoade/secvențe sau tendința de
rezumare – 1 punct)
– 2 x 2 puncte = 4 puncte
Câte 3 puncte pentru analiza
oricăror două elemente de structură, numele hanului aşezat la răscruce de drumuri, care „întoarce” destinul eroilor spre zodia tragicului, schimbând
de compoziție și de limbaj,
semnificative pentru textul narativ
studiat
2 x 3 puncte = 6 puncte
• analiza fiecărui element ales,
justificând relevanța acestuia pentru celor cinci cruci care „stau înaintea morii vestindu-l pe drumeţ că aici locul este binecuvântat”. Tabloul final al
textul narativ studiat
– 3 puncte
• abordarea schematică, fără
justificarea relevanței
– 1 punct
Tema realist-psihologică a degradării umane provocate de patima înavuţirii se dezvoltă în relaţie cu tema
romantică a destinului ca prăbuşire determinată de o stranie fascinaţie a răului. Protagonistul, Ghiță, un cizmar
sărac devenit cârciumar, oscilează dramatic între valorile tradiționale, guvernate de principiul etic (familia, iubirea,
munca) și patima banului.
Sub aspect social, textul prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul prin inițierea unei afaceri proprii:
acesta ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc cu speranța că va asigura un trai mai bun familiei sale.
Incipitul operei dezvălui ipostaza unui Ghiță stăpân pe sine. Stăpânirea de sine, siguranța în asumarea propriilor
decizii se relevă în episodul narativ ce surprinde dialogul cizmarului cu bătrâna soacră: „să ne punem pe prispa
casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș, iară d-ta la tustrei. Iacă liniștea colibei.” Familia
prosperă la han care pare însuflețit de venirea lui Ghiță „drumeții mai umblați nu mai ziceau că o să facă popas la
Moara cu noroc, ci că se vor opri la Ghiță, și toată lumea știa cine e Ghiță și unde e Ghiță, iar acolo, în vale, între
pripor și locurile cele rele, nu mai era Moara cu noroc, ci cârciuma lui Ghiță”, iar câștigurile sunt numărate sâmbătă
Ana și cu bătrâna să numere banii, și atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilași,
căci doi erau acum, iară bătrâna privea la câteșipatru și se simțea întreținută, căci avea un ginere harnic, o fată
norocoasă, doi nepoți sprinteni, iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câștig făcut cu bine.”
Finalul relevă dezumanizarea lui Ghiță, realizată sub influența nefastă a lui Lică și a banilor. Neacceptând
trădarea Anei și, implicit, propria trădare, comite actul suprem al uciderii în episodul narativ când își omoară soția,
astfel ajungând pe ultima treaptă a degradării morale:„ — Nu-ți fie frică, îi zise el înduioșat; tu știi că-mi ești dragă
ca lumina ochilor! N-am să te chinuiesc: am să te omor cum mi-aș omorî copilul meu când ar trebui să-l scap de
chinurile călăului, ca să-ți dai sufletul pe nesimțite.”
Titlul nuvelei închide în el o amară ironie, care poate fi de natură romantică. Moara cu noroc este
„liniştea colibei” în zbucium, nefericire, însingurare, trădare şi moarte. Valoarea de simbol a titlului se luminează în
capitolul al doilea. Afirmaţia „moara a încetat a mai măcina şi s-a prefăcut în cârciumă” şi imaginea contrastivă a
celor două mori – cea adevărată, „părăsită cu lopeţile rupte” şi moara-cârciumă care prosperă după venirea lui Ghiţă
– reliefează motivul locului blestemat. Dualitatea loc binecuvântat/loc blestemat este sugerată şi prin imaginea
hanului prefăcut în cenuşă fixează motivul spaţiului malefic purificat prin foc (simptomatic, bătrâna crede că
fulgerul a aprins hanul).
Compoziţia nuvelei este clasică, cele 17 capitole (fără titlu) urmărind şirul întâmplărilor în succesiune
cronologică. Acestea sunt relatate nu numai de către narator, dar şi de alte instanţe narative. Astfel, incipitul de tip
enunţiativ se formulează ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numită simbolic
„bătrâna”, adică persoana înţeleaptă. Cugetarea ei reprezintă în acelaşi timp, o avertizare asupra forţelor
conflictuale, având rol moralizator: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea
colibei tale te face fericit”, bătrâna fiind vocea autorului.
După principiul clasic al simetriei, finalul se constituie tot ca discurs direct al personajului-reflector:
4
„Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost data”. Naraţiunea este astfel în „rama” cugetărilor bătrânei,
„voce” care exprimă mentalitatea unei lumi morale care îşi întemeiază existenţa pe valori autentice şi pe credinţa
în soartă.
Structural, nuvela se organizează pe două planuri, fiecare dinamizat de un conflict. Planul realităţii
exterioare este de tip narativ, în care se acumulează întâmplări şi momente de mare tensiune. Aici este surprinsă
existenţa socială a eroilor care le influenţează fenomenologia vieţii sufleteşti. Al doilea plan este de tip analitic:
planul interior, în care sunt urmărite dilemele morale şi mişcările sufleteşti care motivează actele personajelor.
Cele două planuri sunt în echilibru la început, când Ghiţă respectă codul etic al colectivităţii şi îşi apără valorile
morale, încercând să se împotrivească demn lui Lică. Curând însă, se instalează un puternic conflict exterior între
Ghiţă şi sămădău, generat nu numai de interese materiale, ci şi de o confruntare a orgoliilor bărbăteşti. În plan
interior, se produce o gravă scindare lăuntrică determinată de un conflict moral (între valorile etice pe care şi-a
sprijinit până acum existenţa Ghiţă şi ispita răului căruia nu-i poate rezista) şi psihologic (raţiune/pasiune), care
opune dorinţei de a rămâne om cinstit setea, mereu mai arzătoare, de îmbogăţire.
Acţiunea nuvelei este situată într-un spaţiu geografic real, în pusta arădeană (Fundureni, Ineu, Arad sunt
toponime reale), într-o zonă de răscruce, sălbatică, plină de mister. Acţiunea se desfăşoară pe durata unui an
(„Anul trecut Paştile căzuseră tocmai în timpul mutării lor la Moara cu noroc”). Timpul real, obiectiv este
consemnat laconic: „ …astfel trecu toamna şi veni iarna, trecu şi iarna şi sosi şi primăvara”. Subiectul este
construit în maniera unei acţiuni trepidante, cu momente de mare tensiune.
Arta narativă este complexă, perfect adecvată lumii observate şi vieţii sufleteşti a personajelor.
Naraţiunea heterodiegetică (obiectivă) şi vocea naratorului omniscient sunt elemente tradiţionale. La nivelul
tehnicilor narative, tradiţia face loc modernităţii. Astfel modelul narării prin relatare (istorisire la persoana a III-a
de către „vocea” naratorului) este substituit frecvent cu cel al narării prin reprezentare (scene dialogate/
monologuri interioare), iar planul exterior alternează cu cel interior (tehnica înlănţuirii face loc alternanţei).
Procedeele analizei psihologice sunt folosite adecvat motivării sociale şi psihologice a dramei eroilor. Tehnicile
prin care sunt surprinse seismele lăuntrice ale personajelor sunt diverse, de la acumularea lentă a faptelor, la
descrierea celor mai fine mutaţii sufleteşti, de la notarea reacţiilor fiziologice la monologul interior şi dialogul
conflictual, la instituirea unui acord între criza sufletească şi cadrul natural.
Surprinzând viaţa şi moravurile unei lumi, Slavici creează personaje complexe şi verosimile, în
construcţia cărora „se reunesc două perspective esenţiale: realismul psihologic şi clasicismul. Destinul
personajelor pare dirijat de puterea de seducţie a banilor

5
Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități de construcție a unui personaj dintr-o nuvelă studiată/dintr-un text narativ studiat de
Ioan Slavici.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvenţe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ, semnificative pentru construcția personajului (de exemplu: acțiune, incipit, final,
conflict, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

Câte 3 puncte pentru analiza a două
elemente de structură, de compoziție
și de limbaj ale basmului cult
studiat, semnificative pentru
construcția personajului ales (de
exemplu: acțiune, conflict, relații
temporale și spațiale, incipit, final,
tehnici narative, instanțe ale
comunicării narative, perspectivă
narativă, registre stilistice, limbaj
etc.)
2 x 3 puncte = 6 puncte
• analiza fiecărei componente alese,
justificând relevanța acesteia pentru
construcția personajului ales – 3
puncte;
• abordarea schematică, fără
justificarea relevanței privind
construcția personajului ales – 1
punct
Moara cu noroc (publicată în volumul Novele din popor, 1881) este o nuvelă psihologică, remarcabilă nu numai
prin complexitatea personajului principal.
Tema realist-psihologică a degradării umane provocate de patima înavuţirii se dezvoltă în relaţie cu tema
romantică a destinului ca prăbuşire determinată de o stranie fascinaţie a răului. Titlul nuvelei închide în el o amară ironie,
care poate fi de natură romantică. Compoziţia nuvelei este clasică, cele 17 capitole (fără titlu) urmărind şirul întâmplărilor
în succesiune cronologică. Acestea sunt relatate nu numai de către narator, dar şi de alte instanţe narative. Astfel, incipitul
de tip enunţiativ se formulează ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia
sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”, bătrâna fiind vocea autorului.
Finalul se constituie tot ca discurs direct al personajului-reflector: „Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a
fost data”. Naraţiunea este astfel în „rama” cugetărilor bătrânei, „voce” care exprimă mentalitatea unei lumi morale care îşi
întemeiază existenţa pe valori autentice şi pe credinţa în soartă.
Structural, nuvela se organizează pe două planuri, fiecare dinamizat de un conflict. Planul realităţii exterioare
este de tip narativ, în care se acumulează întâmplări şi momente de mare tensiune. Aici este surprinsă existenţa socială a
eroilor care le influenţează fenomenologia vieţii sufleteşti. Al doilea plan este de tip analitic: planul interior, în care sunt
urmărite dilemele morale şi mişcările sufleteşti care motivează actele personajelor. Cele două planuri sunt în echilibru la
început, când Ghiţă respectă codul etic al colectivităţii şi îşi apără valorile morale, încercând să se împotrivească demn lui
Lică. Curând însă, se instalează un puternic conflict exterior între Ghiţă şi sămădău, generat nu numai de interese
materiale, ci şi de o confruntare a orgoliilor bărbăteşti. În plan interior, se produce o gravă scindare lăuntrică determinată de
un conflict moral (între valorile etice pe care şi-a sprijinit până acum existenţa Ghiţă şi ispita răului căruia nu-i poate
rezista) şi psihologic (raţiune/pasiune), care opune dorinţei de a rămâne om cinstit setea, mereu mai arzătoare, de
îmbogăţire.
Naraţiunea heterodiegetică (obiectivă) şi vocea naratorului omniscient sunt elemente tradiţionale. La nivelul
tehnicilor narative, tradiţia face loc modernităţii. Astfel modelul narării prin relatare (istorisire la persoana a III-a de către
„vocea” naratorului) este substituit frecvent cu cel al narării prin reprezentare (scene dialogate/ monologuri interioare), iar
planul exterior alternează cu cel interior (tehnica înlănţuirii face loc alternanţei).
Arta narativă este complexă, perfect adecvată lumii observate şi vieţii sufleteşti a personajelor.

6
Prezentarea statutului social,
psihologic, moral etc. al
personajului ales
6 puncte
• prezentare adecvată şi nuanţată – 6
puncte
• prezentare ezitantă – 3 puncte
• prezentare schematică sau
superficială – 1 punct
Evidențierea unei trăsături a
personajului ales prin două scene
comentate
6 puncte
• menţionarea oricărei trăsături a
personajului ales – 2 puncte
• ilustrarea trăsăturii menţionate
prin două scene comentate – 2 puncte
+ 2 puncte; simpla numire a unor
scene sau tendinţa de rezumare – 1
punct + 1 punct
Protagonistul nuvelei, GHIŢĂ este centrul de iradiere a semnificaţiilor, destinul său ilustrând toate cele trei straturi
tematice ale nuvelei (social, psihologic şi moral), ilustrând „teza morală” a textului (formulată de personajul-raisonneur al
cărţii, bătrâna). Dinamica psihică a personajului reliefează însă nu o involuţie lineară, o degradare continuă, ci o traiectorie
sinuoasă, generată de criza morală. Procesul devenirii lui Ghiţă este prezentat prin mijloacele moderne ale analizei
psihologice, prin monologul interior şi dialogul polemic, prin gândurile şi faptele personajului, prin însumarea
opiniilor/judecăţilor de valoare ale celorlalte personaje (caracterizare directă, indirectă și autocaracterizare). Devenirea sa
tragică se adânceşte prin „căderea” dintr-o ipostază în alta, dinspre omul moral spre cel imoral.
El este construi conform esteticii realiste, cu o dinamică psihică descendentă, generată de criza morală pe care o
trăiește. Este un personaj rotund și dinamic, evoluând pe parcursul operei, de la tipicitate, sub determinare socială (cizmarul
care devine cârciumar din dorința de a-și schimba statutul), la individualizare, sub determinare socială și morală.
Ghiță este surprins într-o multitudine de oglinzi care-i deformează imaginea și coerența interioară: inițial, indiferent
la propria reflectare în Ceilalți. Deține puterea (e capabil să ia decizii majore); apoi, privindu-se prin ochii sătenilor (care-l
condamnă), ai Anei (care nu-l înțelege) și ai lui Lică (sfidători sau prietenești) își pierde reperele interioare, încrederea și
echilibrul.
Pe parcursul textului este surprins în trei ipostaze.
Prima ipostază este cea de om moral care respectă codul etic al comunităţii şi ţine la respectul oamenilor. Ca
adevărat „pater familias”, el manifestă iubire şi responsabilitate faţă de ai săi, dorinţă de a-i proteja şi dorinţă de
autodepăşire spre mai binele familiei. Hărnicia şi priceperea eroului, destoinicia şi spiritul lui practic se vădesc în
rapiditatea cu care transformă hanul în ruină într-un loc căutat de drumeţii care nu mai vorbeau despre Moara cu noroc, ci
despre „cârciuma lui Ghiţă”. Imaginea casnică a serilor de sâmbătă, când Ghiţă număra câştigul de peste săptămână cu Ana
şi cu bătrâna evidenţiază regimul sufletesc asociat acestei prime ipostaze: mulţumire interioară, echilibru, optimism,
încredere în sine, fericire calmă, împărtăşită cu familia sa.
Cea de-a doua ipostază aduce în prim-plan omul dilematic, care pendulează între dorinţa de a rămâne om cinstit şi
ispita câştigului nemuncit. Tentativa eşuată de a se împotrivi lui Lică e urmată de alunecarea treptată sub influenţa
sămădăului, de acceptarea compromisului moral. Între doi bărbaţi e un conflict de interese şi o confruntare de voinţe şi
orgolii bărbăteşti („… ei steteră tăcuţi faţă în faţă, hotărâţi amândoi şi simţind fiecare că şi-a găsit omul”). Sfâşiat de
imbolduri şi trăiri sufleteşti contradictorii, Ghiţă se închide în sine, refuzând comunicarea cu Ana, devine taciturn, sumbru,
irascibil.
Ultima ipostază este cea a omului imoral, căzut din demnitatea fiinţei morale în zonele obscure ale instinctului
(lăcomie, orgoliu şi sete de răzbunare oarbă, gelozie). În sufletul eroului se produc mutaţii esenţiale, care îl înstrăinează
iremediabil de ai săi. Gravul dezechilibru interior este generat de acceptarea slăbiciunilor, a viciului lăcomiei şi de
justificarea acestora: „Ce să-mi fac dacă aşa m-a lăsat Dumnezeu?” (monolog interior). Sub complicitatea acceptată tacit,
între Ghiţă şi Lică are loc o confruntare pe viaţă şi moarte. Ultimele scene sunt de un intens dramatism. Înţelegând că şi-a
distrus iremediabil căsnicia şi viaţa, Ghiţă renunţă la jocul dublu şi la disimularea geloziei şi-a urii şi acţionează întâia oară
cu fermitate: incearca sa-l dea prins pe Lica, sacrificand-o pe Ana, pe care o ucide in final.
In conturarea personalitatii lui Ghita, scriitorul foloseste portretul dinamic conturat prin caracterizare directă, ce
presupune schimbarea valorilor morale si spirituale, mult mai complexe decat ale Samadaului. Metamorfoza tragica a
7
protagonistului, reprezinta adevarata tema a nuvelei, de la simple notatii ale comportamentului fata de Ana si de copii, pana
la gestul final al crimei.
Autocaracterizarea traseaza coordonatele conflictului interior (moral): isi asuma responsabilitatea familiara (initial
este un personaj pozitiv), este perseverent si tenace (gaseste solutia arendarii Morii cu noroc pentru fericirea celor
apropiati), apoi devine constient de propria prabusire morala.
Comportamentul personajului, prezentat prin caracterizare indirectă, descrie drumul sinuos al involutiei, in opozitie
cu evolutia materiala, configurand conflictul motivational (psihologic): aspiratia catre un statut social mai bun, asumarea
responsabilitatii familiale, dorinta capitalizarii facile si rapide, dragostea pentru Ana, grija pentru imaginea publica, patima
inavutirii, vanitatea, setea razbunarii.
Mentalitatea eroului, conform esteticii realiste, sta sub semnul determinismului (mediul social), cu pronuntat
caracter mercantil. Constientizarea treptata a esecului se transforma in criza de constiinta, urmarita in detaliu, intr-o gradare
ascendenta: tainuirea crimei savarsite de Lica, marturia falsa (in urma careia sunt condamnati Buza-Rupta si Saila Boarul,
autocritica (monologul interior adresat), obsesia razbunarii, uciderea Anei.
Personajele lui Slavici nu sunt schematice, simple, primitive, ci sunt indivizi înzestraţi cu o bogată viaţă interioară,
capabili de trăiri profunde de ordin moral sau afectiv. Ei au complexitate psihologică, au acel „amestec de bine şi rău, ce se
află la oamenii adevăraţi” după cum observa G. Călinescu.