Floare albastră

Poezia apare în revista în revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873.

Creaţia aparţine perioadei de maturizare a liricii eminesciene.
Eminescu, motivul „florii albastre” semnifică aspiraţia spre iubirea ideală
posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii cuplului, idee
îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a
două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi.
Poezia face parte din tema iubirii şi a naturii, dar, spre deosebire de alte
poezii de dragoste, această creaţie este îmbogăţită cu profunde idei filozofice.
Tema o constituie aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care
nu se poate împlini, idee exprimată de ultimul vers: „Totuşi este trist în lume”.
Ideea poetică exprimă tristeţea şi nefericirea poetului pentru neputinţa
împlinirii cuplului, iubirii.
Poezia se structurează pe două idei: ideea cunoaşterii infinite, absolute,
cuprinsă în primele trei strofe, şi pe cea a cunoaşterii terestre (în strofele cinci-
treisprezece). Cele două ipostaze sunt despărţite de reflecţiile poetului din strofa
patru. Poezia constituie o poveste de dragoste din trecut, reamintită în prezent.
Primele trei strofe redau replica iubitei, care începe prin situarea iubitului
într-o lumea superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele/ Şi în nori
şi-n ceruri nalte”.
Strofa a patra este reprezentată de monologul liric al poetului în care se
accentuează superioritatea preocupărilor şi gândirii sale, prevestind finalul
poeziei.
Strofele cinci-doisprezece reprezintă replica „ei” din trecut. Se începe cu o
invocaţie retorică prin care „ea” încearcă să-l smulgă pe geniu din lumea lui
măreaţă şi să-l aducă în lumea terestră („Hai în codrul cu verdeaţă”).
În acest plan, iubita – Floare albastră – este vicleană, ademenitoare,
promiţându-i o lume de bucurii şi de farmec.
În strofa a cincea, invitaţia la iubire se realizează într-un cadru rustic: „Hai
în codrul cu verdeaţă/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În
prăpastia măreaţă”.
În strofa şase se continuă descrierea acestui cadru minunat prin folosirea
epitetelor „bolta cea senină”, „trestia cea lină” şi a metaforei „ochi de pădure”.
Motivul chemării la dragoste este prezent şi în strofele următoare, în care
gesturile tandre, chemările în linii optimiste, având chiar o notă de veselie, se
constituie într-un adevărat ritual.
Folosirea timpului viitor „vom vedea”, ‚voi cerca”, „voi fi roşie”, „ne-om
da”, combinat cu elemente de condiţional „ de mi-i da o sărutare”, reînvie ideea
neîmplinirii sau amânării dragostei.
Ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii, idee întâlnită şi în alte
poezii erotice, este accentuată şi în versurile: „Căci va fi sub pălărie”, „Grija
noastră n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”, „Ş-apoi cine treabă are?”.
 Ultimele două strofe constituie monologul liric al poetului încărcat de
profunde idei filozofice. Uimirea poetului pentru frumuseţea şi perfecţiunea
fetei este sugerată de versul „Ca un stâlp eu stam în lună”, iar superlativul
construit din epitete „Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl
trăise eul liric în visul său pentru iubita ideală. Mijloacele de seducţie ale fetei
au funcţionat, geniul având alte sentimente pentru ea – nu mai este „mititica”, ci
e „frumoasă”, „nebună” , e „albastra-mi dulce floare” (această înşiruire de
epitete marchează starea eului de euforie).
Punctele de suspensie aflate la începutul ultimei strofe îndeamnă la
meditaţia privind împlinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi realizată: „Şi
te-ai dus dulce minune,/ Şi-a murit iubirea noastră/ Floare-albastră! Floare
albastră…/ Totuşi este trist în lume!”.
În această strofă se reia ideea pesimismului eminescian, transferând poezia
în plan filozofic. Sentimentul eului liric este acela de regret din cauza
prezentului în antiteză cu trecutul fericit.
Cuvântul „dulce” din structurile „dulce netezindu-mi părul”, „dulci ca
florile ascunse”, „dulce floare”, „dulce minune” îşi schimbă valoarea stilistică şi
gramaticală (adverbe, adjective). Adverbul „dulce” apropie iubita prin gest;
senzaţia se purifică prin relaţia adusă de comparaţia „dulci ca florile ascunse”,
ceea ce implică taina sărutului.
Figurile de stil prin care este conturat acest sentiment sunt: personificarea
„Şi-a murit iubirea noastră”, metafora „dulce minune”, repetiţia cu exclamaţie
retorică „Floare-albastră! Floare albastră”. Secvenţa „floare-albastră” din ultima
strofă nu exprimă acelaşi lucru cu cea din strofa a treisprezecea, fiind puse în
antiteză două stări: bucurie şi regret.
Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului întrucât cei doi
aparţin unor două lumi diferite, incompatibile. Penultimul vers, repetiţia
simbolului iubirii absolute semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului
pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul.
Mesajul ultimului vers („Totuşi este trist în lume!”) este că dragostea este
efemeră, lumea rămânând tristă, iar mesajul operei este incompatibilitatea celor
două lumi.
Folosirea verbelor şi a pronumelor în formă populară, uşor arhaică („nu
căta”, „apucând spre sat”, „grija noastră n-aib-o nimeni”) sugerează eternitatea
sentimentului iubirii cuprins în dimensiuni cunoscute în lirica eminesciană:
dragostea se consumă într-un spaţiu rustic şi devine „un fapt al serii şi al
nopţii”. Astfel, Eminescu renunţă parcă la perspectiva nelimitată din prima parte
a poeziei, propunând un spaţiu artistic echilibrat şi limitat.
Floarea albastră depăşeşte tema unei poezii de dragoste, fiind şi o
meditaţie cu rezonanţa asupra aspiraţiei către absolut şi iubire, întrucât
Eminescu suprapune peste tema erotică tema timpului, moto fundamental al
întregii sale creaţii romantice.