Floare albastră

-Caracterul romantic al poeziei-

Poemul Floare albastră, de Mihai Eminescu, scris în 1872 și publicat în revista Convorbiri literare
în 1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, purtând în germene marile
teme și idei poetice reliefate mai târziu în Luceafărul.

La o primă lectură Floare albastră este o poezie de dragoste în care ceremonialul erotic este
același cu cel întalnit în alte creații eminesciene. Citită în profunzime însă, poezia dezvăluie sensuri și
rezonanțe mai grave. Eminescu suprapune temei erotice o altă temă fundamentală a întregii sale creații
romantice. Astfel, poezia devine o meditație filozofică asupra condiției umane în general. Zoe
Dumitrescu- Bușulenga, în lucrarea Eminescu și romantismul german a afirmat că Floare albastră “este
un fel de premisă la marea problematică a Luceăfarului .” Acum apare pentru prima dată în lirica
eminesciană incompatibilitatea dintre geniu și amor.

La romantici, tema iubirii apare în corelație cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările
sufletești ale eului. Floare albastră aparține acestei teme și reprezintă ipostaza iubirii paradisiace,
prezentată în ideile eminesciene din aceeași perioadă de creație.

Titlul poeziei reprezintă de asemenea motivul central al acesteia. La Eminescu, motivul “florii
albastre” semnifică aspirația spre iubirea ideală posibilă, dar și imposibilitatea împlinirii cuplului din
cauza incompatibilităților celor două lumi diferite din care cei doi fac parte.

Poezia se structurează pe două idei: ideea cunoașterii infinite, absolute, cuprinsă în primele trei
strofe, și a cunoașterii terestre, în strofele 5-13. Cele două ipostaze sunt despărțite de reflecțiile poetului
din strofa a 4-a, care poartă în ea germenele ideii din ultima strofă: “Totuși…este trist în lume!”.
Compozițional, această idilă este fundamentată pe o serie de opoziții: eternitate/moarte-
temporalitate/viață, masculin-feminin, detașare apolinică-trăire dionisiacă, abstract-concret, vis-
realitate, aproape-departe, atunci-acum.

Monologul punctat de dialog se încadrează într-un timp trecut și în prezent (poetul evocă o
iubire pierdută), conturând două portrete spirituale ce reflectă două moduri de existență.

În prima secvență poetică (primele trei strofe) este reprezentat domeniul cunoașterii, de la
elementele genezei (“întunecata mare”) până la un întreg univers de cultură (“câmpiile Asire”) și creație
(“piramidele-nvechite”). În strofa a 3-a se sugerează și izolarea acestui vast spirit, care nu se poate
realiza în universul liniștit al lumii pământești. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să
abandoneze contemplația filozofică și oferindu-i fericirea terestră: “Nu căta în depărtare/ Fericirea ta,
iubite!”.

Reflecțiile din strofa a 4-a presupun consimțământul vremelnic al poetului la dulcea chemare a
iubitei. Ea este “mititică” și, deși eul liric recunoaște că “ea spuse adevărul”, diminutivul persiflant
sugerează o ușoară ironie privind neputința lui de a fi fericit cu acest fel de iubire. Sentimentul este de
înțelegere și interiorizare a râsului și a tăcerii: “Eu am râs, n-am zis nimica.”

Următoarea secvență poetică (strofele 5-12), monologul liric al iubitei, începe printr-o chemare
a iubitului în mijlocul naturii. În planul terestru, iubita – Floarea albastră – este vicleană, ademenitoare,
promițându-i o lume de bucurii și de farmec în împlinirea dragostei: “Și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie
ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul/ Sa-ți astup cu dânsul gura”. Cele trei epitete: “frumoasă”,
“nebună”, “dulce”, cuprinse în versuri exclamative (“Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce
floare!”) exprimă exuberanța sentimentului, specifică liricii de tinerețe.

Jocul dragostei, intâlnit adesea în lirica erotică eminesciană, este prezent și în această poezie,
gesturile tandre, șoaptele, declarațiile erotice, frenezia iubirii având chiar o notă de veselie. Toate
acestea se constituie într-un adevărat ritual erotic: “Și mi-i spune-atunci povești/ Și minciuni cu-a ta
guriță,/ Eu pe-un fir de romăniță/ Voi cerca de mă iubești.”.

A patra secvență poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al poetului, incărcat de
profunde idei filozofice. Uimirea indrăgostitului pentru frumusețea și perfecțiunea fetei este sugerată de
o propoziție exclamativă : “Ca un stâlp eu stam în luna!”. Trăirea dionisiacă, simbolizată de ipostaza
feminină, este înlocuită, în final cu detașarea apolinică, asociată ipostazei masculine. Contrastul dintre
vis și realitate, ca și incompatibilitatea dintre cele două lumi care o clipă s-au întâlnit în iubire pentru ca
apoi sa se reașeze în limitele lor, sunt sugerate de versul final, de o dulce tristețe: “Totuși…este trist în
lume!”

Limbajul poeziei este aproape direct și familiar: “Cui ce-i pasă că-mi ești drag?”, “Ș-apoi cine
treabă are!” dau poeziei un ton șăgalnic, pe alocuri, și intim.

Folosirea verbelor și a pronumelor în forma populară, ușor arhaică (“nu căta”, “apucând spre
sat”, “grija noastra n-aib-o nime”), sugerează eternitatea sentimentului iubirii cuprins în dimensiuni
cunoscute în lirica eminesciană: dragostea se consumă într-un spațiu rustic și devine “un fapt al serii și al
nopții”. Astfel, Eminescu renunță parcă la perspectiva nelimitată din prima parte a poeziei, propunând
un spațiu artistic limitat și echilibrat.

Ritmul poeziei este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima imbrățișată, uneori asonantă
“căldura/gura”, “frunze/ascunse”.

Floare albastră depășește tema unei poezii de dragoste, implicând condiția creatorului; de aceea
se poate spune că poezia este o sinteză a ceea ce a fost și ceea ce va deveni lirica eminesciană.