Floare albastră

Particularități ale unei opere care aparține lui Mihai Eminescu ,,Floare albastră’’, 2020
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin
aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi
opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este
una subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este
prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de
curentul literar căruia aceasta îi aparţine.
Reliefarea unor trăsături specific care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar
Poemul Floare albastră, scris în 1872 şi publi¬cat în revista Convorbiri literare, în 1873, este o
capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tine¬reţe, „un nucleu de virtualităţi’’ menite să
anunţe marile creaţii ulterioare, culminând cu Luceafărul, o dezvoltare a unui motiv poetic european
într-o viziune lirică proprie, Floare albastră poate fi con¬siderată o poezie-nucleu a romantismului
eminescian. În poezia ,,Floare albastră’’ este prezentă o viziune subiectivă de tip romantic, deoarece
aceasta aparține romantismului, iar Eminescu evidențiază că literatura nu este rezultatul rațiunii, ci
al sentimentului, introducând tema iubirii, care apare în corelație cu tema naturii, dar și motivul
romantic-floarea albastră. Viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de atitudinea
poetică, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditaţie), eglogă (idilă cu dialog) şi elegie.
Tema poeziei și două imagini poetice relevante
Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se poate
împlini şi provoacă sinelui liric un scepticism amar exprimat în ultimul vers al poeziei: „Totuşi este
trist în lume”. O primă secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe
prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în
nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei
superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria -
„câmpiile Asire” -, măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata
mare”. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-
i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
De asemenea, a patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui
poetic, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea
fetei este sugerată de o propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce
frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.
Elemente de structură semnificative pentru ilustrarea temei și a viziunii despre lume
Un prim element de compoziție îl constituie titlul. Motivul „florii albastre” se întâlneşte la
romanticul german Novalis şi semnifică împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cu
speranţa realizării cuplului. în literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul „florii albastre”
sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei. În romantismul eminescian, motivul „florii albastre”
semnifică aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii
cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a două
lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. O altă interpretare pe care critica românească a
dat-o acestui motiv literar este aceea a „florii de nu-mă-uita”, simbol al credinţei autohtone că
iubirea împlinită rămâne mereu în amintirea, în mintea şi sufletul omului îndrăgostit.
Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziţii: eternitate/ moarte - temporalitate/ viaţă,
masculin -feminin, detaşare apolinică - trăire dionisiacă, abstract - concret, vis - realitate, aproape -
departe, atunci -acum.
Compoziţia romantică se realizează prin alternarea a două planuri, de fapt, confruntarea a două
moduri de existenţă şi ipostaze ale cunoaşterii: lumea abstracţiei şi a cunoaşterii absolute, infinite -
lumea iubirii concrete şi a cunoaşterii terestre. Celor două lumi li se asociază două ipostaze umane
(masculin - feminin) sau portrete spirituale (geniul - făptura terestră). Ca în lirismul de măşti, eul
liric împrumută pe rând cele două ipostaze, masculin - feminin, el - ea, într-un dialog al „eternului
cu efemerul, care implică „o muzicalitate proprie fiecărei serii de simboluri, una ca şi inumană,
derivată din rotirea astrelor, alta patetică şi adesea sentimental-glumeaţă, ritmată de bătăile inimii
omeneşti’’ (Vladimir Streinu, Floare albastră şi lirismul eminescian, în Studii eminesciene,
Bucureşti, 1971)
Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte
două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv. Incipitul
este o interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în stele” şi în „ceruri
nalte”.
Compoziţional, această idilă filozofică este fundamentată de antiteza dintre atitudinea plină de
vitalism (dionisiacă) a fetei şi starea meditativă, contemplativă a bărbatului (apolinică), relaţie
erotică tipică romantismului eminescian, care generează nefericire şi scepticism: „Totuşi este trist în
lume”.
Prima secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea
iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri
nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei superioare,
semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” -,
măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata mare”. Iubita îl cheamă
în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea
terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
Ghilimelele care delimitează primele trei strofe evidenţiază vorbirea directă, textul citat aparţine
iubitei şi este reprodus pentru a creiona portretul spiritual al omului de geniu. Lirismul subiectiv din
această secvenţă atestă prezenţa eului liric prin adresarea directă a fetei, care ar dori ca iubitul să
aparţină lumii obişnuite şi să-şi găsească fericirea alături de ea. Mărcile lexico-gramaticale sunt
reprezentate de sintagma declarativă „sufletul vieţei mele”, vocativul „iubite” şi de verbele şi
pronumele la persoana a II-a singular: „ai cufundat”, „ai uita”, „grămădeşti”, „nu căta”, „te”, „ta”.
Secvenţa a doua (strofa a patra) ilustrează monologul liric al eului poetic, în care se accentuează
superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este „mititică” şi,
deşi poetul recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară ironie privind neputinţa lui de a
fi fericit cu iubirea banală, atitudine exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am
zis nimica”. Lirismul este subiectiv, reprezentat de mărcile lexico-gramaticale ale verbelor şi
pronumelor de persoana I: „am râs”, „n-am zis”, „eu”, „-mi”.
Următoarea secvenţă poetică (strofele 5-12), monologul liric al fetei, începe printr-o chemare a
iubitului în mijlocul naturii, ale cărei motive romantice specifice liricii eminesciene - codrul,
izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile - sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor: „- Hai în
codrul cu verdeaţă, / Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreaţă”.
Natura umanizată vibrează emoţional împreună cu cei doi tineri, ipostază accentuată prin
personificarea izvoarelor care „plâng în vale”.
Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice,
chemările iubirii optimiste având chiar o notă de veselie. Toate acestea, împreună cu sărutul care
consfinţeşte iubirea, se constituie într-un adevărat ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi
minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de românită / Voi cerca de mă iubeşti. [...] // Ne-om da
sărutări pe cale / Dulci ca florile ascunse”. De remarcat este faptul că iubita îşi face un scurt
autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întâlnirii prin epitete cromatice: „Voi fi roşie ca mărul, /
Mi-oi desface de-aur părul”.
Ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii, dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor, întâlnită
frecvent şi în alte poezii erotice, este accentuată printr-un ton poznaş: „De mi-i da o sărutare /
Nime-n lume n-a s-o ştie, / Căci va fi sub pălărie”; „Grija noastră n-aib-o nime, / Cui ce-i pasă că-
mi eşti drag?”. Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare:
„Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât”; „Ne-om da sărutări pe cale”.
A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui poetic, încărcat
de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată
de o propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce frumoasă, ce
nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.
Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii
absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a poeziei: „Şi te-ai dus,
dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-albastră... / Totuşi este trist în
lume!”
Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului, întrucât cei doi îndrăgostiţi aparţin unor
lumi diferite: ea este o femeie obişnuită, care se mulţumeşte cu iubirea telurică, iar el întruchipează
omul de geniu, care aspiră către absolutul sentimentului, către fericirea ideală. în penultimul vers,
repetiţia motivului poetic cu valoare de simbol al iubirii absolute, „floare albastră”, semnifică
tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul, constituind
în poezie un laitmotiv (element de recurenţă).
Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica purtându-se în
jurul lui „totuşi” sau „totul”, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea
formei este Perpessicius, editorul operelor eminesciene complete, care argumentează faptul că acest
„totuşi” este specific simţirii poetului care, chiar dacă este melancolic şi sceptic, în creaţiile sale
lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un
timp nedefinit. Eminescu nu ar fi putut, de asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa
pentru întreaga lume şi să exprime cu atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul cu sens
definitiv, „totul”, având în vedere şi faptul că aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură
definitorie şi proprie numai omului de geniu.
Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul prezent, care profilează
permanentizarea atitudinii de înălţare spirituală a geniului către gravele probleme ale Universului,
condiţie ce tinde să se eternizeze: „grămădeşti în a ta gândire”, „nu căta în depărtare”.
Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele verbale la viitor - „vom şede”,
„mi-i spune”, „mi-i ţinea”, „oi desface”, „mi-i da”, „om da”, „n-a s-o ştie”, „oi ţinea”-, care
amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic şi sugerează optimismul eului liric privind
posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se
manifeste într-un viitor imaginar.
Expresiile populare: „de nu m-ai uita încalţe”, „Nime-n lume n-a s-o ştie”, „n-aib-o nime”, „cui ce-i
pasă” accentuează idila pastorală şi sugestia sentimentului de dragoste dintre un flăcău şi o fată de
la ţară: „Pe cărare-n bolţi de frunze / Apucând spre sat în vale”.
Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de epitete cromatice, „de-aur
părul”, „albastra, dulce floare”, şi metaforice: „mititica”, „bolta cea senină”, „trestia cea lină”,
„prăpastia măreaţă”. Epitetul „dulce” defineşte ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical
rezultat din interpretarea semantică diferită a acestui cuvânt, care surprinde prin inedit, în
comparaţia: „dulci ca florile ascunse” sau metaforele „dulce minune”, „dulce floare”, sugerând
profunzimea iubirii, năzuinţa neostoită a geniului de a atinge fericirea absolută. În aceeaşi notă de
ambiguitate se înscrie şi expresia încărcată de ironie „dulce netezindu-mi părul”, care exprimă
uşorul dispreţ pe care geniul îl manifestă faţă de gestul penibil al fetei, sugerând superficialitatea
acesteia.
Prozodia este data de ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori, asonantă
„căldură/gură”; „frunze/ascunse”.
Lirismul subiectiv
În poezia Floare albastră, Eminescu îmbină ambele tipuri de lirism. Lirismul subiectiv se defineşte
prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I singular şi plural,
care susţin prezenţa eului liric în discursul poetic: „am râs”, „n-am zis”, „stam”, „ne-om da”, „eu”,
„-mi”, „noastră”. Adresarea directă a iubitei accentuează subiectivismul poeziei, manifestat cu
predilecţie în secvenţa ritualului erotic, prin vocativul „iubite”, prin verbe şi pronume la persoana a
II-a singular: „hai”, „mi-i spune”, „a ta”, „iubeşti”, „mi-i ţinea”, „te”, „ta”. Detaşarea contemplativă
a eului liric se distinge prin lirismul obiectiv ale cărui mărci lexico-gramaticale sunt verbe şi
pronume la persoana a III-a: „zise”, „spuse”, „stă”, „dispare”, „a murit”, „este trist” etc.
Concluzia
Prin conținutul și prin forma ei, această poezie reliefează o atmosferă și o viziune romantică asupra
iubirii, încadrându-se unei categorii mai largi a poemelor erotice eminesciene care înfățișează
ipostaza iubirii paradiziace și prezența cuplului într-un peisaj feeric, anticipând, totodată, unele
motive și teme întâlnite apoi în marile creații eminesciene, așa cum este și poemul ,,Luceafărul’’.
Tema, motivele și imaginarul poetic contribuie deopotrivă la conturarea unei viziuni romantice
originale, specific eminesciene.
Particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu, ,,Luceafărul’’
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin
aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi
opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este
una subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este
prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de
curentul literar căruia aceasta îi aparţine.
,,Luceafărul” constituie sinteza gândirii eminesciene şi este o capodoperă a marelui poet şi care
reuşeşte să impresioneze prin originalitate şi prin îmbinarea celor trei genuri literare.
Lectura poemului ,,Luceafărul” s-a făcut în ,,Junimea”, înainte de apariţia în ,,Almanahul Societăţii
Academice Social-Literare” România Jună din Viena, în aprilie 1883.
,,Luceafărul” este un poem filozofic în care tema romantică a condiţiei omului de geniu capătă
strălucire desăvârşită. Problema geniului e ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer,
potrivit căreia cunoaşterea lumii e accesibilă numai omului superior, singurul capabil să depăşească
sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în scena obiectivului. Spre deosebire de
el, omul obişnuit nu se poate înălta deasupra concreteţii vieţii, nu-şi poate depăşi condiţia
subiectivă.
Principala sursă de inspiraţie este basmul popular românesc ,,Fata în grădina de aur’’, cules de
germanul Richard Kunisch, într-o peregrinare a sa prin Oltenia. De asemenea, ,,Fecioara fără corp”
pe care le-a versificat şi le-a înnobilat cu idei filozofice în două poeme de referinţă: ,,Luceafărul”
şi ,,Miron şi frumoasa fără corp”. Mitul Zburătorului este valorificat în primul tablou al
poemului ,,Luceafărul” prin visul erotic al fetei de împărat care, ajunsă la vârsta dragostei îşi
imaginează întruparea tânărului în ipostaza angelică şi ipostaza demonică. Pentru a putea dialoga cu
acestea după legile pământene. Izvoarele filozofice: concepţia filozofică a lui Schopenhauer preia
viziunea antitetică dintre omul obişnuit şi omul de geniu. Motivele mitologice preluate din sistemul
de gândire al filozofilor greci, Platon şi Aristotel, din ,,Poemele Vedelor”,aparţinând filozofiei
indiene şi din mitologia creştină, mai ales, noţiunea de ,,păcat originar “si viziunea cosmogoniei
creştine şi a apocalipsei.
Încadrare opera în curentul literar din care face parte
În poemul ,,Luceafărul’’de factură romantică sunt cele șapte mituri ale poeziei eminesciene: mitul
nașterii și al morții universului (călătoria Luceafărului către Demiurg), mitul erotic sau al
Zburătorului (atracția dintre Luceafăr și fata de împărat), mitul oniric (povestea de dragoste se
petrece în vis), mitul întoarcerii la elemente (întoarcerea Luceafărului către Demiurg) și mitul
creatorului (Demiurgul, în ipostaza divină a creatorului). La acestea se adaugă mitul omului de
geniu care își are originea în teoriile filosofice schopenhaueriene.
De natură romantică este și compoziția simetrică a poemului, realizată prin alternarea planurilor
cosmic (tabloul I și tabloul al III-lea) și terestru (tablourile al II-lea și al IV-lea), sugerând și
opoziția veșnic-efemer, ideal-comun. Lor le corespunde și natura duală a unora dintre personaje:
Luceafărul-Hyperion, fata de împărat-Cătălina. Dualitatea aceasta se datorează încercării
personajelor de a-și descoperi propriile esențe. Astfel, Luceafărul devine Hyperion atunci când își
dă seama de natura sa eternă, iar fata de împărat, devenită Cătălina, duce dorul Luceafărului până ce
se convinge de propria neputință de a pătrunde în lumea ideilor înalte.
În strânsă legătură cu dualitatea personajelor se află tema iubirii văzute antitetic, în manieră
romantică, în două ipostaze: iubirea ideală și cea pământeană. Cea ideală nu se poate realiza, fiindcă
cele două ființe, Luceafărul și fata de împărat aparțin unor lumi diferite, iar iubirea pământeană
dintre Cătălin și Cătălina se poate împlini, fiind două ființe care aparțin aceluiași univers și între
care nu există niciun fel de incompatibilitate. De asemenea, în ,,Luceafărul’’există, tot ca o trăsătură
romantică interferența de specii literare, aproape toate aparținând genului liric, chiar dacă poemul
are o formă narativă dramatică: idila pastorală din tabolul al doilea (povestea de dragoste dintre
Cătălin și Cătălina), meditația filozofică din tabloul al treilea (drumul Luceafărului spre Demiurg și
discursul argumentativ al acestuia către Hyperion) și cele două pasteluri (un pastel cosmic și altul
terestru). Acestora li se adaugă elemente elegiace, exprimând tristețea geniului care nu se poate
realiza nici pe planul cunoașterii, în sensul aspirației spre concret, nici pe plan afectiv.
Tema poemului și două secvențe specifice acesteia
Tema poemului este condiţia omului de geniu şi imposibiliatea iubirii dintre omul obisnuit şi omul
de geniu.
O primă secvenţă sugestivă pentru tema iubirii imposibile o constituie tabloul întâi, pentru că se
manifestă între două fiinţe aparţinând a două lumi diferite, cea terestră şi cea cosmică. Luceafărul o
cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de apă, însă ea îl refuză,
simitindu-l ,,străin la vorbă şi la port’’ , ca făcând parte dintr-o lume necunoscută ei şi de care se
teme. Ideea apartenenţei geniului la nemurire, ca şi statutul de muritoare sunt exprimate sugestiv în
poem :,,Dar cum ai vrea să mă cobor?/Au nu înţelegi tu oare,/Cum că eu sunt nemuritor,/Şi tu eşti
muritoare?”.Fata, însă nu poate accede la lumea lui şi nici nu-l poate înţelege ,,Deşi vorbeşti pe
înţeles/ Eu nu te pot pricepe”, de aceea, îi cere să devină el muritor, să coboare el în lumea ei. De
asemenea, o altă secvenţă, călătoria lui Hyperion spre Demiurg în spaţial intergalactic simbolizează
un drum al cunoaşterii şi, totodată, motivaţia meditaţiei pe care Eminescu o face asupra condiţiei
omului de geniu în raport cu oamenii obişnuiţi, dar şi cu idealul spre care aspiră acesta. Setea de
cunoaştere a omului de geniu ,,o sete care-l soarbe”, face ca Hyperion să meargă la Demiurg, pentru
a fi dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii absolute, în
numele căreia este gata de sacrificiul suprem: ,,Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire/ Şi
pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire….” Există în poemul ,,Luceafărul’’ şi o idilă pastorală
între două fiinţe aparţinând aceleaşi lumi, exprimându-se ideea compatibilitătii celor două lumi,
dintre Cătălin şi Cătălina, fiind ilustrată printr-un limbaj popular, cât se poate de obişnuit: ,,Şi
guraliv şi de nimic /Te-ai potrivi cu mine “.Superioritatea Luceafărului este conştientizată de
Cătălina prin exprimarea propriei neputințe de a pătrunde în lumea ideilor înalte ,,În veci îl voi iubi
şi în veci /Va rămânea departe….”.
Viziunea asupra lumii este romantică, fiind exprimată prin intermediul antitezei a două lumi
diferite, care nu pot atinge ideea fericirii sau împlinirii iubirii.
Elemente de compoziție și de limbaj ale textului, semnificative pentru ilustrarea temei și a viziunii
despre lume
Titlul, care este sintetic, laitmotivul, numele astrului care reprezintă lumea superioară. Este un astru
ce aparţine planului cosmic, aspiraţie spirituală pentru Cătălina, omul de geniu detaşat de
pragmatismul şi de efemeritatea oamenilor obişnuiţi, muritori.
Relaţia incipit –final; incipitul e o formulă de basm, iniţială, atestând filonul folcloric al
poemului: ,,A fost odată ca-n poveşti/A fost ca niciodată/ Din rude mari împărăteşti/ O prea
frumoasă fată”. Epitetul care defineşte frumuseţea neasemuită a fetei, ce provenea ,,Din rude mari
împărătesti” este un superlativ popular ,,prea frumoasă”.
Finalul poemului este o sentinţă în sens justiţiar, în care antiteza ,,EU”si ,,Vostru” semnifică esenţa
conflictului dintre etern şi efemer, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de patima iubirii
din amăgitoarele chemări ale fericirii pământeşti care e trecătoare şi lipsită de profunzimea
sentimentului: ,,Trăind în cercul vostru strâmt /Norocul vă petrece,-/ Ci eu în lumea mea mă simţ /
Nemuritor şi rece”. Atitudinea detaşată a Luceafărului din finalul poemului nu exprimă o
resemnare, ci e o atitudine specifică geniului rece, raţională, distantă, care nu mai permite un dialog
dintre cei doi, deoarece ei aparţin a două lumi incompatibile, ce nu pot comunica, având concepte
diferite despre iubire, ilustrând valoarea supremă a idealului spre care poate aspira doar un geniu .
Structura poemului
Poemul ,,Luceafărul” are 392 de versuri, structurate în 98 de catrene, fiind dominat de existenţa a
două planuri, unul universal-cosmic şi unul uman-terestru, care converg unul către celelalt şi se
interferează în cele patru tablouri gândite ca entităţi distincte. Muzicalitatea poemului e realizată
prin efecte eufonice ale cuvintelor (aliteraţia) şi prin prozodia inedită: catrene cu versuri, de câte 7-8
silabe, ritmul iambic, împletit cu cel amfibrahic, şi alternanta dintre rima masculină şi cea feminină.
Tabloul întâi
Este o poveste fantastică de dragoste, pentru că se manifestă între două fiinţe care aparţin a două
lumi diferite, cea terestră şi cea cosmică. Planul universal- cosmic, Luceafărul, se întrepătrunde cu
planul uman–terestru, fata de împărat .Legătura dintre cele două lumi se face prin intermediul
ferestrei, singurul spaţiu de comunicare, iar întâlnirea celor doi are loc în oglindă ca spaţiu de
reflexie şi prin intermediul visului. Chemarea Luceafărului de către fată e patetică, încărcată de
dorinţă şi de forţă magică: ,,Cobori în jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe o rază/ Pătrunde-n casă şi-
n gând / Şi viaţa-mi luminează!”. Luceafărul se întruchipează în înger, ca fiu al cerului şi al mării.
Acesta o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statul de stăpână, însă ea îl refuză, simţindu-
l ,,străin la vorbă şi la port.” Antitezele ,,căci eu sunt vie, tu eşti mort “ demonstrează că cei doi
îndrăgostiţi aparţin a două lumi diferite, viaţa veşnică şi iminenţa morţii. După trei zile şi trei nopţi,
ca în basme, fata îi adresează aceeaşi chemare şi el se întrupează în demon, născut din soare şi din
noapte, din nou o cheamă pe aceasta şi îi spune că va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl refuză,
deşi frumuseatea lui o impresionează puternic. Ea nu poate accede la lumea lui, nu-l poate înţelege,
de aceea, îi cere să devină el muritor, să coboare el în lumea ei. Astfel, Luceafărul pleacă spre
Demiurg pentru a-i cere dezlegare la nemurire: ,,S-a rupt din locul lui de sus / Pierind mai multe zile
“.
Tabloul al doilea
Este o idilă dintre două fiinţe care aparţin aceleaşi lumi. Cadrul naturii e dominat de spaţiul uman-
terestru, celălalt plan universal-cosmic, fiind puţin reprezentat. Fata e Cătălina, iar Luceafărul e
Cătălin (aspiraţie spirituală, ideală). Cei doi sunt exponenți ai aceleaşi spețe omeneşti, iar idila lor
are loc într-un cadru rustic. Jocul dragostei, ca ritual, care se manifestă prin gesturi tandre,
mângâietoare, pentru învăţarea iubirii, iar ideea compatibilităţii e redată prin limbajul comun.
Tabloul al treilea
,,Drumul cunoasterii” este dominat de planul universal-cosmic , Luceafărul e Hyperion, iar fata e
motivaţia călătoriei, simbolul iubirii ideale. Hyperion doreşte să ajungă la Demiurg pentru a-i cere
dezlegarea la nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii absolute în
numele căreia este gata de sacrificiul suprem. Demiurgul îl refuză şi îi aduce argumente pentru a-l
determina să renunţe la ideea de a deveni muritor ,,Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se
naste’’. Demiurgul respinge cu fermitate dorinţa lui Hyperion ,,moartea nu se poate”, exprimându-şi
dispreţul pentru această lume superficială şi meschină, care nu merită sacrificiul omului de
geniu:,,Şi pentru cine vrei să mori/ Întoarce-te, te-ntdreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce
te așteaptă”.
Tabloul al patrulea
Îmbină planul universal-cosmic cu cel uman-terestru, dând poemului o simetrie perfectă. Luceafărul
redevine astru, iar fata îşi pierde unicitatea, numele, frumuseţea, înfăţişarea, fiind doar o muritoare
oarecare, o anonimă ,,un chip de lut”. Luceafărul priveşte spre Pământ şi îi vede pe cei doi tineri
îndrăgostiţi, într-un dezlănţuit joc al dragostei. Chemarea fetei nu mai este magică şi accentuează
ideea că omul obişnuit e supus sorţii întâmplării, norocului, fiind incapabil de a se înălţa la iubirea
absolută. ,,-Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n codru și în
gând,/Norocu-mi luminează!" Hyperion se detaşează de lumea strâmtă, meschină superficială, iar
finalul accentuează atitudinea rece raţională, distantă a omului de geniu şi valoarea supremă a
idealului spre care poate aspira doar omul superior.,,Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă
petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece. "
Concluzia
Conținutul bogat de idei și originalitatea formei au dus la numeroasele interpretări ale
poemului ,,Luceafărul’’. Dacă Tudor Vianu considera că ,,Luceafărul este o sinteză a categoriilor
lirice, mai de seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte’’ , Nicolae Manolescu
descoperă în poem mai multe voci lirice cu care poetul se identifică în totalitate, el putând fi,
deopotrivă, Hyperion, Cătălina, Demiurgul sau Cătălin. Prezența acestor voci explică și lirismul
obiectiv al textului, manifestat prin intermediul ,,măștilor’’ (fata de împărat, Luceafărul, Demiurgul
sau Cătălin), astfel, prin intermediul lirismului de tip obiectiv, întâmplările și personajele devin
simboluri lirice, metafore, care sintetizează ideile filosofice ale poetului și exprimă o viziune
poetică. Totodată, prin întregul poem, Eminescu a reușit să prezinte lumea într-o viziune romantică,
apelând la trăsăturile specifice acestui curent literar pe care l-a prezentat în modul cel mai strălucit
cu putință.
,,Luceafărul” este şi va rămâne sinteza liricii eminesciene, în care cunoaşterea lumii e posibilă şi
accesibilă doar omului superior, de asemenea, cea mai reprezentativă creaţie a perioadei romantice.