aş vrea să ies la plimbare, şi ea, răsturnată adânc
în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră, chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng
eu urmărindu-i atenţia, oarecum întretăiată, mereu
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,
pe genunchii ei, alăturaţi cast, şi pe care
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet. (semn că-mi simte privirea, desigur)... şi iară
aş vrea să merg, tot mai departe de ea, cu un umblet
apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.