valuri se-aud cunfuz lovind în diguri, copacii se umflă de apă, îngheaţă; nu mai sunt trist în Nord: nu-s împăcat cu mine, dar nici nu mai aştept iertarea nimănui - mulţi îmi datorează lacrimi de la om la om. Ştiu că ţi-e rău, că trăieşti ca toate mamele poeţilor, săracă şi dreaptă cu dragostea pentru fiii depărtaţi. Astăzi, sunt eu care-ţi scriu.“ - „În sfârşit, vei gândi, două vorbe de la băiatul fugit, într-o noapte, cu-o haină scurtă şi câteva versuri în taşcă. Bietul de el inimos şi aprins cum îl ştiu îl vor ucide undeva într-o zi...“ „Da, mi-amintesc, era o gară cenuşie cu trenuri încete ducând portocale, migdale spre gura Imerei, fluviul cel plin de gaiţe, de eucalipţi şi de sare. Dar astăzi vreau să-ţi mulţumesc pentru ironia ce-ai pus-o pe buzele mele, blândă ca şi a ta. Acel surâs m-a scăpat de dureri şi de plânset. Şi nu-i nimic dacă-mi dau chiar acum câteva lacrimi pentru tine şi toţi cei ce-asemenea ţie aşteaptă mereu şi nu ştiu nici ei ce anume. O, delicată moarte, să nu atingi orologiul ce bate-agăţat de peretele bucătăriei copilăria mea toată a trecut pe smalţul cadranului său, pe florile-acelea pictate; să nu atingi mâinile, inima lor, a bătrânilor. Dar oare răspunde cineva? O, moarte de milă, moarte de sfială. Adio, iubită, adio, dulcissima mater“