Pe punţi, spre a-şi trece vremea, adesea marinarii
Prind albatroşi de mare care se-aţin nebuni De foame, după nave, în zbor, pe când pânzarii Plutesc pe nesfârşirea albastrelor genuni. Abia l-au prins matrozii şi l-au lăsat pe scânduri, Că regelui din nalturi, stingher, şovăitor, Aripile i-atârnă ca două albe rânduri De vâsle de corăbii târâte-n urma lor. Înaripatul oaspe e jalnic, fără vlagă, El care mândre aripi în cer desfăşura! O pipă-n gură-i pune un matelot, în şagă, Şchiopând imită altul infirmul ce zbura. Ca prinţu-acesta falnic, domnind prin vaste locuri, Poetul, nalt prin geniu, domină-n univers, Dar exilat în lume, în râset şi batjocuri, Aripile-i gigante l-împiedică din mers. (Charles Baudelaire)