Cele mai frumoase poezii de toamnă

O modalitate simplă, dar întotdeauna de efect prin care îți poți impresiona
persoana iubită este să îi reciți o poezie, însă și o metodă de relaxare perfectă
este să citești poezii. Poeziile de toamnă au un farmec aparte. Sunt
concepute pentru a te sensibiliza și pentru a conștientiza puterea cuvintelor la
începutul celui mai frumos anotimp, toamna. Pentru că este cea mai bună
perioadă pentru a citi ori învăța o poezie nouă, mai jos ți-am făcut o selecție a
celor mai frumoase poezii de toamnă.

Emoție de toamnă – Nichita Stănescu – poezie de toamnă

POEZII DE TOAMNĂ SCRISE DE MIHAI EMINESCU, BACOVIA,
ARGHEZI
EMOȚIE DE TOAMNĂ – NICHITA STĂNESCU
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine
cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite până
la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, şi el o să se-nchidă cu-o frunză
de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare.

SFÂRȘIT DE TOAMNĂ – VASILE ALECSANDRI

Oaspeţii caselor noastre, cocostârci şi rândunele,
Părăsit-au a lor cuiburi ş-au fugit de zile rele;
Cârdurile de cucoare, înşirându-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită,

Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;
Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se deslipesc,
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt pe ceruri,

Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!

Vântul şuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.
Boii rag, caii rănchează, cânii latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.

LASĂ-MI TOAMNĂ – ANA BLANDIANA

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.

Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,

Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.
 Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai

Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.

AFARĂ-I TOAMNĂ – MIHAI EMINESCU

Afară-i toamnă, frunza împrăştiată,
Iar vântul zvârlă-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N-ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ de gânduri,

Visez la basmul vechi al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odată aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

Vezi mai multe poezii de Mihai Eminescu!

TOAMNA – TUDOR ARGHEZI

Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.

Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii…

Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd…
Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?

Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
 O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut –
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată

S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, aldată aşteptată,

Îmi pare veche luna – şi steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

NERVI DE TOAMNĂ – GEORGE BACOVIA

E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate –
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează –
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.