Unirea Principatelor Române a fost un dar al Marilor Puteri sau rezultatul acțiunilor

energice ale forțelor interne?

Secolul al XIX-lea este caracterizat prin faptul că în Europa se impune tot mai mult
principiul naționalităților. În acest sens, după revoluția de la 1848-1849, generația pașoptistă, în
scopul Unirii Principatelor, inițiază o activitate de captare a opiniei publice și a marilor puteri în
Europa. Prin urmare, problema românească devine una internațională, fiind pusă în discuție
inițial la Conferința de la Viena(1855). Mai apoi în decursul anilor 1856 - 1857, mișcarea
unionistă capătă amploare energetică și în rândul forțelor interne din Principate.
Precum ideea unionistă a fost accentuată și de revoluția de la 1848 - 1849, aceasta a
fost promovată și în continuare de către pașoptiști, inițial doar în Europa, apoi după Conferința
de Pace de la Paris (1856) și în Țările Românești. Astfel, în Principate se conturează o puternică
mișcare unionistă prin formarea societății Unirea (1856) și crearea Comitetului Central, iar mai
apoi a Comitetului electoral, care urmau să pregătească Principatele de unire. Astfel, poporul
român afirmă, “...voim libertatea conștiinței…”.fiind necesar și faptul de a demonstra că ”Europa
este în toată dreptatea de a cere să cunoască și bazele ce voim a da viitoarei noastre organizații
politice și sociale”, prin acest lucru remarcându-se tendința poporului român spre unitate.
În această ordine de idei, problema românească a fost pusă în discuție și în cadrul
Conferinței de pace de la Paris (1856), care a hotărât suprimarea protectoratului rusesc asupra
Principatelor, retrocedarea sudului Basarabiei Moldovei, cât și convocarea unor adunări Ad-hoc,
împuternicite să se pronunțe în problema unirii. Drept urmare, adunările atât din Țara
Românească cât și din Țara Moldovei au hotărât “Unirea principatelor într-un singur stat cu
numele România.”, demonstrând înaltul patriotism de care erau animați deputații celor două
foruri naționale.
După dizolvarea adunărilor Ad-hoc, hotărârile au fost înaintate celor șapte Mari Puteri,
care au convocat Convenția de la Paris (1858) și au pus cele două documente în discuție.
Astfel,, acestea au hotărât faptul că “Principatele Moldovei și Valahiei, constituite de acum
înainte sub denumirea de ”Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, rămân sub suzeranitatea
Majestății Sale Sultanul.[...]”. Drept urmare, Unirea deplină a Principatelor rămâne un obiectiv de
viitor, iar rezultatul Convenției nu satisface dorința Unirii românilor, fapt ce duce la inițierea unor
acțiuni energice ale forțelor interne pentru a pune Europa în fața faptului împlinit prin dubla
alegere a lui Alexandru Ioan cuza
În concluzie, pot afirma că deși Unirea Principatelor Române a pornit din contextul unei
conjuncturi internaționale favorabile, determinată de susținerea Marilor Puteri, aceasta nu ar fi
fost realizată pe deplin fără acțiunile energetice a generației ce considera că "Unirea este
singura temelie statornică a edificiului viitorului nostru: fără dânsa, ce se va clădi va fi clădit pe
nisip." - Dimitrie C. Brătianu.