Statul român modern

1. Unirea Principatelor Române și domnia lui Al.I. Cuza.

a. Contextul intern și internațional:

După înfrângerea revoluției române, situația celor două principate se agravează. Puterea
suzerană – Turcia și puterea protectoare – Rusia vor reinstala controlul asupra celor două
state românești, știrbindu-le grav autonomia. Contextul extern a devenit curând favorabil
relansării luptei naționale și realizării principalului obiectiv - unirea Principatelor române.
Declanșarea războiului Crimeii (1853-1856) organizarea Congresului de pace de la Paris
(1856) au transformat problema românească - a unirii celor două Principate, într-o
problemă europeană. Idealul unirii a fost susținut de reprezentanții boierimii liberale prin
memorii adresate Parisului și Londrei și prin articole favorabile publicate in presa
internațională.

Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856) conținea prevederi explicite la adresa
situației Principatelor:

 era fixat statutul internațional al celor două Principate, menținându-se

suzeranitatea otomană dublată de garanția colectivă a celor 7 Mari Puteri europene.
 Preciza modificările teritoriale: cele trei județe din sudul Basarabiei erau
retrocedate Moldovei.
 pe lângă recunoașterea independenței administrative a Principatelor se solicita
consultarea românilor în ceea ce privește viitoarea organizare a Principatelor.
Drept urmare, în 1857, la Iași și București, au avut loc Adunările ad-hoc prin care
Marile Puteri au dorit să consulte poporul român in privința unirii și a viitoarei organizări
statale. Principalele dorințe ale românilor au fost sintetizate in două rezoluții
asemănătoare, care făceau referire la: unirea lor într-un singur stat sub numele de
România, principe străin ales dintr-o dinastie domnitoare în Europa, neutralitatea
teritoriului Principatelor și înființarea unei Adunări legislative reprezentative.

b.Convenția de la Paris (1858) – Marile puteri europene au depășit neînțelegerile și

au redactat un act numit Convenția de la Paris, care nu respecta dorințele referitoare la
unire și la alegerea domnului. Un aspect pozitiv era reprezentat de faptul că, această
Convenție, juca rolul unei constituții moderne pentru viitorul stat românesc.

- Noul stat se numea Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei;

- Se preconiza o unire parțială, statul având doi domni, două Adunări, două
Guverne, două armate. Existau două instituții unice cu sediul la Focșani - Comisia
Centrală și Înalta Curte de Casație;

- La baza noii organizări statale stătea principiul separației puterilor în stat:

 puterea executivă era reprezentată de un Domn ale cărui acte erau contrasemnate
de miniștrii de resort și de un guvern alcătuit din miniștri numiți de domn;
 puterea legislativă se exercita colectiv de către Domn, Adunare și Comisia
Centrală de la Focșani;
  puterea judecătorească – Înalta Curte de Casație;
- Alte prevederi vizau desființarea privilegiilor boierești, instituirea egalitații in
fața legii, introducerea votul cenzitar ce împărțea cetățenii în două categorii: alegători
direcți și indirecți.
Conveția avea o serie de limite, dar a deschis calea către unitate și modernizare.

c. Unirea Principatelor Române (1859) - La 5 ianuarie 1859, in Adunarea electivă de la

Iași a fost ales Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei. La 24 ianuarie 1859, la
București, într-o atmosferă de entuziasm național, Adunarea electivă l-a ales ca domn tot
pe Al.I. Cuza. Prin dublaalegere, Cuza devine domnitorul unic al românilor, punând
Marile Puteri în fața faptului împlinit. În cadrul Conferinței de la Paris (martie-
septembrie 1859) Marile Puteri au recunoscut dubla alegere a lui Cuza, iar în decembrie
1861, în cadrul Conferinței de la Constantinopol, acestea recunosc unirea deplină a
celor două Principate doar pe timpul domniei lui Cuza.

Fișă de lucru:

Subiectul I. Citiţi cu atenţie sursa de mai jos:

„Tratatul de pace de la Paris (1856) a mai stabilit consultarea populaţiei celor două principate
în privinţa [...] organizării lor. Divanurile ad-hoc, alese în 1857, au cerut unirea Moldovei şi Ţării
Româneşti într-un singur stat numit România, condus de un prinţ aparţinând unei dinastii
europene şi beneficiind de autonomie şi neutralitate. [...]
Turcia, Austria şi Anglia erau împotriva constituirii unui stat român: Istanbulul şi Londra,
interesate în păstrarea integrităţii Imperiului otoman, îl considerau un pas al moldo-muntenilor
spre independenţă, iar Viena se temea de atracţia pe care el avea să o exercite asupra românilor
din Imperiul austriac. Reunite în Conferinţa de la Paris (1858) au hotărât ca principatele să
rămână entităţi politice separate, avându-şi fiecare domnul şi adunarea sa, dar să se numească
Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti [...].
Opoziţiei marilor puteri europene, românii din Principate le-au răspuns cu un act de mare abilitate
politică.
Întrucât Convenţia de la Paris nu interzicea explicit alegerea aceleiaşi persoane ca domn în
ambele principate, unioniştii l-au ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei (5
ianuarie 1859), apoi şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie 1859).” (F. Constantiniu, O istorie sinceră
a poporului român)
Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiţi domnul Moldovei și al Țării Românești, precizat în sursa dată.
2. Precizaţi secolul la care se referă sursa dată.
3. Menţionaţi documentul internațional din 1856 și prevederea acestuia, la care se referă sursa
dată.
4. Menționați trei state potrivnice înfăptuirii statului român.
5. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la solicitările românilor exprimate în
Divanurile ad-hoc.