Constituirea statului român modern

Unirea Principatelor a fost, din punct de vedere politic, ideea centrală a perioadei care a
urma revoluției de la 1848. Mișcarea unionistă și efortul de modernizare s-au desfășurat într-un
context internațional dificil, ostil aspirațiilor naționale românești. Emigrația românească a adresat
numeroase memorii la Paris și Londra, iar diferite articole favorabile unirii au fost publicate în
presa franceză, engleză și italiană.

Situația europeană creată în urma războiului ruso-otoman din 1853-1856 (războiul din
Crimeea) a favorizat discutarea ”chestiunii românești” cu ocazia Tratatului de pace de la Paris
(1856), care a consemnat înfrângerea Rusiei. Marile puteri participante nu au ajuns la un consens
în privința unirii Principatelor, urmând a fi organizate alegeri pentru întrunirea, la Iași și la
București, a unor Divanuri (Adunări) ad-hoc, care să exprime eventuala dorință de unire a
românilor.

Dezbaterile Adunărilor ad-hoc (1857) s-au finalizat cu adoptarea câte unei rezoluții (cu
conținut asemănător în ambele Principate), cuprinzând propunerile adresate marilor puteri:

- unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România,

- prinț străin cu moștenirea tronului ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei și ai cărei
moștenitori să fie crescuți în religia țării,

- neutralitatea noului stat, sub garanția marilor puteri,

- puterea legislativă să fie încredințată unei adunări în care să fie reprezentate ”toate interesele
nației”.

Hotărârile adunărilor ad-hoc au fost aduse la cunoștința marilor puteri în 1858, în cadrul
unei conferințe care a avut loc la Paris; aici a fost adoptată Convenția de la Paris (august 1858)
ce stabilea, prin acordul celor 7 puteri garante, statutul internațional al Principatelor și
organizarea internă a acestora:

- unirea formală a celor două principate sub numele de ”Principatele Unite ale Moldovei și
Valahiei”, aflate sub suzeranitate otomană și garanția colectivă a Marilor Puteri,

- cele două țări urmau să fie conduse separat de 2 domni, două guverne, două adunări
reprezentative,

- erau înființate la Focșani două instituții comune - Comisia Centrală și Înalta Curte de Casație,

- alcătuirea de adunări elective pe baza votului censitar, care să aleagă domnii Principatelor.

Misiunea de a organiza alegerile pentru adunările elective a revenit caimacamilor (câte 3

pentru fiecare principat). În Moldova, ”partida națională”, care era puternică în adunarea

Prevederile conventiei de la Paris

electivă, a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn al Moldovei cu
unanimitate de voturi pe 5 ianuarie 1859. În Țara Românească, adunarea electivă era dominată
de conservatori, care se opuneau unirii, dar erau scindați. Singura soluție pentru realizarea unirii
era alegerea lui Cuza și în Țara Românească, astfel încât aici este mobilizată populația
Bucureștiului pentru a pune presiune. În consecință, pe 24 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza
este ales domn și în Țara Românească. Astfel, unirea s-a realizat prin dubla alegere a Lui Al. I.
Cuza, profitând de un context internațional favorabil, urmând calea plebiscitar-diplomatică și
impunând ”politica faptului împlinit”.

Domnia lui A.I. Cuza (1859-1866) a avut în vedere realizarea mai multor reforme în plan
intern, menite să consolideze unirea, precum și recunoașterea dublei alegeri.

În plan extern, în perioada martie-august 1859, în cadrul Conferinței de la Paris, Marile

Puteri recunosc dubla alegere. Pasul următor era recunoașterea unirii depline a celor două
Principate, lucru realizat în noiembrie 1861, în timpul conferinței puterilor de la Constantinopol.

În plan intern, domnia lui Cuza cunoaște 3 perioade:

a) 1859-1862: perioada consolidării unirii prin unificarea serviciilor vamale, poștale și de

telegraf, unificarea cursului monetar, a armatei, a legislației. București a devenit capitala țării și
s-a întrunit primul guvern unic condus de Barbu Catargiu (22 ianuarie 1862)

b) 1862-1864: perioada realizării reformelor în cadrul regimului constituțional instituit prin

Convenția de la Paris:

- 1863 - legea secularizării averilor mănăstirești: un sfert din suprafața arabilă a țării (averile
mănăstirilor, inclusiv ale celor închinate) au intrat în proprietatea statului (au fost create loturi de
pământ care au fost atribuite țăranilor prin legea agrară).

c) 1864-1866: regimul guvernării autoritare a lui Alexandru Ioan Cuza, întemeiat pe Statutul
dezvoltător al Convenției de la Paris.

Pe 2 mai 1864, Cuza adoptă un nou act cu valoare constituțională, Statutul dezvoltător al
Convenției de la Paris, care sporea atribuțiile domnului, dar înființa și o nouă cameră legislativă,
Corpul ponderator (viitorul Senat); politica sa autoritară a determinat reunirea opoziției într-o
”monstruoasă coaliție” care a organizat lovitura de stat de la 11 februarie 1866, în urma căreia
Cuza a fost silit să abdice.

Principalele reforme adoptate în această perioadă:

- legea electorală (2 iulie 1864): este menținut votul censitar, dar cu un cens mai scăzut
(48 lei la sate și 100 lei la orașe), ceea ce conduce la creștere numărului alegătorilor; aceștia sunt
împărțiți în alegători primari (care votau prin delegație, 1 la 100) și alegători direcți (votau direct,
dacă plăteau impozit minim 4 galbeni).
 - legea agrară (14 august 1864): emanciparea clăcașilor prin răscumpărare,
împroprietărirea țăranilor cu loturile în folosință în funcție de puterea economică (numărul de
vite); răscumpărarea lotului se făcea în 15 ani, iar loturile nu putea fi înstrăinate timp de 30 ani;
se desființa claca, dijma, carele de lemne și alte obligații datorate proprietarilor fie în natură, fie
în bani. Se instituia libertatea de mișcare a țăranului proprietar, precum și libertatea de
transmitere a pământului la urmași. În total, au fost împroprietărite 463.544 familii de țărani cu
1.180.311 hectare.

- legea instrucțiunii publice (7 decembrie 1864): învățământul primar devine gratuit și

obligatoriu; liceul avea 7 clase, cu o pondere importantă a disciplinelor umaniste; școlile de
agricultură, arte, meserii și comerț și pregătire pedagogică a viitorilor dascăli erau incluse în
sistemul de învățământ tehnic și profesional. În 1860 se înființa Universitatea de la Iași, iar în
1864 cea de la București.

- legea organizării armatei: toți românii între 20 și 50 de ani pot fi mobilizați

- introducerea codului civil: modernizarea sistemului juridic.

Reformele adoptate în timpul domniei lui A.I. Cuza au favorizat procesul de modernizare
a societății românești în spiritul programului pașoptist și pe cel de consolidare a statului modern
român. Ele au pus bazele organizării instituționale a statului român modern, creionând evoluția
acestuia spre o societate de tip occidental.

Constituirea statului român modern a avut o importanță deosebită pentru societatea

românească, deoarece românii îndeplineau primul obiectiv major al luptei de emancipare
națională prin crearea nucleului politico-teritorial care va sta la baza celorlalte obiective
naționale - independența și desăvârșirea unității naționale.