“Am redescoperit ceea ce scriitorii au știut întotdeauna (și ceea ce ne-au

spus de atâtea ori) cărțile vorbesc mereu despre alte cărți și orice
istorisire povestește o istorisire deja povestită”

Cărți care s-au născut din alte cărți, cărți care mi-au deschis alte cărți

Cărțile, dincolo de propria natură, au tendința de a se afla într-un

constant raport de osmoză cu scriitorul, fiind influențabile reciproc.
Totodată, această coeziune este asigurată de revelația scriitorului
inspirată la rându-i dintr-o altă literatură, ce preschimbată în conformitate
cu stilului individual al scriitorului, apare sub forma unui nou contur,
înfățișându-se nouă cititorilor sub aspectul unei noi transfigurări
semantice. În aceste condiții, “cărțile vorbesc mereu despre alte cărți și
orice istorisire povestește o istorisire deja povestită”, fapt datorat viziunii
creatorului ce dorește o abordare diferită asupra aceluiași subiect deja
existent.

A priori, este de notorietate publică faptul că intertextualitatea dă șansa

unei noi interpretări de către cititorul avizat în raport cu literatura. Așadar
“cărțile care deschid alte cărți” ne oferă destinații unde putem merge
chiar dacă trebuie să rămânem acolo unde suntem. Cu alte cuvinte, o
carte ce duce spre o alta este precum un labirint criptic în care fiecare
cale este o ieșire spre noi orizonturi a cunoașterii.

În acest sens, creatorii unei astfel de opere sunt ghidați direct de

divinitate, contopită sub forma unei voci a conștiinței ce dă curs
gândurilor. În totalitatea sa, un astfel de scriitor este un nucleu literar ce
dă naștere unor noi concepții. Pe această notă, cred că este o obligație
de o solidaritate morală să-l menționez în acest caz pe Liviu Rebreanu și
romanul său “Adam și Eva”. În cadrul acestui roman, firul epic se
desfășoară de-a lungul a șapte vieți ale aceluiași suflet , care încearca
sa se unească cu sufletul pereche. Cifra șapte și multiplii ei apar deseori
în structurarea cărții (șapte vieți, șapte capitole cu șapte părți fiecare),
semnificând împlinirea vremii și desăvârșirea lumii, simbol inspirat chiar
din Biblie. De asemenea, nevoia de contopire cu sufletul pereche și
predestinarea aparțin mitului antic al androginului, mai precis lui Platon.
Un alt aspect este Metempsihoza, un element al spiritualitatii orientale
ce a fost abordată chiar și de Eminescu , în nuvela „Avatarii faraonului
Tla”. Astfel, Liviu Rebreanu prin complexitatea operei sale inspirate din
miturile diverselor popoare, reușește să intercaleze literatura cu diverse
aspecte culturale și filosofice.

Totodată, ca urmare a elanului creației, cititorii avizați ar trebui să

fie capabili de a intercepta chiar și cea mai mică aluzie către o altă operă
literară, pentru că doar așa poate fi înțeleasă plenar chintesența
literaturii. Pe această cale, o altă operă literară ce însumează în paginile
sale diverse trimiteri intertextuale este romanul “Și a fost noapte.. “ de
Aureliu Busuioc. Prin procedeele intertextuale etalate intenţionat în titlul
romanului şi titlul primului capitol “Exodul” se evocă o relaţie intertextuală
cu mitul biblic, în care elementul paratextual reprezintă intriga romanului,
dar şi o prezicere la ceea ce va urma în acțiunea romanului, și anume
emigrarea Lenţei Velceva. Aici „exodul” reprezintă atât părăsirea ţării, a
casei părinteşti, cât şi eliberarea din calvarul sovietic.

Pentru a încheia, țin să fiu de acord cu cele expuse de Umberto

Eco, deoarece atunci când “orice istorisire povestește o istorisire deja
povestită”, poți fi sigur că acea operă este edificată pe o bază solidă,
fermă și inoxidabilă. În aceeași măsură, cred că inspirația din alte opere
reprezintă un mod de a te descoperi pe sine, de a descoperi tainele lumii
și de a-i ajuta pe alții să se regăsească în propriul haos. Iar atâta timp
cât “cărțile vor vorbi despre alte cărți” va exista o unitate a literaturi, o
legătură a trecutului cu prezentul și a prezentului cu viitorul.