Aurora polara

Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe cerul

nocturn în regiunile din proximitateazonelor polare, ca rezultat al impactului particulelor de vânt
solar în câmpul magnetic terestru. Când apare în emisfera nordică, fenomenul e cunoscut sub
numele de aurora boreală, termen folosit inițial de Galileo Galilei, cu referire la zeița romană a
zorilor,Aurora, și la titanul care reprezenta vânturile, Boreas. Apare în mod normal în intervalele
septembrie-octombrie și martie-aprilie. Înemisfera sudică, fenomenul poartă numele de auroră
australă, după James Cook, o referință directă la faptul că apare în sud.

Fenomenul nu este exclusiv terestru, fiind observat și pe alte planete din sistemul solar,

precum Jupiter, Saturn, Marte și Venus. Totodată, fenomenul este de origine naturală, deși poate
fi reprodus artificial prin explozii nucleare sau în laborator.

Mecanism
Aurora apare în mod obișnuit atât ca o strălucire difuză cât și ca o cortină extinsă în spațiu
orizontal. Câteodată se formează arcuri care își pot schimba forma permanent. Fiecare
cortină este compusă dintr-o serie de raze paralele și aliniate pe direcția liniilor de câmp
magnetic, sugerând faptul că fenomenul de pe planeta noastră este aliniat cu câmpul
magnetic terestru. De asemenea, variabilitatea unor anumiți factori poate determina
formarea de linii aurore de tonalități și culori diferite.

Aurora polară terestra

Aurora polară terestră e provocată de ciocnirea unor particule încărcate electric (de
exemplu electroni) din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei terestre,
aflate la altitudini de peste 80 km. Aceste particule electrice au o energie de 1 până la 15 keViar
coliziunea lor cu atomii de gaz din atmosferă determină energizarea acestora din urmă. Prin
fiecare coliziune o parte din energia particulei este transmisă atomului atins, într-un proces de
ionizare, disociere și excitare a particulelor. În timpul ionizării, electronii se desprind de atom,
care încarcă energie și determină un efect de ionizare de tip domino în alți atomi. Excitația rezultă
în emisie, ducând atomul în stări instabile, dat fiind că aceștia emit lumină în frecvențe specifice
când se stabilizează. Dacă procesul de stabilizare aoxigenului durează până la o
secundă, azotul se stabilizează și emite lumină instantaneu. Acest proces, esențial în
formarea ionosfereiterestre, este comparabil cu cel ce stă la baza ecranului de televizor:
electronii ating suprafața de fosfor, alterând nivelul de energie al moleculelor, fapt care rezultă în
emisiunea de lumină.

În general, efectul luminos este dominat de emisiunea de atomi de oxigen în straturile superioare
ale atmosferei (aproximativ 200 de kilometri de altitudine), care produce tonalitatea verde. Când
se produc furtuni puternice, straturile inferioare ale atmosferei sunt atinse de vântul solar (la
aproximativ 100 de kilometri altitudine), producând tonalitatea roșu închis prin emisiunea de
atomi de azot (predominantă) și oxigen. Atomii de oxigen emit tonalități de culori variate, deși, de
cele mai multe ori, se întâlnesc roșul sau verdele.

Fenomenul poate apărea și ca o luminescență ultravioletă, violetă sau albastră, datorată atomilor

de azot, prima dintre acestea putând fi foarte bine observată din spațiu (dar nu de pe Pământ,
pentru că atmosfera absoarbe razele UV). Satelitul NASA Polar a observat efectul în raze X,
imaginile ilustrând precipitații de electroni de energie ridicată.

Interacțiunea între moleculele de oxigen și azot, ambele generatoare de tonalități ale culorii
verde, creează efectul de „linie verde aurorală”. În același fel, interacțiunea dintre acești atomi
poate produce efectul de „linie roșie aurorală”, deși mai rar și prezent în altitudini mai ridicate.

Planeta noastră este atinsă permanent de vânturi solare, fluxuri rarefiate de plasmă caldă (gaz de
electroni liberi și cationi) emise deSoare în toate direcțiile, ca rezultat al temperaturii înalte
a coroanei solare, stratul exterior al stelei. Pe durata furtunilor magnetice, fluxurile pot fi mai
puternice, asemenea câmpului magnetic interplanetar apărut între două corpuri celeste,
determinând conturbareaionosferei în răspuns la furtuni. Asemenea tulburări afectează calitatea
comunicațiilor radio sau a sistemelor de navigare, putând afecta astronauții din aceste
regiuni, celulele solare ale sateliților artificiali, indicația busolelor și acțiunea radarelor. Acțiunea
ionosferei este complexă și dificil de modelat, îngreunând prezicerea fenomenelor de acest tip.

Magnetosfera terestră este o regiune din spațiu dominată de câmp magnetic. Ea se constituie ca

un obstacol în drumul vântului solar, cauzând dispersarea sa pe sensul de întoarcere. Lățimea sa
este de aproximativ 190 000 Km, iar în timpul nopților o lungăcoadă magnetică se extinde pe
distanțe chiar și mai mari.

Aurorele sunt încadrate în general în regiuni cu format oval, apropiate polurilor magnetice. Când
activitatea efectului este calmă, regiunea dispune de o dimensiune medie de 3 mii de kilometri,
putând varia până la 4 sau 5 mii de kilometri când vânturile solare se intensifică.

Sursa de energie a aurorelor este dată de vânturile solare care circulă pe Terra.

Atât magnetosfera, cât și vânturile solare pot conduce electricitate. Este cunoscut faptul că dacă
două conductoare electrice legate într-un circuit electric sunt introduse într-un câmp magnetic, iar
unul dintre ele se deplasează în jurul celuilalt, în circuit este generat un curent electric.
Generatoarele electrice și dinamurile utilizează acest principiu, însă conductoarele tradiționale
pot fi înlocuite de plasme sau chiar alte fluide. În acest context, vântul solare și magnetosfera
sunt fluide conductoare de electricitate cu mișcare relativă, fiind astfel capabile să genereze
curent electric, care produce efect luminos.

Cum polurile magnetice și geografice ale planetei noastre nu sunt aliniate, în același fel regiunile
aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic. Cele mai bune puncte de observație a aurorelor se
găsesc în Canada pentru aurorele boreale și pe insula Tazmania sau în sudul Noii
Zeelande pentru aurorele australe.

Auroră cauzată de testul nuclearamerican Starfish Prime

Auroră artificială
Aurorele se pot forma de asemenea prin explozii nucleare în straturile superioare
ale atmosferei (la 400 km). Acest fenomen a fost demonstrat prin aurora artificială creată în
urma testului nuclear american Starfish Prime la 9 iulie 1962. Atunci, cerul din regiuneaOceanului
Pacific a fost iluminat de către auroră pentru mai mult de șapte minute. Acest efect a fost
anticipat de omul de științăNicholas Christofilos, care lucrase la alte proiecte referitoare la
exploziile nucleare. Potrivit veteranului american Cecil R. Coale, anumite hoteluri din Hawaii au
organizat petreceri ale bombei curcubeu pe acoperișurile lor pentru a acompania
proiectul Starfish Prime, contrazicând rapoartele oficiale care indicau aurora artificială ca
improbabilă. Fenomenul a fost filmat pe Insula Samoa, situată la o distanță de 3 200 Km de
insula Johnston, locația exploziei.

Simulări ale efectului în laborator au început să fie produse la finalul secolului XIX de către omul
de știință norvegian Kristian Birkeland, care a demonstrat, utilizând o cameră de vid într-o sferă,
că electronii erau atrași de regiunile polare ale sferei. Recent, cercetătorii au reușit să creeze un
efect auroral de culoare verde, cu vizibilitate redusă pe Terra, emițând raze radio pe cerul
nocturn. La fel ca în cazul fenomenului natural, particulele atingeau ionosfera, stimulând
electronii din plasmă. La ciocnirea electronilor cu atmosfera terestră erau emise razele de lumină.
Acest experiment a adus noi informații despre efectele ionosferei în comunicațiile prin radio.
Auroră pe Jupiter. Punctul luminos din extremitatea stângă reprezintă limitacâmpului magnetic exercitat de
satelitul Io, în timp ce punctele de mai jos sunt provocate de Ganymede și Europa

Atât Jupiter cât și Saturn posedă câmpuri magnetice mult mai puternice decât cele terestre
(Uranus, Neptun și Mercur sunt de asemenea magnetice) și dispun ambele de centuri de radiații.
Efectul de auroră polară a fost observat pe ambele planete, mai clar, cu telescopul Hubble.[3]

Aceste efecte de auroră par să fie provocate de vânturile solare. Pe de altă parte, lunile planetei
Jupiter, în special Io, sunt la rândul lor surse importante producătoare de aurore. Aurorele sunt
formate de curenții electrici din câmpul magnetic, generați de mecanismul de dinam relativ la
mișcările de rotație a planetei și de translație a lunii sale. În particular, Io are vulcani activi și
oionosferă, iar curenții săi generează emisiunea de unde radio, fenomen studiat din 1955.[3]

Ca și cele terestre, aurorele de pe Saturn creează regiuni ovale totale sau parțiale în jurul polului
magnetic.[3] Pe de altă parte, aurorele produse pe această planetă durează de obicei zile, spre
deosebire de cele terestre care durează abia câteva minute. Evidențele[4] arată că emisiile de
lumină din cadrul fenomenelor de auroră produse pe Saturn sunt datorate participării emisiilor de
atomi de hidrogen.

Sonda spațiala Mars Express a detectat în 2004 o auroră pe Marte. Marte deține un câmp
magnetic mai slab decât cel terestru, iar până la acel moment se credea că lipsa unui câmp
magnetic puternic ar face imposibilă apariția unui asemenea efect[3][5]. S-a constatat că sistemul
de aurore de pe Marte este similar celui de pe Terra, fiind comparat cu furtunile de slabă și medie
intensitate petrecute pe Pământ. Cum planeta se plasează întotdeauna cu latura sa diurnă spre
planeta noastră, observarea efectelor de auroră e posibilă doar prin intermediul misiunilor
spațiale care să învestigheze partea nocturnă a planetei roșii.

Venus, care nu posedă un câmp magnetic, prezintă de asemenea fenomenul de auroră, prin care
particulele atmosferice sunt ionizate în mod direct de către vânturile solare, fenomen prezent de
asemenea pe Pământ.[3]

Istoricul cercetărilor
Aurorele boreale sunt studiate la nivel științific încă din secolul XVII.
În 1621, astronomul francez Pierre Gassendi a descris fenomenul observat în sudul Franței. În
același an, astronomul italian Galileo Galilei a început investigarea fenomenului ca parte dintr-un
studiu referitor la mișcările astrelor cerești. Faptul că raza acoperită de studiul său era continentul
european s-a concretizat în observarea fenomenului în nordul continentului, de unde numele de
auroră boreală. În secolul XVIII navigatorul englez James Cook a constatat prezența fenomenului
observat de Galileo în Oceanul Indian, botezându-l aurora australă. De atunci a devenit clar că
efectul nu era exclusiv emisferei nordice terestre, motiv pentru care a apărut denumirea de
auroră polară. În aceeași epocă, astronomul britanic Edmond Halley a emis ipoteza potrivit căreia
câmpul magnetic terestru ar fi legat de fenomenul de formare a aurorelor boreale.
În 1741, Hiorter și Anders Celsius au fost primii care au înregistrat evidențe ale controlului
magnetic când se observau aurorele.

Experimentul lui Kristian Birkeland cu camere de vid

Henry Cavendish a calculat în 1768 altitudinea la care apare fenomenul, însă a fost abia
în 1896 când prima auroră a fost reprodusă în laborator de către Kristian Birkeland. Omul de
știință, a cărui experimente în camera de vid cu raze de electroni și sfere magnetice au
demonstrat că electronii se orientau spre regiunile polare, a propus în 1900 ipoteza conform
căreia electronii din auroră ar proveni din razele solare. Această presupunere este problemtică
datorită lipsei de dovezi în spațiu, nemaifiind considerată valabilă în cercetarea actuală.
Birkeland [6] a dedus totodată în 1908 orientarea de la est la vest a curenților magnetici.

Alte evidențe ale legăturii dintre fenomen și câmpul magnetic sunt registrele statistice ale
aurorelor polare. Elias Loomis (1860) și, mai târziu, Hermann Fritz (1881)[7] au stabilit că aurora
apare de principiu într-o regiune de forma unui inel pe o rază de aproximativ 2500 de kilometri
depărtare de polul magnetic terestru. Loomis a descoperit totodată legătura dintre formarea
aurorelor și activitatea solară, observând ocurența aurorelor boreale în Canada, într-un interval
de 20 până la 40 de ore după o erupție solară.

Auroră polară produsă în laborator

Lucrările lui Carl Stormer în domeniul mișcării particulelor electrificate în câmp magnetic au
facilitat comprehensiunea mecanismului de formare a aurorelor. În deceniul 1950 a fost
descoperită emisia de materie a Soarelui, denumită vânt solar, efect care explică, între altele, și
poziționarea cozii cometei, întotdeauna opusă față de Soare. Această teorie a fost formulată de
fizicianul american Newman Parker în 1957, fiind confirmată în anul următor de satelitul Explorer
I. Începând de atunci, explorarea spațială a permis augmentarea cunoștințelor despre aurorele
terestre, și totodată observarea fenomenului pe alte planete, ca Jupiter și Saturn.

James Van Allen a invalidat în 1962 teoria potrivit căreia aurora constituie excesul centurii de
radiații. El a demonstrat că gradul mare de disipare a energiei aurorei ar seca rapid întreaga
centură de radiații. Curând după aceea s-a constatat că cea mai mare parte a energiei rezidă
în cationi, în timp ce particulele aurorei sunt aproape întotdeauna electroni cu energie relativ
scăzută.

În 1972 s-a descoperit faptul că aurorele și curenții magnetici asociați lor produc o puternică
emisie de radio de 150 kHz, efect ce poate fi observat doar din spațiu.

Fenomenul în cultura populară

Sunetele aurorei
În decursul istoriei, diverse persoane au scris și vorbit despre sunete asociate fenomenului de
auroră. Exploratorul danez Knud Rasmussen menționa acest efect în 1932 în descrierea tradițiilor
folclorice ale eschimoșilor din Groenlanda. Aceleași sunete sunt menționate în același context de
antropologul canadian Ernest Hawkes în 1916. Caius Cornelius Tacitus, un istoric din Roma
antică, scria în opera sa „Germania” că locuitorii Germaniei susțineau perceperea acelorași
sunete [8].

Actualmente, diverse persoane continuă să relateze despre aceste sunete, în ciuda faptului că
înregistrări ale lor nu au fost publicate niciodată și ținând cont că există suspiciuni științifice
serioase la ideea cum că asemenea sunete provocate de aurore au fost auzite. Energia aurorelor
și alți factori fac improbabilă atingerea solului de către aceste sunete, iar sincronizarea sunetelor
cu modificările vizibile ale aurorei intră în conflict cu decalajul de timp necesar propagării
sunetului pentru ca acesta să fie auzit. Anumite persoane speculează că fenomenele
electrostatice induse de aurore pot explica sunetele.

Aurora în folclor
Aurora boreală

În ciuda unei descrieri marcante, nu sunt relatări în literatura scandinavă care să susțină această
afirmație. Deși activitatea aurorală este frecventă astăzi în Scandinavia și Islanda, e posibil ca
polul nord magnetic să fi fost situat destul de departe de această zonă în secolele anterioare
documentării mitologiei nordice, explicându-se astfel lipsa de referințe.[10].

Prima mențiune despre norðurljós în mitologia nordică se regăsește în cronica Konungs

Skuggsjá (1250). Autorul său a auzit despre fenomen de la compatrioții săi întorși
din Groenlanda și furnizează trei explicații: că oceanul ar fi fost înconjurat de focuri vaste, că
razele solare ar fi putut atinge „latura nocturnă” a lumii sau că ghețarii ar putea stoca energie așa
încât să devină fluorescenți.

Auroră boreală văzută de pe Stația Spațială Internațională

Un vechi nume scandinav pentru Luminile Nordului se traduce ca fulger de scrumbie. Se credea

că luminile erau reflexe lansate de mari maldăre de scrumbii spre cer. O altă sursă scandinavă se
referă la focurile care înconjoară extremele nordică și sudică a lumii. Această sursă evidențiază
faptul că nordicii au reușit să se aventureze în Antarctica, deși o singură referință este
insuficientă pentru a extrage o concluzie solidă.

Numele finlandez pentru auroră este revontulet, care semnifică focuri de vulpe. Potrivit legendei,

vulpile de foc trăiau în Laponia, iarrevontulet erau scânteile pe care le scoteau acestea cu cozile
lor.

În estoniană se cheamă virmalised, spirite din regate înalte. În anumite legende acestea au

caracter negativ în timp ce în altele sunt personaje pozitive.

Poporul Sami credea că omul trebuia să fie liniștit și silențios când era văzut de luminile nordului
(denumite guovssahasat în limba sa). A lua în derâdere luminile nordului sau a cânta despre ele
era considerat a fi periculos, putând cauza luminile să descindă și să ucidă persoana în
cauză. Algonchinii credeau că luminile erau strămoșii lor dansând în jurul unui foc ceremonial. În
folclorul inuit, aurora boreală era compusă din spiritele morților care jucau fotbal cu cranii umane
în ceruri. Inuiții foloseau totodată aurora pentru a-și chema copii acasă înainte de lăsarea
întunericului, susținând că dacă o persoană scotea sunete în prezența ei, aurora ar fi coborat și
ar fi incendiat-o.

Poză a unei aurore australe făcută în2005 de satelitul NASA IMAGE, suprapusă digital peste „Blue Marble”

În folclorul leton, în special dacă este de culoare roșie și apare iarnă, aurorele sunt considerate a
fi sufletele războinicilor morți, semn precursor unui mare dezastru (război sau foamete).