Motivul cărții în opera lui Tudor Arghezi – de Maria Pană

Modernismul este un curent literar ce s-a manifestat începând cu sfârșitul secolului al

XIX-lea. Printre caracteristicile acestuia se numără ermetismul, ambiguitatea exprimării,
utilizarea unui vocabular tehnic și neologic, prin coborârea poeziei în realitatea concretă,
îmbinată cu abstract, dar și prin folosirea unor simboluri personale, conturate de noutatea
metaforei.

O figură reprezentativă pentru modernism în literatura română este Tudor Arghezi,

scriitor a cărui activitate literară se desfășoară între anul 1880 până în 1967. Autorul susține
temele moderniste, formând o sferă de motive literare, în centrul căreia se regăsește motivul
cărții. Acesta este bine conturat în opere precum „Testament”, „Ruga de seară” și „Ex Libris”.

Arta poetica Testament ilustrează unitatea de concepție și de viziune a lui Tudor

Arghezi asupra existentei. În opinia lui Arghezi, poetul este un creator orgolios, dublu
determinat, pe de-o parte de pământ, principiu al germinației eterne și pe de altă parte de
cuvânt, semn al revelației în spirit. Tema poeziei este concepția asumată a poetului de a
echilibra tensiunile dintre „slova de foc” (metafora pentru inspirație) și „slova făurită”
(metafora pentru meșteșug) în creația cu valoare testamentară. Aceasta este surprinsă în
context prin intermediul motivului central al poeziei. Acesta este cel al cărții, care
simbolizează ideea de cunoaștere, de legătură spirituală între generații, pentru că ea
oglindește „seara răzvrătită" a strămoșilor ce au urcat „prin râpi si gropi adânci”, dar și ideea
de trudă, de meșteșug. Cartea reprezintă, de asemenea, un argument al înnobilării celor care
au fost umiliți de-a lungul veacurilor trecute: „Ea e hrisovul cel dintâi al robilor”. Cartea este
simbol al inițierii, al începutului spiritual: „Cartea mea-i fiule, o treaptă”. Așadar, cartea e
privită ca moștenitoarea unei lungi tradiții, tradiția celor mulți, din al căror grai „cu-
ndemnuri pentru vite” poetul ivește „cuvinte potrivite”.

În „Rugă de seară”, poetul relevă puterea cuvântului pe care o dețin cărțile,

proclamându-se un demiurg care ar vrea să distrugă ce e rău și să înalțe o lume nouă: “Să-
mi fie verbul limba/ De flăcări ce distrug,/ Trecând ca șerpii când se plimbă;/ Cuvântul meu
sa fie plug/ Ce fața solului o schimă,/ Lăsând în urma lui belșug./ O! dă-mi puterea să
scufund/ O lume vagă, lâncezândă/ și să țâșnească-apoi, din fund,/ O alta, limpede și
blândă”. Această secvență dezvăluie adevăratul rol al cărții: prin puterea ei, cartea poate
schimba lumea în bine prin intermediul cunoașterii, al cărei „gardian” devine însuși autorul.

În cadrul operei „Ex libris”, poetul își expune direct sentimentele de afecțiune față de
carte, sub forma unui monolog liric adresat acesteia. Cartea, în sensul ei de suport al unei
opere literare, cu valoare estetică (cuvântul carte este însoțit de epitetul frumoasă, autorul
atribuindu-i o latura umană, personificată), de ocupant al unui spațiu într-o bibliotecă, este
rodul unui proces de creație. Ea este „încet gândită, gingaș cumpănită”, semn că intenția
autorului este atât de a exprima o idee, de a transmite un mesaj, un gând cât și de a alege
forma potrivită de exprimare a acesteia. Ea trebuie să fie capabilă să preia și să interpreteze,
să redea o emoție puternică precum un instrument muzical de înaltă clasă „vioara, singură,
ce cântă/ Iubirea toată pe un fir de păr”. În egală măsură, cu responsabilitate, să urmărească
adevărul, să fie un proces cât se poate de onest al autorului: „Şi paginile tale, adevăr,/S-au
tipărit cu litera cea sfântă”.
În concluzie, pentru Tudor Arghezi, cartea este ca o comoară a cunoașterii, ce ne leagă
și susține ca societate, dar cel mai important, și promisiunea unei lumi mai bune.