Primele patru versuri sunt strabatute de o tristete sfasietoare, de o stare pesimista a eului liric, exprimata

prin lirism subiectiv si evidentiata chiar din incipit: "Pierdut in suferinta nimicniciei mele". Seria
comparatiilor din urmatoarele doua versuri reliefeaza conceptia filozofica potrivit careia in lume
predomina raul, eul liric simtindu-se neinsemnat, confuz si nesigur, lipsit de aparare si stabilitate: "Ca
frunza de pe apa, ca fulgerul in chaos". Eul liric s-a inchinat cu evlavie "ca magul la soare si la stele"
pentru a i se ingadui patrunderea in "vecinicul repaos". Epitetul in inversiune "vecinicul repaos" are
valente metaforice, sugerand moartea, ca singura cale spre eternitate.
Titlul "Pierdut in suferinta" sugereaza chinul launtric, starea de deznadejde profunda a eului liric,
provocate de sentimentul izolarii si solitudinii in lume, tristetea sfasietoare pentru conditia de muritor,
pentru ca se simte condamnat la anonimat. Alcatuit dintr-un adjectiv metaforic -"pierdut"- semnifica faptul
ca sinele poetic este coplesit de framantari launtrice, de "suferinta", punctele de suspensie prelungind
starea de tristete si de meditatie asupra conditiei artistului in lume.

Eul liric imrpumuta pe rand cele doua ipostaze, masculine-feminin.
Perceptia principiului masculin asupra femeii cunoaste mai multe trepte, sugerate de
modificarea apelativelor: de la mititica la ce frumoasa, ce nebuna. Trecerea de la concret la
abstract de realizeaza prin trecerea de la epitet la metafora si simbol. In timp ce principiul
feminine are ca atribute sensibilitatea, candoarea si aminteste de un joc erotic, cel masculine
este contemplativ si meditativ.
Idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru. Simbolul codrului, des
intalnit in idila eminesciana, urmareste eternizarea sentimentelor, in mijlocul unui peisaj
spectaculos, feriti de resul lumii (simbolul luminisului). Izvorul asigura fondul musical al
idilei, identificandu-se cu eul liric si preluand starile acestuia.
Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este cea care adreseaza chemearea
spre iubre, aspira carte refacerea perfectiunii umane primordiale, redate de mitul
androginului. In schimb eul lyric este cel care se afla in ipostaza daimonului, investit cu
cunoastere si condamnat la singuratate. Astfel, idila Floare Albastra face trecerea de la
ipostaza paradisiacal a iubirii la cea demonica din Luceafarul.