Tema „Particularităţi ale poeziei de dragoste a lui Grigore Vieru”,

I. Motive dominante şi stări lirice atestate în poezia erotică a poetului.

II. Viziunea poetului asupra iubirii şi iubitei.
III. Modalităţi artistice atestate în poezia erotică a scriitorului.
I. Poezia de dragoste participă într-o măsură foarte însemnată – şi nu numai
prin numărul textelor – la constituirea integrităţii operei lui Grigore Vieru.
Tema respectivă este abordată într-un şir de poezii, cum ar fi: Cântec de
femeie, Tu, Pădure, verde pădure, De dragoste, Vreau să te văd, Dor,
Singuri, o, ca dorul, Iubitule, Blestem de dragoste, Leac divin ş.a. Însuşi
volumul Fiindcă iubesc este reprezentativ pentru poezia de dragoste a lui
Grigore Vieru. Motivele dominante atestate în lirica erotică a poetului sunt:
flacăra, lacrima, lumina, sărutul, inelul, soarele, dorul, neliniştea, pădurea,
femeia, bărbatul etc. Un motiv frecvent atestat este cel al dorului. În
viziunea poetului, dorul rămâne starea molipsitoare, mistuire, ce adânceşte
perspectivele trăirii. El vălură asemenea „râului roşiatic” ori asemenea
ierbii dese şi nimeni nu-i poate opri vălurarea („Vălură dorul / Des ca o
iarbă, / Parcă răspunde, / Parcă întreabă”, „Cine-i poate îngrădi /
Vălurarea?”). După afirmaţia criticului literar M. Cimpoi, dorul vierean este
„trăire care duce spre esenţă, evaluare 47 spre taină şi deci spre revelaţia
contopirii cu Totul cosmic” („M-am amestecat cu dorul / Ca sângele cu
izvorul, / M-am amestecat cu tine / Ca ce-aşteptă cu ce vine”). Un alt motiv
este cel al lacrimii. Având valoare de metafora-simbol, lacrima înregistrează
în poezia lui Vieru un întreg registru de trăiri. Fiind a timpului, ea pătrunde
în lutul sufletesc, punându-l sub zodia dorului şi devenind astfel expresia
acestui sentiment. Din această viziune rezultă şi imaginea „dorul – lacrimă,
ce mai plânge o dată după ce a fost plânsă” (Dor). Totodată, lacrima
înseamnă tensiune şi aşteptare, chin şi înălţare, leac divin („Iubire! Ram de
rouă sfântă, / Cânt unic, o, ce mă adaşti! / Asupra-ngândurării mele / Tu nu
plângi lacrima – o naşti”, Leac divin). Alte sensuri pe care le dobândeşte
acest motiv-simbol sunt: lacrima – filtrul prin care se vede lumea /
echilibrul durerii / semnul singurătăţii omului ca început al dramei sale
existenţiale, eliberare de povara intensităţii / vrajă. Pădurea, codrul,
marea, spaţii ale reveriei romantice, în lirica lui Vieru devin simboluri ale
înstrăinării de iubită („Nu mi-s dragi pe cer nici stele, / C-ai privit şi tu la ele.
/ Nici pădurea verde nu. / C-ai trecut prin ea şi tu”, Nu mi-s dragi), ale
căutării şi uitării („Draga i-a fugit. Cu altul. / S-a ascuns în codru. Uuu! / El a
 smuls pădurea toată, / Însă n-a găsit-o, nu”, „A plecat pe mări, s-o uite. /
Clătinat de ape-adânci”).
II.

La nivelul trăirilor organice, iubirea – „leac divin”, „ram de rouă sfântă”, „cânt
unic”, „vâlvătaie deasă, când se stinge, când se-aprinde” – e resimţită ca trăire
unică şi eternă („Pe tine doar te am pe lume / Și nu voi alte veşnicii”). Ea este
implorată mereu patetic („Iubeşte-mă, cât tânără mai sunt”, „Vreau să te văd,
femeie / Sau vino să mă vezi”). Iubita e gândită şi aşteptată cu ardoare fie
senzuală („Sărută-mă mereu, mereu”, „Te caută – eşti unde? – / A sânilor mei
lapte /.../ Revino, tu! / Vino, hai, sau eu la tine viu / Cântă-mă, cât tânără mai
sunt”), fie într-un spaţiu al arderii sacre. Sentimentul erotic este unul existenţial şi
are o dimensiune absolută („Te-am iubit aşa de tare / Că-nverzea pădurea-n
cale /.../ Și aşa de înainte / Mai departe de morminte”, Cântec; „Şi ne vom iubi
atât de tare şi aproape, / că nici simţi-vom, din nou, la rădăcină / cum ne seceră
aceeaşi grea lumină”, Cântec pentru femeie). Poetul caută sensul înalt al trăirii
erotice, transpunându-se într-o sferă ideală, „nemernicul foc” fiind metafora cea
mai sugestivă din întreaga lui lirică, iar „floarea focului” – expresia oximoronică ce
„închide dialectica erosului, îmbinarea stranie de zeitate şi demonie” (M. Cimpoi).
Sarea pizmei, presurată pe rănile sângerânde ale iubirii, este simbolul
imposibilităţii identificării ideale („Egali pân’ dimineaţă / Vom fi eu şi tu, /
Doamne, / Cum de-ncăpem în noapte, / Iar în lumină nu”). Eul liric rămâne de
unul singur în sfera ideală, unde-şi mai aşteaptă iubita. El nu cade pradă
amintirilor, ci continuă înverşunat să cunoască / să recunoască, în toată
plinătatea ei, starea trăită. Poezia de dragoste a lui Vieru este, în esenţă, un
elogiu adus femeii, văzută ca o făptură eternă, nelumească („De unde-a
coborât? / Făptură nelumească! / Rouă cerească / Pe gura uscată-a /
Pământului / Stelele sus / Or fi urmele-i / Toate cuvintele / Se topesc / În numele
ei”, „Iar tu, iubito,-mi vine / Să cred că eşti eternă”) sau ca „spic cosit” („Și-mi
cădeai în braţe / Spic cosit, iubito”). Identificată cu o taină, iubita devine fiinţa
sacră, ideală, unică. Astfel, ochii ei fac cerul mai tainic, părul ei, „înrourat ca
busuiocul, / Sfinţeşte aerul de sus”, genele-i „sărută pasărea în zbor / Şi locul
unde cântă” (Această ramură). „Lumină stinsă în lumină”, consubstanţială cu
natura, femeia se aseamănă până la confuzie cu vegetalul („Crezând că mângâi
părul tău / Eu mângâi jilavele ierbi. / Crezând că ochii îţi sărut, / Sărut izvoarele-n
amezi. / Crezând că ard la sânul tău, / A spicelor mă ard dogori. / Crezând că
numele-ţi şoptesc, / Se-acopăr teii dulci de flori. / Și pretutindeni eşti doar tu, /
 Frumoasa mea, doar tu, doar tu – / Lumină stinsă în lumină”). Idila dintre cei doi
înseamnă mai mult sărut şi privire. Sărutul are valoarea darului suprem („Sărută-
mă pe lacrimi / Să-ţi nasc copii frumoşi”). Într-un şir impresionant de poezii, iubita
ocupă locul mamei, eul liric trăind profund teama îndepărtării / înstrăinării de
femeia care i-a dat viaţă („Tu mereu ţineai capul / Spre umărul meu aplecat / Şi
părul tău lung şi superb / Curgea negru între noi / Asemenea unei cascade / Şi nu
mai era loc / Pentru mama, / Nu mai era loc”, Onomastică).

III. Susţinută de o mare idee despre iubire, cântând femeia, poezia lui Vieru este în
chip necesar solemnă, imnică, uneori gravă. Mai exact ea îşi găseşte formula,
care nu este însă foarte stabilă, căci seninătatea, bucuria, extazul, senzualitatea
se interpătrund cu neliniştea, tristeţea, acestea din urmă fiind determinate de
obsesia curgerii timpului, a sorţii schimbătoare şi a morţii inevitabile. Astfel, în
locul imnului apare elegia, care menţine gravitatea de ton şi de sentiment a
poeziei imnice. Modulaţiile de rugă, acordurile solemne de imn, cele uşor-
sentimentale de madrigal, tonalităţile elegiace, refrenele (Cântec), aliteraţiile şi
asonanţele – toate se suprapun graţios într-un registru melodic. Menţionăm şi
dialogismul ca procedeu compoziţional, atestat la nivelul chemărilor, invitaţiilor
galante (Iubitule), al îndemnurilor (Vreau să te văd, femeie), al şoaptelor,
adresărilor (A, iubite, A), al interogaţiilor (Dor, Femeie frumoasă), al invocaţiilor
(Rugă), al blestemelor (Blestem de dragoste). evaluare 49 Autorul recurge şi la
alte procedee de compoziţie, cel mai des întâlnite fiind inelul compoziţional
(Rugă, Dor), repetiţia-laitmotiv(Tu, Ramule), paralelismul compoziţional (Ce
tânără eşti!, Alb-albastru) şi antiteza compoziţională (Dacă). Un rol important îl
joacă interjecţia ca procedeu stilistic şi ca mod de exteriorizare a trăirilor
copleşitoare, a pasiunii, care irump într-un anumit moment (Singuri, o, ca
dorul). Construindu-şi discursul său liric, în mare parte, cu ajutorul metaforelor-
simbol, devenite motive sau laitmotive ale poeziilor, Grigore Vieru explorează
mai multe câmpuri lexicale, cum ar fi: cel al intensităţii (dogoarea, flacăra, jarul,
fulgerul, furtuna, arşiţa), al perspectivei (departele, aproapele, nesfârşitul,
eternul, efemerul), al vegetalului (roua, frunzele, florile, iarba, trandafirul, râul,
busuiocul), al cosmicului (cerul, soarele, stelele, luna, lumina, întunericul,
aerul), al sacralităţii (pâinea, ploaia, muntele, marea), al permanenţei (vatra,
codrul, pământul), al cromaticii (alb, verde, albastru) etc. În acest caz putem
vorbi despre diversitatea imaginilor sinestezice atestate în lirica viereană:
cromatice, auditive, tactile.