DORUL ÎN POEZIA BLAGIANĂ

Indiferent de atitudinile criticilor,sistemul filozofic al lui Blaga este o

prelungire a poeziei sale, de aceea, în domeniul liric, poetul lansează fertile întrebări,
chiar dacă nu răspunde definitiv la vreuna din ele.
Dorul în poezia lui L. Blaga are, ca şi la Eminescu, un ecou de durată a trăirii.
Mai întâi este dorul de ducă, de ieşire, de peregrinare în nesfârşit, în necunoscut, sete
de nou. Sufletul poetului este mânat de dor pe un alt tărâm, într - un alt spaţiu,
stimulat de elementele naturii şi se rătăceşte. Eroul liric este într-o stare de căutare,
simte o chemare spre infinit şi mister. Blaga ne introduce într-o atmosferă plină de
culori şi de trăsături plastice, de forme şi linii. Poetul creează două lumi paralele: una
concretă, redată prin semne clare, identificabile (soarele, marea, noaptea), cealaltă fiind
drumul dorului (al sufletului), neclar, în pierdere.

Soarele în răsărit-de sînge-şi spală-n mare

lăncile, cu care a ucis în goană noaptea
ca pe-o fiară.
Eu
stau pe ţărm şi sufletul - mi dus de-acasă.
S-a pierdut pe-cărare-n nesfîrşit şi nu-şi găseşte
drumul înapoi
(La mare)

Puterea magică a dorului se observă şi în textul blagian, dorul arde, luminează;

el este în stare să transforme clipele în eternitate, apropierea în depărtare. Dorul ca o
patimă, ca o dorinţă arzătoare se naşte şi când iubita este în preajma ta. Nu distanţa, ci
o lipsă de ordin fizic cauzează sentimentul. Spaţiul fizic nu coincide cu spaţiul
spiritual. Setos, poetul bea mireasma fiinţei iubite şi-i cuprinde lacom obrajii cu
palmele amândouă; gest pătimaş, transfigurat într-un “dor” pasional, posesiv. Dorul,
în acest context, este înţeles ca o dorinţă mistuitoare capabilă să creeze o vagă
incertitudine a spaţiului şi timpului. Patima erotică se întrepătrunde cu dorinţa
voluptuoasă, dorinţa se învecinează cu dorul unei inimi învolburate ca marea, iubirea
de o clipă tinde să se eternizeze prin tainice rodiri: Ne arde-apropierea, ochi în ochi,
cum stăm./ Şi totuşi tu-mi şopteşti:”Mi-aşa de dor de tine!”/ Aşa de tainic tu mi-o spui
şi dornic, parc-aş fi/ pribeag pe-un alt pământ. Eroul liric solicită ca, de exemplu,
cântecul iubitei să fie o aspiraţie de total, de veşnicie, prin iubire. Secretul magic al
transformării timpului (clipelor) în veşnicie rezidă din starea de dor. Dorul generează
speranţă şi dragoste, dar şi alte dimensiuni ale timpului şi spaţiului.

Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-odată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea-veşnicii.
(Dorul)
 Dorul în poezia lui L. Blaga obţine şi un sens de senzualism teluric. În fiinţa
umană şi în natură există o energie, o poftă de a trăi, un dor ascuns. Este o slavă a
lutului din noi care arde, a farmecului carnal. Dorul prin ipostazele erotice capătă
dimesiunile unui sentiment de minune cosmică. Dragostea realizează minunea de a se
naşte în cântecul femeii, mai bine spus, dorul naşte sufletul pe buzele unei femei.

Eu zac în umbra unor maci,

fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup
şi numai lut.
Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.

(În lan)

Dorul, aşa cum apare în poezia orală românească, deseori este o boală, o
tânjire a inimii. Mai degrabă o boală de dulce tristeţe, precum este la Eminescu. Este o
boală inexprimabilă, cauzată de absenţă, e o suferinţă mocnită şi prelungă a sufletului,
o melancolizare a universului. Această boală a spiritului nu se poate vindeca uşor.
Universul lui Blaga nu este un univers deprimant, pesimist, chiar dacă atinge totul în
om şi în natură. Dorul - boală la Blaga - este o punte de legătură ce leagă fiinţa noastră
de mister, de natură, de univers. Este o boală cu care mergem întruna, spre mit şi spre
orizont.

Vânt veşnic răsună

prin cetini de zadă.
Purces-am în lume
pe punţi de baladă.

Străbatem amurguri
cu crini albi în gură.
Închidem în noi un
sfârşit sub armură.

Purtăm fără lacrimi

o boală în strune
şi mergem de-a pururi
spre soare apune.

Răni ducem-izvoare-
deschise subt haină.
Sporim nesfârşirea
c-un cântec, c-o taină.
(Cântăreţi bolnavi)
 Dorurile leagă pe îndrăgostiţi şi le dau alte dorințe, aspiraţii. Câteodată, în
textul blagian, dorul este singurul care acoperă nu numai omul, dar şi natura; altădată
apare la plural. Dorul este definit şi ca o stare sufletească a celui care tinde, râvneşte,
aspiră la ceva. Dorul mai are, deci, pe lângă celelalte semnificaţii, şi pe aceea de
dorinţă, de aspiraţie şi chiar de visare. Viaţa este o ţesătură de doruri, de voinţe, de
dorinţe şi de neîmpliniri lăuntrice. Lumea e construită în mod ideal, e o lume posibilă
alcătuită prin doruri, lume care “niciodată nu va fi”. Dorul leagă, parcă printr-o punte
de vis, o lume de extaz şi de vrajă, cu o lume râvnită, posibilă, dar veşnic
schimbătoare, ca Fata Morgana. Dorul se află între amintirile de demult şi dorurile din
viitor. Lirismul blagian este asemănător celui eminescian. Dorul este iniţierea lumii,
iniţierea visurilor, dorinţelor de viitor.

Ne-om aminti cândva, târziu,

de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

Visând, întrezărim prin doruri -

latente- pulberi aurii -
păduri ce ar putea să fie,
şi niciodată nu vor fi.
(Risipei se dedă florarul)

Dorul este chemarea adâncă a sufletului şi a materiei, este voluptate şi nevoie

de împlinire. Acest “dor de pereche” este căutarea sentimentului compensatoriu. Dacă
dorul se naşte adesea dintr-o absenţă, de data aceasta dorul caută un alt dor, patima o
altă patimă (foamea în mare răspunde, creşte cu fluxul amar). Dorul este temperatuara
magmei sufletului nostru şi impuls al materiei aprinse a trupului:

Noaptea-i târzie, de august.

Orele -horele tac.
Cugetul, cumpăna, steaua
grea judecată îmi fac.

Murmură dor de pereche.

Patima cere răspuns.
Ah, mineralul în toate
geme adânc şi ascuns.

Sarea şi osul din mine

caută sare şi var.
Foamea în mare răspunde,
creştă cu fluxul amar.

Margine-mi este argila,

lege de-asemenea ea.
Sunt doar metalul în febră,
magmă terestră, nu stea.
(Noaptea la mare)
 În poezia lui L. Blaga, solitudinea nostalgică, dorul, se prezintă într-o gamă
nesfârşită de ipostaze, de la durerea plăcută la suferinţa arzătoare, de la nostalgia de
dorul mutabil, pribeag, la nostalgia – obsesie, la nostalgia visare. Poezia lui L. Blaga
trece fiorul mare al doinelor populare în combustia liricii moderne, procedând, ca
Brâncuşi, cu acelaşi lemn şi piatră, operă de iradiere a sensibilităţii moderne,
permutând înţelesurile vechi şi răspunzând unor înţelesuri ale liricii acestui secol.