REGATUL FRANC MEROVINGIAN

Francii sunt triburi de origine germanică, situate în zona Alsacia-Lorena (Lotaringia –

leagănul civilizației France), de o parte și de alta a Rinului. Ei au ocupat odată cu Marile
Migrații (409) nordul Galiei unde au întemeiat două regate care s-au găsit în conflict
pentru supremație: francii ripuari și francii salieni. În 481, francii salieni reușesc prin
Clodovech să își impună dominația asupra francilor ripuari, astfel formând Regatul
franc merovingian. În 486, Clodovech se creștinează în rit catolic, luând numele de botez
Clovis. În acest fel, acesta are de acum drept aliat Biserica Catolică care avea să îi
legitimeze cuceririle pe care le va face pentru a impune stăpânire francă în întreaga
Galie.
Odată ce au cucerit Galia romană, regii franci au căutat să își răsplătească războinicii
prin diferite avantaje materiale în scopul de a și-i face fideli. Principala răsplată
materială din această perioadă este pământul considerat cea mai sigură bogăție. Așadar,
regii franci s-au văzut nevoiți să confiște proprietățile funciare ale latifundiarilor galo-
romani și să le împartă acestor războinici 2/3 din respectiva proprietate.

Cei care primesc proprietățile le dețin viager, având obligația de a veni la oastea romană
cu o ceată de oameni înarmați pe propria lor cheltuială. Aceste proprietăți funciare
poartă numele de Beneficium.
Regele merovingian este stăpânul tuturor pământurilor și al oamenilor de pe ele.
Conform obiceiului cutumiar-german, fiind un teritoriu cucerit cu sabia, acesta puteau
dispune de aceste proprietăți, dăruindu-le supușilor sau fiilor lor.

Totuși, regii germanici trebuie să țină cont de faptul că pământul trebuie să producă
beneficii. Ei au nevoie de o adevărată armată de funcționari care să se ocupe de
strângerea roadelor. Deoarece populațiile germanice nu erau familiarizate cu sistemul
de repartizare și colectare a impozitelor, ei s-au folosit de funcționarii galo-romani care
cunoșteau deja aceste tehnici și intraseră deja în lumea lor. Astfel, se creează o nouă
aristocrație alcătuită din două ramuri: cea funciară (formată din rândul războinicilor
care dețin proprietățile) și cea funcționărească (compusă din funcționarii galo-romani).
Regii germanici au înțeles că este necesară reglementarea relațiilor social-economice
dintre populația germanică și cea autohtonă. Ei se folosesc de jurisdicția romană pentru
a crea noi coduri de lege care să facă acest lucru.
Politica economică dusă de regii merovingieni în a acorda pământuri războinicilor
pentru a îi fideliza se sfârșește prin a împărți întreaga țară acestora. Drept consecință,
se ajunge și la scăderea puterii militare și economice a regilor care, rămânând fără ce să
împartă, ajung să fie egali cu nobilii lor.
Ca reacție a aristocrației funciare la scăderea puterii regale, ea transformă proprietățile
în pământuri ereditare. În felul acesta asistăm la fărâmițarea teritorială și politică a
regatelor germanice încât regele devine din secolul al VIII-lea primus inter pares.
Cei care beneficiază de pe urma acestro evenimente sunt cei care se ocupă de curtea
regală. Astfel, în secolul al VIII-lea iau naștere trei mari familii de majordomi: Austrasia,
Burgundia și Neustria.
La începutul secolul al VIII-lea, triburile arabe aflate în nordul Africii trec Gibraltarul și
îi cuceresc pe vizigoți, formând emiratele. Având credință islamică, arabii doreau să
propage islamul dincolo de Pirinei și pregătesc o armată puternică pentru invadarea
Galiei.

La începutul secolului al VII-lea, șeful casei de majordomi Austrasia, Pepin de Heristal,

ridică o armată puternică pentru a își asigura propria stăpânire și chiar să se extindă.
Fiul sau, Carol Martel, moștenește puterea și funcția tatălui său, ajungând la conducere
în 714.

În 732, pericolul arab amenință Galia, însă bătălia decisivă dată la Poitres obține o
victorie strălucită care salvează creștinătatea. Victoria lui Carol Martel este apreciată
chiar de papalitate care îl consideră salvatorul creștinătății și îi trimite o solie pentru a
veni în Italia și a îi pune la respect pe longobarzii care, păgâni fiind, amenințau cu
cucerirea Italiei. Carol Martel face expediția, îi înfrânge și strânge așadar relațiile
religioase și politice cu papalitatea.
În 741, Carol Martel moare și lasă puterea sa fiului lui, Pepin cel Scurt. Acesta culege
roadele politicii tatălui său și îi trimite Papei o scrisoare în care îl întreabă Cine are
puterea? Cel care o deține sau cel care este rege?. Răspunsul papalității este că puterea
este a celui care o deține. Plecând de la această idee, în 751 Pepin cel Scurt trage
concluzia că detronarea regelui Childeric al III-lea este legitimă și se proclamă rege al
francilor, punând bazele dinastiei carolingiene. Totuși, această detronare este
considerată ilegitimă ceea ce nu îi asigura puterea necontestabilă față de nobilii săi,
deoarece oricare dintre aceștia ar fi putut proceda la fel.
În 753, Papa Ștefan al II-lea se deplasează la un conciliu ecumenic în Galia și este invitat
de Pepin cel Scurt la reședința sa, ocazie cu care îl sfințește pe noul rege în Catedrala
Saint Denis de lângă Paris. Dând astfel autorității sale caracter religios, Pepin cel Scurt
întemeiază în Occident prima monarhie de drept divin. Totodată, prin acest serviciu,
Papa Ștefan al II-lea obține o favoare și anume promisiunea lui Pepin cel Scurt de a veni
în Italia pentru a îi alunga pe longobarzi.
Pământurile ocupate abuziv de către longobarzi intră în posesia Papei, astfel
constituindu-se domeniile papale. Conform acestei promisiuni, Papa alcătuiește un
document în care trece aceste proprietăți funciare în domeniul papalității, dar precizează
că ele sunt moștenire lăsată de Împăratul Constantin cel Mare (Donația lui Constantin -
fals).