M. Eminescu, Atât de fragedă...
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să vii?
L. Blaga, Izvorul nopții
Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.
N. Stănescu, Evocare
Ea era frumoasă ca umbra unei idei, -
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.
Emil Brumaru
Erai atât de frumoasă...
Erai atât de frumoasă!
Mă gândeam c-o să pleci, o să pleci.
Se zbăteau ca o caldă mătasă
Peste trupul tău alb raze reci.
Purtai umerii plini de-ndrăzneală
Şi rotunzi şi doar îngeri puteau
Să-i atingă c-o gravă sfială
Ce trişti dânşii de-o vreme o au.
Mă priveai cu ochi verzi de femeie,
Neştiind că eşti poate-un copil
Care-n joacă mari fluturi descheie
Peste sufletu-mi blând şi umil.
Şi râdeai chiar de pletele tale
Că sunt lungi şi te gâdilă-n ceafă.
Le prindeai să nu-ţi cadă spre şale
Cu o galbenă, veche agrafă.
Şi-aşteptai să fii iarăşi aleasă,
Pe pământ lin prelinsă din rai.
Erai ’naltă şi-atât de frumoasă!
Mă gândeam c-o să stai, o să stai...
Ion Mureșan, Poem de dragoste
Ea are ochii ca două legi abrogate.
Ea are ochii ca două încăperi de arhivă
în care eu peste mine, eu peste mine, eu
peste mine stau stivă
legat și mă umplu de praf și păcate.
Ea are ochii încercuiți de gheruțe.
Ea are ochii încercuiți de țepi foarte dulci,
încât îți vine s-o legi și s-o culci într-un pat
de mămăruțe.
Ea e sălbatică și-i mereu gata-gata să sară
și să muște
și-i gata-gata să adoarmă în mijlocul
săriturii.
Ea are capcane cu miere în jurul gurii,
încât îți vine să tragi peste ea cearșaful
pădurii.
Ea este verde și amară.
Ea este foarte blândă, foarte frumoasă și
foarte periculoasă.
Cetățeni, n-o lăsați să iasă din casă!
Șt. Aug. Doinaș, Astăzi ne despărţim
Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.
Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.
Nimeni nu va şti că suntem tot atât de
aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău...
Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul...
M. Cărtărescu, Când ai nevoie de
dragoste
când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă
dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de
singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.
când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de
tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?
fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu
mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o
ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.(...)
dar nu sper nimic. nu primeşti dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te
cunoaşte.
Nichita Stănescu, Lună în câmp
Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine
chipul,
Sub cortul adormiţilor gutui
Şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi
privirea,
Văzduhul serii mi-ar părea căprui.
Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
Zvelţi vânători, în arcuiţii lei,
Din goana calului, cum îşi subţie arcul.
O, tinde-ţi mâna stângă către ei.
Şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
Pe care ramurile l-au aprins,
Suind sub lună-n seve caii repezi
Ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi şi-n jur se şterg
copacii,
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
Dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.
Mircea Dinescu, Elegie la trenurile reci
De-ai adormi iubito pe linia ferată
îmbujorate trenuri te-ar ocoli tiptil
din ceruri au să ningă baloturi mari de vată
vor fi beții de rouă se va dansa cadril.
Va mai veni și-un înger din gările înalte
să-ți netezească somnul cu pene de păun
și arbori de sequoia se vor planta în halte
și-n piețe s-or da gratis baloane de săpun.
Și părul tău de raze va cotropi siberii
să sfârâie zăpada pe capete de struți
și-apoi în reci cazarme cu genele-ai să
perii
obrazu-ascuns în pernă al plânșilor
recruți…
Dar tu n-adormi iubito pe linia ferată
trec trenuri îmbâcsite de zgură și de clor
și nici nu știu ce-nseamnă un trup frumos
de fată
și-ncep atunci de milă să plâng în urma lor.
Radu Stanca, Sonet
Spuneai că niciodată n-o să piară
Acel minut – şi totuşi a pierit,
Aşa încât mi-am zis că o să moară
Şi dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.
Şi chiar dac-ar mai trece înc-o seară
Şi multe alte-apoi, în şir sporit,
Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară.
Va dăinui-ntre noi la nesfârşit.
De-aceea pune-ţi mâinile pe poale
Şi-aşteaptă-mă sub geamurile tale.
Eu voi veni cu tainice cununi
Şi amândoi, căutând desăvârşirea,
Vom învăţa-mpreună că iubirea-i
Cea mai puternică din slăbiciuni...
Claudiu Komartin, iubesc acel oraş
aş vrea ca dimineaţa asta să aibă mâinile
tale
pentru că noaptea a fost adâncă şi rece
„adâncă şi rece”, am putea spune
ca o gură de filosof
rătăcită printre file
întunecate
aş vrea ca dimineaţa asta să aibă spatele
tău:
talger acoperit de o piele trandafirie,
sub care pulsează aştrii prietenoşi
iubesc acel oraş îndepărtat
în care au botezat lumina
blândă a înserării
cu numele tău.