Adrian Păunescu - Dacă tu ai dispărea
Te iubesc - Adrian Păunescu
Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.
Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mîinii mele.
Lucru lung şi monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai şi umblă, Galatee!
Dacă tu ai dispărea
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.
Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă...
De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frîngeri
Aş veni la tine-n cer
Să te recompun din îngeri.
Şi pe urmă aş pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.
Dacă tu ai dispărea
Şi din rîsu-mi şi din plînsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumi!
Te iubesc cu toata toamna, te iubesc cu toata
moartea,
Te iubesc cu toata viata,te iubesc cu tot ce esti,
Pentru tine lumineaza toate stinsele ferești,
Pentu tine se coboara din biblioteci si cartea,
Dar auzi că e mai mare toamna asta decât noi,
Dar auzi un plug de berze ceru-n suflet ni-l
rastoarnă,
Te iubesc cu-ntreaga toamnă,te iubesc cu-
ntreaga iarnă,
Tot ce văd în lumea mare iau în ochi și-mpart la
doi,
Te iubesc când nu mai este nici o umbră
împotrivă-ți,
Te iubesc din departare,te iubesc din trupul tău,
Te iubesc sub jugul dulce al părerilor de rău,
Sunt actorul care joaca rolul ultimului crivăț,
Te iubesc din tine însăți,te iubesc din mine
însumi,
Râsul tău ce bine șade blând proteguit de
plânsu-mi.
Aruncarea în valuri - Adrian Păunescu
Iubita mea, să ne-aruncăm în mare
împleticiţi în sare şi guvizi
Să fie marea templul nunţii noastre
Pe urmă, uşa ţărmului s-o-nchizi.
Iubita mea, te-ai îmbrăcat în alge
Şi te sărut cu univers cu tot
Pe zarea sfâşiată de păcate
Plutim râzând şi ne iubim înot.
Iubita mea, să ne-aruncăm în mare
Şi să trăim în mare neînfrânt
Să ne luăm dacă voieşti la vară
Trei săptămâni concediu pe pământ.
Ţi-am spus demult că pe pământ sunt rele,
Ti-am spus că marea-i căpătâiul meu,
Ţi-am pregătit o flotă scufundată
Şi-o nuntă pe-un vapor de minereu.
Iubita mea, să devenim acvatici,
Pământul care suntem ni-i destul,
Sătulă eşti de cele pământene,
De cele pământene sunt sătul.
Ne vor privi prin sute de binocluri,
Se vor uita ca la un alt prăpăd
Mirându-se că doi fusesem parcă
Şi ei pe mare numai unul văd.
Dar nu-i nimic, le vom plăti aceasta,
Vom reveni în anul 2000
Cu plete-ncărunţite mult de sare
Şi-n braţe cu o mare de copii.
La adio tu! - Adrian Păunescu
Se află litere și farduri
Și niște munți sunt între noi
Dosare-nchise triste garduri
Și nici n-o să mai vină apoi.
În pragul iernii absolute
Săruta-mi tâmpla albă, hai
Și apoi scufundă-te și du-te
În orizontul altui grai.
De ce să-ți spun la revedere
N-aș mai avea niciun motiv
Adio drepturile-și cere
Căci te-am pierdut definitiv.
Și de la mine pân’ la tine
Cuvântul însuși va-ngheța
Nici să te strig nu știu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.
Când te-am văzut ultima oară
Știai și tu, plângeai și tu
Și ai plecat cu tot cu gară
Nici tren nu mai există, nu.
Eu m-am întors încă o dată
Voiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată?
Parcă a luat-o cineva!
Eu ți-as mai spune amănunte
Destinul de-aș putea să-l schimb
Iubita mea de peste munte,
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de atunci nu o voi găsi-o
Și eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu pârjolit.
Nici nu pot nimic să-ți spun
Pe curând sau rămas bun
Apăru numai nu
La adio tu!
Sacra banalitate - Adrian Păunescu
Ea şi el Sunt la fel,
Fiecare cuplu este sfânt,
Dar ca noi,
Ca noi doi,
Nu e, totuşi, nimeni pe pământ.
Pe toate scenele din lume
Mereu, mereu aceleaşi nume
Mereu, mereu, mereu aceiaşi doi,
Un El şi-o Ea, aceeaşi dramă
Până ce ea devine mamă
Şi-aceia doi suntem, suntem şi noi.
în Biblie şi Odiseea,
Mereu bărbatul şi femeia
într-o-ncleştare fară de sfârşit,
Cu sinucideri şi speranţe,
Cu ministere de finanţe,
Impozit care trebuie plătit.
Şi, Doamne, ce banalitate,
Le ştim de la-nceput pe toate,
Toate iubirile se nasc şi mor,
Şi, totuşi, eu cu nebunie
Mă dăruiesc cu totul ţie
lubindu-te-mpotriva tuturor.
De-arfi ca şapte, opt planete
Aceeaşi dramă s-o repete
Eu piesa mea o joc pân-la final,
Mereu, mereu aceeaşi dramă
Ne înrobeşte şi ne cheamă
Şi te iubesc eroic de banal.
Din jugul meu cu două locuri
Aprind în toată lumea focuri
Şi mâna stângă este facla mea,
Şi din adresă în adresă,
Mereu, mereu aceeaşi piesă,
Dar eu ca-n Shakespeare te voi adora.
Mai vrem să mergem şi-astă-seară
La drama ce ne-o comandară
Să fim actorii tragicului rol,
Un El şi-o Ea de-a pururi fi-vor,
Jucăm, stimate dom' regizor,
Chiar dacă astăzi teatrul va fi gol.
V-aţi plictisit, poftiţi acasă,
Singurătatea-i mai frumoasă
Decât orice orgoliu omenesc
Şi-ţi spun, când nimeni nu mai este,
Originala mea poveste,
Ca la-nceputul lumii, te iubesc.
Jucăm în piesa ce consacră
Banalitatea cea mai sacră,
Banalitatea că mai suntem vii,
Şi mai strigăm din şapte arte,
Strigăm de dincolo de moarte
Trăiască bucuria de-a iubi!
Despartire in flori - Adrian Păunescu
La sărbătoarea florilor de măr,
Când drumul cere paşii să se-aştearnă,
Acum ne despărţim intr-adevăr
Precum ne promisesem astă iarnă.
La sărbătoarea focurilor mari,
Când toată lumea văruie de Paşte,
Din viaţa mea începi să şi dispari,
Fiinţa mea abia te mai cunoaşte.
La sărbătoarea soarelui deplin,
Când sângele-n bătrâni se poticneşte,
Iubindu-te îţi spun: ne despărţim
Şi să ne regăsim nu-i vreo nădejde.
Adio, deci, mai e ceva de zis,
Când cad din geam deodată doua glastre:
Se sinucide parcă un cais
La sărbătoarea despărţirii noastre.
Ne mai rămane floarea de gutui,
Că toate celelalte ne condamnă,
Doar ei mai poţi câte ceva să-i spui,
Să mi te amintească înspre toamnă.
Atâtea flori la despărţire-avem,
Atâtea flori ca-n bietele romanţe,
de parca hohoteste un blestem
Porunca lui civilelor instanţe.
Şi floarea de cireş de care-am spus
A-mbătrânit şi s-a zbârcit în fructe,
Încet, de parc-ar duce un obuz,
Un tren transportă flori pe apeducte.
Tu crezi ca despărţirea-i pentru ea,
Dar tu nu vezi ce flori - numai ruine -
Să nu te minţi, că nu-i deloc aşa,
Te părăsesc spre-a mă găsi pe mine.
La sărbătoarea florilor de soc,
Când lunca lumii gâlgâie sălbatic,
Ne despărţim plângând, la acest foc
Pe-a cărui vatră noi am fost jăratec.
De măr, de vişin, de gutui, de păr,
E floarea-n sărbători până departe,
Acum ne despărţim intr-adevăr
Cu-atâtea flori în jur ca la o moarte.
Ce-i zis e zis şi-n cântec îţi spuneam
Că va fi aceasta clipa-n care
De-atâtea flori pe fiecare ram
Ninsorile vor mirosi a floare.
Adio, deci, te văd, dar nu te văd,
Când florile de noapte-ncep să cearnă
Şi dacă despărţirea-i un prăpăd
Proiectul ei ţi l-am trimis din iarnă.
Pierduta mea, pe veci pierduta mea,
Acum când florile te ţin de mână,
Asculta cântecul precum era
Ninsoarea noastră sfântă şi păgână.
Ce frumoasă eşti - Adrian Păunescu
Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.
Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.
Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.
Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.
Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.
Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.
Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.
Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?
Ce faci la ora cand mi-e dor de tine - Adrian Lume, lume - Adrian Păunescu
Păunescu
De la mine pân' la tine
Ce faci la ora cand mi-e dor de tine Numai fluturi şi albine,
si niciun fel de rani nu te opresc De la tine pân' la mine,
sa-mi reconstitui trupul din ruine Numai rău şi nici un bine.
si sa-mi refaci tot viciul omenesc?
De la mine pân' la ea,
Mi-e teama de o varsta fara mila Numai lanţ şi numai za,
cand am sa cad la pragul tau, infrant, Unde-i ea şi unde-s eu,
si-ai sa-mi dedici tandretea ta umila Numai piese de muzeu.
sa ma mai scol nebun de la pamant.
De la noi până la lume,
Nu stiu ce faci, cand eu iti caut gura, Numai fiare fără nume,
cu nebunia de soldat batran, De la lume pân' acasă,
ce-si vindeca in cer harababura Numai vreme friguroasă.
si-mi dai motiv in viata sa raman.
De la mine pân' la ei,
Ce faci, adolescenta numai noapte? Numai lupte şi scântei,
Din jaful care n-are nici un rost, Ei acolo, eu aici,
te recompun cu gust de mere coapte Şi-ntre noi e-un fel de bici.
si nici nu stiu,de fapt, ce fruct ai fost.
De la voi la oarecine,
Eu te iubesc cu lipsa de rusine Numai guşteri şi ruine,
a unei far'delegi cu chipul tau Din neanţ la dumneavoastră,
si-atat cat te blestem, imi este bine Numai gratii la fereastră.
si-atunci cand nu te simt, imi este rau.
De la noi până la noi,
Ce faci la ora cand mi-e dor de tine? Numai ei, din doi în doi,
Iubirea mea, orgoliul meu e frant, Invers, de la noi la noi,
te gust pe nesimtite si mi-e bine Numai stare de război.
si te gasesc intrata in pamant.
De la toate pân' la toate,
Eu simt ca mor pazindu-te de toate Numai tu, singurătate,
si n-am sa mai rezist macar un ceas Numai tu şi eu şi plânsu-mi,
sa te culeg din tot ce nu se poate De la eu până la însumi.
si sa ma-nchin la tot ce mi-a ramas.
Versuri Adrian Păunescu - Să ne iubim
Dumneavoastră, dragi civili din lume,
Urmăriţi de moarte unanim
Vă propun o nouă strategie
Să ne iubim.
Dragostea e calea contra morţii
Dragostea e un atac sublim
Vă propun o nouă strategie
Să ne iubim.
Să ne iubim, să ne iubim
Să terminăm al morţii haos
Să ne iubim, să ne iubim
Îndrăgostiţi pe loc repaos.
Faceţi tunul cîine de ogradă
Faceţi tancuri suvenire-n timp
Vă propun un ordin nou de luptă
Să ne iubim.
Nobilul viciu - Adrian Păunescu
Cetatea peste mine se răstoarnă,
În carnea mea îi simt într-una biciul,
De este vară sau de este iarnă,
Femeia este singurul meu viciu.
Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă
De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă,
Orgolioasă, dreaptă sau umilă
Femeia-mi şade veşnic lângă tâmplă.
O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră,
Dar cel mai drag îmi e acest exemplu,
Iubirea pentru-o tristă capră neagră
Din care am facut răsfăţ şi templu.
Ştiu că mi-e viaţa scurtă, ştiu că moartea
În fiece femeie stă la pândă,
Dar fie de femei umplută cartea
De care viaţa lumii e flămândă.
Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune
Şi n-am avut în rest nici un capriciu
Deşertăciune din deşertăciune
Femeia este singurul meu viciu.
Nu m-am bătut în târguri sau războaie,
N-am vrut să fiu împerator sub stele,
Femeia care nu se încovoaie,
Am înjugat-o nebuniei mele.
Şi am arat cu ea mereu pământul,
Şi-am semănat ogoare numeroase,
Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul
Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase.
E-adevărat că am iubit pe una,
E-adevărat tot ceea ce se zice,
Am căutat-o prin neant cu luna
E-adevărat c-a fost Euridice.
E-adevărat că-n geamul meu caisii
N-aveau puterea nici un an să steie
Ca într-un joc de-absurde artificii
Şi creanga lor îmi mirosea femeie.
Motorul meu şi-al lumii de aceea,
Motorul meu cuminecat cu biciul,
A fost femeia şi-a rămas femeia,
Puterea mea şi singurul meu viciu.
Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume,
Am fost mereu un cuplu în derivă,
Şi chiar de nu i-am dat nimic din nume
Trecând mereu, mi-a fost definitivă.
Iubirea mea nu a mişcat nici aştri
Şi nici pământul sub o-mbrăţişare,
Dar lance cand a fost, cu ochi albaştri,
Simţeam că-n ochi privirea ei mă doare.
De n-avea rană, îi făceam eu rană,
Să-i pot iubi supremul sacrificiu,
În faţa ta, condiţie umană,
Femeia este singurul meu viciu.
Amor cu struguri copţi-Adrian Păunescu
Te mai iubesc şi te mai frâng, femeie,
În taina de desfrâu a unei nopţi,
Şi mâna mea din cuie te descheie,
Şi suntem vii şi strugurii sunt copţi.
Afară, impotenţii fac guverne
Şi congelează măşti de sâni virgini,
Dar tremuratul tău mi se aşterne
Ca unui zeu, să-l pot fixa cu spini.
N-am nicio urmă de prejudecată,
Te-nvăţ cuvântul poftei fără saţ,
Inrourată şi incendiată,
Spre iadul tău, curat, să mă abaţi.
Şi te-aş târi prin pivniţi ordinare,
Să-ţi cânte menestreli şi oameni beţi,
Să te arăt, frumoasă, la oricare,
Şi tu, pe toţi, delirul să-i înveţi.
Grumazul meu te-aşteaptă a-l cuprinde,
Nu şovăi şi nu te alinta,
Vei sta între blesteme şi colinde,
Sub un piron de foc, din voia mea.
În târg se vând femei şi alte droguri,
Nu sunt pe gustul meu, mă simt jignit,
Ne-aşteaptă fânul tremurând în stoguri,
S-a umezit şi ultimul chibrit.
Iubiri pe fugă, dar iubiri mortale,
La beregata mea vă mai aştept,
Să şterg, cu bucurie şi cu jale,
Un strop curat de sânge de pe piept.
Foşnesc livezi exotice în Marte,
Să răcorească trupul tău răsfrânt,
Ce dragoste, pe viaţă şi pe moarte,
Cu struguri copţi pe steaua de pământ.
Adrian Păunescu - Spune-mi ceva
Daca-am sa te chem
Da-mi macar un semn
Fie si-un blestem
Din partea ta.
Totusi nu stiu cum
Pentru-atata drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.
In noaptea despartirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi in doi,
In ochi ma bate viscolul cainesc
Si am venit sa-ti spun ca te iubesc.
Probabil drumul meu va duce-n iad
Ma-mpiedic de o lacrima si cad
Si iar adorm si iar mi-e dat un vis
Ca biata cifra doi s-a sinucis.
Si de atata viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tai ma dor,
https://Versuri.ro/w/zx67
Ca tineri am intrat si cu ce rost
Si ce batrani iesim din tot ce-a fost.
Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despartire peste tot
Si se aude ca va fi mai greu
Decat vom fi departe tu si eu.
Dar nu pentru a-ti spune ca e rau
Am dat cu bulgari mari in geamul tau,
Ci ca sa stii, in viscolul cainesc,
Ca plec si mor si plang si te iubesc.
Si vreau sa-ti dau cu acte inapoi
Dezastrul impartirilor la doi,
Ca sa-ntelegi si tu ce-i cuplul frant
Si cum e sa fii singur pe pamant.
Eu fără tine - Adrian Păunescu
Și brusc am înteles că fără tine
Nici eu în toate mințile nu sunt,
Să fug și să mă-ntorc aici îmi vine,
Să nu-mi mai aflu locul pe pământ.
Atat de grabnic mi-ai intrat in sânge,
Atât de mult trăiești în sinea mea,
Încât și zgârîindu-mă aș plânge,
Temandu-mă ca-n stropi te pierd cumva.
Nu este primavară nicaierea,
Cu muguri morti paltonul ți-l închei.
Cu fierea primaverii caut mierea,
Iar tu exiști, iubito-n locul ei.
Și brusc am ințeles că fără tine,
Eu însumi mor și nu pot învia,
Desi am fost născut, cum știi prea bine,
Ca să te apăr și-mpotriva ta!
Dragoste in fan - Adrian Păunescu
Sa mergem amandoi la strans de fan
Si soarele sa ne luceasca-n coasa,
Din cand in cand in urma sa-ti raman
Ca sa te vad aprinsa si frumoasa.
Pe fondul verde sa te decupezi,
Un fel de nimfa cu picioare brune,
Si-n patima magneticei amiezi
Eu sa imbratisez ce nu pot spune.
Acolo unde nu mai e cuvant
Si sangele incepe brusc sa fiarba,
Sa cad asupra ta ca trunchiul frant
Si-n dragoste sa ne imbracam in iarba.
Si sa mirosi a soare si-a trifoi,
Si sa te-ntorci in paza umbrei mele,
Si sa simtim tot cerul peste noi,
Si gargarite clinchetind pe piele.
Si lenes scuturandu-ne de fan
Sa trancanim un soi de amanunte,
Din cele ce pe buze mai raman
Cand se arata ploaia dinspre munte.
Si sa uitam si noi intr-adevar
De forma noastra peste clai ramasa,
Iar tu sa-ti aranjezi zburlitul par
Privindu-te in luciul bland de coasa.
Declarație de dragoste - Adrian Păunescu
Să știți că eu n-am să mai falsific trecutul meu
Și n-am cum să mai dau înapoi.
Eu când am făcut o declarație de dragoste,
Parcă am făcut declarație de război.
Dacă nu izbândeam în iubire era moarte,
Nu concepeam o altă împărțire decât la doi.
Eu, când am făcut o declarație de dragoste
Parcă am făcut o declarație de război.
Și-acum sunt la fel.
Îmi păstrez trăsăturile.
Stupul meu mai trimite către voi
Câte-un roi ,
Dar fiți atenți
Că eu , și când o fac o declarație de dragoste,
Parcă fac o declarație de război
Dacă zic: te iubesc,
Asta sună a ordin
Și-n fața femeii
Ce măreț mă-ncovoi.
Vă iubesc și vă rog să primiți
Această declarație de dragoste
Ca pe-o declarație de război,
Dac-ar rămâne iubirea
Singurul lumii război.
Balada celui plecat - Mircea Dinescu
Am iubit urâte dar deştepte
şi frumoase fără căpătâi,
n-am avut iubirea cea dintâi
n-a avut răbdare să m-aştepte.
Îngerul ca unghia întoarsă
mi-a crescut în carne dimpotrivă,
mi-aţi adus la naştere colivă
şi la groapa dric cu cioc de barză.
Zilele bolesc pe-aici ca anii,
anii - zilieri trecuţi prin fermă.
Va uitarăţi cu binoclu-n spermă
cum vâslesc strămoşii mei, ţiganii.
Haida-de! De-a lungul şi de-a latul
m-aţi vânat când nu eram acasă.
Chiar şi-acum când stau întins pe masă
eu sositul râd de eu plecatul.
Sunt tânăr, Doamnă - Mircea Dinescu
Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.
Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape în pielea mea de tigru.
Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de
cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.
Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu
genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.
Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!
Cântec de inimă albastră-Mircea Dinescu
Mai știi cum te strigam pe-atunci
“icoana cu picioare lungi”
veneai pe râu sau râu erai
curgeai în mine până-n rai
cu limba preschimbată-n bici
vânam pe coapse iepuri mici
vânam prin pulpe fân mieriu
erai mireasmă eram viu.
Dar of of of desiș de ochi
acum de mine trag trei popi

carnea-mi miroase de pe-acum
a scândurică de salcâm
pe când mânzește muști din cai
mie țârăna-mi spune hai,
mie ulcica-mi spune blid,
iubire – măr rostogolit
Când un bărbat iubeşte o femeie - Corneliu
Vadim Tudor
Când un bărbat iubeşte o femeie
e îmbătat de muzici în amurg
palate de cleştar din filme triste
răsfaţă ochii lui de demiurg
Înduplecat ca fiara în capcană
cu pieptul podidit de-o rană grea
prin vămile orbirii se înalţă
pentru a-şi lua lumină de la Ea
Şi toată viaţa lui se face orgă
în catedrala unui câmp de maci
iniţiat în tainele nuntirii
reîncarnarea unui antic vraci
Preschimbă-n aur tot ce va atinge
depune jertfe pe altarul Ei
mărinimos ca prinţul ce salvează
creştinii daţi la gropile cu lei
Un sentiment între extaz şi jale
ceva bolnav şi purificator-
când un bărbat iubeşte o femeie
se-mperechează îngerii în zbor.
Romulus Vulpescu – Duminica de ieri
Aprind țigara și te-aștept să vii
Pe-o bancă de pe stradă, la amiază:
Secundele acestea argintii
Se scutură ca verbele-ntr-o frază.
Foșnesc șoptit – vecini cu vântul – plopii
Și degetele-mi vântul le resfiră…
E-o liniște de umbră când te-apropii,
Și mâna mea vibrează, și e liră.
Ni-s pașii mici și rari, porniți spre gară
Peronul despărțirii să-l refuze:
În părul tău mai e un rest de vară,
Dar – vineție – toamna-ți stă pe buze.
Se-mbracă-n demnitate regiunea:
Duminica de ieri și-a scos coroana.
Săruturile tac. Zi tristă lunea.
Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, târg. Rămâne
rana.
ROMULUS VULPESCU-Şlagăr
Femei din carne şi din sînge
Muşcate bine şi băute
În urma cărora se plînge
Pe ruinatele redute,
Femei cu sînii cît un clopot
Amirosind mereu a flori
Zbucnind pe înserat în hohot
Cînd clopotarii trag de sfori,
Femei cu braţe de zăpadă,
Strălucitoare felinare,
La care toţi ar vrea să vadă
Ce se mai scrie prin ziare,
Femei cu glezene-nvineţite
De sărutări dezesperate
Sub care cad, roşind, cuţite
Din inimile sfîşiate,
Femei cu părul – rest de vară
Curgînd pe şolduri, cast, în bernă
Sporind beţia planetară
Şi-mbogăţind orice tavernă,
Femei cu pulpe de zambile
(O, nu subţiri, ci-aşa de scumpe),
Nevinovate, dragi copile,
În care-un „nu ştiu ce” irumpe
Adolescente curioase
Ce-şi cercetează în oglinzi
Prea sîngerînde răni rămase
Din răstignirile pe grinzi,
Salut în voi pieirea noastră,
Nenorocirile şi gafa
De-a confunda oricînd o glastră
Cu Înălţimea Sa Carafa,
Femei din carne şi din sînge
Muşcate bine şi băute
În urma cărora se plînge
Pe ruinatele redute.
Spovedania unui copil al erosului- Romulus
Vulpescu
Cum doamnelor de odinioară
Eu nu le-am fost contemporan
Cum scris în sorţi le-a fost să moară
Şi la un alt meridian
Cum fastele amante antice
Prostituindu-se-n subur
N-au cum să-nvie un nerv propice
Deşi de maculat augur.
Cum iar la rându-le acele
Bastarde brune de arhierei
Domniţe dulci şi infidele
Înmiresmând a stânjenei
Nu s-au învrednicit să-ndure
Sărutul celei mai reci guri
Cum favoritele mărunte
Sau marea târfă din Scripturi
Şi veselele hetaire
Şi nobilele cu blazon
Logodnicele fără mire
Purcese grele de cocon
Ce pandemoniu de ispite
La care să te hotărăşti
Din hora feţelor dospite
Din farduri, horbotă şi măşti
Infante duse încruciate
Logodnice de prinţi dinaşti
Fecioare culte viciate
De paji perfizi, efebi şi caşti
Amante de prelaţi catolici
Regine văduve-n harem
Cu ochi răi şi melancolici
Cu părul ca un recviem
Putane blonde princiare
Cu care un regat răstorni
Papese arborând tiare
Sau castelane cu licorni
Şi stareţele-n rantii sumbre
Şi suveranele-n exil
Ajunse fumegoase umbre
În Hades şi-au aflat azil
E pradă acest alai de rochii
De graţii şi de goliciuni
Ce-a-nchis de-atâta vreme ochii
Teribilei putreziciuni
Atunci copile imorale
Soţii de cineaşti rataţi
Şi chelneriţe cu parale
Şi fete bune fără taţi
Subţiri surori de caritate
Actriţe adulte-n turneu
Studente fără facultate,
Eleve fără de liceu
Şi primadone fără voce
Şi profesoare fără post
Puştoaice cu ardori precoce
Dar mature în preţ de cost
Şi taxatoare şi modiste
Şi specimene-n genul cult
Intrară-n şirul lungii liste
Al doamnelor de mai demult
Spre-a fi amantele meree
Model al veşnicei muieri
N-au fost decât succedanee
De spectre dintr-un timp de ieri
Puteau fi hrană şi otravă
Şi disperare şi destin
Şi giumbuşluc şi clipă gravă
Şi mit şi suflet clandestin
Şi exorcismul meu pe porţii
Să uit de ochii ce m-atrag
Ai vechii păzitoare-a porţii
Ce-ntâmpină amanţii-n prag
Astfel mă vindecară-n fine
De para poftelor lumeşti
Mă-ntorc spre-acele concubine
Din cărţi, miniaturi şi freşti
Cu gingaşele lor contururi
De care îmi e iarăşi dor
Spre-a fi contemporan de-a pururi
Cu-ntregul dragostei sobor
Cu-astfel de divagări galante
Erotoman stereotip
Se spovedea bătrânul fante
Oglinzii ultimului chip
Destin - Romulus Vulpescu
Noi ne iubim în paturi de-mprumut:
Pe-o canapea îngusta, fara perna,
Crezînd ca aventura de-un minut
Devine lesne "dragoste eterna".
Noi ne iubim pe scena, -ntr-un decor:
Pe-un sac - umplut cu paie - dintr-o piesa
Eu par un ceas truver ratacitor,
Tu esti o ora magica printesa.
Speram cu disperare amîndoi
Ca ni-e deajuns o-mbratisare-n fuga
Si ca statutul nostru de eroi
Nu poate-apoteoza sa-i distruga.
Noi ne iubim visîndu-ne-n secret
Perechea pasionata si celebra
Traind în moarte, fara de regret,
Un scurt si iluzoriu act de febra.
Noi ne iubim... dar cuplu consacrat,
Culcat calm, în culcus fara alarme,
Am deveni doar într-un simplu pat
În care-am învata cum se si doarme.
Romanta - Romulus Vulpescu
«Sa ne iubim cît suntem înca màturi»
Spuneam spre seara, sarutîndu-ti sînii.
«Sa ne iubim, printre dojeni si sfaturi,
Uitînd calendaristica tarînii.
– Priveste-mi mîna, crîncena pecete
Ce-a anulat amoruri perimate:
Sigiliul ei – pe coapsa-atîtor fete
Cu-al caror trup am savîrsit pacate.
Retine clipa: fruntea se usuca
Si coapsa amuteste-n asternuturi;
Si tîmpla grea atîta-i de uituca,
Si ochii se destrama sub saruturi.
Curînd, sau mai tîrziu, ne vom supune
Îngenuncheati Prea-sumbrei Principese,
Ceruti de radacini cu guri nebune,
Multiplicati în vrejul care iese.
Opreste-ti sus, pe umarul meu, gura:
Restituiti de cursul clorofilii,
Cu buze vinetii va fi malura;
Platanul va fosni din verzi sigilii».
Telefon - Romulus Vulpescu
Odaia ta - pustie de barbat -
Cu husele penumbrei de vacanta,
Si usa, -n care n-are rost sa bat,
Si patul - m-au uitat cu siguranta.
Mi-a mai ramas un singur sclav, fidel
într-un regat ucis de intrigi sumbre:
La glasul tau, fac - din exil - apel
Sa ma evoce, muzical, din umbre,
Dar cifrul de semnale suna-n gol:
A timp oprit si gri ce ne desparte...
Complice cu-al absentei protocol,
Mai pica de pe raft, murind, o carte.
Ironic, telefonul - ferm, lucid,
Desi tradat - doar el mai întelege
Ca, îmbrîncindu-mi episodu-n vid,
în alt culcus încoronezi alt rege.
Mai staruie un miros de tutun -
Racit în amintiri si în dantele:
Si sun nebun, inoportun, sun, sun,
Dar nu se-ating de receptor nici ele.
El, totusi, patimas, tot cheama lung,
Mecanic, ritmic, a sfîrsit de lume,
înnebunit ca - aparat si ciung -
Mîini n-are: cînd revii, sa te sugrume.
Tristis amor - Romulus Vulpescu
Închis prin odaite adînci si suferinde,
Îmbratisam - spre ziua - pe cîte-un pat îngust,
Femei adolescente, dar màture la bust,
Privat de-ale iubirii repere si merinde.
Statea un aer jilav, si rar, si fara gust,
Tragînd brumate pleoape de abur pe oglinde:
Si ceas de ceas, un cinic destin parea ca vinde
La un mezat de sila un inedit din Proust.
Întepeniti în cripta urîtei necropòle
- Un habitaclu umed, cu doua seci busole -
N-aveam macar, de paza, o spada între noi
Spre-a interzice puntea pe care n-o poti trece.
...Si ne priveam cu ochii deschisi, rotunzi si goi,
Simtind cum ne-mpietreste, treptat, o ura rece.
Carmen Meretricis - Romulus Vulpescu
Era o poamă de paișpe bani,
Cu hoit alintat și cu ochii tirani
Că se cordea cu fanți caramani
În Crucea de Piatră.
Puțea a tutun, a doftorii și a spirt.
Artiștii fraieri o-ncorona cu mirt
Când îi făcea tratații la birt
În Crucea de Piatră.
Și se purta numa-n liliachiu:
De oful peștelui ăl mai spanchiu
Cu care-n bombe pilea la rachiu
În Crucea de Piatră.
Stătea-n camizol, pe-nserate, la geam:
"Să mă vază toți craii hoit ce am,
Cum n-a văzutără ei neam de neam
În Crucea de Piatră...".
Venea droaie: grubări, codoși, venetici,
Mucoși de gimnaz cu coșuri, că nici
Să mai fi fost dame-așa de gagici
În Crucea de Piatră.
Venea și boieri - d-ăi de umblă-n calești;
Și-ambasadori suspina la ferești...
Și pentru ea s-a tăiat șapte pești
În Crucea de Piatră.
Zicea o marghioală-n Vitan, trepădușa -
- Alege-s-ar prafu' de ea, și cenușa ! -
Că mă-sii i-a zis Pena, și Corcodușa,
În Crucea de Piatră.
Da' niște mămici de la trei cuplărăi,
Cu niște coarde de pui de găi
O-nvidia (domnule, oameni răi
În Crucea de Piatră).
Când înnemerea mușterii mai de soi -
Cu clifturi inglișe și bumăști purcoi -
Făcea cu aceștia "Romanța în doi"
În Crucea de Piatră.
Dar dama c-un domn a plecat într-o zi,
Când striga oltenii la prune târzii...
De ea, de atunci nu se mai auzi
În Crucea de Piatră.
Zic unii că are palaturi ca-n vis,
Că cântă-n șantanuri la nemți, la Paris...
Că țațele nu se mai satur' de zis
În Crucea de Piatră.
Căci așa ți se-ntâmplă destinul în viață:
Păcat c-o să moară-n streini - cântăreață.
Putea să se-ajungă, la urmă, și țață
În Crucea de Piatră.
Grigore Vieru - Vreau sa te vad
Vreau sa te vad, femeie,
Sau vino sa ma vezi,
Mi-e dor de iarba cruda
A ochilor tai verzi;
De-a tale negre gene
Ce tremura usor
Ca aburul de ploaie
Deasupra codrilor.
Vreau sa te vad, barbate,
Sau vino sa ma vezi,
E timpul coasei, iata,
In ochii mei cei verzi.
Coseste, hai ca iarba,
Cu roua si cu stea,
Mai deasa si mai verde
Sa creasca-n urma ta.
Femeia - Grigore Vieru
Femeia
pasăre trebuia să fie,
să zboare
în preajma lui Dumnezeu.
Dar Dumnezeu
aripi nu-i dete.
Atunci bărbatul veni.
O sărutase mult,
mângâind-o pe umeri
unde trebuia să răsară
cele două aripi,
astfel, prefăcând el singur femeia
în pasăre.
Femeia
putea să zboare acum.
Zburase mai sus chiar
de aburii trupului ei
fierbinte.
Dar coborâse repede
pe umărul bărbatului,
o trăgeau la pământ
sărutările
rămase pe umeri,
petele pământii de pe față
și pântecul ei
crescând auriu și rotund
ca pita.
Și ea
nu se mai dezlipi
de umerii lui.
Și-atunci bărbatul
ceruse să zboare-mpreună
cu aripile ei.
Blestem de dragoste
Dar tu să vii din ploaie
Cu părul lung şi ud
Iar eu din plete stropii
C-un picăt să aud
Să vii din ţări străine
Eu să te blestem crunt
Să nu-ţi găseşti cărarea
Spre-al tău frumos pământ
Să vii pe la hotare
Să calci pe el mereu
Şi el mereu să fugă
De sub piciorul tău
Şi-n noaptea pletei tale
Tu să mă-nfăşuri ghem
Ca eu blestemul negru
A-l spune să mă tem
Să vii din ţări străine
Adus de-al mamei gând
Să nu-ţi găseşti cărarea
Spre-al tău frumos pământ
Să vii pe la hotare
Să calci pe el mereu
Şi el mereu să fugă
De sub piciorul tău
Am legat...-Marin Sorescu
Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Și le-am spus să mă găsească.
Și copacii m-au găsit imediat O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
Cu un hohot de frunze. O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
Am legat păsările la ochi - Ceri prea mult.
Cu-o basma de nori Ce-ai dori să iei cu tine,
Și le-am spus să mă găsească.. Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Și păsările m-au găsit Ca să ţii nişte cursuri?
Cu un cântec. - O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
Am legat tristețea la ochi - Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
Cu un zâmbet, E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
Și tristețea m-a găsit a doua zi - Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Într-o iubire. Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc
Am legat soarele la ochi cursul,
Cu nopțile mele Inspirându-mă din ochii iubitei.
Și i-am spus să mă găsească. Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Ești acolo, a zis soarele, Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
După timpul acela, - Ce-ai dori să iei cu tine,
Nu te mai ascunde. Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Nu te mai ascunde, Ca să ţii nişte cursuri?
Mi-au zis toate lucrurile - O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
Și toate sentimentele - Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
Pe care am încercat să le leg - Atunci taie-mi mai bine cursurile,
La ochi. Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Dacă nu cer prea mult - Marin Sorescu Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din
- Ce-ai lua cu tine, iad,
Dacă s-ar pune problema Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o
Să faci zilnic naveta între rai şi iad, arăt?
Ca să ţii nişte cursuri? Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne, Daca n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Dacă nu-ţi cer prea mult. Cum să suport eu drumul şi diferenţele
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia, De temperatură, luminozitate şi presiune
Te-ar ţine de vorbă, Dintre rai şi iad,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
Marin Sorescu-Nudism
Car namol cu o caldare
La femeile care fac nudism.
In tinerete aveam o parere mai buna
Despre femei;
Dar trebuie sa faca cineva
Si treaba aceasta.
Ele nu se mai feresc de mine
Ma numesc "cel care aduce namol"
Si-si vad inainte de nudismul lor.
De fapt eu nici nu le mai bag in seama,
Le numesc "femeile care se inamolesc"
Si ma gandesc la ale mele.
Uneori ma apuca din senin
O pofta grozava de injurat.
Dumnezeii tai de viata
De tinerete
De batranete
De fericire
De iubire
De casatorie
De ideal.
Toti acesti dumnezei
Se prefac in namol de buna calitate.
In orice caz femeile il gasesc foarte bun
Si se ung cu el.
Parfum-Marin Sorescu
Femeile au un parfum al lor
Si lasa o dara in suflet.
Ar putea sa te simta aerul,
Tiata lumea (las' sa ma simta!) dupa suflet sau
dupa parfum.
Acum trecutul nostru a fost cum a fost
S-o rugam pe aceasta madona de teracota
Imitata dupa fratii della
Robia,
Sa-l ia sub ocrotirea ei,
Lasandu-ne pe noi liberi
Fara trecut si fara viitor.
Iar cand tu iti dai parul cu mana,
II azvarli in spate
Cu acel gest inconstient al femeilor,
Care se tot incurca si se descurca
In propria frumusete.
Eu sa nu fiu fulgerat de un val de gelozie,
Ca cine
Doamne iarta-ma, cine stie pe cine
A mai racorit acest val blond, dat pe spate
Cu acel gest inconstient.
Ma furnica ceva prin talpi,
Prin talpa stanga mai ales,
Un mers ca de furnici.
Si nu vreau sa calc apasat,
In drumul meu spre inainte ca sa nu
supar,
Sa nu cert cu strivirea acele harnice vietuitoare,
Fiinte care si ele isi au menirea lor
dumnezeiasca
Si intamplator mi s-au lipit de talpa (intamplator
sau neintamplator),
Ca sa ma gadile si sa-mi faca viata frumoasa
Sa simt ca sunt iubit, incepand de jos in sus
Cand si eu ard de aceeasi pornire
De a cauta talpa lui
Dumnezeu,
Si de-a o gadila usor,
Cu acidulatul roiul furnicilor
Atunci cand el calca nevazut
Pe crestetele noastre.
Frumoasa mea...-Cincinat Pavelescu
Frumoasa mea, cu ochii verzi
Ca două mistice smaralde,
Te duci spre alte țări mai calde
Melancolia să ți-o pierzi.
Dar dacă vrei să mă dezmierzi,
Mai fă o dată să mă scalde
Priviri din ochii tăi cei verzi
Ca două mistice smaralde.
Veni-vor mulți să-ți spuie-n versuri
Că te iubesc, și cum, și cât:
Vor spune-o mai frumos ca mine,
Dar nu te vor iubi atât!
Romanţă-Miron Radu Paraschivescu
De câte ori pe înserat
În târgul mic te-am aşteptat,
Când tremurând ca n-ai să vii,
Umblam pe străzile pustii?
Se însera -- şi-n câte-o poartă
Pica domol o floare moartă
Ce risipea un stins parfum
De liliac sau de salcâm.
Prin case albe, cu zorele,
Clipea o lampă sub perdele
Şi răsuna un vechi pian
Prin valul serii, sub castan.
O ceaţă cobora uşor,
Simţeam în suflet un fior,
Iar lampagiu-n cap de uliţi
Prindea o stea în vârf de suliţi.
Şi se pierdea cu pasul rar
Prin pâcla serii, pe trotuar,
Când eu pândeam ca şi-alte dăţi
Pe-acelaşi drum să te arăţi.
Treceam, pe gânduri, fără zor,
Plângea un greier prin mohor,
Şi peste pomi domol cădea
A nopţii tainică perdea.
Când te iveai într-un târziu
Prin târgul ce dormea pustiu,
Părea că pomii toţi sunt plini
De flori, de cântec şi lumini.
Nevasta necredincioasă - Miron Radu
Paraschivescu
Credeam că e fată mare,
când am dus-o pe cărare;
da’ şi eu – ce minte proastă! –
n-am bunghit că e nevastă.
O fi fost ea ca zambila,
dar mersei mai mult cu sila.
Şi pe urmă n-aş mai spune…
Era noaptea de tăciune,
felinarele s-au stins,
licuricii s-au aprins.
Într-un colţ, când făcea fâţe,
îi scap mâna pe la ţâţe,
şi treceau prin ea fiori
ca miresmele prin flori.
Poci să nu pici în ispită,
mândră cum era gătită?!
Că rochia îi strălucea
de să bagi briceagu-n ea.
Era noaptea de tăciune,
pomii-nalţi, din altă lume,
şi se-auzea prin vâlcele
cum urlă câinii la stele,
Trecurăm şi peste iaz,
am mai sărit un pârleaz
şi-am culcat-o-ntr-o grădină,
lâng-un pom, la rădăcină.
Mi-am scos de la gât cravata,
şi-a lepădat rochia, fata.
Scot cuţitul din curea,
ea, cămaşa cu dantea.
Nici crinul, pe ochii mei!
n-are piele ca a ei;
nici un diamant de-ar fi,
ca ea tot n-ar străluci.
Şoldurile ei, prin deşte
îmi scăpau, să zici că-i peşte;
şolduri mici, de fată mare,
când de foc, când de răcoare.
De când mama m-a făcut,
aşa drum n-am mai bătut;
călăream pe luna plină,
trupul ei de ciută lină.
D-apoi cum m-a dezmierdat,
poci să spui, când eşti bărbat?
că doară n-oi fi candriu
nicio taină să nu ţiu!
Iubită şi sărutată,
plină de ţărână toată,
am purtat-o binişor,
pân-acasă, sub pridvor.
Dimineaţa, pe răcoare,
avea-n ochi mărgăritare.
Eu, ca un ţigan ce sunt,
am obraz şi am cuvânt
Dar pe cinste i-am făcut
o cutie de cusut;
şi dintr-ale mai frumoase:
galbină, şi de mătase.
Da’ nu m-am îndrăgostit,
numai unde m-a minţit:
muiere de om cu stare,
zicea că e fată mare
când am dus-o pe cărare.
Necunoscuta femeie- Mihai Beniuc
Dintre-nșelătoarele amante
Mi-a rămas în minte numai una,
Încărcată greu cu diamante
Și purtând pe frunte – nouă – luna.
Mă-nvelea cu șalul de-ntuneric
Și stăteam alăturea tăcuți;
Trupul fin i-l cuprindeam eteric:
„Spune, tu, de ce nu mă săruți?”
Ea tăcea și mă-nvelea mai tare,
Tăinuit o lacrimă zvânta;
Nu-ndrăzneam să-i pun vreo întrebare,
Ce durere grea o frământa.
Dar o dată, către zori de ziuă,
Când pleca de obicei grăbit,
Inima ca un ciocan în piuă
I-a bătut ș-atuncea mi-a vorbit.
„Trebuie să rupem legătura!
Te iubesc așa de mult acum,
Că mi-e arsă de-nsetare gura:
Un sărut și te vei face scrum!
N-am iubit pe nimeni niciodată,
Toți i-am sărutat, pe câți am vrut;
Și-au pierit ca floarea scuturată.
Te iubesc, nu pot să te sărut”.
N-a mai fost de-atuncea la-ntâlnire,
Dar eu știu că nu mă va uita.
Când s-o stinge marea ei iubire,
O, atuncea mă va săruta!
Mihai Beniuc - Ana Kelemen
Ţii minte, Ana Kelemen,
Vara aceea albă, caldă
Când ne duceam noi doi la scaldă,
Ţii minte, Ana Kelemen?
Ţii minte, Ana Kelemen,
Cum rătăceam noi prin pădure
Să strângem, pare-mi-se, mure,
Ţii minte, Ana Kelemen?
Ţii minte, Ana Kelemen,
Când cerii vechi şopteau în barbă,
Veneai ca şarpele prin iarbă,
Ţii minte, Ana Kelemen?
Ţii minte, Ana Kelemen,
Şi ce urma era minune!
O, nu-s cuvinte a o spune.
Ţii minte, Ana Kelemen?
Studiu - Mihai Beniuc
Te zugrăvesc în gînd, cînd eşti departe,
Să mă conving de-ţi ştiu de-a rost făptura;
Dar mi-e desenul şters şi palid foarte,
Nu-s ochii tăi, nici inima, nici gura.
Nu, nu te ştiu de-ajuns. Învăţătura
Mi-e prea săracă, vorbe doar de carte.
Ca să-ţi cunosc dulceaţa şi căldura,
Mai trebuie să-nvăţ pînă la moarte.
Ultima scrisoare - Mihai Beniuc
Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădăjdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză auroră
De nenţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blânda şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare. >
Nu mă vei uita - Mihai Beniuc
Te mariti, si stiu, vei naste prunci,
Veti avea camin si alte cele
Dar asa frumoasa ca atunci
Când erai stapâna vietii mele
Nu vei fi tu niciodata,
Niciodata.
Anii vor veni mereu siraguri
Ca soldatii la cazan flamânzi.
Din viata ta de miez si faguri
N-o sa aiba Moartea nici de prânz
Poate doar o simpla, trista cina,
Trista cina.
Ce batrâna, palida si goala
Vei ramâne peste trei decenii!
Sângele tau, astazi în rascoala,
Va fi rece, rece. Doar vedenii
Despre tot ce-a fost vei mai avea,
Mai avea.
Ca strigoii vor veni la tine
Din iubirea noastra ne-ntâmplata
Gândurile, visele haine.
Nu ma vei uita tu niciodata;
Sufletul cu altul ti-i zadarnic
Darnic.
Romanţă fără muzică - Ion Minulescu
Ca să-ajung la tine, i-am zis calului:
- Grăbeşte...
Pune-ţi aripi ca în basme
Şi te-nalţă până-n nori...
Tot mai sus,
Tot mai departe -
Ca şiragul de cocori
Ce pluteşte colo-n zare!...
Haide, calule, grăbeşte!...
Ca să-ajung până la tine, i-am zis vântului:
- Dă-mi mâna
Şi târăşte-mă cu tine până unde poţi pătrunde -
Până-n zarea-nsângerată unde soarele s-
ascunde...
Ca s-ajung cât mai degrabă,
Haide, vântule, dă-mi mâna!...
Ca să-ajung până la tine, i-am zis morţii:
- Mergi-nainte
Şi coseşte-mi fără milă tot ce-i viu
Şi-mi ţine calea...
Netezeşte-mi munţii-n zare
Şi-umple-mi de cadavre valea
Dintre ea şi mine -
Haide!... Haide, moarte, mergi-nainte!...
Ca să-ajung până la tine,
Pentru tine-au obosit
Calul,
Vântul,
Moartea -
Toate mi-au făcut pe voie ;
Dar...
Dintre cutele perdelei, ochii-ţi verzi nu-mi mai
răsar,
Strunele chitarei-s rupte
Şi... romanţa s-a sfârşit!
Roamnata Celei care pleaca - Ion Minulescu
Tu crezi c-a fost iubire-adevarata...
Eu cred c-a fost o scurta nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut sa fie
Noi nu vom sti-o poate niciodata...
A fost un vis trait pe-un tarm de mare.
Un cântec trist, adus din alte tari
De niste pasari albe - calatoare
Pe-albastrul razvratit al altor mari
Un cântec trist, adus de marinarii
Sositi din Boston,
Norfolk
Si New York,
Un cântec trist, ce-l cânta-ades pescarii
Când pleaca-n larg si nu se mai întorc.
Si-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'data un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cersea iubirea blondelor cochete...
A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodata...
......................
Tu crezi c-a fost iubire-adevarata?...
Eu cred c-a fost o scurta nebunie!
Trei lacrimi reci de calatoare...-Ion Minulescu
Si-ai sa ma uiti -
Ca prea departe
Si prea pentru mult timp pornesti!
Si-am sa te uit -
Ca si uitarea e scrisa-n legile-omenesti.
.......................................
Cu ochii urmari-vei tarmul,topindu-se ca noru-n
zare,
Si ochii-ti lacrima-vor poate
Trei lacrimi reci de calatoare;
Iar eu pe tarm
Mahnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Si-ntelegand ca mi-esti pierduta,
Te-oi plange-n ritmul unui vers.
Si versul meu
L-o duce poate vreun cantaret pana la tine,
Iar tu -
Cantandu-l ca si dansul,
Plangandu-l,poate,ca si mine -
Te vei gandi la adorata in cinstea careia fu scris,
Si-uitand ca m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Intunecatu-mi chip,
Ca-n ziua cand te-afunda vaporu-n zare
Si cand din ochi lasai sa-ti pice
Trei lacrimi reci de calatoare!
Romanta amantelor de ieri- Ion Minulescu
Amante cu ochi verzi,
Amante cu ochi adanci ca fundul zarii
Si buzele calde-nsangerate
Ca-albastru-n ceasul inserarii ;
Voi, ce-ati murit demult
Si totusi nu v-ati gasit inca mormantul,
Sub ce ferestre-n veci inchise si cu perdelele
lasate
Mi-ati ingropat de-a pur uri cantul?
Amante cu ochi verzi,
Amante cu ochi adanci ca fundul zarii!...
Pe vatra sufletelor voastre, sarmana vatra
funerara
Mormant de patimi potolite -
In lungi acorduri de chitara
V-am presarat garoafe rosii ca niste buze-
nsangerate
Ce-ar vrea sa re�nvieze mortii
Din vechi cosciuguri putrezite
Prin cimitirele uitate.
Pe vatra sufletului vostru, sarmana vatra
funerara,
Jertfitu-mi-am credinta-n stele si-n ochii vostri
verzi!
Eram
Duhovnicul ce v-ascultasem
Si de trecut va dezlegam -
Eram un Crist-copil ce moare negandu-si biblia
barbara
In spasmurile-nfiorarii si-n caldul vis ce-l
intrupasem
Pe sase strune de chitara ...
Amante cu ochi verzi,
Amante cu ochi adanci ca fundul zarii
Sub ce ferestre-n veci inchise
Mi-ati ingropat de-a pururi cantul?
Voi, moartelor nemuritoare,
Veniti, caci v-am gasit mormantul
Veniti cu toate-n cimitirul
Ce-n biata-mi inima-si deschide
Largi portile sa va primeasca
Veniti, schelete calatoare,
Veniti, sar mane Danaide,
Cu buze calde-nsangerate ca-albastru-n ceasul
inserarii!
Celei care minte-Ion Minulescu
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
În cinstea ta,
Cea mai frumoasă dintre fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de
argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor
curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am
înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii, -alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava
binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş
părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul.
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blestemă de-a nu te fi putut uita?...
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de
hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna
neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!
Mars funebru-Ion Minulescu
Voi, care le-ati iubit,
Voi, care le-ati cantat,
Voi, care le-ati pierdut,
Si-ati plans,
Si le-ati uitat
Si totusi le pastrati, ca-ntr-un breloc de argint,
Si astazi, fara voie, in suflet incrustata,
Icoana lor -
Icoana amantelor ce mint -
Cernita-n resemnarea regretelor de-alt'data ;
Voi, care le-ati pierdut,
Si-ati plans,
Si le-ati iertat ;
De ziua lor,
Caci maine e ziua tuturor,
Din cantecele voastre cu care-alt'data voi
Imprumutati eternul sclipirilor astrale
Femeii ce-ntamplarea v-o trimisese-n cale ;
Din cantecele voastre, cu care-alt'data voi
Insufleteati nimicul eternului noroi,
Faceti un rug pe care drept jertfa s-aruncati
Tot ce pastrati in suflet, ca-ntr-un breloc de-
argint;
Si-n cinstea lor -
In cinstea amantelor ce mint -
Dati foc minciunii-n care alt'data va-ncredeati,
Toti care le-ati iubit,
Toti care le-ati cantat,
Toti care le-ati pierdut,
Si-ati plans,
Si le-ati iertat!...
Romanta retrospective-Ion Minulescu
De ce-o iubeam?
Nu stiu — fiindca pe-atunci n-aveam
Decat vreo douazeci de ani!
Stiu doar ca roscovana cu parul ondulat,
Care dansa-ntr-un cabaret,
Cand a aflat ca sunt poet
Si-a mai ghicit ca sunt si-amorezat
De ea
Nu mi-a-cer ut — ca alte dansatoare —
Bani
Si m-a rugat doar sa-i dedic
Un madrigal
Si altceva
Nimic!
Numai ca madrigalul meu banal
N-a fost decat un foc bengal,
Pe care mi l-a stins chiar ea
In prima noapte cand dansa —
Nu-n cabaret, ca de-obicei,
Pentru admiratorii ei,
Ci numai pentru mine
Si-n odaita mea!
Dar pentru ce l-a stins nu stiu!
Stiu doar ca roscovana dansatoare
N-avea decat doua picioare —
Picioare insa de-argint-viu —
Si-n loc de suflet, un frou-frou
Cu care ea silabiza,
Cand “Da”
Cand “Nu”!
De ce-o iubeam?
Fiindca pe-atunci nu banuiam
Ca dansatoarea roscovana
Nu era decat o capcana
In care-avea sa-i cada, chiar din cer
Un biet batran bijutier,
Ce-i dedicase sase madrigale
Cu rezonante supermuzicale —
O brose,
Doi cercei
Si trei inele —
Bijuterii de mare pret,
Dar care,
Puse-n balanta versurilor mele,
Nu prezentau nici o valoare
Decat — cel mult — pentru o dansatoare!
Dar Eu, cum ramaneam mereu
Acelasi iertator poet,
Iar Ea, acelasi stalp de cabaret,
Era fatal, din cand in cand, cand ne certam,
Sa imploram pe bunul Dumnezeu
Sa ne mai strige-o data din cer :
“Bis”
Si Dumnezeu, milos precum era,
Cu gestul lui solemn ne binecuvanta
Si-i ordona
Iubirii sa ne bata iar in geam
Si-a doua zi tot noi eram
Caci chiar in clipa-n care ne-mpacam,
Ea si cu Mine,
O luam din nou da capo-al fine
Si ne iubeam fara r usine,
Ca cei doi biblici — Eva si Adam —
Dupa gonirea lor din Paradis!
Ion Minulescu - Romanta tineretii.
Necunoscuta care se vindea
N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era,
Dar fiindcă ea aflase cine sunt -
Poetul poreclit "Fluieră-vânt" -
Şi fiindcă mă ruga stăruitor
Să-i fiu şi eu, din când în când, cumpărător,
Sinceritatea ei m-a-nduioşat
Şi-n cadrul preţului fixat -
Un preţ absurd,
Ridicul
Şi meschin,
Cu care-aş fi băut un kilogram de vin -
M-am îmbătat de gura ei
Şi-am adormit
Pe laurii idilelor lui Teocrit...
Dar vai!...
Necunoscuta se vindea
Nu numai mie, dar şi altora!...
Şi-azi un ciocoi,
Iar mâine un calic
O cumpărau la fel - mai pe nimic -
Căci ea - flămândă veşnic - se grăbea
Să-şi vândă gura dulce ca la tarapana!...
Eu singur doar nu m-am sfiit să-i spun
Că-s gata să-i ofer un preţ mai bun -
Dar cum îi luase mintea Dumnezeu,
Necunoscuta s-a spălat pe mâini cu preţul
meu...
Şi-atunci -
De teamă să n-o bat,
Sau s-o ucid
Şi s-o ascund sub pat -
Deşi-o iubeam, am renunţat la ea
Şi n-am mai vrut să ştiu cine era!...
Dar într-o zi cu ploaie şi cu vânt,
Necunoscuta care se vindea,
S-a dat la fund
Şi-a dispărut...
Şi nimeni n-a mai întrebat de ea
De când intrase, parcă, în pământ,
Cu numele-i mereu necunoscut...
Şi totuşi, Eu
Am întâlnit-o iar,
Dar nu ca altădată, pe trotuar,
La cafenea,
Sau în tramvai...
Am regăsit-o-n ziua de-ntâi de mai,
Ascunsă de un sfert de veac într-un sertar,
În care sta de veghe cuminte,
Şi-aştepta
O zi să-mi mai aduc aminte şi de ea!...
Dar ce păcat
Că regăsirea ei m-a-ndurerat...
Şi-n loc s-o mai sărut -
Cum aş fi vrut -
Am început să plâng cu-adevărat!...
Necunoscuta care se vindea
De data asta, nu mai era Ea -
Era doar vechea ei forografie,
Pe care mi-o dăduse numai mie!...
Şi-acum,
Cred c-aţi ghicit cine era
Necunoscuta care se vindea...
Era chiar tinereţea mea!...
Abia plecasesi- Tudor Arghezi
De-abia plecasesi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ti-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam si să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
Decembre-George Bacovia
Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveşte --
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.
Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele -- totuna --
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.
Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, --
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.
Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, --
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.
E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa --
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.
Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.
George Bacovia - Ecou de romanţă
S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit -
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!
Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!
Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!
Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!
Balada chiriașului grăbit-Toparceanu
Trec anii, trec lunile-n goană
Și-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul și plec!
Eu nu știu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mișcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.
Dar simt că m-apasă pereții,
Eu sunt chiriaș trecător:
În scurtul popas al vieții
Vreau multe schimbări de decor.
Am stat la mansardă o lună.
De-acolo, de sus, de la geam,
Și ziua și noaptea pe lună
Priveam ca la teatru, madam!
Când luna-mi venea la fereastră,
Orașul părea că mă cheamă
Să-i văd în lumină albastră
Fantastica lui panoramă...
Mai sus, într-o cameră mică,
Făceau împreună menaj
Un moș, un actor și-o pisică.
Iar dincolo, jos, la etaj,
O damă cu vizite multe
Și-alături de ea un burlac,
Un demon serios de la Culte
Cu cioc și cu ghete de lac.
De-acolo, pe-o vreme ploioasă,
Mi-am pus geamantanu-n tramvai
Și-abia am ajuns pân-acasă:
Pe Berzei, la conu Mihai.
Þin minte și-acuma grădina,
Ferestrele unse cu var...
În față sta coana Irina
Și-n curte, un fost arhivar.
Vedeai răsărind laolaltă,
Un colț luminos de ietac,
Pridvorul cu iederă 'naltă
Și flori zâmbitoare-n cerdac...
Pe-atunci înflorea liliacul
Și noaptea cădea parfumată
Umplând de miresme cerdacul,
Și-avea arhivarul o fată...
Stam ceasuri întregi sub umbrarul
De flori, așteptând neclintit
(C-avea obicei arhivarul
Să sforăie noaptea cumplit).
Târziu, când se da la o parte
Perdeaua, părea că visez...
Și iar am plecat mai departe,
De teamă să nu mă fixez.
Străine priveliști fugare!
Voi nu știți că-n inimă port
O dulce mireasmă de floare,
Parfumul trecutului mort...
Și-am stat la un unchi, pe Romană,
Þiu minte... dar unde n-am stat?
La domnul Manuc, o persoană
Cu nasul puțin coroiat;
La doamna Mary, pe Regală
(O, cum mă ruga să nu plec!
Mi-a scris chiar o carte poștală);
Pe strada Unirii la Șbeck;
Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea;
Pe Witing, pe Tei la Confort,
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiași tainic resort.
C-așa mi-e viața -- o goană,
Și astfel durerile trec...
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul și plec!
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta - Radu
Stanca
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.
Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbeste-n oraş toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sunt Prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…
Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe,
Prin părul meu vânăt, subţiri trec ca aţa,
Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe?
Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe…
Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr,
Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu
Şi-ntregul picior când păşesc îl descopăr,
Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…
Celălalt ochi (cel galben) îl las să s-amuze
Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine.
Ha! Ha! Dac-aţi şti cât vă şade de bine
Sărind, ţopăind după negrele-mi buze.
Cellalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze.
C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,
Fac baie în cidru de trei ori pe noapte
Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu baretă-mi ajută zvelteţea
Şi-un drog scos din sânge de scroafă, nobleţea.
Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe,
Fumez numai pipe de opiu uriaşe,
Pe braţul meu drept tatuat-am un taur
Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.
Prin lungile, tainice, unghii vopsite,
Umbrelă cu cap de pisică rânjeşte
Şi nu ştiu de ce, când plimbarea-mi prieşte,
Când sunt mulţumit c-am stârnit noi ispite,
Din mine ies limbi şi năpârci otrăvite.
Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,
Şi însăşi natura atotştiutoare
Ea însăşi nu ştie ce sunt : om sau floare?
Sau numai un turn rătăcit printre case,
Un turn de pe care cad pietre preţioase?
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.
Mihai Eminescu-Te duci...
Te duci şi ani de suferinţă
N-or să te vază ochi-mi trişti,
Înamoraţi de-a ta fiinţă,
De cum zâmbeşti, de cum te mişti.
Şi nu e blând ca o poveste
Amorul meu cel dureros,
Un demon sufletul tău este
Cu chip de marmură frumos.
În faţă farmecul palorii
Şi ochi ce scânteie de vii,
Sunt umezi înfiorătorii
De linguşiri, de viclenii.
Când mă atingi, eu mă cutremur,
Tresar la pasul tău când treci,
De-al genei tale gingaş tremur,
Atârnă viaţa mea de veci.
Te duci şi rău n-o să-mi mai pară
De-acum de ziua cea de ieri,
Că nu am fost victimă iară
Neînduratelor dureri.
C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci
Cu-a gurii dulci suflări fierbinţi,
Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci
Ca să mă faci să-mi ies din minţi.
Puteam numiri defăimătoare
În gândul meu să-ţi iscodesc,
Şi te uram cu-nverşunare,
Te blestemam, căci te iubesc.
De-acum nici asta nu-mi rămâne
Şi n-o să am ce blestema,
Ca azi va fi ziua de mâine,
Ca mâini toţi anii s-or urma -
O toamnă care întârzie
Pe-un istovit şi trist izvor;
Deasupra-i frunzele pustie -
A mele visuri care mor.
Viaţa-mi pare-o nebunie
Sfârşită făr-a fi-nceput,
În toată neagra vecinicie
O clipă-n braţe te-am ţinut.
De-atunci pornind a lui aripe
S-a dus pe veci norocul meu -
Redă-mi comoara unei clipe
Cu ani de părere de rău!

Ah, voi sanii, sanii! - Serghei Esenin

Ah, voi sanii, sanii! Si voi cai, voi cai!

Numai dracul va scornit, miselul!
Peste stepa-n goana cu alai,
Rîde pîn' la lacrimi clopotelul.

Pretutindeni, prin pustiuri reci

Luna nu-i, nici glas de cîini, nici ceata.
Înca n-am îmbatrînit pe veci,
Hai, da-ti suflet, viata mea-ndrazneata.

Cînta-n spargul noptii, vizitiu,

Te-nsotesc de vrei, dar cu tristete,
Despre ochii umezi care-i stiu
Si despre voioasa-mi tinerete.

Palaria mi-o pleosteam ades,

Puneam calul între hlube late,
M-asezam pe-un brat de fîn ales,
Si pe urma, tine-te, mai frate!

Cum ma mai împaunam, zburînd!

Si-n tacerea noptilor stufoase,
Guresa-mi harmonica oricînd
Sucea capul fetelor frumoase.

...Totu-i dus. Fugarul a pierit.

S-a schimbat si parul meu si glasul.
De prea mult voios palavragit
Si-a pierdut harmonica mea glasul.

Sufletul mi-i totusi plin de rost,

Gerul si zapada-mi salta telul,
Fiindca peste toate cîte-au fost
Rîde pîn' la lacrimi clopotelul.