Sunteți pe pagina 1din 6

Cântec de dor, Nichita Stănescu

Mă culcasem lângă glasul tău.


Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.


Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.


Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.


Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Când ai nevoie de dragoste, Mircea Cartarescu

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.


când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.


când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.


poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,


fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste


când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

Cântesc în doi, Lucian Blaga

Şi vine toamna iar’


ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm


brinduşile ardorii
să înflorească iar’ în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor


ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi –
nu stim, dar suntem doi.

Sărută-mă, Magda Isanos

Săruta-mi ochii grei de-atâta plâns,


Doar sărutarea ta ar fi în stare
Să stinga focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire şi de soare.

Săruta-mi gura, buzele-ncleştate


Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut.
Îţi vor zâmbi din nou înseninate
Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput.

Sărută-mi fruntea, gândurile rele


Şi toate îndoielile-or să moară,
În loc vor naşte visurile mele
De viaţa nouă şi de primăvară.

Romanţa noastră, Ion Minulescu

Pe-acelaşi drum,
Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,
De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus,
Pe-acelaşi drum
Pe unde ieri trecură poate,
Străbunii noştri
Şi parinţii,
Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,

Noi –
Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe
Şi doliul vremilor apuse,
Şi-al idealurilor scrum –
Pe-acelaşi drum
Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani!

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri…


Şi-n calea noastră întâlni-vom
Pe cei bătrâni rămaşi în urmă –
Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi
Cum le luăm-nainte.
Iar noi
Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă
În suflet sfintele avânturi
Şi-n gură caldele cuvinte…

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri…


Şi-n calarea noastră întâlni-vom –
O!… câte nu poţi să-ntâlneşti
Când drumu-i lung
Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână
Tot mai departe
Şi te poartă,
Ca pe un orb ţinut de mână,
Spre-ntrezărite-Aureole –
Nimicuri scumpe pământeşti!…

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!…


Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care


Ne vom opri deodată-n drum,
Înspăimântaţi că-n urma noastră
Zări-vom pe-alţii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec-nainte
Şi râd că nu-i putem opri…

Da…
Va veni şi ziua-n care vom obosi,
Şi va veni
Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul ţiterelor sparte
Un Psalm cântat de-un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care numeni n-o cunoaşte…
Şi-atunci, privind un urma lor –
Ca cei ce n-au nimic să-şi spună
Când nu-şi pot spune tot ce vor –
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani,
Vom adormi ca şi drumeţii
Ce dorm uitaţi de mii de ani!…

A mea, Adrian Paunescu

Cum treci acum şi apa e-n ruine,


şi-ţi este bine şi îmi este bine,
aş vrea să-ţi spun, iubito, că în tine
e vie vrerea ambelor destine.

Te voi iubi cu milă şi mirare


cu întrebare şi cu disperare,
cu gelozie şi cu larmă mare,
c-un fel de fărdelege care doare.

Şi jur pe tine şi pe apa toată


care ne ţine barca înclinată
că vei ramane – dincolo de număr
şi dincolo de forme, măşti şi vorbe –
a mea, de-a pururi, ca un braţ în umăr.

Iubind în taină, Mihai Eminescu

Iubind în taină am păstrat tăcere,


Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie


Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete


Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,


C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii… vin’ la sânu-mi.

Rosteşte-mă, Elena Armenescu

Înveşmântată ca o vestala
Învăluită în speranţă
Sunt tot acolo, unde m-ai lasat
Aştept ca o statuie
Să-ţi văd pasul încolţit lângă trepte

Fulgerele vremii, ninsorile mele dragi


Te aduc nălucă sub aceeaşi copaci
Aerul se tulbură, clipa lovită
Aduce zvon de îmbraţişare. Aş zbura…
-strigă-mă! Ţi-am spus; şi a răsărit
curcubeul lângă suflarea amiezii
Tăcerea devenise o dungă subţire
printre armonii jefuite de cântec

Când eşti departe


Rosteşte-mă încet, tandru
cu numele meu întreg de zidire
Cheamă-mă să te aud!
şi ai să vezi cum o petală
Îţi va mângâia umărul.
Deasupra
Sufletul meu ca un vis plutitor te atinge
Când amurgul ţi-aleargă rătăcirile
Ducându-te lângă privighetori

Departe, în jurul pământului, între nelinişti


Rosteşte-mă cu inima uneori!

Îţi aduci aminte plaja? Ana Blandiana

Îţi aduci aminte plaja


Acoperită cu cioburi amare
Pe care
Nu puteam merge desculţi?
Felul în care
Te uitai la mare
Şi spuneai că m-asculţi?
Îţi aminteşti
Pescăruşii isterici
Rotindu-se-n dangătul
Clopotelor unor nevăzute biserici
Cu hramuri de peşti,
Felul în care
Te îndepărtai alergând
Înspre mare
Şi-mi strigai că ai nevoie
De depărtare
Ca să mă priveşti?
Ninsoarea
Se stingea
Amestecată cu păsări
În apă,
Cu o aproape bucuroasă disperare
Priveam
Urmele tălpilor tale pe mare
Şi marea
Se-nchidea ca o pleoapă
Peste ochiul în care-aşteptam.

Şi pentru tot românul e poet, nu fac rabat de la regulă şi uneori mai scriu şi eu poezii de
dragoste, de dor, de jale, de visare:

Spre final

Apleacă-te peste rânduri

şi citește-mi dincolo de suflet,

Pentru că nu știu să mint

Să pun in versuri ce nu simt.

Întreabă-mă,

Întreabă-te și spune-mi apoi,

Ce-am să fac acum

cu o dragoste care nu mai e a mea

si nicidecum a ta

si nici s-o-mpart nu pot

cu nimeni altcineva?