Antologia poeziei bănăţene de Marian Oprea

Lector: Eugen Bunaru

NIKOLAUS LENAU
Născut în 1802 la Csatad, comitatul Timiș, azi Lenauheim, jud. Timiș – m.
1850 la Oberdobling bei Wien, Austria. A publicat: Poezii (Gedichte), 1832;
Faust, 1836; Savonarola, 1837; Poezii mai noi (Neuere Gedichte), 1838;
Albigenzii (Die Albigenser), 1842; Don Juan, 1844.
„Pesimism şi caracter rebel, durere şi dor, senzualism şi invocarea morţii
sunt componentele liricii lui Lenau, care – depăşind limitele romantismului
– anticipează epoca modernă. Versurile sale melancolice şi meditaţiile
asupra efemerităţii vieţii vor constitui exemplu pentru poeţi precum Georg
Trakl şi Gunter Kunert.”
Eleonora Pascu

Întrebare
Eu nu-ţi cunosc a glasului dulceaţă,
Ci chipul numai, blând, ţi l-am zărit;
Lumina ta m-a străbătut semeaţă,
Şi frumuseţea ta m-a cotropit.
În valul tău mi-ai prins întreaga viaţă;
Tot ce trăia în mine s-a topit
Şi s-a pierdut în unda ta măreaţă;
E-al dragostei etern, ceresc sfârşit!
Nădejdi şi îndoiala mea deşartă
Aşteaptă un cuvânt al mântuirii
Talazele ce inima nu-mi iartă
Spre ce limanuri sufletul mi-l poartă?
Spre paradisul dulce-al împlinirii?
Spre ţărmul trist, pustiu, al despărţirii?
Traducere de L. Iliescu

În primăvară
Pe-a trilurilor sale scară
Se urcă ciocârlia-n zori;
De-a cântăreţilor fanfară
Răsună codrul plin de flori.
Clădite-s peste tot altare
Şi miile de inimi bat
Chemând stăruitor şi tare
La sfântul dragostei sabat.
În dom ard trandafirii roşii
Pe cruguri de smaragd şi curg
Prinos jertfindu-i credincioşii
Din zori de zi până-n amurg.
Traducere de Şt. O. Iosif
Într-un asfinţit, pe stepă...
...Pe-obrajii bolţii trec fiori de gânduri...
Cresc norii cărunţi, cu pas semeţ şi rar,
Când paltinii s-au prins cu vântu-n ceartă, –
Stăpânul stepei fără de hotar...
Departe cerul, când şi când, arare
Îşi mişcă geana-n mândrul mărgărint
Şi de sub geana larg clătinătoare
Tresar prelungi zigzaguri de argint...
Tot mai pustiu e-n jur şi neguri sure
Se plimbă-n larg cu paşii lor păgâni...
Tot mai pustiu... iar cerul acum lasă
Domol să-i cadă soarele din mâini,
Traducere de T. Murăşan

Glasul vântului
întreaga sihlă-n somn e cufundată
Prin frunze nicio boare nu răzbate,
Ducând dulci adieri înmiresmate.
Dorm broaştele şi păsărimea toată.
Doar licurici ca mici scântei visate,
Prin crengi, cu somn pe gene, se arată;
De-atâta pace inima-mbătată,
Se scaldă-n visuri dulci, netulburate.
Ascultă! Parc-un freamăt în pădure
Din visul meu încearcă să mă fure.
Un glas aud chemând, din umbra deasă.
Şi-ascult de glasul vântului, cuminte,
Precum copilu-ascultă de-un părinte.
Ce-l cheamă seara, de la joc, acasă.

Glasul clopotelor
Pe iazul lin nu suflă nicio boare;
Şi munţi şi brazi şi golfuri însorite
Şi piscuri prinse-n nori, înzăpezite
Se oglindesc în luciul apei clare.
Se-aude frunza veştedă cum moare
Şi cum, în văgăuni nebănuite,
Cad pietricele mici, rostogolite
De ciute speriate şi fugare.
Privesc: văd vite-n zare, la păşune;
In depărtări prind clopote să sune,
Trezind mâhniri sau mângâindu-mi visul.
Glasul copilului
Copilul doarme. Nu vorbi! Nu-ţi pare
Pe chipul lui că raiul înfloreşte,
Şi-un cor de îngeri somnul i-l vrăjeşte,
Pe buze dăruindu-i încântare?
Taci, lume! Cu minciuni răsunătoare
Nu tulbura visarea ce trăieşte!
Vreau să aud cum pruncul gângureşte,
Candoarea lui fiinţa-mi înfăşoare!
Nebănuind c-ascult, copilu-mi spune
Cuvinte dulci, simţirea să-mi îmbune,
Mai dulci decât al ramurilor freamăt.
Şi-un dor de casă simt cum mă cuprinde
Ca şi atunci când ploaia-n câmp mă prinde
Şi-n munţi aud al clopotelor geamăt.
Traducere de Lazăr Iliescu

Amintire
În codri ne-am plimbat odinioară
Şi am sorbit suflete de flori.
Un pârăiaş curgea, murmurător
Ne povestea de Paradis, în seară...
Luminile amurgului, departe
S-au zugrăvit pe crestele alpine,
Eu mi-am întors privirea către tine
Şi-mi strălucea iubirea fără moarte.
Curând, s-a stins al munţilor jeratic,
Aşa frumos nici când n-o să revină
Pe chipul tău feerica lumină
Am căutat-o mai târziu, zadarnic.

Pe faţă ai avut luciri divine,

Sau m-a orbit acel reflex de soare
Lumina dragostei nemuritoare
De n-ar fi strălucit, era mai bine...
Traducere de Gheorghe Tomozei

Spre casă... seara

Săracul vine obosit
Cu crosnia în spate,
Plugari plesnind din bici se-ntorc
Cu carele-ncărcate.
Bogate ugere aduc
La grajduri ciurde-ncete;
Feciorii în poveşti se duc
Pe la-ndrăgostite fete.
Şi vânătorul fluierând
Grăbeşte către casă
Cum traista plină de cârstei
Şi iepuri prea-l apasă.
Poetul este fericit
Din codru, din răcoare,
Ducând, frumoase prăzi cu el:
Gândiri nepieritoare.
Traducere de I. Prişcu

Vântul
Departe, în străini plecam...
Privii în urma mea pierdut;
Spunând ceva mi-a apărut
Iubita, sus, la geam.
Ea mi-a trimis un blând cuvânt –
Tovarăş bun pe drum pustiu...
Dar ce mi-a spus, nu pot să ştiu
Că s-a pierdut în vânt.
Şi dacă n-oi mai întâlni-o
Tu, vânt sălbatic, rău ce-mi eşti,
Nu ţi-e de-ajuns?... Să-mi mai răpeşti
Şi cel din urm-adio?
Traducere de Şt. O. Iosif
BRANKO RADIČEVIĆ
Născut în 1824 la Slavonski Brod – m. 1853, Viena. A fost elev al Liceului
Piarist din Timișoara, unde tatăl său era funcționar public. A fost
reprezentant de seamă al romantismului sârb. A publicat: Poezii I/Pesme I,
1847; Poezii II/Pesme II, 1851; Poezii III/Pesme III, 1862.
„Versurile sale sunt vioaie, pline de viaţă şi de un farmec tineresc.”
Draško Redjep

Fata la izvor
Când am fost pe-aici aseară
Și când mi-am umplut ulcioara,
Un flăcău ajuns-a cu ochi negrișori
Pe un falnic cal cu pașii ușori:
Salutând, a-nceput să înșire într-o doară
„Dă-mi puțină apă, dragă surioară!”
Aceste cuvinte – săgeți dulci –
Pieptul alb mi l-au străpuns,
Sprinten la el, tânără-am ajuns,
Mâna am întins-o, ulciorul sus,
Mâna tremură... ulciorul a căzut...
În două-trei bucăți, cioburi s-a făcut,
Cioburile rămas-au împrăștiate jos
Unde este acel Făt Frumos?
Încă o dată dacă ar veni
La fel și alt ulcior de-ar sfârși

Când ții vulturul în palmă

Când ții vulturul în palmă,
Imediat să-l loveşti mortal
Să nu-l dobori crud, nemişcat,
Să nu-l închizi în loc întunecat;
Crede-mă, bezna pentru el nu este,
Pe el doar înălțimea-l fericeşte
Atât de dur, o, numai fii, o, nu mai fii
Și aripa uşoară nu i-o răsuci!
Să-l lași să umble prin valea lui,
In tânguiala mare a dorului;
Ori îl ucide, ori lasă-l a zbura
Nu-l ține astfel captiv în palma ta.

Niciodată trupul tău candid...

Niciodată trupul tău candid
Mâna-mi tânără nu l-a cuprins agale,
Nici nu s-a topit pe buzele tale
Gura mea vreodată, copil splendid!
Seara lină parcă te-a adus
Între îngerii de pe aripa celui de sus,
Într-o clipă, minunată mi te-ai arătat,
Apoi seara-n depărtare te-a ascuns.
Singur am rămas cu lacrimi în ochii,
În al lumii mijloc eu singur de tot
Fără somn, singur cu noaptea întunecată.
O, zori de zi, fără lumină zori se-arată.
Soare drag, de sclipirea zilei rupt,
La tine mă gândesc, suflete, neîntrerupt.
Traducere de Slavomir Gvozdenovici

De-ar fi să mori tânăr

Adio viaţă, mândră visare!
Adio zori şi tu amiază mare!
Adio lume, raiul meu pierdut –
Eu mă-ndrept acum spre-un alt început!
O, fără de saţiu de nu te iubeam,
Aprinsul soare încă-l mai priveam,
Ascultam vifor, fulger ascultam,
De privighetoare mă minunam,
De râu şi izvor ţâşnind de dedesubt –
Firul vieţii mele e aproape rupt!
O, cântece, bietele mele orfane,
Vlăstare dulci ale vieţii-mi june!
Curcubeul îl vroiam pe pământ,
Cu el pe toate să vă înveşmânt,
Să vă gătesc cu stele lucitoare
Şi luminez cu lumini de soare...
Curcubeu fuse, dar se pierduse,
Stele luciră, dar se înnegriră,
Până şi soarele-mi dogoritor
Se prăbuşi şi el din cer şi nor!
Se pierduseră toate la mijloc de drum –
În zdrenţe tata vă lasă de-acum.
Traducere de Ioan Flora
MILOŠ CRNJANSKI
Născut în 1893 la Csongrad, Austro-Ungaria – m. 1977, Belgrad. De la
vârsta de trei ani a locuit la Timişoara timp de 16 ani unde a urmat Liceul
Piarist. A publicat peste 30 de cărţi de poezie, proză, eseu, dramaturgie şi
publicistică, dintre care amintim: Lirica Itacăi/Лирика Итаке, 1918;
Stražilovo; Lamento asupra Belgradului/Ламент над Београдом, 1965;
Jurnal despre Čarnojević/Дневник о Чарнојевићу, 1921; Migraţiile/Сеобе,
roman în 3 volume, 1929.
Prin tot ce a scris, se situează pe un loc de frunte în istoria literaturii
sârbe. „Dintre noi toţi, doar Crnjanski este un scriitor înnăscut.”
Ivo Andrić

Viaţa
Toate astea nu de mine depind.
Mi-amintesc ce frumos era,
peste ape adânci întins, cum e Luna de alb,
cu arcul subţire şi lin, un podeţ.
Şi, vezi, asta, mă alină.
Nu de mine depinde.
E de-ajuns ca-ntr-o zi anume,
în jurul meu pământul să aromească umed,
iar norii să treacă-n zbor,
ceva mai jos, şi asta să-mi dea fiori.
Nu, nu de mine.
Va fi de-ajuns dacă,-ntr-o zi de gerar,
dintr-o grădină-nzăpezită,
va ţâşni vreun ţanc zgribulit, străin odor,
la piept să-mi sară.

Sumatra
Acum suntem destinşi, gingaşi, uşori.
Ne duce gândul: ce tihnite-n ninsori culmile din Urali.

Mâhniţi de ne lasă vreun palid chip,

pe care-l pierdurăm într-un amurg,
ştim că, pe undeva, un mic pârâu,
în locul lui, rubiniu, curge!
Câte-o iubire, zorile,-ntre străini,
ne-nvăluie sufletul, l-apasă,
cu nesfârşita pace a mărilor de-azur,
din care grăunţe rumenesc de coral,
cum şi cireşii, de-acasă.
Ne trezim în noapte şi zâmbim, drăgăstos,
la Luna cu arc încordat,
Şi mângâiem cu mana, blând,
munţi de departe, cu pisc îngheţat.

Cortegiul
Tinereţea-mi trecând, doar, greu, ciudat, mă cuprinse iubirea.
Întâi, pribeag, ceva zării în cale,
alb şi domol, ca o turmă-n depărtare.
Apoi am întâlnit cireşul, şi, ca din fluier, am cântat, dintr-o albastră vale.
Vlaga-mi din cuget rămase puţină,
iar trupul meu fu năpădit ca de-o sfârşeală.
Şi-un dor mi-a venit să mângâi cu mâna linia zării, limpede, lină.
Gânduri clare se risipiră, în sumbru surâs de-o veşnicie.
Şi-ncet-încet de peste tot se iviră
cortegii de cireşi în floare, cu mine să vie, să vie.
În fruntea lor, surâzând,
din deal în deal, din vale în vale,
iată, eu. năuc, nepăsător, dănţuind, zburătăcind.
Traducere de Ioan Radin Peianov

Imn
Noi nu avem nimic. Nici Dumnezeu, nici gospodari.
Dumnezeul nostru e sânge. Nămeţii de zăpadă au acoperit munţii.
Au dispărut pădurile, dealurile şi stâncile.
Noi nu am avut nici mamă, nici casă,
ne mutam propriul sânge. Noi nu avem nimic.
Nici Dumnezeu, nici gospodari. Dumnezeul nostru e sânge.
Au înflorit cimitirele şi munţii, vânturile au risipit dimineţile peste ruine;
Nici mamă, nici casă nu există pentru noi, niciun repaus, nici copii.
Ne-a rămas numai sângele. Oh. El este înfiorătoarea noastră mândrie.

Fata
Nașterile-s, stele în lacuri, lumina neputincioasă a vieții.
Și privirea înlăcrimată a tinerei mame,
neputincioasă, ca un trandafir într-un vas de fier.
De pe femeile însărcinate, din viile bete,
din care toamna uliul se înalță,
trupurile noastre, porumbei albi,
ar dispărea, fără regrete, în eternitate.
Abia atunci când Tu pășești, durerea se risipește,
în mersul tău, piatra trezită,
sunetul tainic al nisipului care se scufundă
spre fundul apelor tulburate, neauzit.
Abia atunci aerul scânteiază în praful ridicat,
printre gratiile argintii ale coastelor tale,
să ne lumineze alaiului pomilor,
care merg și se coc, ca să se poată veșteji.

Serenada
Ascultă, plânge Luna, tânără, ușoară.
Ascultă-mă, iubito, pentru ultima oară.
Mă voi stinge, și când îți va fi dor de mine,
Nu-mi striga numele în apusul zilei.
Ascultă vântul din frunzele galbene, veștejite.
Îţi va cânta: că eu am iubit toamna,
Nu patimile tale, nu gleznele goale,
Nici îmbrăţişarea crengilor rumene, veştejite.
Și când te va durea inima după mine:
Ia în brațe creanga care se veștejește și sărut-o.
Ah, nimeni nu are onoare, nici patimă destulă,
Nici atâta flacără să mă iubească pe mine.
Ci numai plopii supli și pinii mândrii, pustiiți
Ci numai plopii supli și pinii mândrii, pustiiți.

Salutul
Ţie, care m-ai întâlnit la mare şi mi-ai şters de pe frunte semnul
mamei stricate şi al tatălui supus,
mi-ai smuls şerpii de pe gât, mâinile femeii, dornice, triste,
Slavă ţie, Libertate! Ţie, care m-ai întâlnit încununat cu spinii
bănuielii, ai legii, ai lacrimilor şi ai credinţelor
şi mi-ai smuls de pe frunte această cunună.
Ţie, care mi-ai umezit gura cu fructele binelui şi-ale răului, să le ştiu pe
toate,
Slavă ţie, Libertate! Ţie, care mi-ai sădit în trup
plantele vânturilor din pădure, care mi-ai smuls ruşinea şi frica.
Ţie, care mi-ai întunecat ochii cu tristeţea fiarei, iar pielea mi-ai luminat-o
cu veselia norilor,
Slavă ţie, Libertate!
Traducere de Slavomir Gvozdenovici
BOŠKO TOKIN
Născut în 1894 la Ciacova, jud. Timiş – m. 1953. Poet, romancier (Terazie,
Ghedeon şi Olga), autor dramatic, şi regizor (Domnul Nadezd), memorialist
(Sub coviltirul literar) se impune şi ca teoretician şi estetician al filmului.
Membru al grupărilor avangardiste belgrădene, este (împreună cu
Ljubomir Micić şi Ivan Grol) autor al „Manifestului Zenitismului”. Mutându-
se la Zagreb, fondează prima revistă de film din fosta Iugoslavie.

Oul meu
Precum Columb, văzui şi eu crenguţe verzi ciugulite-n malul salvării
de niscaiva păsărele. Când îmi pusei talpa pe pământ
îmi scăpă înspre Soarele cel Mare un chiot victorios
ca un răget parcă scos:
– Nu ne fie inimile mai strâmte decât e natura –
totul e forma curată! Şi chiotul meu
rimă cu un curcubeu. Şi-mbrăţişai lumea.
Zborul mi l-am început aşa. Zbor şi acum.
Aterizez pe o stea şi privesc lumea de sub mine
şi dâra interesantă de pe-mpletitura cerului.
Prin noaptea cea sură îmi slobod o-nţepătură
spre Ea, spre voi. Şi mă fac praf. Şi toţi cred că am murit.
Iar eu zâmbesc de pe o altă stea.

Poem constructiv
Era un bucluc generalizat, hora fericirii se-nvârtea precum creierul.

În cer au pătruns două săgeţi, două aeroplane. Jos:

S-au împrăştiat în fugă casele, cafenelele, bisericile şi copacii.
Primul aeroplan: Eu sunt inginer constructor.
Cel de al doilea: Eu sunt poet, tot constructor.
Dar – iată – liniile se întretaie, perspectivele
se întrepătrund, se clatină, se bălăngăne.
Ce va să fie acest fenomen,
Cine pe cine atrage?
Şi iarăşi se face linişte şi iar se clatină pământul
Şi fiinţele, lucrurile şi casele fac reverenţe.
Cutremur, pământul se-nvârte precum constructorii vroiau,
salvau, creau. Einstein învinge, aeroplanul stinge.
*
Acum e peste tot pace, ordine şi muncă:
case mândre se ridică, schele şi grinzi adastă cerul.
Construcţii noi. Două aeroplane survolează.
*
Azi dimineaţă erau zece chiar deasupra Belgradului.
Aerul era proaspăt, plămânii tari verva dinamică.
În fine, paralele s-au întâlnit.

Poeme cinematografice
1.
Viaţă. Acumulare de forţă. Puterile acumulate ies la iveală.
America noastră – viaţa – trei filme: Charly Chaplin, Duglas, Rio Jim.
America Noastră, trei victorii: viaţa (a trăi), lupta (a lupta), creaţia.
Forţele-acumulate, emoţiile, creează, se prostesc,

jazz-bend-ul se prosteşte. În haosul acesta romanticul tânjeşte:

De dorul libertăţii visat-am, rătăcit-am prin lume, oameni noi căutat-am.
Când va ieşi la iveală creaţia mea? Jazz-bend-ul se prosteşte.
Filmul nostru (titlu: Intensitatea Măsura Vieţii) se derulează.
America noastră, învinge.
2.
Ici şi colo – lumea se veseleşte: Staşa, Kraşa, Toşa, Dada, Tin,
Mima, Rastko, Pera, Hipnos, Stop. La „Paris” – Duglas. Dinamică veselă.
Paris, oraşul ismelor din cunoştinţele mele.
Inimile noastre: biplanuri. Sufletul nostru: monoplan.
Zboară o generaţie întreagă.
Femeile frapate, gândurile galante departe ne-au dus.
Acolo. Suntem peste tot. Învingem.
Pe noi, pe voi. învingem mereu.
Linie, Victorie, Stil.
3.
Viaţa majorităţii:
întrebare – răspuns, răspuns – întrebare.
Veşnicia: o nouă-ntrebare, după răspuns.
Viaţa minorităţii: viaţa noastră?
Un aeroplan, un urcuş,
Cinematograful, victoria.
Viteza şi arta.
Arta.
Într-un desen – o mie de linii,
într-un aeroplan – o sută de posibilităţi,
într-un film – un milion de mişcări.
A cuprinde. A fi artist.
Mereu şi-ntruna.
Traducere de Ivo Muncian

Marea Britanie
hotel și restaurant
În sfârșit am înțeles
că nu o iubesc pe ea,
ci pantofii ei.
Și m-am simțit bine.
Și azi-noapte, vizavi de camera ei,
am așteptat răbdător, cu ochii deschiși în întuneric,
ca un copil care fură compot,
bătaia înceată a tocurilor în podeaua coridorului
când scoate pantofii în fața ușii.
Și mă transform cu totul în așteptare și petrec nopți în insomnie...
Femeie cu șerpii încolăciți în ochi
și cu iadul în păr,
dacă mâine la prânz te așezi vis-a-vis de mine,
te voi ucide
jur
pe sângele pe care l-ai înverzit.

Bal
Nu îi este dedicat lui Milan Ciurcin
Totul se legăna, se legăna, se legăna așa
că am și uitat că se cântă.
Dar la un moment dat, un ton,
din senin, sunetul îndrăzneț,
care ne-a înșirat toate inimile pe ață.
Iar ea a dansat, îmbrăcată în negru,
Negru. Și se legăna, se legăna, se legăna așa
că am și uitat că dansează.
Dar deodată, i-au crăpat ciorapii, o gaură,
albă, rumenă, îndrăzneață.
Și această gaură ne-a înșirat iarăși toate inimile pe ață.
Traducere de Slavomir Gvozdenovici
FRANTZ LIEBHARD
Născut în 1899 la Timişoara-m. 1989. A publicat: Schwäbische Chronik,
1952; Der Türkenschatz, Erzählungen, E.S.P.L.A., 1958; Glückauf! Gedichte,
E.S.P.L.A. 1959; Gedichte, Editura tineretului, 1964; Menschen und
Zeiten Aufsätze und Studien, Editura Kriterion, 1970; Miniaturen aus vier
Jahrzehnten, Editura Kriterion, 1972; Banater Mosaik Beiträge zur
Kulturgeschichte, Editura Kriterion, 1976; Temeswarer Abendgespräch.
Historien, Bilder u.a. Prosa, Editura Facla, 1977; "Abends ankern die
Augen", 1989 (poezii, în majoritate traduse din limba maghiară de Erika
Scharf)

„Revolta, caracterul profetic, satira, zbuciumul în mijlocul unor realităţi ce

nu puteau dura, un anume sentiment tragic, dinamismul şi un puternic
sentiment cosmic se pot regăsi în versurile lui Franz Liebhard, cu discreţie
însă şi izvorând din umanismul său care a primit o altă coloratură decât
exaltarea omului din expresionism”
Ion Maxim

Un neînsemnat episod al unor mari transformări

Primăvara, când vânturile tinere tresaltă, de parcă ar vrea să
Cuprindă nişte steaguri invizibile,
Vara, când se înveşmântă trupul zilei cu cununi de spice şi
Noaptea, cu cele mai superbe orbite astrale,
Toamna ce, ostenită de visteriile ei, se stinge sub zarva
Culegătorilor din vii,
A trâmbiţelor de aramă şi a stolurilor de păsări, atunci
Ţăranca Suzi, cooperatista, se îmbracă în vechiul strai al femeilor şvabe,
Picioarele i-s vârâte în papuci, pe care ea însăşi i-a tricotat şi i-a
Pingelit, cu mâinile-i
Aspre şi neobosite; fusta ei, ce se deschide în falduri late, este
Dintr-un imprimeu albastru,
Cu fine flori albe, atât de gingaşe şi de simple, de parcă
S-ar aduna în fiecare dintre ele prototipul frumuseţii; bluza ei,
Gri verzui, e deschisă în partea de jos, de jur împrejur,
Cu tivuleţe verticale peste piept...
Iată, câte furtuni s-au spart de acest gard
Ce-mprejmuieşte grădina vieţii!
Mute au rămas însă pentru vecie, tobele neliniştii, şi nici un spin
Uscat al mărăcinelui durerii nu mai înaintează
Spre verticalele inimii.
Ca nişte aripioare răsar colţurile basmalei înnodate sub
Bărbia ei; ea are buline, e scrobită, călcată, iar Suzi îşi poartă capul ca o
Regină de pe o litografie veche.
Deodată, apare în jur, deşirat şi cenuşiu, vestitorul iernii, cu
Voaluri de pâclă grea, picurând,
Pe care le atârnă, cu degetele ca ţurţurii de gheață, la ferestre;
Cei din urmă superstiţioşi gem prin somn visând strigoi,
În timp ce viforniţa îşi dirijează uriaşele lire dezacordate.
De-acum iarna s-a statornicit. Coloanele de mercur se ghemuiesc,
Chiciura învestmântată, cu dantelele ei, sârme şi crengi,
Soarele luminează atât de straniu încât parcă şi ultimele sale văpăi
Ar fi degerat. Butucii de viţă şi arbuştii de trandafir de mult
Se odihnesc sub acoperişuri. N-ar face
Bine omul, la fel, acum, să-şi vâre capul în huma caldă,
Ascunzându-se de vântoasele gerului,
Al acestor scurte zile şi nopţi lungi, când vijelia suflă de
Parcă urgiile iernii ar vrea să-ţi ciuruiască pielea şi
Să-ţi desprindă cu agrafele ei de gheață picioarele şi braţele de trup?
Cumetrei Barbara, în ciuda a nenumărate mătănii murmurate neîncetat,
I s-au învineţit buzele. O cuprinse un tremur, de parcă frigul
Aprig i s-ar furişa, ştrengar şi tainic,
Sub imensa năframă cu franjuri.
Dar cine se iveşte în jur? Oglinzile îngheţate se trezesc dintr-odată,
Sigiliul strâns pe gură se sfărâmă în bucăţi, dungile vinete ale
Buzelor se deschid într-o crestătură
De uimire, în care suflarea reţinută se adună ca un ghem,
Şi, iat-o pe cumătra Barbara, cum se răsuceşte de vioaie, ca o
Marionetă dintr-o şatră de tir, bine ţintită...
E țăranca Suzi, cooperatista! 40.000 de litri de lapte a muls ea
Într-un singur an de la zece vaci;
Cum spumegă jetul alb când, din ugere, ţâşneşte în sistare!
Cu cizme negre şi lucioasă de cauciuc, într-un trening albastru,
Cu o jachetă în carouri colorate, iar în jurul gâtului cu un șal ca schiorii,
Ea se avântă afară, către grajdurile vaste şi noi,
Cu acoperişurile din olane roşii. De nouri,
Cu povara de zăpadă violetă, nu ţine ea seama. Nici de
Respiraţia primejdioasă
A vântului care, pe bidiviii viforniţei, fornăind, va goni peste şesuri
Sub salvele pocniturilor de bici, ca un călăreţ mitic.
În case, ulcioarele cu vin fierbinte şi dulceag colindă, însoţite
De cele mai fierbinţi urări; ca o veselă ofrandă
Oamenii împlinesc în gând închinările,
Cu o laudă adusă marilor transformări, o laudă fără cuvinte,
E laudă în adâncuri, că țăranca Suzi i-a jucat gerului o festă
Şi că aceasta nu e singura poartă
A uimirii, în faţa căreia oamenii se opresc şi spun:
„Mulţi aţi dormit, dar bine-aţi venit la noi, zorilor purpurii!”
Traducere de Ion Arieşanu
Fremaut construieşte canalul Bega
Hai, cu-ndrăzneală, trageţi paralele
Prin mlaştini şi pâraie-ntortocheate
Nu vă mai fie frică de acele sălbăticiuni ce urlă speriate

Din stufărişuri. Ori vă temeţi poate

De friguri messieurs ? – numai de ele ?
Degeaba ! Lui Fremaut acestea toate
În stare nu-s credinţa să i-o-nşele.

Lunile vin şi trec pe negândite.

Cu palmele bătute şi-năsprite,
Supuşii cară roabele pe rând.

Numai când seara cade rourând domnul Fremaut îşi zice: -Cât de greu,
În munca lor e-ntreg proiectul meu !

Pisica-Tigru
Îi mângâi blana şi-n foşniri scântei,
Răsar din fantezia de pisică.
Stă tolănită-n voluptatea ei,
Închide ochii, leneş, fără frică

De orele ce vin cu paşii grei

Şi visul din Întunecimi i-l strică.
În joacă, ori în glumă, dacă vrei,
Îşi socate ghearele, ce armă mică,

şi-ndată se răstoarnă, şi cu laba

Pe mână-ţi lasă-o urmă sângerie.
S-a-nfuriat în visul ei, degeaba ?

Şi eu când te-am atins uşor pe mână,

Ce crater de mocnită gelozie
Stârni în tine-o furie păgână ?

Traducere de Ion Horea

DUŠAN VASILJEV
Născut în 1900 la Kikinda – m. 1924. Poet şi prozator. În 1911 se mută cu
familia la Timişoara, unde absolvă liceul. În perioada 1914−1918 absolvă,
la Timişoara, Şcoala de Învățători. în anii 1919 şi 1920 este învăţător la
Cenei, unde revine în anul 1922 şi rămâne aproximativ un an. Starea
sănătăţii i se agravează şi el se întoarce la Kikinda, unde se stinge. Este
unul dintre marii tragici ai literaturii sârbe.
A scris: Plânsul mamei/ΠΛΑζ МΑΤΕΡΕ ζΟΒΕΚΟΒΕ; Omul cântă după
război/ЧОВЕК ПЕВА ПОСЛЕ РАТА.
„Dušan Vasiljev a fost unul dintre primii vestitori ai poeziei antirăzboinice
şi a trezirii naţionale a sârbilor.”
Živan Milisovac

Omul cânta
Eu prin sânge pân-la genunchi am păşit şi niciun vis nu mai am.
Sora mea s-a scos la vânzare iar mamei părul alb i-au tăiat.
Şi-n astă mare tulbure de noroi şi desfrânare la prădat am pornit:
Oh, mie mi-e dor de o gură de aer! Şi de lapte!
Şi de rouă albă revărsat! Pân-la genunchi în sânge eu am păşit
şi n-am întrebat: pentru ce? Pe frate-meu l-am ţinut duşman nebun
şi-am chiuit când în noapte mă năpusteam orbeşte
când şi Dumnezeu şi om şi tranşee-naibii se duce!
Iar azi privesc liniştit cum femeia iubită băcanul slinos mi-o drăgosteşte
şi tot ce-i al meu vrea să apuce:
şi nu am voinţă – sau n-am putere – să mă răzbun.
Eu până ieri capul supus am plecat şi am iubit ruşinea zurliu.
Şi până ieri soarta cu adevărat nu mi-am ştiut – dar astăzi o ştiu!
Oh, dar eu sunt Om! Om! Nu-mi pare rău că-n sânge pân-la genunchi am
călcat
şi-s încă viu după sângerosul Dezmăţ, pentru că am acum Sfântul Învăţ
ce m-a dus la prăbuşire. Şi nu vreau parte de la prădat:
oh, mie daţi-mi doar un căuş de aer şi ceva rouă albă, în zori –
tot restul – fie-vă spre cinstire!
Traducere de Ioan Radin Peianov

Luptătorilor
În zilele luminate de sângele pentru idoli vărsat
cu mâinile fracturate turnăm în carafe noul vin.
Dar nu vom scăpa niciodată-n zbor
de veştile satanice ce ne-mpresoară din senin,
de sferele mohorâte ale celor ce iubesc neîncetat
şi de prăpădul pentru-mpărăţia lor.
Muntele vieţii se mândreşte-n vale cu piscuri alese
veşnic ni se-ntâmplă lucruri ne-nţelese,
sufletele ni se împănează cu vise
în frica lor de moarte, pare-mi-se.
Când o fi ca mâna scofâlcită să ne-azvârle-amaru-n drum,
o vom săruta-o trişti ca nişte pustnici, scrum.
În toiul durerilor facerii, în spasmu-i alb şi pur,
sângele s-a scurs înroșindu-ne obrajii veştejiţi,
îl sorb acum cu sete nopţi de-azur
şi femeile ce ne fermecară taţii.
Cu sudalme demente se ţintesc în van
galbene alei şi grâul izgonit din lan,
în van se şi lansează idei otrăvite cu noroi –
noi iscăm doar drumuri noi.
Suntem lângă moghila apuselor dureri sub semnul crucii
înveşmântaţi ca popii, regii şi haiducii
şi sufletele ni se unesc într-un spasm precis
ce se rostogoleşte sărind în abis;
Şi de sute de-amintiri multicolore
de prin aşternuturile femeilor uşoare
şi de Bezna Veacului salva-ne va, oare, un Platon, un Seneca?
Veniţi! Se vor perima încântările milenare, pustii rămâne-vor altare
şi ca o fantomă cu sânge ne va grăi ursita noaptea cea bonomă,
ursita,-n somn, la naştere dată, verde

de tristeţea zilei ce-n neant se pierde.

Şi plângeţi! plângeţi!
Cei ce plâng în glorie urca-vor
pe tronul luminos, pe-un rug sclipitor.
Iar Istoria prin graiul dascălilor obosiţi măreţ
vă va pomeni cu dispreţ,
alături de Nero şi Robespierre –
o, ce complot, o, ce mister!
Şi printr-un gest nobil regreta-va bunele timpuri apuse.

Cântec însângerat
Rebeliune-mpotriva tatălui şi al rivalului său,
împotriva colegilor şi-mpotriva celor eretici,
împotriva bătrâneţii (oricum s-ar numi ea-n hău)
şi-mpotriva glumelor – zău – şi a vechilor poetici.
Nici cântul cel vechi tinereţea nu ne poate reda
în pragul cocioabelor prăbuşite aşa,
căci nopţile-alunecă deasupra lor tăcute
ca nişte prostituate supte şi livide.
Râuri, oraşe şi femeile-n floare
ne umplu de-o tristeţe neştiută.
N-au cuvintele noastre nimic ce înfioară
la auzul vorbelor despre zei şi draci;
când bete şi desculţe stelele dansează
jocul vieţii-al lucrurilor mici,
ne pare că suntem în cosmos o rază
nişte serdari uitaţi, cărunţi şi mustăcioşi
(cu săbiile ruginite de demult).
Dar suntem cu toţii nişte suverani însângerați –
nimic din ce-i durere n-are acces în palatele noastre
şi în jilţurile noastre olimpiene de zei şi sceleraţi
suntem mai nevrednici astăzi (o credem cu tărie!).
Ne-ngraşă măririle şi sfinţii
Spălându-şi boarfele însângerate
însângerate, însângerate (sângele e elementul prim).
O, ne-am săturat de sânge, roşu, şuierând, fierbinte
din piepturile bărbaţilor şi ale femeilor livide…

Al nouălea cântec despre viaţă

Groazele nopţii ning peste noi aidoma fulgilor
şi lumea uită cuvintele magice de-ntoarcere spre eul său.
Bărbaţii şi femeile se scufundă in dezmăţul care abundă multicolor
chiar şi în pridvor, în frământările nemărginite
ale coapselor albe şi moi. Adesea nu mai auzi, amice, nimic altceva.
Noaptea Vieţii. Numai zarea din chinga păcatului
îşi pune straiele consolării, albe.
Câmpul tremură în îmbrăţişarea drumului lung de fier,
ducându-l, prin noapte, spre infinit.

Sârma ghimpată
În durere-avem acelaşi drum, oricine am fi: generalii albi ori extremiştii
roşii.
Zarea ne este din sârmă ghimpată durată şi cerul nostru e sur şi sufletul
sur ne este
în haosul morţii al tifosului şi al epilepsiei. Nu ne vom ridica frunţile râzând
de se ivesc cocorii albi deasupra noastră. Zâmbetul nostru se va avânta în
urmă-le
spre înălţimi de neatins dar bănuite.
Când tunetele răcnesc deasupra noastră şi se clatină şi cerul şi soarele şi
sârmă,
nu ne putem rupe de prevestiri însângerate şi să privim în faţă fără a clipi.
Of, mai bine ne-ar fi acoperit dispreţul în căderea ruşinoasă sub un zid de
netrecut!
Drumurile noastre-s cu dureri şi mizerii pavate şi sârma ghimpată ne
acoperă cerul.
Oameni zac ascunşi în noi adânc şi nu mai pot şi nu mai pot − nu se mai
pot întoarce.
Traducere de Ivo Muncian
ANAVI ÁDÁM
Născut în 1909 la Turda. Poet, traducător şi dramaturg.
A publicat: Hess, szegenyeg (Uş, sărăcie), 1944; Etika es kibernetika,
1970; Metaforas idok (Vremuri metaforice), 1974; Szembesites
tobbedmagammal (Confruntare în plural), 1988; A sanda meszaros
szemevel avagy Napoleon poloskaja (Cu ochii măcelarului saşiu alias
Ploşniţa lui Napoleon), 1995 şi 1999. A mai publicat cinci piese de teatru.
„(...) Opera poetică a lui Anavi Adam arată o evidentă tentaţie către
lucrurile aparent minore, de zi cu zi, precum şi către perspectiva
relativizantă a umorului. Posibilitatea de a vedea lucrurile şi personalitatea
din mai multe unghiuri revine obsesiv în cărţile poetului”.
Imre Iozsef Balazs

De la origini până în prezent

Într-un februarie venit pe lume
(e-ntâiul semn ce mi-a crestat răbojul),
de supărare mă făcusem roşu,
căci nu fusesem întrebat anume
în care ţară să mă nasc, ce nume
să port şi-n ce veleat să-mi vină rândul;
dar, suflet larg, m-am împăcat cu gândul
de-a nu şti când şi unde vii pe lume.
Trinomul spaţiu-timp-eveniment
ca pe un pur spectacol mi-l apropii;
macazu-l schimb şi, din acest moment,
dau curs istoriei universale proprii.
Maşina timpului, o am în mână,
secretul spaţiului, l-am străvăzut;
frânat-am eu, sau mi se puse frână?
În era pietrei brute am căzut.

Hoinăreală
Zvon de chitară,-n adieri. Te bucuri
ca la chermesele cu sticle-n ciucuri
şi panglici. Printre şvezi şi angli, tandra
pereche-a noastră, care umblă vandra.
În şir de câte doi, juni clerici: pasul,
sub pălării trasate cu compasul,
le e tiptil, iar chipurile, grave
cu ale îngerilor care cântă Ave!

Nu-s îngeri, dar se poartă ca atare,

la fete, se hlizesc cu ochi feciori
şi sufletul, în ei, se face tare:
m-aş dedulci, cu tine, de şpe ori!
*
Umblăm de colo-colo… Când remarc că,-n turn, de şase, ar suna San Marc,
dogitul bronz al căruia de, fix, cinci ori răsună, însă, lung şi bine,
a şasea oară dând (ca mine!) chix.
*
Descoperim, când ceaţa se ridică, o elegantă pizzerie mică
în care, una-ntr-alta, stau perechi sub, înrămate-n bronz, goblenuri vechi,
pe Gran Canale… La cafea, presimt, primi-vom linguriţe de argint.

Dinspre noi, oraşul luminând

Asupră-mi pâlpâie şi-mi cheamă ochiul
septemcolorul pod celest. M-apropiu
de tine: stea de-a lungu-i lunecând,
ca să te strâng în braţe, nu în gând,
cum vii din ceruri, aureolată.
Plutim şi, către noi, oraşul, iată,
străfulgeră din turle, poleit
basilical. Întoarce-ni-l, leit,
oglinda apei chipul, într-o doară.
Pentru ca bucuria să nu doară,
ne-o vom striga,-ntr-un glas, peste Rialto.
Picioru-mi, în gondolă, dintr-un salt, o
să i se alipească alui tău…
Cu tine, la Veneţia, n-ar fi rău.

Sonet
Să mi te smulgă, nu mai este cine,
deplină mi-e absorbţia întru tine
în locu-acesta,-n care poţi avea
arome,-n nări, de pizza şi cafea.
De-aş fi Nimrod, aş nimeri cu arcul
abia deschisu-ţi pup de rujă,-n parcul
în care crengi ar tresălta, rozalbe,
iar marea, din albastru,-ar trece-n galben.
Ne-nvăluie o briză de miresme;
asupră-ne, nicio putere este
cât laolaltă stăm aici, iar tu,
plutind în aburi, vii ca de departe
şi pizza mi-o întinzi ca pe-un atu, –
iar roşul ei de ketchup limba mi-arde.

Sonet
Afundă-te în moliciunea unei
sofale şi soreşte-te alene,
privindu-mă cum roata, printre gene,
în zare ai privi-o, a Fortunei.
Rotindu-ne în doi, neabătut,
pe spiţele destinului, ca vechii
păgâni, – care, iubind/urând, perechii
ce suntem, nu-i ştiu crugul străbătut.
De dragul tău, tezaure amân,
statuile,-n palazzo,-n van aşteaptă, –
pun vraja ta, cu-a lor, pe-aceeaşi treaptă,
căci vârful roz al fragedului sân
ţi-e binecuvântat ca un pistil
pe care-l face roua erectil.

Oraş mic, seara

Străzi-lună, lămpi electrice; pe corso, o lume bună care,-n dus-întors, o
tot ţine, filistini şi filfizoni, plus doamne-n glanţ: politikoşi zooni.
Musiu de Poulidor & Herr Kurlinder: „Wie ausgelassen sind heute die
Kinder!”,
doi vechi amici care se-nfoaie-n pene, foindu-se în sus şi-n jos, alene.

***
Numai o sfârlează dată cu boia şi jucând din şolduri, ne mai trebuia
ca să întrerupă, ca un iaht, cu pupa cursul promenadei: juriul i-ar da cupa
feselor pe care s-ar percepe dare, pentru că le are mari cât o căldare!
Gambele-i strujite-mbie, din genunchi a i le parcurge, până la triunghi.
Dama se miroase cu cei doi, pe corso, neavând să strice pe-aşa gâşte
orzu’.
*
Nici urmă de gunoi, în piaţă; fanfara încă ne răsfaţă,
dar tot mai gros, mai surd, mai lent, cu heliconu-i flatulent.
Printre perdele, fetele asistă la trecerea la geamuri în revistă!
Băieţii istoviţi de-amor eteric dispar pe uşa templului veneric,
fie şi dacă diatriba i-aşteaptă, a lui reb Akiba.

Călătoria
coajă de harbuz drept barcă am pe-un fluviu străadânc
eu flămând de-o viaţă parcă rup din barcă şi mănânc
clipa clipocind se scurge uită soarele mijit să răsară să se culce
miezul dulce s-a micit ceru-i ochi în cataractă
genele-i cleioase plâng orb mă-ndrept spre cataractă coaja rabdă s-o
mănânc
Traducere de Şerban Foarţă & Ildiko Gabos
JÓZSEF MÉLIUSZ
Născut în 1909 la Timişoara – m. 1995. Poet, prozator, publicist,
traducător. A publicat peste 20 de volume, dintre care amintim: A nep
ir/Poporul scrie, Cluj-Napoca, 1945; Arena/Arena, Editura Eminescu, 1967;
Varos a kődben/Oraşul pierdut în ceaţă, roman, Editura Eminescu, 1969; A
baratsag kavehaz tegnap/Cafeneaua prieteniei – ieri, 1988.
„Meliusz manifestă o deosebită capacitate senzorială, ca şi o sensualitate
robustă, puse în valoare – pe planul imaginaţiei, prin plasticităţi. Esenţa
poeziei sale – oricât de meditativ-visătoare uneori, oricât de
combativ-declarativă alteori – este, mai presus de orice, una vizionară.”
Nicolae Balotă

Întoarcerea acasă în cerescul car cu fân

...şi într-o seară într-o seară
când pasărea cântătoare a casei devenise tânără femeie zână cu mâinile
sprintene
Mariska cea numai-cântec şi doar de şaptesprezece ani în acea seară de
pomină
întorcându-ne acasă printre căpiţele rămase pe fâneaţă hurducaţi şi
legănaţi de patul ceresc al carului cu fân... armonios clădit şi bine îndesat
operă demnă de un bărbat: un edificiu pe care orice meşter zidar ar fi
râvnit să-l dureze atât de bine echilibrat încât niciun fir de fân n-avea cum
să cadă în praful drumului... stăteam culcaţi în carul cu fân eu şi Mariska
lângă noi furca şi grebla lată cu dinţii de lemn înfiptă în claia deasă a ierbii
cosite ca pieptenele de os cu dinţii lungi şi galbeni în cocul blond sub
năframa pestriţă înnodată la ceafă într-un conci graţios cu nimic deosebită
de culoarea roşiatică a norilor de deasupra arsă de soare din zori şi până-n
seară faţa ei devenea tot mai roşie pe drumul plin de hârtoape ne scutura
aruncându-ne unul în braţele celuilalt... şi sânii ei tari în mireasma fânului
în respiraţia de adio a ierbii şi a o mie de soiuri de flori de câmp — sânii ei
rotunzi înmiresmaţi... şi bluza de pânză atât de întinsă că mai-mai se
vedea trandafiriul pal şi albastru de nu-mă-uita al vinişoarelor întreţesute
şi împungeau pânza doi boboci de roză — ca pieptul dulce al mamei
mele... se-auzea tremurul sonor
al sânului ei se clătina şi plutea deasupra drumului apăsând roţile şi osia
legănătoarea masă de fân şi simţeam revărsându-se răspândindu-se ca un
şuvoi mirosul îmbătător al sânilor ce tremurau şi închisei ochii sorbind
aburul în adânc cum soarbe însetat dintr-o singură înghiţitură cel scăpat
din oraş aerul tare al pădurii de brazi... dar ochii mi-am închis o clipă
numai pentru că sânii ei mă fascinau şi încercam zadarnic să-mi dezlipesc
privirea uitând că s-ar fi cuvenit să mi-o îndrept în altă parte... Mariska s-a
ridicat deodată strivind între dinţi un fir de mentă şi ochii albaştri ca
marea cercetau
depărtarea — satul era încă departe clopotniţa şi fumul hornurilor se
apropiau încet în mersul nostru legănat de-o parte şi de alta plopii
rămâneau în urmă cu fragedele cuiburi de păsări la subsuoară în urma
noastră: praful gros ca fumul şi mlaştini cat
vedeai cu ochii. Sub noi încordându-se cei doi cai murgi proptiţi în hamul
gata să se
rupă bărbatul Mariskăi întors din război păşeşte alene în bocancii prăfuiţi
cu care
venise de pe front în nădragi şi prin cămaşa desfăcută la gât de i se vedea
părul des de pe piept cu o mană ţinea dârlogii lăsaţi în voie cu cealaltă
plesnea din fulgerul de piele
neagră al biciului dar mai mult pentru a goni muştele nesăţioase de pe
spatele celor
doi cai murgi fumul ţigării răsucite din mers din tutunul umed păstrat în
tabachera
ostăşească îl zvârlea din piept spre coroana grea a plopilor plină cu cuiburi
de păsări își
trase pălăria soioasă de pai pe frunte şi parcă simţind că de sus îl priveşte
cu ochii ei
albaştri ca marea Mariska — Mariska — peste scâncetul spiţelor peste
scrâşnetul roţilor
tânjind după unsoare strigă: Dormiţi Mariska?... şi Mariska cu o mişcare
iute tremurată
stăpânindu-şi râsul îşi lipi palma de gura mea înainte de a porni îşi spălase
mâna
chicotind în pârâiaşul sprinten care străbate fâneaţa îndepărtându-se spre
mlaştină
ştergându-şi picăturile de curcubeu strălucitoare cu poala moale a fustei
şi-i răspunse:
Dormim... îşi mai privi de sus visătoare bărbatul şi fumul ţigării ridicându-
se în rotocoale
pândind poate dacă nu cumva arcanul fumului prinde vreo pasăre?... apoi
se culcă
rezemându-se în cot pe urmă se întinse lângă mine‚ leneşă Mariska
cuprinsă parcă de
somn în covata moale căptuşită cu fân în care trupurile noastre se legănau
smucite de
hurducăturile carului... şi firul de mentă strivit îi căzu dintre dinţi de parcă
într-adevăr
Mariska fusese cuprinsă de somn şi când firul verde căzu frânt
amestecându-se cu
celelalte am simţit şi am văzut zbătându-se pe gâtu-i alb sub bărbie
basmaua zăcea
lângă ea pe patul de fân confortabil — bătaia inimii în artera albastră şi
respiraţia ei îmi
sufla în obrazul înroşit aburi fierbinţi cu mireasmă de mentă sau ce altă
mireasmă? nu ştiu nu ştiu nu mai ştiu şi ca în vis ca într-un vis cu
pleoapele închise cu mâinile scăldate
în pârâul repede trase la pieptul ei capul meu zburlit şi-l lipi de sânii tari ce
se zvârcoleau
şi se legănau de-ţi venea să te îneci în acest ecou în acest zbucium
prelung nemaiştiută fericire picată din cer — şi prin pânza cămăşii auzeam
acum foarte aproape duduitul
miraculos al inimii ei ca un ecou al ritmului neregulat şi-ndepărtat al
treieratului
dimineaţa când mă trezeam singur în odaia întunecată şi-l ascultam
minute în şir...
descoperirea m-a surprins dar mai era poate şi altceva n-am avut putere
să-i vorbesc...
duioasă aproape maternă tulburată îmi ţinu faţa în mâini zâmbind şi
închizând ochii
zâmbetul unei zâne mijea pe buzele ei — m-a sărutat uşor pe frunte pe
ochi apoi pe
obraz şi iar pe frunte pe bărbie pe gât m-a năpădit cu cascada mătăsoasă
a săruturilor
ei şi râdea şi părul ni se amesteca şi se contopea cu firele de iarbă pălită şi
râdeam
amândoi: ce minune — ne scăldam în joaca aceea plutitoare şi mută până
când
începurăm a respira greu oxigenul ars al frunzişului plămânilor noştri
răscoliţi şi o
sărutam şi eu blajin fără teamă pe obraz pe bărbie pe frunte pe artera
albastră ce-i
zvâcnea pe gât ca un animal mic ager la minte învăţând de la gura ei
moale şi fierbinte
şi n-am fost niciodată mai nevinovat... şi cred că nici ea cea care se
zbenguia cu mine in
carul cu fân... şi iar mi-a luat obrazul între mâini: pietricică strălucitoare şi
uşoară ca
fulgul din apa limpede a pârâului cu mii de unde şi iar m-a privit zâmbind
— de parcă
şi-ar fi zărit chipul într-al meu dar cele două moviliţe ale pieptului ei lipite
de trupul
meu săltau şi coborau cu repeziciune şi am văzut în ochii ei albaştri ca
marea
aprinzându-se o lumină şi mai albastră şi atunci mă înghiţi un val fierbinte
universul se cufundă o clipă împreună cu noi o clipă lungă cât o veşnicie:
gura nebună a Mariskăi
s-a lipit pe gura mea de băiat de doisprezece ani buzele ei cum numai în
oraş văzusem
la icoanele de pe altar acasă în nava domului învelită-n penumbră la
Timişoara... şi-am
stat aşa striviţi unul de altul şi nemişcaţi o clipă cât o veşnicie şi pluteam
în nemaipomenita
ciudata şi fericita noastră joacă pe patul aerian purtat de mireasma fânului
ca de leneşe valuri departe dincolo de timp în uitare pluteam culcaţi în
zborul cu
mireasmă de fân părul meu se răsfirase-n părul ei şi stam aşa încremeniţi
de teamă să
nu se sfarme în cioburi veşnicia: cu buzele contopite gură-n gură plutind
departe
deasupra timpului... şi atunci Mariska trezindu-se parcă dintr-un somn
adânc m-a
îndepărtat cu grijă de lângă ea ca pe o creangă plină cu flori — mi-a
îndepărtat uşor
capul cu mâinile cu blânde şi line mişcări ca după un vis fericit... luându-
mi dreapta cu
mâna ei stingă o lipi de inima ei ce bătea cu putere şi pe măsură ce
zbaterea rotundă a pieptului şi ritmul respiraţiei se domoleau se potolea şi
tremurul trupului meu ca o frunză în vânt — dar nu şi setea gurii mele
ardeau încă buzele ce-i arseseră buzele îmi
ardeau obrajii şi fruntea... vârtejul s-a potolit încet se-nsera şi Mariska îmi
arătă cerul şi mâna ei se lumină deodată de parcă atinsese cu vârful
degetului: o stea şi murmură
atât ca-ntr-un alint: Jozsika uite: luceafărul a răsărit de mult nu ţi-e
foame?... dar odată
cu luceafărul răsăriseră de mult o sumedenie de stele care se legănau
deasupra noastră
când năvăliră dulăii de la marginea satului, din bezna gardurilor de vrejuri
strâmbe şi jerpelite turbaţi de furie să rupă lumea-n dinţi şi odată cu
lumea să ne rupă-n bucăţi...
carul cu fân se-mpletici caii se poticniră speriaţi biciul pocni şi detună apoi
se făcu iar
linişte fuioare de fum se răsuceau în jurul nostru urcând în văzduh iar noi
stăteam
culcaţi pe spate mâna mea îngropată în palma fierbinte a Mariskăi
priveam cerul spuzit
cu stele şi tăceam... cu o ultimă hurducătură carul intră pe poarta de lemn
larg deschisă
Bodri alergă către noi lătrând vesel şi la ho şi târr ne oprirăm brusc în faţa
pridvorului
Mariska sări în picioare pe fânul elastic — şi ca şi cum s-ar fi aruncat de pe
o stâncă în
apă adâncă răspândind în jur miros de levenţică se aruncă drept în braţele
întinse arse
de soare ale bărbatului ei şi răsucindu-se de două ori prin rotogoalele
fumului amar
alergă în pridvor şi pieri în întunericul scămos pe uşa bucătăriei — dar
totul se petrecu
atât de repede încât nici n-a mai auzit strigătul bărbatului ei care râdea:
Ce-i cu tine
Mariska mea, nebuno? ţăranul tânăr deshămă caii roibi scăldaţi de
sudoare şi le frecă
trupul cu şomoioage de paie aspre caii nechezau încet mestecând cu poftă
fânul
aromat oferit drept răsplată iar eu şedeam pe laviţă, legănându-mi
picioarele îmi ardea
fruntea gura — de lângă plita de vară a şopronului uscăţiva mea mătuşă
Maria îmi
strigă ceva ca o mângâiere unchiul povesti a nu ştiu câta oară povestea cu
haiducii
ascunşi în stufăriş pufăind din pipă nu pricepeam o iotă din ce îndrugau
îmi ardea
fruntea gura nu puteam pricepe nimic din ce spuneau şi năucit de cele
întâmplate
trăgeam în piept miresmele tari ale serii caii răscoleau aşternutul de paie
cu copitele şi
eu mă adulmecam ca animalele tinere îmi adulmecam trupul fraged —
miroseam din
tălpi până-n creştet a mentă a lapte şi fân... printr-o perdea deasă
izolatoare acoperit
de huruitul carelor ce se-ntorceau de la câmp deşi îmi ţiuiau urechile am
auzit totuşi
cum înăuntru după perdeaua geamului cu muşcate dat în lături Mariska
trebăluia prin
întuneric în ligheanul smălţuit apa leşioasă de ploaie din butoiul de sub
streaşină
plescăia clipocea apoi un hârşâit uşor îşi trecea desigur cu mişcări încete
şi lungi
pieptenele prin părul răsfirat şi nu cânta... şi parcă în părul ei oftatul
pieptenului s-a
spart ca o bulă de aer s-a spulberat într-o linişte ireală şi nu se auzea o
vorbă nu
se-auzea un zgomot doar greierii ţârâiau cuvioşi organişti ai liturghiei de
seară... şi-n
acea ciudată ireală tăcere dominată de orga greierilor în pragul uşii se ivi
Mariska ţinea
amândouă mâinile deasupra capului cupa de aramă a lămpii de petrol şi
flacăra curată
ce ardea protejată de sticla strălucitoare arunca pe ovala-i faţă frumoasă
şi gravă o
lumină tulburătoare nu-şi mai pusese basmaua şi cozile groase îi cădeau
pe umerii
rotunzi abia atingându-i sânii plini şi liniştiţi spre capete subţiindu-se
graţios funduliţe
din aur curat cămaşă de borangic de un alb orbitor cu creţuri moi fustă
presărată cu

albăstrele şorţ de stambă cu marginile croşetate în picioare papuci

împodobiţi cu
păsări —
numai spumă
numai abur şi rouă
numai strălucire de lumină aurie
privirea ochilor ei albaştri ca marea domneşte
peste liniştea şi pacea satului şi a lumii întregi
avea şaptesprezece ani din creştet până-n tălpi vibraţie de aur
nălucă vie pe fundalul de catifea neagră a întunericului din golul uşii
imaginea fecioarei baroce din negura navei domului
copilăriei mele în Timişoara pictură veche încununată de strălucire
iluzie a simţurilor nălucă vie a iubirii întruchipate...
undeva departe într-o livadă cu pomi încovoiaţi de rod
răsună aevea o orgă ochii Mariskăi mă caută în întuneric
şi mă găsesc... se mişcă încet ca într-o vrajă porneşte cu paşi legănaţi
şi întinzând alene braţele aşază lampa de gaz în mijlocul mesei puse...
...Bodri zăcea sub masă şi mârâia discret toţi şi-au ocupat locurile...
Mariska s-a îndreptat spre mine îşi trecu degetele de răcoare prin părul
meu zburlit
şi mă conduse tăcută la locul meu
faţă-n faţă cu ea... de vorbit la masă nu s-a prea vorbit
Mariska n-a vorbit şi nici n-a zâmbit... în spatele ei se ridica nemişcat uriaş
ameninţător muntele negru carul cu fân parcă
lipsit de viaţă mi se părea c-a fost un vis imaginea Mariskăi în faţa
fundalului întunecat fără îndoială — in seara aceea în carul cu fân
trăisem un eveniment tulburător dar mintea şi trupul îmi erau prea obosite
—
pentru a medita asupra lui — abia îmi mai ţineam ochii deschişi...
minunea pierise — pierise oare ? mai trăieşte şi azi
trăieşte cum viu este şi inexistentul sat dintr-un ţinut ce n-a fost niciodată
un univers care-a durat o clipă o clipă cât o veşnicie o-mbrăţişare cât o
veşnicie gură-n gură a celor ce-au zburat atunci şi nu vor învia nicicând şi-
au mistuit fiinţa în foc pentru vecie...
Traducere de Virgil Teodorescu
BOGDAN ČIPLIĆ
Născut în 1910 la Novi-Bečej, Banatul sârbesc – m. 1989, Belgrad. Poet,
prozator, dramaturg. A publicat peste 40 de cărţi de poezie, proză,
dramaturgie, cronică literară, dintre care amintim: Câmpia
promisă/Пољана , 1931; Cântece pentru Vojvodina/Песме за војводину,
1940; Stolul sălbatic/Дивље јато, 1952; Dulce ortodoxie,/ слатко
православље1968.
În perioada interbelică a fost învățător la Timişoara. în 1936 împreună cu
un grup de intelectuali sârbi a înfiinţat revista Banatski Almanah.
„Poezia lui se caracterizează, printr-o versificaţie deosebită, prin stări şi
atitudini melancolice, în
acelaşi timp cu o viziune ironică asupra vremurilor.”
Draško Redjep

Într-o zi a trecut un băiat

A avut numai maşina de cusut
şi o mamă bătrână pe cap.
A ajuns-o oboseala,
tinereţea a trecut.
I-a înmormântat pe toţi deja.
Aplecat deasupra maşinii,
peste cusătura cuiva,
capu' ei
a început să încărunţească,
mort, indiferent.
Mâinile îi sunt tăiate de aţă.
În tăcere se aude numai sunetul maşinii de cusut
şi troncănitul suveicii de fier.
La fereastră, cu vederea slăbită,
mama strecoară acul.
A trecut mult timp de când au rămas aşa tăcute.
Nimic nu trebuie aşteptat –
bătrâneţea, nevoile şi moartea vin şi singure.
Câteodată trebuie doar încălzită mâncarea,
înaintea prânzului şi la cină.
Într-o zi a trecut un băiat
pe lângă fântâna
de la care ea aduce apă.
Necunoscutul a salutat şi s-a oferit
s-o ajute.
Ea a încremenit
de frică – de surprindere –
n-a putut să deschidă gura,
i-a întins doar mânerul găleţii.
Apoi la despărţire, el i-a zis:
“Sărut mâinile!”
În buzunar, la inimă, o batistă albă dantelată!
Din pragul casei, cocoşul a sărit pe masă.
Speriată, ea s-a cutremurat
– în delir spunea:
Doamne, tu eşti cel drept,
pe el l-am meritat!
El doar i-a cerut mâna –
de altceva nici n-a întrebat.
Mama a zis: Te va fura, răutate!
Ea credea că o invidiază!
I-a pus coroana pe cap,
s-a cununat cu el la utrenie.
El nu s-a ruşinat să-i stea alături în faţa Domnului!
Şi a rostit clar jurământul.
Acasă l-a îmbrăţişat:
„Ia zestrea mea de care nici n-ai întrebat!”
Lui i s-a prelins o lacrimă, i-a sărutat mâna,
- a ieşit pentru o clipă.
Şi nu s-a mai întors.

Clopotul întristat din Bečej

Cât de trist răsună clopotul,
când alaiul mortuar iese din sat,
la semnalul lui, din depărtare boceşte în surdină,
boceşte cu jumătate de gură clopotul din depărtări
din turnul roşu rotund.
Turnul e tot mai departe,
Cimitirul tot mai aproape.
Tot mai încet răsună.
O, de nu s-ar ajunge vreodată!
răsună tot mai încet.
Când alaiul iese din biserică,
atunci se aude numai un clopot.
Petrece în mormânt
clopotul întristat
din depărtări peste acoperişuri
şi acoperişuri.
Traducere de Slavomir Gvozdenovici
ANIŞOARA ODEANU
Născută în 1912 la Pădureni, jud. Timiş – m. 1972. Poetă, prozatoare.
A publicat 13 volume de versuri şi proză, dintre care amintim: într-un
cămin de domnişoare, roman, 1934; Noaptea creaţiei, 1943; Domnişoara
Lou şi trandafirul galben, ediţie îngrijită şi prefaţă de Cornel Ungureanu,
1985.
„Poeziile sunt delicate, întemeiate pe un feeric caligrafic.”
George Călinescu

Evocare marină

Oh, brăţările, umerii, gleznele, rugul soarelui, cameea, nisipul

şi miresme printre nori, printre sori, navigând spre strâmtori
de miazăzi.

Ce albastră, ce albă, ce clară fu viaţa atunci

pe fregate uitate-n barăci ferecate
cu alge şi chei descântate.

Şi ce coapte coapsele şi ce nopţi cu stele răscoapte

şi ce mărgăritare în sare de scoici şi ce putredă luna răstignită pe mare
înecată în alge şi sare.

Ora cailor de mare

Auzi cavalcada cailor de mare? Este a treia chemare a înecaţilor

în naufragiatele corăbii se aprind felinare.

E prea târziu pentru cuvinte tăcerea îşi pregăteşte discursul monocord

scoicile s-au închis şi nisipul călătoreşte spre Nord.
Auzi plânsul Atlantidei în orgele de sub mare?
Cum se numea oare acel continent al cărui reflex pluteşte în zare
ca un peşte fluorescent? O frumoasă din epoca scită
cu ochii de lună şi părul de bezne s-a oprit lângă noi
să-şi încheie brăţara pe glezne.

Cabană canadiană

E altceva să stai la gura sobei în Canada într-o cabană de lemn

după ce de două săptămâni n-ai văzut decât săniile trase de câini
în zăpada încremenită de arctica letargie. E o ciudată şi aspră bucurie
să zăreşti prin fereastra aburită conclavul solemn al pădurii de pini
şi să bei un pahar cu gin cu un tovarăş adus de întâmplare
pe care îl cheamă Bill are un profil pueril
şi îşi duce mereu mâna la revolver privind spre intrare.
Dar tu de toate astea să nu ai habar să te simţi în al nouălea cer
şi să te amuzi privind prin pahar cum se lăţeşte acel felinar
din tavan făcându-ţi cu ochiul ca un golan şi să te simţi biologic bine
ca un nou-născut pentru că ţi-e cald pentru că ai băut şi ţi-e puţin somn.

E, da, cu totul altceva să fii la ora asta într-o cabană

canadiană beat mort şi pur ca un mânz sălbatec într-o savană.
O, caselor, searbede indigestii şi tăceri mâine voi face ca din toate
acoperişurile voastre să răsară palmieri. Şi pe fiecare palmier
câte un stol de păsări albe, de păsări roşii, de păsări albastre...

Ţiganca

„Hai la borcane. Cumpăr borcane goale"...

Apoi s-a aşezat pe trepte şi şi-a aprins o ţigară.
Profilul ei îmi amintea de acele pantere şi de acele păduri o, de foarte
îndepărtatele păduri ale junglei, cu astfel de ochi de chihlimbar pândind
din fiecare umbrar. Pe urmă de un palat alb şi dantelat
al unui maharajah mi se pare din Singapore, de nişte dansatoare sacre cu
ochii fardaţi şi cu sânii în zale, de nişte englezi cu căşti coloniale cocoţaţi
pe nişte elefanţi blazaţi ce se strecurau prin hăţişul de liane însoţiţi de
nişte călăuze indigene. În sfârşit, de un şir de zeităţi monstruoase, veghind
din vârful unor socluri cu mutre fioroase de rechini, privite de nişte turişti
prin binocluri.
Şi de un monom de pelerini coborând pe Gange iar în fundal
strălucind ca un cristal uriaş Himalaya... Am privit-o iar şi m-am gândit la
lungul ei drum... A tras ultimul fum şi s-a ridicat.
...............................
Ea nu ştia că descinde din Maia.

Scenă în doi

Într-o piramidă o mumie cu o englezoaică compromisă

jucau a suta mie de partidă de şah remisă
aşteptând să se facă praf ultimul epitaf de pe ultimul mormânt
al ultimului detectiv de la Scotland Yard. Ea era albă şi stătea goală pe o
blană de leopard iar el stătea negru şi chircit
pe fundul ruginit al unei găleţi pe care i-o puseseră curtenii la
înmormântare
să care cu ea apă în cele şapte vieţi. Ar fi putut face ceva mai bun
fiecare. Să se iubească, să facă bani, să se satureze de erudiţie
dacă el n-ar fi fost mort de mii de ani şi ea n-ar fi fost urmărită de poliţie.

Automobilism

Pe turnul Eiffel în plin Paris a naufragiat de jos în sus o maşină

care circula în sens interzis (şi dealtfel era şi în pană de benzină).
În fond şi zodiacul a avut dificultăţi când s-a ciocnit la ducere de nişte
luceferi lăeţi şi nu s-a mai putut înapoia deoarece i s-a luat permisul de
conducere...
Dar toate astea nu mai sunt atât de importante cum ar fi fost pe timpul
Ioanei d'Arc fiindcă înălţimile sunt perfect camuflate de mulţimile de
becuri colorate
care te invită de pildă să bei Pepsi-cola sau să te dai în căluşei la Luna
Parck.

Seară de poezie

Sala era plină de spectatori căzuţi chiar în clipa aceea din nori
iar poetului cu faţa severă şi tristă îi rămăseseră rimele în batistă.
Încurcat debută printr-un surâs blazat iar publicul ca să fie politicos
începu să aplaude furtunos. După acest val de aplauze
se făcu o mare pauză pentru sandvişuri şi limonată deoarece toată lumea
era extenuată.

Instantaneu

Era un superb apus sub un superb felinar

purta, apaşul, înnodată la gât o basma cu buline
peste un tricou vărgat şi pantaloni evazaţi de marinar,
iar acel superb felinar era înfipt într-un par
sfrijit şi noduros ca un ochi somnoros
peste un chei nespus de murdar sub care undeva în adânc
se furişa un râu vâscos în noaptea suspect de sideral
şi lipsită de ton ca un decor abject
dintr-un poem al lui Villon. Stătea apaşul astfel răzimat de felinar
în cercul net de galbenă lumină, şi, în bezna fără hotar părea
o efigie a unui ciudat personaj interplanetar gravat ca un totem în luna
plină.
EDUARD PAMFIL
Născut în 1912 la Timişoara – m. 1995.
A publicat: Psihologie și informație, Editura Ştiințifică, 1973; Psihozele,
Editura Facla, 1976; Persoană și devenire, Editura Ştiințifică și
Enciclopedică, 1976; Adagio, Editura Facla, 1976, Arioso dolente, Editura
Facla, 1979.

Ofrandă
E darul tău acest oraş ce doarme
cu numărate ore sunate-n ceas de turn,
Metalul transparent pătrunde în faţade
şi timpul scurs din pietre, în pietre îl return.
De secolele sumbre, ce întâlniri ciudate
aceste ziduri prinse în muzicale forme
ofrandei tale. Ascultă, ascultă şi răspunde
în cumpăna secretă a nopţii nemişcate
din aur, alchimiştii filozofalei pietre
topesc incandescenta, iubirii, formă pură.

Mâini în amurg
Dormita demult amurgul printre înalte flori de nalbă.
Norii comentau, în dansuri, firea tristă, urma albă,
calea de lumină-ntoarsă, şi tot restul. Şi tot restul.
Mâinile erau prea grele să te mângâi, să te-nscrie,
fermecato,-ntr-o poveste.
S-au topit în atracţiunea gravitaţiei telure,
ca şi trupul, ca şi visul……Sunt acum, din altă lume.

Zi de iulie
Infanta Soledad, cicoare-a verii,
Şi preanumită Luz de ursitoare
şi-a început terestrul drum de floare
din zi boltită-nalt spre cerul serii.
Chitarele vorbeau în forme volatile
spre marea fără valuri discrete spuse-n vals
spiralelor din scoici un somn în simetrie
dar infinit de blânde prin lemnul de Antile.

În acea zi înaltă, desăvârşit de lină,

albinele dormeau în flori de crini,
doar vântul s-a mutat din plopi spre zare
topindu-se, departe, în corul de lumini.

Concert
Sunau în seara-aceea muzici ample
şi tu erai un semn de pace, cald şi blând,
veneam de nu-ştiu-când, de-nu-ştiu-unde
şi ne-ntâlneam în margine de gând.
Din lemnul modelat de dălţi perene
creşteau lumini sonore din descânt;
De câte ori te-am sărutat atunci, plecând?
Doar tu o ştii şi lumea din poeme.
S-au stins în sala de concert stafii sonore
dar sufletul era înalt şi nou în primăvară;
Dormea oraşul vechi învins de ore,
Visam mergând. Şi totul
reînvia transfigurat ca-ntâia oară.

Plutire
Mă port prin timp ca ochii în lectură,
mă duc prin ani ca pasărea prin vânt,
rămân în urma fină frânturile de gând
şi-apoi va fi uitare mult-netedă şi pură…
Din aştri vin alene măsuri de veşnicie…
Mă duc prin timp ca apa vrăjită de maree,
mă-ntorc şi plec, te caut şi apoi iar te pierd;
fantomele mă-ncântă că sunt, am fost sau pier,
de n-ar fi fost legende, ar fi un gol în cer.

Dincolo de fine
Pe sacra netezime fără val doar noi eram (surâsul nepătruns):
tu, bănuita – numai – fiinţă transfinită şi eu, şi eu, ne-fostul-vreodată-pe-
pământ…
E mult prea mult spectacol în, moartă, -această lume…
Să mergem mai departe, în hăul pur, solemn!

Semn
Se va cânta de noi un cântec similar
acestei toamne-nalte cu pasul lin, incert,
Vom fi chemaţi din umbra declinului solar
şi vom clădi povestea… Apoi pieri-va-ncet…
În amplele cupole vor naviga legende
şi galaxia noastră va fi un drum ascet…
Dar infinitul spirei e numai un simbol,
ce va cânta în ceruri misterul tău discret.

Pădurile acelea
Pădurile acelea uitate din poveste
şi-au reunit tristeţea imobilă
şi n-a rămas din nemişcarea lină
decât un fir de cânt de melofilă.
Imens însingurarea inutilă
se anina din ani în ani spre nesfârşirea
din porţile zidite-n amintirea
unicului şi prea tăcut în vremuri
măsurător de veşnicii sub ploi.
Pădurile acelea toate au ars apoi
în flăcări de lumină transfinită
pornite spre nimic din stele noi.

Exod
O, toate-acele păsări născute din vitralii
s-au dus să cerceteze de lumea are margini.
Cele lucide-n stoluri au navigat spre Sud
iar altele, bolnave de vis, prin marginalii
din suflul lent al toamnei spre bolta din zenit.

E veche sarabanda plutirii-ntrebătoare

şi în plecarea vastă au germinat sonate.
Din secolul ermetic întoarceri nu au fost.
În somn stau prinse-n plase de gând, legende moarte.

Galateea
Sunt pietre ce rostesc în şoaptă forme pure –
comunicare mută cu spaţiul-ne-nceput.
Făptura mea fără priviri impure
spre farmecu-ntrebării
absoarbe-mă din lut
şi nu veni la mine. E dureroasă carnea,
rămâi aşa, un lotus, pe ape-ncremenit.
Cântând
va trece vremea, din azi în infinit.

Zadarnica ofrandă
Îţi dăruiesc plecarea mea perenă; ci numai dincolo, pe ţărmul dimpotrivă,
acorduri, risipite în vânt şi seri concave, din tot sonetu-acesta, vei mai
afla, suave…
…Îţi dăruiesc întreaga mea uitare, şi nimeni nu va şti de-am fost tumult;
mă vei uita prin zile, -nvisându-mă în noapte, strigată de cocorii care-au
plecat demult.
BOŠKO PETROVIĆ
Născut în 1915 la Oradea – m. 2001. Poet, prozator, eseist.
A publicat 6 volume dintre care amintim: pământ şi mare/Земља и море,
poezii, 1950; Zori/Ruj, 1960; Cântăreţul/Певач, roman în 3 volume, 1981.

„Poezia rafinată a lui Boško Petrović se caracterizează prin stări intime,

motivele şi spaţiul locului natal, o privire de ansamblu asupra oraşului.”
Draško Redjep

Vise
Toată după-masa stă culcat la soare în iarba de primăvară şi visează casa
din depărtare. Dincolo de munte, de salcâmi şi dincolo de apă. Acolo e
multă bunătate, zâmbetul liniştit al mamei, Blândeţea tuturor lucrurilor.
Amiaza aspră vuieşte în inundaţia dură a soarelui,
cântă fabricile şi vapoarele pe râu, şi clopotele, neliniştite, grele.
Cade rupt păienjenişul viselor peste marea singurătăţilor timpurii, de
neînţeles.
Trenul se apropie repede pe calea ferată,
ah, băiatului i se pare că vin vagoanele pline de acasă.
Dar trenul trece mut, şi se opreşte ţipătul şi huruitura.
Brusc, în tăcerea amiezii băiatul începe să plângă şi să tremure.

A ieşi din şcoală în ploaia unei seri de aprilie

Se clatină ca nişte trandafiri galbeni, mari pe sârma palidului felinar
stradal.
În seara densă, primăvara caldă se adună şi stropi de ploaie ni se rotesc în
jurul capului.

În orizontul adânc al cerului nevăzut, peste lumină şi întuneric tună

pretutindeni.
Cad, se împrăştie, luminează ca nişte scântei în noapte,
peste prima iarbă, cu sârme şi frunze le împletesc ţesături luminoase.
La capătul oraşului, ceaţa caldă se risipeşte, ploaia serii se apropie ca un
animal docil.
Copiii ies din şcoli, simt umezeala pe piele, şi ploaia trezeşte în ei extaze şi
tristeţi în stoluri.
Şi când trec, inima le bate în gât şi îi sufocă;
chiuituri de fericire. Şi ei tremură pe urmele serii ploioase.

Drumul lui Napoleon prin noapte

Merg mult, mult prin noapte pe drumul aspru, alb
în timp ce dantela albă a luminii de lună tremură uşor prin aer
iar pădurile cresc din piatră în tăcere
ca mormintele în singurătatea de la capătul lumii.
Merg prin noapte şi port în mine jăratec,
frica de noapte şi de umbrele pădurii.
Eu nu ştiu ce se ascunde aici, după trunchiurile copacilor.
Cine ştie ce se găseşte după trunchi. Sunt singur cu cerul mare, cu marea
şi cu pădurea
prin care şerpuieşte drumul şi după fiecare cotitură
în umbra întunericului mă cutremur ca o coardă. Mă tem ca nu cumva din
pădurea surdă
acolo unde drumul şi podul se întâlnesc, să nu dea peste mine un pluton
de soldaţi morţi.
Caschetele roşii şi rănile desfăcute ale gâturilor tăiate.
Şi dacă trec, să treacă în pace. Să rămână liniştea.
Şi numai când plutonul se întoarce în trunchi, în pântecul nopţii să răsune
râsul groaznic al morţilor, al oamenilor măcelăriţi, strigătul rănilor căscate
în pădurile de piatră.

Cimitirul Adormirii Maicii Domnului

În pământ, pe valul mâinilor, al aerului, al frânghiilor și al prăjinilor pe care
dorm păsările în coteț, murdare de pământ și de găinațul ca varul. Și
totuși pe valul unei mări închipuite, dar al unei adevărate întâmplări, mai
aventuroase decât oricare altele din oceanul sărat:
jos în lut. Uscat, lutul se arată galben în amurgul umed,
acoperit de ceață, înăbușit de cerul care umple de riduri crengile
copacilor negri și umezi. În pământ, deci, se leagă această corabie. Parcă
o înconjoară peștii, polipi, alge, și un vânt puternic, de jos, ce nu se aude
sus și care adună largul, legănându-l, pe un curent puternic, într-un peisaj
invizibil, dar intens –
această ladă, acest vapor bine legat,
o bună bucată de lemn, o lucrare frumoasă, tocmai potrivită pentru a fi
folosită,
și un trup în ea, comod, eliberat, gol; cu unghiile, totuși,
și cu părul care – pentru scurt timp – cresc. Deci, în pământ, printre valuri
de bulgări.
La fund! Rămâneți, cu batiste, cu gesturi, in înghițirea corăbiilor deja pline
de înserări,
de umezeală, de ierburi cunoscute, de merișori. Și undeva, în urma lor, nu
departe, alogosa.

Cimitirul toamna
Fără gripă și fără febră, fără grija de a avea locuință, un loc în autobuz.
Fără dureri de spate. Deodată pământul se trezește în iarbă, în
crizanteme,
terenul de fotbal de pe pajiște. Ah ei au ieșit la aer curat (fotbal,
crizanteme).
O. dar unde se află, fără grijă și fără frică?
Privește, iată ei sunt. Unde? În pământ? Pământul e gol. Ah! Pământul e
gol.

Pe muchie
(1) Să fii atât de singur în depărtările străvezii şi să vezi în ele, ca un leş în
chihlimbar,
întreaga ta viaţă, moartă. Şi să te târăşti neputincios pe pământ ca un
vierme
în urma lui.
(2 )M-am întrebat cândva ca un nesăbuit ce înseamnă viaţa.
Acum aş putea să mă aplec peste puţinul pământ şi să plâng încet să
bocesc în urma sa.
(3) Dar şi plânsul e viaţă. Odată cu lacrimile dispar şi durerile ca o bătaie
de aripă care poartă zborul invizibil al păsărilor prin noapte. Nu există un
şuvoi cald al lacrimilor de copil.
Nu mai îngheaţă adâncurile, crapă prăpastia.
Traducere de Slavomir Gvozdenovici
PETRU SFETCA
Născut în 1919 la Lipova, jud. Arad – m. în 1987. Poet, traducător,
publicist. A publicat: Solii către lumină, Editura Vestul, 1940; Echinox,
Editura Vrerea, 1942; Osmoze, Editura Vrerea,1947; 30 de poeme, Editura
Cartea Românească, 1973; Cumpăna vieţii, Editura Facla, 1979; Agora,
interviuri, Editura Facla, 1985.

„În orice limbă s-ar afla, ipotetic traduse, eventual gândite, aceste „fructe
captive” – cum le spune Petru Sfetca – ele şi-au asigurat o distanţă, un
calm intre propriul teritoriu, între propriul corp şi stimulii săi, o decantată
superioritate, o aură.”
Ion Caraion

Autobiografie
Eu vin de undeva departe
şi am trecut prin câmpul gol,
Pe mânjii mei azurul şade
şi Timpul e domol, domol…
Îmi leagănă genunchii drumul,
şi obrajii-mi tremură de soare,
Unde mă duc e altă vreme
şi jocuri calde de culoare.
Îmi scade zarea de supt tâmple
şi zborul e senin, senin,
Catarge albe de iluzii
în apa ochilor mei vin;
Şi mă revărs în slăvi de boare,
ca un descântec nesfârşit,
Am aripi calde peste lume
şi sunt grăbit, şi sunt grăbit…

V
Iubita mea caldă ca ziua-n amiază
Şi-a tras peste pleoape o ceaţă ciudată;
De la glezne la umeri e-nflăcărată
Şi-ar vrea să danseze ca trează.
Prin somnul ei sângele-adie.
A cărui zefir mireasmă o-mbată?
Că toată, toată se-mbie
Ca o poiană nemângâiată.

Acum e mare-agitată
Şi între şolduri îi joacă un val.
Ce pescăruş luminos, ireal
Îl atinge spuma săgeată?
……………………………….
Iubita mea caldă ca ziua-n amiază
Are ochii languroşi şi e trează…

Vară
Sunt bucle mari de soare revărsat
Peste hogeacuri şi sub straşini noi,
Iar tâmplele pădurilor se bat
Şi liniştea musteşte în zăvoi.
De-atâta ziuă coaptă-n luminiş,
Doi porumbei mi s-au suit pe mâni,
Şi mă privesc rotund şi pe furiş
Şi-mi ciugulesc neliniştea din mâni…

Evadare
M-am suit în munţi, din înălţime
Să miros văzduhul depărtat
Toată marea-albastră de lumină
Şi vâlvoarea ei care-a zburat.
Aveam aripi de-aur, cât o zare
Şi-mi zburau prin faţă mări de vânt
Am deschis o poartă-n depărtare
Şi-am lăsat toţi munţii pe pământ…
Cum creşteam cu duhul peste-ntinderi,
Mă-mbrăcam cu soare-n flăcări mari,
Şi-auzeam parcă de jos pământul
Cum îşi urcă volburi în lăstari.
Şi stăpân şi limpede şi liber
L-am cules cu ochii blânzi din larg,
Când s-a destrămat în slava toată,
Prin clăbucii vineţi ce se sparg…

În fraged luminiş
Un ochi de soare palid, ni s-a suit pe frunte,
Sălbătăciuni în ochii vicleni din stufăriş

Tot ne pândesc piciorul, ca să găsească punte

De goană peste dealuri, aşa, de-a curmeziş.
Cu glesnele prin ierburi, desfacem cale nouă;
Ne prindem într-o doară de mână pe furiş,
În vraiştea luminii, curată ca o rouă,
Culegem toată zarea din fraged luminiş…
Iulie
Pe dâmburi de lumină, spre măguri mari de soare,
Alunii cresc desişuri cu crengile în joc;
În scorburi de pădure, dorm umbre şi dogoare
Şi cerbii din isvoare, beau apa la mijloc.
În cer amiaza-n pârgă, se scutură-n chindie,
Şi-azurul cade leneş pe fagii luminoşi;
O pasăre spre ierburi coboară argintie,
De clatină tăcerea în ochii somnoroşi…

Anotimp
Mă desfăşor sub orizonturi mari
Şi tremură pământul sterp în mine,
Îmi curg elanurile vechi în vine
Şi-mi umblă-n sânge ca nişte tâlhari.
Că simt în carne proaspăt că s-a-ncins
Un joc sălbatic cu nemărginirea;
Mă duc adânc în zare cu privirea
Şi cât aievea inimii cuprins.
Şi clocotesc în mine ca o fiară
Îmi fierb lăuntrul marile văpăi
Că-mi suie-n trup un svon de zurgălăi
Pân-se topeşte-n carne ca o ceară…

Păsări de la sud
Încă n-au venit, încă n-au venit,
Le aşteptăm sosirea de la zenit,
Ne prindem urechea de-oblâcuri la sud,
Ascultăm liniştea cum trece peste agud;
Şi parcă s-apropie şi rătăcesc,
Sunt departe de zare şi pământesc…

Iată, nu le cunoaştem şi nu le ştim mersul,

Le prindem numai cu cadenţa şi versul.
Ne-am arunca mânile suliţe, numai să vină,
Să le simţim în suflet rotocoalele de lumină,
Să nu mai fie cerurile prea reci şi grave,
Ca şi cum ar ascunde dincolo păsări bolnave…
Încă n-au venit, încă n-au venit,
N-or şti să se aşeze în unghi ascuţit;
Acuma poate le-nvaţă Domnul,
Să nu le prindă, sborul de noapte, somnul…

Acuarelă
Întârzie sub bolta albastră şi senină,
Stăpână pretutindeni, o mare de lumină,
Şi aburi calzi din zare, molatece fantome,
Au tămâiat în aer uscatele arome.
Acolo munţii vineţi, au adormit în larg,
Închipuind pe boltă catarg lângă catarg.
Prin faldurile zilei, în străvezii coloane,
Aleargă în neştire dogoarea, în bulboane,
În sunetele limpezi, ce-mpărăţesc o pace,
Auzi în crengi, sub coajă, lumina cum se coace…
Şi-ntinsuri lungi de grâne, de-acum învingătoare,
Le urmăreşti cum joacă, cu pârga în culoare.
Priveliştilor calme, cu faţa de aramă,
Le simţi cum moleşala în suflet se destramă.
Şi-n ochii-nchişi molatec, aştepţi uşor să vină,
Ca un miraj la tine, o linişte marină…

XI
Din carne, din suflet, de unde
Izbucnesc sfintele-aceste secunde?
Din ce îndepărtat univers,
S-au oprit, chiar în noi, din mers?
Le pipăim prin şolduri, prin inimă
Licărirea, durata lor minimă,
Şi căutăm un vraci să le crească
Prin sângele roşu, să le oprească…
PAVEL BELLU
Născut în 1920 la Vrăniuţ, jud. Caraş-Severin – m. 1988. Poet, prozator şi
eseist. A publicat: Candelabre albastre, 1936; Flori de piatră, 1940; Elogiul
simplităţii, 1967; Blaga în marea trecere, 1970; Iancu şi Pajura. Capul din
fântână, 1972; Avram Iancu, 1972; Arhitectura gândului, 1977; Fericita
jale a Cumbriei, 1979; Focul rece, 1982; Lebăda solară, 1984.

„Dacă în versurile sale palpită atâta nobleţe, cred că suferinţa lui s-a
transformat în frumuseţe şi distincţie. Astfel, în soarta marilor naturi nimic
din ce este dureros şi nedrept nu întunecă şi nu dezechilibrează. Ba mai
mult, Bellu se dezrobeşte de jugul suferinţei, pentru a se limpezi prin
gândire ca tânăr şi plăcut filosof.”
Perpessicius

Memoria pădurii
Încet-încet ceasul de iarbă al verii arde; aţa umbrei se lungeşte.
Şi, curând macii cu creier negru vor cugeta în amurg...
Şcolile vor respira petrol. Pe gazonul arenei vor dansa vânturi cu tălpile
arse.
Nici tu sferă zvârlită spre soare – fotbal; nici tu grămadă înnodată – la
rugby!
Numai în bazinele cu lacrimi albastre spre seară, bărbătescul joc al
delfinilor
de aramă: polo pe apă... Sus ruksacul! Orga mării-i departe;
ochiul vânăt al muntelui, alături.
Uite, răsfoită, cartea frunzoasă a pădurii adie miere coaptă; izvoarele
muzicalizează brumos. Halim ozon aios, fără nicio para – şi bem
şampania azurie a cerului, olala! – Excelsior! Excelsior!... Pană când seara
ne leagă
umbrele de bocanci. Atunci batem ţăruşi lângă izvor; scoatem din
vreascuri
fum; rumenim slănină cu ceapă; şi întâmpinăm luna castă care coboară pe
pietrele albe...
Memoria cerului va semăna apoi carate-carate,
boltind peste noi geometrice, spirituale Mahabharate.
Vom spori ochiul jarului, cu butuci; poiana va fi pardosită cu tămâie...
Vom cugeta la transhumanţă; la oile care au devenit în noi fluer.
Ne-om recunoaşte mersul şi viersul în Calea Lactee, unde dulăul nostru
s-a prefăcut constelaţie...
Şi aşa, tălălăind ba despre cosmosul–Om; ba despre omul-cosmos; ba
despre mireasa natură,
cu câini de zăpadă păstorind turme de gând,
trecem domol din timp – în Netimp...
Atletism
Încă o dată: nu regreta că te-am smuls din cenuşa cuvintelor!
Nici flautul azurului răguşit. – E drept: între literele
ierbii şi Someş, aceleaşi femei tinere mulate în bronz concurează rasul
apei.
Dar nicio muzică nu întrece strigătul arenei.
Lancea ţipătului victoriei taie mărul soarelui.
Uite: concursul bolteşte pe stadion o tăcere de templu... Paşi linşi, paşi
zburaţi

către zvâcnetul de fiară, în albastru. O clipă – VOINŢĂ! şi statuia

a înfrânt gravitaţia, spaţiul, ţărâna
– dincolo de paiul de lumină rămas nemişcat.
Gura stadionului îşi scutură furtuna...
Ca un spor de dumnezeire, trăim suspensia înaltă a celui din vârful
prăjinei;
proslăvim luna discului argintat. Dar vibrăm epuizant cu ogarii de cursă
lungă;
ardem în frumoasa sălbăticie a efortului L-O-R, care înghite
chiar elanul înnodat al ştafetei de 400...
Pe frunte lacrimile de sudoare se fac lauri.
Şi – în fiecare atlet moral, parcă văd un tânăr zeu cu timpul la trântă.
Şi în fiecare atletă, o superbă Diană, în care carnea a fost azurată,
înfrântă.

Candoare
Îmi place să privesc cum te piepteni.
Ascuns în umbra grădinii, sub ciuperca verde a ulmului,
urmăresc, prin geam, armonia mâinilor tale:
parcă mângâi puiul de vânt iscat din colţul sprâncenei;
parcă plămădeşti (din abur pur) o nouă constelaţie;
parcă deştepţi din somn, un cântec.
Eşti dincolo de cristal, ca dincolo de timp, – leneşă, unduioasă,
aci şi parcă nicăieri, săltând mereu văpaia de aur
de pe un umăr pe altul... dacă vei mai mângâia mult
lumina care te îmbracă din creştet la glezne,
presimt că te vei preschimba în harfă vie – şi, de pe acum,
aud cum aurul tău crud sună, melodios, sub mâna vrăjită a zeului,

Albastru intim
Azi n-am dat firimituri porumbeilor.
N-am avut. Şi porumbeii defilează
La geam. Se uită cu mărgelele din tâmplă.
Văd că scriu. Înţeleg – şi pleacă serioşi, fără nicio vorbă.
Eu – surâd. Maine, le sfărâm un coltuc
de azur. O cojiţă de tristeţe,

Marile vicii
Cert: sunt un mare păcătos.
Muntele posomorât mi-e bibliotecă.
Marea foşnind cristaluri, soră.
Port pe degete ulei de maşină, nu de candelă.
Treaba altora să câştige lauri!
Treaba mea, să pierd.
Treaba altora să-şi confecţioneze o conştiinţă
cosmică şi să-şi sădească un bronz în parc.
Mie îmi ajunge o lacrimă şi o coajă de azur.

Nu-mi trebuie cocon de bronz. Sunt frate cu iarba – şi lăcrămez

când îşi scoate luna degetul. O stâncă vânătă mă acoperă ca o biserică.
Dar în bisericile oamenilor nu intru!
Albastrul – albastrul – albastrul – strălimpedele, îmi ajunge şi de foame, şi
de sete...
Săţioasă e seninătatea. Bogată sărăcia ei.

Cărarea
Pe două părţi ale aceleiaşi cărări flancată de mari duhuri verzi, urcăm spre
soare.
Câteodată ne împreunăm mâinile, ca două liane.
Câteodată, îţi cuprind umerii ca pe doi trandafiri.
Şi mergem aşa, invidiaţi de duhul roşu al zmeurii,
adulmecaţi de jivini pădureţe – dar îngăduiţi de cântecele caligrafiate pe
azur...
Numai paşii tăi tineri sună în necuprinsul împărăţiei verzi.
Şi ei îmi par bătaia unei lire cu care zeul – preschimbat
într-o tulpină – ne farmecă în drumul către el...

Adevărata Eurydice
N-a fost femeie, născută din piatră
ori compas. Nici geometrie sacră. Nici sculptură.
Nici măcar arhetipul crinului.
E drept, sub secara cosiţelor
dibuiam coltucul de nufăr
al umerilor; fluiditatea de mătase
a coapsei; sferele reci... Dar,
în braţele mele înfebrate, femeia din ea
(jar brumos!) cu toate protuberanţele
sale cosmice, devenea o nebuloasă de roze...
Sângele ei fluorescent parcă o lumină;
parcă o infinea – până când, ca pe un nimic
sau ca pe un tot, frângeam în braţe suava sinteză
a universului. Nu mai era femeia, ci Lumina!
Nu mai era clipa suspinului,
ci Eternul! Care? (Încet! să n-audă zăpezile ei.)

Iancu şi brânduşele
Rug dur; umbră neagră, de mure... Iată-mă iar în sufletul său, pădure!
Venind din trecut... Poate ca Ulyse pe o corabie roasă de griji; poate
ca Lisandru, după ce a încovoiat Asia sub sabie. De unde să ştiu?! La
Fântânele
mi-a mâncat umerii cercul cu stele – ca un viespar... Şi singur sunt
cu luna de nenufar! Şi-un delphic vânt îmi şterge fruntea-cenuşe, cu
un ştergar de brânduşe... Răcoros.
Lumea (altfel bine tocmită din bardă) e cam pe dos: cine prinde în cer
rădăcină
umblă cu creştetu-n jos. Cu ochii plini de țărână... Lumea bunăoară-i grea
de palate –

cu portaluri de bronz. Iancu-cerescul are colibă târşul acesta frunzos; norii

acoperământ... Subţirei. – Surioară brânduşă, leagă-mi câinele de vânt la
uşă! Mi-e
somn... De sus stele mă-mpung cu lănci şofranii. Iarba creşte din ochii
lăncerilor mei –
şi mi-am pus fluerul căpătâi.

Somnul iubitei
Pe lespezi albe şi negre, păşesc spre somnul Iubitei.
Fiecare piatră e muzicală. Şi – din fiecare grădină
trandafirii scot capul din spini să mă vadă.
Unii s-au urcat pe balcoane; – ştiu că, învelit în tăceri,
eu calc credincioasele pietre de mâine şi ieri – şi fiecare cub de granit,
în marea lui statornicie, devine sub pasul meu harfă; pământul: o
simfonie.
Noptatic mă-ndrept, cu-o lună enormă pe umăr, spre somnul Iubitei.
Brazi tămâioşi străjuie geamul. Dar eu urc, şi-i iau somnul în braţe –
mătăsosul, parfumatul, de miere – oftatul crinului zăpeziu, de muiere
şi pomul din suflet groaznic se zbate acuma, când vântul nu bate...
Mereu urc pe aceeaşi coastă cu brazi. O veşnicie. Două veşnicii. Trei
veşnicii.
Setos, spre izvorul gurii. Sub pasul meu, stele... Deasupra mea, stele.
În inimă acelaşi continent al arşiţei sub stelele Reşiţei. Sub stelele Reşiţei.
Mereu.
Tenisul, polemică albă
La pădure, vara Îmbracă iederă; în oraş, uleiul zilei curge aprins.
Între sălcii: bazinul albastru... Darnică, lumina pune pe trup foiţe metalice.
Cu spini de foc în creştet despicăm unda sticloasă – şi, izbind câte un
contur de mătase,
recităm cu filozoful: ex aqua totum... Apoi, sub cap cu umbră verde ne
prăjim ca
şopârlele. Fără plictis! – Alături ard pătrate galbene, dungate cărămiziu,
unde umbre albe bat gheme albe cu lopeţi de sudoare... în fiecare rachetă,
un
metronom. Ce superbă polemică albă! Parcă azvârli ideea la înălţimea
realului.
Şi aceeaşi semnificaţie hermetică: sfera muşcând zgura, în unghiul
adevărului – tras cu var.

Colombe
Suavi leneşi! Mari mâncăi. Câtă-i ziua se ciugulesc – de parc-ar găsi
sub pene, în loc de căpuşi, seminţele clipelor scuturate. Înghit lacom, se
iubesc cu graţie
şi îşi plătesc datoria cu un zbor alb, caligrafiat pe azur...
Atunci nu mai sunt carne. sânge. Smalţ. Zăpadă. Ci lumină.
VLADIMIR CIOCOV
Născut în 1920 la Saravale, jud. Timiş – m. 1986. A publicat 16 volume de
versuri, dintre care amintim: Pesme/Versuri, Editura ESPLA, 1953; Pozivi
svetlosti/ Chemările luminii, Editura Facla, 1973; Nedovršene
priče/Povestiri neterminate, Editura Facla, 1980; Pozne ispovesti/
Mărturisiri târzii, Editura Kriterion, 1986.

„Meditativ, îngândurat, clamatoriu, vindicativ şi revendicativ, Vladimir

Ciocov îşi consumă şi risipeşte, în rostiri monotone, măduva lirică şi
zbuciumul sufletesc, tradus adesea printr-o profunzime de gesturi şi
cuvinte, printr-o zbatere pe loc, fără putinţă de ieşire, ceea ce conferă
poeziei sale acea obstinaţie care, îndeobşte, imprimă un profil
inconfundabil unora dintre scriitori.”
Duşan Petrovici

Stihuri melancolice
În vila cu numărul şaptesprezece, în vila albă unde ca nişte înfometaţi ne-
mpărtăşirăm
cu fericire, o băurăm din plin, nu ne vom mai întoarce-mpreună nicicând.
Iată vila aici, în locul ştiut, aproape neschimbată, aceeaşi,
se-nalţă în faţă-mi nepăsătoare, ca altădată. O privesc îndelung şi ceva îmi
strânge inima
şi parcă se presimte o lacrimă-n pleoape şi-aş vrea să-i spun ceva, s-o
întreb: oare-şi mai aminteşte povestea noastră fără de seamăn?
dar nimic, niciun cuvânt nu pot să-i mai spun.
Şi ea tace, iar odaia aceea ca un mormânt de tăcere,
odaia aceea atât de dragă nouă, goală acum,
nu spune nimic, amuţiră şi zidurile
de parcă s-ar fi jurat de moarte, la despărţire,
să rămână de piatră, să nu trezească trecutul din somn.
Eu ştiu că mâine vor veni alţii aici,
iar ea va tăinui tot ce s-a-ntâmplat între noi,
vor veni alţii în şir, oaspeţi nenumăraţi.
Numai pe noi nu ne va mai întâmpina niciodată.
Oare atunci ţi-a trecut prin gând
că în vila aceasta, unde pentru întâia oară
poposirăm senini şi-atât de aproape,
că în vila aceasta nu ne vom întoarce-mpreună nicicând?...

Însinguraţii
Casa de cărămidă netencuită, rămasă la roşu, ca o simfonie întreruptă prin
moartea maestrului c-o singură odaie, dintre atâtea, lucrată definitiv,
de ani de zile şade tăcută la marginea străzii prea scurte:
în ea locuieşte-o bătrână firavă, în negru, c-un zâmbet de demon, abia
ascuns
în colţul gurii învineţite,
cu vocea uscată, ca o mască bizară.
cu ea, încă o vietate – un câine-lup, cu coada stufoasă şi lungă, ca un
coşmar.
E linişte-n cameră, şi-n încăperile netencuite, şi pretutindeni,
numai zgomotul de labe al fidelului paznic.
În casa netencuită, de cărămidă, rămasă la roşu, îşi duc zilele ce le-au mai
rămas,
zile goale, umplute cu gol, uniformele zile ce curg fără valuri,
aşa cum în albia plină de mâl curg apele tulburi.
Şi noaptea, când intemperiile cresc, când vântul se tânguie ca un rănit,
şi vâjâie sumbru a tristeţe, de parcă moartea ar presimţi-o...
Când latră câinele, de parc-ar lătra din pământ.
şi se-alătură vântului şi se vaietă şi urlă-mpreună,
Când el amuţeşte, vântu-şi ţese-nainte melodiile negre.
Şi din nou mânios dulăul clatină zidurile cu glasul lui sfidător,
alungând ploaia, vremea rea speriind-o
şi teama bătrânei fără somn risipind-o...
şi astfel casa neterminată, de cărămidă, rămasă la roşu
o păzeşte cu lătratul său ca o armă, o apără de răufăcătorii nopţii.
plăsmuiţi de bezna adâncă, o păzeşte brav, gata de-orice, cu lătratul său
ca o armă...

Perspectiva peisajului nocturn

Noapte. Acceleratul de douăsprezece fără cinci.
De-a lungul apei învolburate ce spumegă în şerpuirile ei,
oraşul scăldat în lumină tace ca un drumeţ solitar.
Şi noi doi aşteptând c-un fel de nepăsare pe cineva,
fără să ştim prea bine pe cine – un călător
Ori un musafir oarecare. Şi trenul

care e încă departe, trenul ce nu mai soseşte...

Şi uneori liniştea ca un răgaz între două foşnete calme, între două mişcări
obosite.
Pe deasupra lor – cuvintele – lilieci zburători ai vocilor noastre cufundate –
cu emoţie-n noapte. Şi din nou cuvintele ce parcă izvorăsc din pământ.
E necesar să trăieşti toate acestea cu-ntreaga fiinţă,
cu sufletul, cu glasul, să redescoperi toate acestea mereu,
să auzi toate sunetele, să sorbi toate culorile.
Şi-atunci, numai atunci să scrii slovele-acestea,
să desenezi priveliştile trecute prin suflet. Numai astfel,
dacă ţi-e dat unicul har, dacă tu însuţi ai puterea să zugrăveşti totul din
nou,
să prindă viaţă şi să dureze.

Îndrăgostit de dealuri
Ce-adolescentină bucurie – să fie îndrăgostit de dealuri!
îndrăgostit de pantele lor line şi oblice,
de hlamidele lor, pădurile ţesute-n verdeaţa ce cântă,
îmbrăcându-le din primăvară până în toamnă;
şi apele – panglicii vii, şi culorile feluritelor flori
ale livezii fără sfârşit, străbătută de suita miresmelor.
Sunt îndrăgostit de căpiţele de fân adormite, de clăile
grâului, ridicate din aurul sfânt al pământului.
Sunt îndrăgostit de cărările ce urcă şi coboară
în rare desişuri ca-n oaze venite din cer;
de colbul drumului, când pasul omului nu-l mai auzi.
Îndrăgostit de cirezile păscând liniştit în sunetul talăngii clătinate prin
arşiţă;
de oile blânde, acest simbol al bunătăţii,
cu ciobanii-mpietriţi lângă ele, cu câinii bărbaţi,
devotaţi turmelor, ca nişte străjeri, pân-la moarte.
Sunt îndrăgostit de zarea ce niciodată nu rămâne aceiaşi,
ci pururi se schimbă, dispare şi răsare din nou,
mereu altfel şi mereu ca steaua care te duce
până la capăt, până la infinit, în drumul fără popas.
Sunt îndrăgostit de dealuri, de dealurile scăldate
în privirile zilei ce luminează strălucitor urcând spre zenit
Ce-adolescentină bucurie – să fii îndrăgostit de dealuri!

Graiul molcom al frunzelor

Trec prudent prin pădure, păşesc în tăcere.
Pretutindeni doar frunze; sus, frunzele verzi, crescute pe ram,
jos – frunze uscate sau veştede. Două feluri de frunze,
două stări, două lumi – una vie, tenace,
alta căzută în nefiinţă; una deasupra mea strălucind, alta sub mine în
odihna tăcerii; una ce-a fost, iar alta ce este; două-nfrăţite-nvelişuri ale
pământului.
Frunzele căzute putrezesc în uitare, cele-n coroane de arbori foşnesc
nencetat.
Cele ce azi putrezesc ieri încă foşneau, iar cele ce astăzi foşnesc mâine
vor intra în tăcere.
Trec prin pădure şi calc pe frunze uscate,
pe frunze cu glasul ciudat, sub pasul meu foşnind obosit.
Şi iar mă gândesc: două lumi, două glasuri, două feluri de frunze.
Şi unele şi altele freamătă, dar atât de altfel!
Şi parcă şi aceste foşnete se-amestecă, se-ntrepătrund
de parcă, uneori îmi pare c-ascult unul şi acelaşi glas,
foşnetul frunzelor moarte cu totul se dăruie, ca să existe surorile lor din
înalt,
ce cresc în tărie, ce luminează în soare, iar când toamna se va-ntoarce din
drum
şi-acestea la fel s-or dărui ca trecutele frunze, pentru ca altele, mereu
altele, neştiute la număr, să foşnească pe ramuri, prin timp împlinindu-se,
să susure, să cânte mereu cântecul vieţii fără sfârşit.
Traducere de Anghel Dumbrăveanu
VASKO POPA
Născut în 1922 la Grebenaţ, Banatul sârbesc – m. 1991. Poet sârb de
origine romană.
A publicat 8 volume de versuri dintre care amintim: Kora/Scoarţa, 1953;
Uspravna zemlja/Ţara verticală,1972; Rez/Incizie, 1980.

„Ce surprinde şi impresionează în cazul poeziei lui Vasko Popa este, în

primul rând, perfecţiunea arhitecturală a poemului, a ciclului şi a
volumului, şi în final, a întregii sale opere poetice publicate pană în
prezent, astfel încât poţi trăi senzaţia realizării în întregime a intenţiei
iniţiale, ca în cazul marilor creatori de sisteme filosofice sau, mai bine, a
creatorilor de lumi (...)”
Ioan Flora

Pe masă
Faţa de masă se-ntinde
La nesfârşit
Fantomatica
Umbră a scobitoarei urmăreşte
Sângeriile urme ale paharelor
Soarele îmbracă oscioarele
Într-o nouă carne de aur
Pistruiată
Abundenţa se caţără
Pe ameţitoare firimituri
Șiraguri ale somnolenţei
Străpunseseră coaja albă

Ultima frânghie
O multicoloră frânghie groasă
Se târăşte printre constelaţii
Și abia reuşeşte să treacă
La fiecare intersecţie stelară
Îşi leagă câte-un nod
Drumurile să şi le-amintească toate
Nesfârşitul său capăt
Și-l smulge necontenit
Din pântecul albastru al cerului
Se târăşte printre constelaţii
Înspre însăşi inima lumii
Și nu-i mod să se-ncurce

Corabia albă
A naufragiat o albă corabie
În chiar vârful dealului
Nici-un vârşeţean nu ştie
Din ce parte acostase tot plutind prin ceruri
Și nici că se-ndreptase-ncotro
Îşi încărcă în pântec Cetatea
Și soarele degerat
Și-aşteaptă un vânt prielnic
Noi copiii curăţim zăpada de pe trotuar
Făcându-i cu lopeţile de lemn
Semne contradictorii
Sfântul Sava
În jurul capului său zboară albine
Formând un viu nimb de aur
În barba-i roşcată
Împroşcată cu flori de tei
Tunetele şi fulgerele se joacă de-a v-aţi ascunselea
De gât îi atârnă lanţuri
Ce tresar în somnul lor de fier
Pe umărul său cocoşul arde-n flăcări
Preaînţeleptul toiag din mâna lui cântă
Cântecul drumurilor încrucişate
În stânga lui timpul se scurge
În dreapta lui timpul se scurge
El merge pe uscat
Însoţit de lupii săi

Câmpia mierlei
O câmpie ca oricare alta
O palmă şi jumătate de verdeaţă
Luna nouă seceră
Grânele migratoare
Două raze încrucişate de soare
Le potrivesc în stoguri
Mierla citeşte cu voce tare
Tainicele litere răspândite prin câmpie
Bujorii au ajuns până la cer
Cele patru vânturi servindu-le
Cu sângele amestecat al războinicilor
O câmpie cum alta nu-i
Cer deasupra-i
Cer dedesubt

Lupta de pe câmpia mierlei

Cântăm călărind prin câmpie
În întâmpinarea balaurilor în armuri
Preafrumosul nostru păstor al lupilor
Zboară pe-un cal alb pe cer
Cu toiagul înflorit în mână
Turbatele arme setoase
Se muşcă-ntre ele în mijlocul câmpiei
Izvorăşte din fierul rănit de moarte
Râul sângelui nostru
El curge drept în sus şi se revarsă în soare
Câmpia se-ndreaptă sub noi
Ajungem din urmă călăreţul ceresc
Și stelele noastre logodite
Și-mpreună zburăm prin azur
De jos ne-nsoţeşte
Cântecul de despărţire al mierlei

Misiunea mierlei
Mierla-şi usucă la focul bujorilor roşii
Aripile acoperite cu rouă de sânge
În faţă i se deschide câmpia
Însemnată de incandescentul omenescul fier
Prefăcut în aur curat
Printre litere iarba domneşte
Ordinea lor
O stabileşte după poftă
Mierla îşi smulge câmpia
Din mâinile celor patru negre vânturi
De la amiază până la miezul nopţii o-ndoaie
La miezul nopţii ea taie în zbor cerul
Ducându-şi în cioc numai ea ştie unde
Verdele său nimb

Marea doamnă Dunărea

Mare doamnă Dunăre
Curge prin arterele tale
Sângele albului oraş
De dragul lui ridică-te o clipă
Din aşternutul tău nupţial
Încalecă pe crapul cel mare
Străpunge nourii plumburii
Și mergi să-ţi vezi cerescul loc natal

Adu-i albului oraş în dar

Fructe şi păsări şi flori ale raiului
Adu şi piatră care se poate mânca
Și puţin aer
De care nu se mai moare
Clopotniţele se vor închina
Iar străzile prosterna-se-vor în faţa ta
Mare doamnă Dunăre

Lumea de dincolo
Străbunica aşază pe mici scânduri
Colaci în care înfige lumânări aprinse
Se-apleacă peste ele adresează mesaje morţilor
Oameni şi femei din neamul nostru
Lăsându-le apoi să plutească pe apele Caraşului
Scândurile alunecă pe apele negre
Lumânările străbat amurgul
Și dispar la prima cotitură a râului
Străbunica anunţă
C-au ajuns cu bine
În lumea de dincolo
Eu am fost deja acolo
Și-am întins laţuri pentru păsări
Numai că nu ştiam
Că-mi vânez printre sălciile în floare
Propriile mele rude

Ultimul joc
O înmormântez pe mama în vechiul suprapopulatul Cimitir Nou din
Belgrad
Sicriul se lasă cu greu aşezat în groapa îngustă şi puţin adâncă
Peste sicriul lui tata dispare repede sub primii bulgări de ţărână
Doi tineri gropari cu capetele descoperite
sar peste sicriul nevăzut bătătorind pământul
Strălucesc în lopeţile lor doi sori de după-amiază
Veselă din fire mama ar fi urmărit încântată acest joc în cinstea ei
Traducere de Ioan Flora
PETRU VINTILĂ
Născut în 1922 la Orşova, jud. Mehedinţi – m. 2002. Poet, prozator,
traducător, dramaturg şi ziarist. A publicat 54 de volume, dintre care
amintim: Gheorghe Doja, 1944; Oraş de provincie, 1954; Steaua magilor,
1957; Dansatoarea şi cifrul, Bucureşti, 1970.

„Petru Vintilă a fost un tânăr extrem de dinamic, cu o agitaţie de

reformator, de avangardist, de stegar al „noii epoci” ce părea să înceapă
în 1945. Înainte de a fi un prozator harnic, a scris poezie şi manifeste
literare, toate semnificative pentru segmentul de istorie literară 1945-
1947. Poezia sa aparţine acestui timp al experienţelor scrisului şi al
avangardelor poetice, sugrumate în 1948.”
Cornel Ungureanu

Prefaţă anacronică
lui Perpessicius
slavă ţie, vis anacronic şi adolescent, ţâşnit din inimă, luminos şi fierbinte
ca o rachetă;
slavă vouă, 23 de ani, cai adăstaţi în spume şi nervoşi,
pentru toate visele care încă nu s-au destrămat,
pentru banii daţi pentru tutun şi o carte, pentru fugile de la ora de algebră
la teiuş, lângă brazii înalţi şi sănătoşi, lângă iarba crudă care creştea
neauzit şi calm,
cinste ţie, vis de a ajunge profesor universitar, vis neîmplinit fiindcă mai
trebuie să
învăţ, fiindcă’s sărac, fiindcă am pantofii găuriţi
şi-un milion de globule roşii lipsă, vis pierdut în sala de cursuri ca o
fotografie,
vis care nu te mai vreau, fiindcă nu-mi place sângele urcat pană ’n gât,
ca un râu subteran; cinste ţie, tânăr naiv,
care îţi vinzi pardesiul şi rămâi desculţ şi rămâi flămând,
ca să scoţi 500 de exemplare dintr’o carte care va putrezi în vitrine,
ca un soldat pe câmp, cinste vouă: iosif aldan moise
livia poenariu, alex. jebeleanu şi geo dumitrescu, prieteni cari mi-aţi dăruit
cate-o mie
de vorbe calde pentru curajul care a căzut în genunchi;
cinste ţie, inimă care râzi acum, inimă care-ai sângerat
cu suliţa îndoielii înfiptă în tine ca ’ntr’o pâine, cinste ţie, critic bătrân
care-ai să scrii plictisit că n’am talent, şi ţie, ruşine, petru vintilă,
fiindcă plângi ca un copil. uite, poemul ăsta-i năframă
pentru marea călătorie prin amintire, ca să-ţi saluţi prietenii rămaşi pe
peron,
prietenii cari ţi-au dăruit câte o mie de vorbe calde
pentru curajul care-a căzut în genunchi...
milorad radici
o stradă lungă din apropierea gării fabric poartă numele de strada
telegrafului. I s’ar fi
potrivit mai bine numele de strada şarpelui, fiindcă atunci când am
cunoscut-o pentru
întâia dată, era vară, era cald şi pietrele cu cari era pavată păreau solzii
de argint ai unui
şarpe omorât de gospodarii din cartier şi intrat în descompunere.

Căutam o casă cu numărul 46. O uşă strâmtă, construită ca şi casa

galbenă, veche de
câteva zeci de ani, cu bani puţini, din sgârcenia vreunui paore înstărit la
oraş, a scos
un vaiet ruginit de greiere bolnav, atunci când mâna a apăsat pe clanţă şi-
a împins’o
la perete.
Un coridor pavat cu cărămizi roşii, tocite ca un pantof de om sărac, dădea
într’o curte
mică în care flutura canicular perdeaua unui aer greu, cu miros de nuci
veştede şi de
odaie deschisă după o vară petrecută în vilegiatură, la băi.
De-o parte şi de alta, un şir de odăi, cu zidurile descojite parcă de-un
ciudat pojar
calcaros, aveau uşile şi ferestrele deschise lacom către lumină. în fundul
curţii păşea
frânt şi arcuit către pământ, ca un cal înhămat la un furgon, un bătrân
care semăna cu
dumnezeu. lângă un butoi aşezat la streşină, un mototol de carne arsă de
soare, părea
o veveriţă ce se căznea să scape din strânsoarea unei capcane ascunse.
Bătrânul s’a topit, ca o flacără albă, în casă. Singura vietate şi ea mută,
era mototolul
de carne, aplecat ca un înger, singuratic deasupra unui obiect, într’o
activitate care-i
răpea toată atenţia.
M’am apropiat. Am descoperit un colţ dintr’un bloc de desen, un spate
minuscul
aplecat ca o aripă peste el, o ceafă cu păr cârlionţat şi blond, apoi obrazul
rotund al
unui copil întors mirat către mine, doi ochi vioi şi un glas ca un buchet de
zurgălăi:
– Pe cine căutaţi?
În acel moment şi ochii şi sufletul meu, căutau urmărind ca o săgeată de
lumină, liniile
absurde, izvorâte din visul mic, ale desenului bizar cu contururi aeriene,
cari erau poate
liniile unui tramvai himeric, coama şi gâtul suplu al unui cal de jăratec, ori
arhitectura
îndrăzneaţă a unui castel din poveste.
Pe micul pictor, am aflat, în cele câteva ceasuri cât am stat împreună şi-
am devenit prieteni, că-l cheamă milorad radici, că are şapte ani şi că-i pe
rând: pictor, arhitect, pescar, general, comerciant şi vatman de tramvai,
mi-a arătat un coif de hârtie îngălbenită, spada de lemn, desenele din
săptămânile trecute şi rafturile unei prăvălii fără firmă şi cumpărători,
adăpostită într’un coteţ murdar, plin cu găinaţ şi pureci de găină.
Am mers apoi cu el în grădină şi mi-a spus că suntem în africa. M’a luat de
mână şi mi-a
spus, păşind printre brusturii de varză şi aracii cu fasole oloagă: „să nu vă
fie frică de
tigri, fiindcă am puşcă la mine” şi mi-a arătat o puşcă de lemn. Eu am
crezut că suntem
în africa, în ochi mi-au înflorit două mărgele limpezi şi nu mi-a fost frică,
dar în suflet
am simţit o mână crispată ca o ghiară de uliu cum sfâşia o hăinuţă ce
mirosea a cer, a
nevinovăţie şi a lapte bun şi curat de mamă...

Întind o mână albă cititorului

citiţi poemele ce urmează, cu fatalismul stelelor uitate’n frig!
căutaţi amintirea, cum un şofer orb, autostrada şi cum dansatoarea
bătrână,
pantofii auriţi în scrin... ştiu, panica va intra pe uşa de serviciu,
odată cu fraulein întoarsă cu legume de la piaţă. gândul alunecă pe pagini
ca o şopârlă
şi mai ştiu că’i incert să vinzi amintiri
străzii care’şi strigă fardul, marfă ce se cumpără mai mult.
– prieteni, prieteni, mi-aplec obrajii pe plita fierbinte a trotuarului
şi ascult... nu ştiu dacă’i glasul de ulei al tinereţii ce se duce,
ori strigătul răguşit şi spart al bătrâneţii care nu mai vrea să întârzie...
uite-l aici, lângă tâmple, ca un fluture care doarme!
păşiţi încet prieteni nu vreau să’l treziţi!...

întâia zi la kindergarten
întâia zi cu gesturile calculate şi strunite ca un cal,
între copii curaţi şi cuminţi cari râdeau la comandă jocurile în curtea
pătrată,
unde nu creştea iarbă, unde nu era gunoi, unde nisipul prizonier nu se
revărsa ca o apă printre picioruşele desculţe şi însângerate de jocuri
întâia zi palidă din viaţa mea, când am purtat eşarfă de doliu peste inima
speriată,
ochii doamnei, ca doi câini gemeni, aveau suliţele ascuţite şi lumina
soarelui la apus. mirosea a bătrâneţe în băncuţele de brad şi gândul lega
inima de casă ca o funie; prea mulţi copii în jurul meu vorbeau peltic,
mâncau cu grijă să nu se murdărească şi plângeau fiindcă le-a căzut
prăjitura pe podea, prea se uitau de sus la hăinuţele mele sărace; niciun
cuvânt nu era bandaj pentru tâmplele sfâşiate
şi niciun gest nu era floare în pervazul sufletului cenuşiu
nu, copilul acela miop avea mingea râsului nesilit căzută între picioarele
desculţe, să crească din ea vegetaţii sălbatice, cu frunzele ca reclamele cu
neon.
la 6 ani viaţa nu trebuie să fie o groapă comună unde un cântar stricat să-
ţi dea un
gram de inteligenţă. să-ţi coboare în obraji paloarea minerului ofticos,
să nu mai găseşti în buzunare caii de spumă ai visului, să-i doreşti, să-i
vrei şi să nu mai rămâi decât cu urmele copitelor în inima bătută ca un
drum.
prima şi ultima zi la kindergarten, fiindcă n’am simţit nevoia mecanicei
foersteriene, n’am vrut anii mici îngropaţi în ceaţă. un alt abecedar
m’aştepta în stradă, lângă orele de joacă, rotunjite ca o spirală, lângă
armele de lemn,
lângă floarea eternă a licuricilor fricoşi şi lângă fluturii ca nişte inscripţii pe
frunze. caldă a fost clipa fugii, ca o jucărie de la un prieten!...
în sânge a căzut o otravă dulce, în paşi s’au adunat toate sburătoarele din
oraş,
inima purta la rever un curcubeu de zurgălăi şi’n faţă, strada scânteia cu
toate stelele coborâte ’n praf sângele urca un ascensor în gât şi ca o
iederă s’au desfăcut atunci mâinile. strada murdară, strada cu gunoi,
strada cu copii, a aşteptat ca pe-un semnal sărutul mâinilor tale şi noaptea
a întârziat şi ea în fericirea
care’şi pierduse dicţionarul în nisip...

cinci dioptrii
copilul acela miop, care nu ştia tabla înmulţirii,
a avut ochii deschişi către alte stele, alte minuni.
credea în veracitatea viselor, în divanul sburător,
în paşii lui Iisus pe străzile oraşului mic
şi’n sufletul de gelatină al melcului filosof şi leneş. vedea sborul de oţel al
rândunicii,
când alţii de seama lui înjurau şi jucau arşice. vedea în lună dincolo de-o
prezenţă inoportună şi palidă, moartea culcată, ca o fiară, în craterele reci.
tremura pentru viaţa bătrânului pământ şi vedea, peste secole, coborând
de la poli, cohortele de urşi albi, cu moartea ca un blestem între colţii
ascuţiţi. vedea dragostea simplă, dragostea care nu cunoştea decât
retorta fierbinte a sufletului ce-o ocolea pe cea falsă şi de plumb comun
a jumătăţii de kilogram de creier cenuşiu şi sărac. pe albia râului-viaţă
descifra în lutul clisos, paşii senini

ai celor morţi de-o sută de mii de ani,

în luptă cu dinozaurii teribili, ori ucişi între ei pentru frumoasa una
fiindcă avea păr pe spate şi-un început de coadă
şi fiindcă la un picior avea numai 4 degete. îi plăcea turnul lui babel,
nu pentru arhitectura lui lipsită de gust nici pentru gândul oamenilor de-a
ajunge
la dumnezeul surd (aceasta-i un fals istoric),
ci pentru prostia simplă, prostia primară, de a nu folosi elevatoarele
spiritului
pentru o scară la cer. ei şi-i mai plăceau copilului miop:
cornul de aur al lui ducipal, războaiele antice pornite de la un măr
sau de la un kilogram de lână, apoi fiorul dulce al scarlatinei,
care te face să visezi frumos: case de aur, munţi de argint,
şi cerul coborât ca o pasăre’n stradă, în timp ce părinţii îngrijoraţi
tremurau pentru el
şi-i aduceau lângă pat domni streini, cari miroseau a moarte şi-a tinctură
de iod.
a cunoscut şi convalescenţa întâiei boli
care l-a dus în caleaşca febrei până’n vecinătatea morţii;
convalescenţa caldă ca o pernă, cu portocalele zemoase şi acrişoare
care-i strepezeau sufletul mic cât un nasture
şi tumbele lui ionel ca să râdă şi să uite
acul ce-i cosea o batistă roşie pe plămânul stâng,
vorbele mamei dulci care-i veneau bine’n inimă, ca un fluture colorat
şi cuvintele tatei vesel ca un copil: te mai doare ceva?

întâia scrisoare către dumnezeu

doamnei maria vintilă, mama mea
unde-i mămica mea?... unde-i mămica mea?
vreau să se întoarcă; vreau să mai stea. cine mă mai învaţă să păstoresc
oile din abecedar?
cine mă mai adună din stradă, prăfuit şi murdar, şi când obosit de joacă, o
să mă culc îmbrăcat, glasul cui o să mă alinte în vis, prefăcut supărat:
„iară mă superi... iară vrei să mor?... dumnezeu te credea bun, petrică şi
ascultător”... mie-mi părea rău de tot ce-am făcut, ceream ertare şi c’am
venit murdar şi că m’am bătut, îi simţeam răsufletul rar ca jarul dintr’o
stea când aplecată peste mine, făcea semnul crucii şi mă săruta lacrămile
se uscau, de-mi rămânea numai gustul sărat; somnul era cu linişti; îngeri
nenumăraţi coborau în pat
ALEXANDRU JEBELEANU
Născut în 1923 la Șipet, jud. Timiș – m. 1996. A publicat 18 volume de
versuri, dintre care amintim: Certitudini, 1958; Forma clară a inimii,
sonete, Editura Eminescu, 1982; Sonete de dragoste, Editura Helicon,
1996.

„Versurile poetului realizează ceva din acea limpezime fluidă, liniştită care
e un semn al autenticităţii.”
Matei Călinescu

Grădinarul
Între mine şi plante se adună o prietenie îndelungată.
Grădinile îşi întind cu strigăte roşii pătlăgele şi serile spre
cupele de porţelan ale bucuriilor mele;
Fasolea îşi anina păstăile de crengile cu fructe zemoase,
Ca o speranţă întinerită;
Castraveţii gălbui îşi dezvoltă pieptul între păroasele vrejuri;
Varza cea ruşinoasă îmbracă în faţa mea cămăşile;
În dimineţile paradisiatice, ridichile îmi râd cu dinţi roşii
Aici, lângă fecunditatea grădinii, între elanuri vegetale
Stârnite de gunoaiele grase ale pământului şi de sferele
Capricioase ale cerului, mă întremează
O linişte deplină:
Liniştea albă a cireşului din luna aprilie.

Elegia pelerinului
Şi de mâine aş putea să dispar
Într-un cadru parfumat, tenebros
Din spatele cocoşat al muntelui,
Într-un cadru cu frunze violete, răsucite să cadă,
Cu frunze ce-ar vrea să-mi fie monoton acoperământ
Şi de mâine aş putea să dispar
Auster, anodin, fără zgomot
Cu brazii mei la căpătâi,
Cu fiarele mormăind la picioare
Absent şi molâu, pe vânturi năprasnice,
m-aş risipi-n exaltate zăpezi. Până la primăvară.
Călcând vioi peste
Podul meu de vertebre
În căutarea ursoaicei mirese,
Imprimându-şi noroiul labelor
Şi nepăsarea.

Pseudo-Cinegeticos
Vulpea argintie mi se strecoară
Până-n odaie, tolănindu-se
Sentimentală şi blândă.
Sub culorile amurgului, molatica încă,
Rânjeşte cu blana albastră,
Sub flăcările dimineţii
Îmi numără cutele arabeşti de pe frunte.
Primăvara deschide spre mine un ochi ermetic,
Învârtindu-se ca o pisică flămândă
Prin plasa nervilor
Vara, vulpea argintie
Fuge speriată, tăgăduind peisajul aurit de spice
Şi huzurul vrăbiilor.
Se teme întotdeauna, mofturoasa,
De uliţele sordide ale toamnelor.
Vulpea argintie pândeşte o iarnă stranie,
Cu zăpezi de oase liniştite,
Vulpea adulmecă zăpezile albe
Şi-n verdele clocot al codrului tânăr.

Casa copilăriei
În memoria lui Dorian Grozdan
N-a mai rămas nimic din casa de altădată!
Doar urmele grădinii cu morcovi şi cu meri;
Din raiul meu de-arome, din trăinicii de ieri
Mai port în străfunzimi o undă tremurată.
Speram s-o mai revăd de timpuri sidefată,
Cuprinsă-n foiomfiul tenacei aşteptări;
Să urc înspre pridvor, întârziind pe scări,
Bunicul să ierneze cu pipa lângă vatră.
Dar casa-i dăramată, vecinii mi-au pierit…
Cum să-mi împac icoana copilăriei mele?
Desfigurate-s toate: rit, datină şi mit.
Pe vânturi încă trec săgeţi de rândunele,
În somnuri mai refac islazuri şi dorinţi
Şi mai petrec alături umbre, de părinţi.

În noaptea cu lună
În noaptea asta lungă ce-mi urzeşti?
Ce vise ard în somnul tău adânc?

De nostalgie geamurile plâng,

Pădurea se-argintează ca-n poveşti.
O rădăcină trece prin pământ
Pornită de la mine sau din tine?
Nu-s umbrele-ntrunite nici vecine,
În strat pietros e-un tainic legământ.
Chiar printre stele-nfiripai o punte,
La orice ceas al nopţii ne-ntâlnim,
Calea Lactee veghea ţi-o ascunde.
Vibrează toamna vârstelor cărunte
Şi-n stolurile care-n unghi se duc
Dorul mi-apare zgribulit, caduc..

Elogiu lângă Criş

Dă-mi sânii să-i sărut – că mai frumoşi
N-am iscodit şi nu m-au îmbiat!
În fildeş, preacucernic, i-am sculptat
Cu dorul meu, sub nori de chiparoşi.
Pietrosul lor văratic de-l trimiţi
Prin verbe sau în sângele-mi ades
Zeiţe şi madone reunesc
Cu sâni superbi, ţipând neprihăniţi.
În frăgezimea lor şi-n iz de munte
Pe-altar miraculos mă-ntineriţi
Cu străluciri şi cu-osârdii rotunde.
Dă-mi să-i sărut smerit şi să-i alint!
Ninsori ca sânii tăi, suav undind,
Porniră-ntr-o văpaie dinspre Criş.

Fete şi flori
Fetele vorbesc primăvara de flori,
Vorbesc de lalele, de trandafiri…
Fetele gânguresc şi eu le admir
De la părul lor scurt la dezgolitul picior.
Îngereşti le văd ochii, rugăciunea de jar;
Obrajii-frăgezimi, sugerând un sărut.
Când răsăriră? Când au crescut?
Un lujer se-nmlădie. Să le compar?
Fata şi floarea…Sunt rude? Surori?
Feciorelnice ritmuri, danii discrete;
Fluturi disting asonanţele lor.

Suave făpturi! Infinite speranţe!

Diafane miresme, sfiiciuni şi nuanţe!
Fetele-flori şi florile fete…

Arhitectonica
Năluci de rodii? Roze? Faguri rari?
Descoperit-am săvârşiri depline!
Obraji şi sâni (febrila prospeţime!).
Cu ce-aş putea în laudă-mi să-i compar?
Triumfătoare feciorie-n sâni!
Divinul ţi-e armonizat de ei!
Asemuiţi în psalmi cu porumbei,
Alb, zborul lor parcă-mi tresare-n mâini…
În sărutări putea-voi să-i cuprind?
Ispititori sub lunecosul timp,
Nu ştiu nici să-i sculptez, nici să-i descriu.
Să mă apropii, poate-i prea târziu,
Dar farmecul dedus, îmbietor
Îl port precaut şi mi-l rotesc în dor.

Cotidiană
Aşteptăm, aşteptăm…
Aşteptăm primenirea mugurilor, izbăvirea cărăbuşilor,
Aşteptăm la răspântie să sune clopotul verde al învierii,
Aşteptăm mireasa nopţilor romantice
Cu cercei din preţioase minciuni şi păr de porumb,
Aşteptăm un cuvânt, o aluzie
De pe alt tărâm, de pe altă planetă,
Aşteptăm un soare subpământean să răscolească
Asfaltul beznelor, aşteptăm după-amiezi fără sfârşit
Să ne-aburească din cafele de boem,
Aşteptăm un actor
Cu toate uşile deschise,
Cu pragul spălat,
Cu paharele sparte pe masă,
Aşteptăm o ilustrată dintr-o mărinimoasă vacanţă,
Aşteptăm ca nişte spectatori,
Inima noastră să danseze
Peste spumele mării,
Ca un peşte roşu,
Aşteptăm, aşteptăm,
Zilnic aşteptăm…
ION MAXIM
Născut în 1925 în comuna Tihău, jud Sălaj, -m.1980. Poet, prozator, filosof. A
publicat: Simfonia neterminată, povestiri fantastice, 1924; Cântecul stelelor,
poem dramatic, 1945; Interferenţe, versuri, Editura pentru literatură 1968;
Însemnări pe scut, versuri, Editura Militară, 1968, Atitudini critice, Editura
Facla, 1973; Umbra de la Cozia, roman, Editura Facla 1980; Pe malul Styxului,
roman, Editura Cartea Românească 1980, etc.

„Critic literar, doctor în filozofie, prozator, dramaturg, apropiat de Radu Stanca

si de Doinaş, Ion Maxim s-a instalat în literatura cu dorința de a transcrie, şi
ASA, cei 15 ani trăiți prin închisorile comuniste. Reflecții aspre, poeziile sale
devin necesare celui care analizează literatura postcarcerală a îndelung
întemniţaţilor”.
Cornel
Ungureanu

Perspectivă
Sunt trestie înfrântă, ori sunt victorios
Deşi mi-e lancea strâmbă şi pavăza mi-e ruptă?
Potrivnice-mi sunt toate, doar gândul viforos
E treaz şi pregăteşte o altă mare luptă.
Căci deseori acele întunecate-nfrângeri
Sunt ca şi moartea celor ce generează vieţi,
Sămânţă ce-n ţărână, după-nţelepte frângeri
Înalţă holda verde a altei tinereţi.
În jocul viu, tăcerea, poveste lungă spune ...
Din strop, izvorul creşte până ajunge mări;
Iar zorii-şi pleacă fruntea pe perna de cărbune
Şi ager şoimul, câmpul, cutreieră şi zări.
Putem noi să rămânem mereu în toiul zilei
Şăgalnic zâmbet, veşnic să stăruie senin
Şi-n cartea vieţii mele pe tot întinsul filei
Să fie doar foşnirea perdelei de satin?
Căci bucuria unde aruncă grele ancori,
La ce liman opreşte s-arate scumpul rod
Şi unde-i visteria cu încrustate amfori
Să-nchidă-n ea cenuşa acestui episod?
Dispreţuind văpaia ascunsa în ţărână,
La ce trăim victorii, înfrângeri, foc şi scrum
Şi copleşiţi de somnul ce veghea-ncet îngână
Să fim ca o sămânţă ce a căzut pe drum?
Viforniţa tot creşte, trecutul însă-i şters
În suflet bate vântul şi cern zăpezi mărunte;
Şi totuşi se zăreşte în noi alt univers,
Nou orizont se-nalţă, cerând o nouă punte.
Incantaţii
La fiece-ntâlnire, necunoscut curaj
Ne-apropie, unirea făcând-o mai adâncă;
Participând în noapte şi suflet şi miraj
Cerând mereu văpaia nepotolită încă.
În lumea dinafară, crâmpei după crâmpei,
Învăluiri de umbre, mirare, incantaţii,
Nedesluşite şoapte, cenuşă şi scântei,
Lichenii lunii, văluri, acorduri şi .vibraţii
Se potrivesc armonic şi cheamă fără glas,
Îmbie la viaţă, împrăştiind căldură;
În lumea dinăuntru, amestecate-n vas,
Clocotitoare-ndemnuri - când dragoste, când ură —
-Iscând printre spirale puternicul ecou,
Din patru părţi adună însufleţit tezaur,
Transfigurând emoţii, elanuri, preţul nou,
Nepreţuit, ce-ntrece întregul lumii aur.
Şi tulbură chemarea din cele două voci
Ce se-mpletesc adesea, opresc ori numai una
Continuă în şoaptă și-mbie să te joci.
Apoi duetul undei, înfiorând şi luna,
Prelung se-nalţă-n noapte, cu fiece accent
Mai slab stârnind ecoul şi uneori mai tare...
În ritmul fremătării acestui sentiment
Izvoarele unite vuind ca şi o mare,
Euforia creşte, desfăşurând în noi
Identităţi de gânduri, năluci şi idealuri...
Argonauţii vieţii, purtăm în amândoi
Filonu-mbrăţişării peste viclene valuri.

Sărutul
Cum a pierit şi totuşi, cât e de vie clipa
Ceasornicului nostru zvâcnind intensităţi,
Când am deschis o poartă, acelei mari cetăţi
La ora-n care noaptea îşi scutura aripa,
Ca să pătrundem ageri în tăinuita sală
Păzită fără preget sub scările din turn,
Tezaur unde-n scrinuri ca aurul nocturn
Al mărilor albastre îşi arde raza pală
Îţi mai aduci aminte?...era târziu în noapte
O noapte-ntunecată, ce prevestea ceva;
Iar între noi căzuse o aşteptare grea,
Prefigurând secunda vestind roadele coapte.
Simţeam o transformare curând că se petrece,
La ceasul ce răspunde cu numărul cel mic
Iar noi păşind pe cale nici nu spuneam nimic,
Şi nici simţeam cum vântul ne înfioară, rece.
Încet, pe boltă, umbre se risipiră, astrul
Ce luminează drumul năierilor, de vrăji
Atuncea dezlegându-i având luceferi străji
Îşi rotunji alb sânul înfiorând albastrul.
Scăldaţi în limpezimea stropită printre nouri
Apropiaţi de parcă eram un singur trup
Oprelişti când căzură, zăgazuri când se rup,
În joaca împlinirii zvonitelor ecouri,
Transfiguraţi în nimbul luminii aurie
Puternică dorinţa se strecură, tiptil,
Iar frunzele aprinse au pus acel sigil,
Pecetluind, în voie, zapisul pe vecie.

Împlinire
Uşor ca şi o undă de orfică mireasmă
Ce fumegă prinosul albastrului altar,
din hăuri când coboară a nopţii grea fantasmă
privind cu ochiul lunii, ascuns mărgăritar
mlădiţe când iviră petale de zăpadă
tălăzuind în cântul eolicului nai,
neprihăniri suave în raiul din livadă,
maree ce se-nalţă la cerul blând de mai
şi bolţile tăiate în împletirea verde
mai fulguiau corola cununilor de tei,
îndemnurile treze dorind să se dezmierde
prin platinarea lumii şi-al stelelor polei,
pe lângă tine, vălul lăsându-l la o parte
în mângăieri şi şoapte, călăuzind stingher
printre mătăsuri mâna, mai jos şi mai departe
la peştera ce arde doritul giuvaer,
înfioraţi de doruri, de aşteptări, de vise,
pierduţi în avalanşa văpăilor fierbinţi,
alunecând în golul căscatelor abise
am risipit în brazdă alesele seminţi,
nuntind în vâlvătaie suprema-nfiorare
în saltul care duce la marele sărut,
răspunsuri dând deodată la semnul de-ntrebare,
vieţii dăruindu-i statornicul tribut.
Şi-am cunoscut iubirii comoara-n strălucire,
singurătăţii noastre descoperindu-i sens;
Simţind cum creşte focul ce duce la-mplinire,
Şi vălul bucuriei spumând în piept, imens.
TOMA GEORGE MAIORESCU
Născut în 1928 la Reşiţa. Poet, prozator, eseist şi publicist. A publicat 37
de volume dintre care amintim: Lespezi pe un veac apus, Reşiţa, 1947;
Insula cu orhidee mov; Îmblânzirea fiarei din om sau Ecosofia; Cinci
jurnale de bord şi coroana de spini, Editura Cartea românească, 2003.
„Fantasmagoric şi realist, scienticist şi romantic, citadin şi agrest, revoltat
şi îngăduitor, visător şi casant, dramatic şi ironic, liric şi dur, laconic şi
dezlănţuit, ludic şi îngândurat, Toma George Maiorescu trece prin ultimele
decenii ale literaturii noastre contradictoriu, fermecător şi încăpățânat,
plin de umor şi din ce în ce mai plin de tristeţe, inconfundabil şi necesar,
autor al unor cărţi care întreabă așteptând cu emoţie şi încordare
răspunsul”.

Ana Blandiana

Relativitate
Aparatele de bord indică 13 mile pe oră subliniind vertiginoasa înaintare a
navei
numai eu nu pot trece cu vederea în ciuda zâmbetului satisfăcut al
Comandantului
faptul, nu lipsit, zic eu, de importanţă că paralel cu înaintarea mea
şi indiferent la calculul gonic se dilată şi limitele cercului căruia eu îi
punctez centrul
Astfel raza pornind de la mine spre orice punct al circumferinţei rămâne
constantă
iar eu mă aflu mereu în mijlocul unui cerc insensibil la înaintarea navei,
închis ca o pasăre sub un imens clopot de sticlă.

Oraşul alb
Lumina arde forma obiectelor case palmieri creneluri porţi geamii bazare
se mistuie în pulbere albă linii se estompează umbre pier rămân după
vălul de ferigea doar suprafeţe
ca pe un ecran de flăcări volume ard alb Dar există şi ora când lucrurile îşi
reiau forma
când obiectul se detaşează de obiect planurile se despart de planuri
alunecând în adâncime când fiecare devine el însuși
cu dimensiuni şi contur ca o machetă-n relief Astfel apare atunci de după
vălul de ferigea subţire oraşul alb dintre ceafa de taur a Gibraltarului şi
grota odihnindu-l pe Hercule după ce a despărţit pământul de pământ
oraşul alb dintre berbecii Atlanticului
repezindu-şi coarnele în coasta munţilor şi valurile de smaragd ale
Mediteranei
mângâind ţărmul cu spumă de mare Astfel apare oraşul în lumina
incendiului alb
urcat pe treptele amfiteatrului intre arborele-dragon zvârlindu-și
rădăcinile-n văzduh
şi flacăra verde a chiparoşilor văruit pentru postul Ramazanului halucinând
în calcar Oraşul alb prin giurgiuvele albastre întinderi de smaragd
pulverizând soarele
transpirând în burnus bronzându-se-n bikini gonind mustanguri
intre caravane de cămile şi asini contrabandiştii din Zocco şi bătrâni în
djilaba albă sprijinindu-şi toiagu-n Coran Oraşul alb străzi târșindu-și
coturnii
încurcându-se-n răscruci şi zebra avenidelor de cocotieri numere
matricole: F. Ch. Sp. P. H. B. alunecă din burta ferry-boat-ului
transmediteranean din trei în trei ore
febril şi somnolent respiră oraşul (căci există şi o febră a somnului)
de trei ori dublu sărutând pământul cu fruntea îmblânzitorul de cobre
hoteluri cu cinci stele şalvari sacagiul Cărand pe Bulevardul Pasteur apă
de izvor în piele de viţel ţărănci cu sombrero în cap picioarele-n moletiere
de piele ca-n Mexic
figurine de argilă vase de aramă ca-n Guanabara ritmurile taarului
chemând sambe Oceanul? întinderi de smaragd pulverizând soarele
Oraşul alb
flinte instilate cu sidef şi western ghizi, amulete din Atlas, teleobiective
Doriţi ceai de mentă sau coca-cola? haic negru pe obraz sau vorba
unsuroasă
„vule madmuzel?” Please! minarete sau clopotniţe ski nautic pandantive
berbere night-club talismane de fildeş Monsieur! Tovarişci! Sidi! Sir!
Crepes-souzette sau cous-cous?
caiace pescăreşti iahturi regale haşiş... haşiş... haşiş... Change – Cambio –
Wechsel – Exchange Money money money Totul se mistuie-n pulbere albă
contururi se şterg
morminte feniciene îşi retrag oasele-n adânc marmora cimitirului israelit
se scufundă-n pământ verticala stâlpilor cu turban s-a aplecat cruci cu
braţe deschise a neputinţă tac sub eucalipţi How much? Combien? Ash
Hal?
Oraşul alunecă pe pante repezi mai departe de pe muntele Rif spre ocean
ca pe-un tobogan de trei ori dublu sărutând cu fruntea pământul glugi
pălării turbane febre ard frunţi lumina arde forme pulbere pulbere colb de
sidef
alb alb alb Good bye Au revoir A manana Besalma Besalma

Sub un amor de fontă

Când se aprind luminile in piaţa Piccadilly flăcăi cu părul pe umăr
şi fete în blugi sidefii își opresc paşii obosiţi de drumurile adunate în tibii își
dezbracă ruksakul supraetajat cu care sar gardurile ţărilor cum alunecă
melcii prin grădini
imuni la titluri de proprietate își dezbracă iluziile şi identitatea
pentru o seară pentru o singură seară își reazemă raniţa de fântâna
circulară
(cu ea îşi poartă-n lume nesomnul, speranţa, angoasa, iubirile)
căutând adevărul sau altceva încă nedefinit sau pur şi simplu căutându-se
pe sine
din labirint în labirint dar mai ales echilibrul ca şi cum ar trece pe-o sârmă
întinsă
peste prăpastia dintre 20 şi 21 se-aşază în cerc schimbă o ţigară o
spovedanie a solitudinii
o brăţară cu grupa de sânge un totem de os şi fireşte cate-o întrebare
universală
şi cu toate că zeitatea de fontă n-a lăsat nicio săgeată (o, vom trece oare
pragul neliniştii ea îşi culcă fruntea obosită pe umărul lui obosit cuvintele
nu mai ţin seama de rădăcini
idiomele şi-au pierdut sensul întrebările universale își amână răspunsul
definitiv pe mâine
pentru a doua zi seara în Piccadilly sau într-o altă piaţă la Copenhaga Paris
la Katmandu sau Atena când arborii metalici se aprind ca nişte torţe pe un
cer străin
sub un amor de fontă cu arcul întins ca o iluzie.

Progres
Leii de mare nu-şi mai întind mădularele reci pe insula caldă de nisip
delfinii nu se mai joacă în golf ca nişte copii năzdrăvani pe poldere au
crescut arbori de metal autostrăzi au călcat peste grădini cu picioare de
beton fluorul văzduhului vibrează roşcat peste bărci răsturnate cu chila în
sus ca nişte caşaloţi pe uscat
Ultimii pescari învaţă formula sodei caustice.
***
era ceaţă şi umed şi frig ca nisipuri zburătoare se mişcau dune de neguri
în plină
zi şi maşinile circulau cu faruri aprinse trecătorii se grăbeau umezi şi cu
oasele reci
astmaticii căutau aer soarele părea prin sticla afumată glob de porţelan
gălbui
sau farfurie opacă apoi a început mişcarea aerului o adiere sau un vânt
era ceaţă
umed şi frig densitatea lipicioasă şi albă a fost neaşteptat dizlocată de-o
rază paloş
de lumină pană în străfundul
pământului soarele s-a înroşit ca un lampion japonez străzile s-au umplut
brusc de râsete şi fete cu părul fluturând ca nişte steaguri ale tinereţii pe
cer Săgetătorul
îmi făcea cu ochiul era opt decembrie ziua studenţilor şi ziua naşterii mele.

Joc I
Ne place să ne jucăm sărim din treaptă în treaptă chiar dacă nu-i mai
spunem şotron din pietre arse de ploi reconstruim cetăţi bastioane şi
turnuri inaugurăm turnire şi carnavaluri aplaudăm măşti şi panglici
colorate harnaşamente şi decoraţii strălucitoare vrem să părem romantici
şi-n mijlocul bursei candizi naivi şi buni şi ne-am încinge şi cu săbii de
lemn
numai să putem striga nedisimulat ca-n copilărie strigătul de scalp al
şefului de trib:
Uhuhuhu

Delfi, la asfinţit
Când vântul coboară munţii pe trepte de marmoră
cu adieri de răşină ca vinul din amfore când verde-argintiul măslinilor
se-nfioară de răcoare şi pace când izvorul Castaliei
purifică preotese-fecioare şi coloanele Templului se plachează
in aur roşcat când Soarele cade în mare ca discul atletului
încununat cu laurii stadioanelor şi lumina crestelor şovăie între
movul de rododendron şi vânătul umbrei bărcile pescarilor se re-ntorc din
infinit
sau dintr-un incendiu universal ca o certitudine că ziua
s-a înecat în ape ireversibil şi peştii zboară în coşuri de nuiele
ca nişte fulgere de-argint indiferenţi la orice Oracol

Acropole
Numai aici stanca putea izbucni din pământ atât de drept ca o flacără
ca un arbore în mijlocul câmpiei ca un catarg pe ocean numai aici
templul pluteşte deasupra oraşului alb ca un nor
ca un nor peste o mare cu talazuri încremenite
ca o corabie de piatră sau pur şi simplu ca un soclu de marmoră
pe care noi arhitecţi şi sculptori de spaţii dăltuim în eternitate
Statuia
Propriei
Noastre
Măsuri
ION MILOŞ
Născut în 1930 la Sutjeska, Banatul sârbesc. A publicat 11 volume de
versuri, dintre care amintim: Muguri, 1953; Tauri şi melci, Editura Dacia,
1982; Amurgul frunzelor, Editura Clusium, 1993.
„Structural, Ion Miloş rămâne un poet polifonic, o „multivoce” cu mai
multe formule specifice de individualizare; astfel, se pot distinge o creaţie
a angajării identitar-patriotice, alături de contemplaţia religioasă şi
miraculosul credinţei, dar şi o tentaţie a speculaţiei şi meditaţiei filosofice,
alături de anumite atitudini insurgente de inspiraţie postmodernistă.”
Aureliu Goci

Când m-am născut

Când m-am născut
N-a murit niciun om
A fost la începutul postului mare
Ziua cea mai curată din an
Atunci de ce-mi sunt orele negre?
Cine mi-a furat arcuşul din inimă
Ca să facă din mine o jucărie
Să distreze sufletele
Ce nu vor să gândească

Cea mai bună dintre lumi

In cea mai bună dintre lumi
Bunăstarea se admiră în oglindă
Şi aruncă gândurile în baltă
Viaţa pune pietricele în ceaşca de cafea
Oamenii beau fericiţi
Aromând
Iluzia se face realitate
Libertatea
Se plimbă pe stradă în maşini de poliţie
Crucile înfloresc în cimitire
Capete ridicate
Tăiate de sabie
Fericiţi cei ce tac
Un greiere din ziduri cânta
Dincolo de nori
Cerul e mereu albastru

Însă ce nu se vede nu există

Ce nu se vede nu există

Cerul de sub ierburi

Există un cer sub ierburi
Acolo vin gândurile dimineaţa
Să bea rouă
Se aude o taină
E muzica
Pe care doar cei învinși
O ştiu cânta
Când vântul devine mai tare
Decât vorbele
În ce să cred
Dacă nu în morţii care învie
Şi-n omul care merge pe ape

Cerul din pustie

Într-o noapte am visat c-am murit
Şi am zburat în cer
Un înger a venit să stingă lampa
Morţii n-au voie să citească
Cărţile aprind amintirile vieţii
Apoi a venit un poet
În nimic şi tu eşti nimic
Moartea este viaţa fără cuvinte
Sufletele care încă nu şi-au găsit drumul
Cumpără indulgenţe
Broaştele cântă psalmi de mântuire la televizor
Precum în cer aşa şi pe pământ
Dumnezeu se roagă singur într-o pustie
Lumea se învârteşte în jurul Marelui Vis

Citeşte o poezie
Citeşte o poezie în fiecare dimineaţă
Ascultă muzica
Învață de la rădăcini şi izvoare
Cum simte şi gândeşte Dumnezeu
Nu-ţi împovăra mintea
Cu fel de fel de lucruri
Mintea nu funcţionează ca stomacul
Nu varsă ce nu-i prieşte
Citeşte o poezie în fiecare dimineaţă

Ascultă muzica
Învață de la rădăcini şi izvoare
Cum simte şi gândeşte Dumnezeu
De azi dimineaţă
De azi dimineaţă
Nu mai ard de dorinţa de a fi cineva
De a aprinde lumini în pădure
Nu mai simt nevoia
Să stau de vorbă cu Dumnezeu despre veşnicie
Veşnicia veşnică
Nu mă mai interesează
Acum prefer
Întâmplările simple şi trecătoare
Dragostea soarelui
Pentru fereastra mea dimineaţa
Bucuria rândunicii
Ce-şi regăseşte cuibul la întoarcere
Nu mai opresc femei pe stradă
Să le spun că sunt frumoase
Nu mai arunc cu pietre în nori
Să alung umbrele
Acum mă simt ca o pasăre
Obosită de bătaia propriilor aripi

Depăşirea
Am ieşit din cuvinte
Să-mi arăt faţa
Însă oamenii preferă oglinzile
Şi piepţii împopoțonați
Zeii istoriei
Au instalat frică în inimile noastre
Morala capului plecat
Ne-a făcut căţei cuminţi cu creierii spălaţi

Frigul
Aş vrea să fiu orice în noaptea asta
Numai eu să nu fiu
Încă nu sunt liber de principii şi
Prejudecăţi
Fac ce fac alţii
Mă ascund de mine şi de lume
Şi cea mai frumoasă muzică

Îmi pare moartă

Nici aici nu se vorbeşte limba mea
Un fluture îngheţat mi-a căzut pe buze
Mi-e frig
La Moscova ca şi la Washington
La Moscova ca şi la Washington
Idei optimiste ţin oamenii de mană
Şi făgăduiesc Binele şi Pacea
Portocale vesele şi trandafiri aurii
La Moscova ca şi la Washington
Muncitorii nu mai luptă pentru libertate
Acum vor confortul şi fericirea personală
Mor în fiecare seară de oboseală
Dar îşi închipuie că trăiesc
Numai pentru că se scoală
In fiecare dimineaţă
Şi pleacă la muncă
Cu inevitabilitatea istorică
A utilităţii înţelese pe buze
La Moscova ca şi la Washington
Oamenii dorm cu frica sub pernă
Dar cred în dragoste şi progres

Gura lumii
Ion Miloş
este un român-iugoslav-franţuzit
din Suedia
E plin de bani şi de porniri imperialiste
Zboară în nori cu drapelul păcii în frunte
Şi învaţă copiii limbi străine
Nu înţelege că la melci eşti melc
Şi la tauri eşti taur
Se compară cu genii şi cu sfinţii
Şi îmbată lumea cu liturghii literare
În fond e un nimic incontestabil
Un agent fără căpătâi
Nu ştie să-şi trăiască traiul
Munceşte ca un tâmpit
Şi dă câștigul la impozit
Şi la blonde suedeze
Petre Stoica
Născut în 1931 la Peciul Nou, jud. Timiş – m. 2009. Poet, traducător,
publicist. A publicat 28 de volume de versuri, dintre care amintim: Poeme,
ESPLA, 1957; Iepuri şi anotimpuri, Editura Eminescu, 1976; Tango şi alte
poeme, Editura Albatros, 1989; Pipa lui Magritte, Editura Brumar, 2004.
„Creator al unui univers liric de o mare bogăţie, de un rafinament ce riscă
a scăpa ochiului grăbit, înşelat de subterfugiul simplităţii, de alura lipsei de
pretenţii, Petre Stoica ni se înfăţişează nu numai drept un poet dintre cei
mai originali în peisajul literar actual, ci şi un important, probabil cel mai
important ferment al înnoirii acestuia, în a doua jumătate a secolului în
curs.”
Gheorghe Grigurcu

Imaginile apusului de soare

Imaginile apusului de soare se organizează ca-n vis

aici în curte peste sticle şi lăzi părăsite se apleacă îngeri care strâng la
piept chiparoase
acolo pe acoperiş cai albi rotesc caruselul destinului fluturi de smarald îmi
năpădesc perdeaua îndărătul căreia Mozart cântă la pian din penumbra
bibliotecii răsar femei goale
pene de păun le acoperă sânii şi pubisul şi foarte aproape de portretul
tatălui meu
un păianjen călătoreşte spre adâncimea oglinzii pe covor se rostogolesc
fructe exotice le înghite gura umbrei în urma lor rămân pâlpâiri sidefii şi
dincolo de norii legănaţi pe cantare de aur o punte împletită din crini
uneşte viii cu morţii
totul totul este real plăsmuire sunt numai eu care nu pot atinge nimic din
ceea ce văd

Şi gândul…
S-au uscat ciulinii prietenii prafului pleacă păsările nu mi-au lăsat nimic în
sertarele pădurii
ora toamnei e totuşi un ou de argint din care iese golaşă speranţa astfel
îmi clădesc o casă de paie aduc o sobă de hârtie şi gândul mă poartă spre
lunile de iarnă când voi hrăni din belşug copiii poemelor pe toţi aceşti copii
orfani făcuţi cu tine acolo departe
sub colinele verzi ale verii

Zi de iarnă
Ninge peste cana mea de vin uitată în curte ninge peste atâtea şi atâtea
lucruri
pe care uneori le-am avut dar somnul meu e profund visul meu e-o sanie
împodobită cu trandafiri mă duce pe un drum luminos mă trezesc şi mă uit
împrejur
cade un corb în zăpadă adăugându-se la cele ce-au fost

Pe balconul de peste drum

Pe balconul de peste drum florile şi plantele rezistă şi iarna stăpâna lui e-o
femeie cu trupul mustind de seve cereşti din când în când se pleacă spre
trecători
arătându-le gloria părului ei de foc pe balconul de peste drum seara se
aud ritmuri de dans topite in ritmurile cuburilor de gheaţă din pahare
clătinate de mănuşi luminoase şi o suflare nepământeană ridică deasupra
oraşului
candelabre ce împrăştie fum aromat noaptea umbrele balconului sunt
jaguari în frac albastru care îmbrățișează femeia cu părul de foc
multiplicată-n femei-violoncele
şi cuvintele de dragoste au nimburi cristaline plenitudinea vieţii se repetă
clipă de clipă
un orologiu cu mecanism de trandafiri marchează întemeierea fericirii
eterne
totul e trup sănătos aureolă melodie împlinire totul e departe de tenebre
de haos de moarte răul lumii aparţine deodată altei planete balconul de
peste drum
stă pe stâlpi de jad înalți cât munţii cei mai înalți şi-l străbate meridianul
veşniciei
este punctul unde se întâlneşte febra realului cu luciditatea magiei de pe
balconul meu la ceas cu lună clară in uniformă de amiral absolut dirijez
spre pântecul femeii cu părul de foc
nave arborând pavilioanele victoriei depline sunt răsplătit cu sărutul
nemuririi
uraganul stelelor îmi scufundă navele apoi mă privesc în oglindă
sunt în ţinuta muritorului de rând care mâine îşi mătură odaia aleargă prin
birouri
se duce la medic se opreşte în piaţă şi dacă timpul îi permite îşi admiră
ombilicul
noapte bună peisajului de peste drum din care ies cu metafora portocalei
pe buze

Pentru nimic în lume

Mă bucur de toate prerogativele timpului pe mine nu mă mănâncă iepurii
pe mine nu mă adulează castorii pe mine nu mă împușcă poeţii pe mine
nu mă reproduc în herbare eu sunt echivalentul unei fărâme de pâine eu
sunt o singură literă din fraza simplă a pavatorului eu sunt o rimă pentru
toate fructele umile din pădure
eu sunt o mărturie tăcută pentru nimic în lume nu mă retrag
din grădina rezervată pentru mine pe vremea când zeppelinul mai era o
speranţă

O glorie
Doarme goală intre parcele de lumină inegale părul ei e desfăcut ca un
abur de lavandă
gura-i este o tăietură roşie într-un fruct lăptos sâmburi de măsline sunt
sfârcurile sânilor adumbriţi pântecul este faţa ascunsă a mierii vechi şi-n
inelul lui zvâcnește scânteia eternităţii coapsele-i sunt râuri de mătase
foşnind în jurul unei broşe negre
unghiile picioarelor micuţe scoici trandafirii scufundate în spuma
aşternutului
de fapt trupul ei este o glorie melodioasă o geometrie monarhică
doarme goală sub privirea mea de înger care cutează
sub răsuflarea mea de linx care se teme

Cuvântul căutat
Pun puţine lemne pe sobă fac economie iarna se anunţă lungă (alţii au
prisos de lemne
de atâta căldură le îngheață inima) mana tremură pe hârtie şi totuşi
condeiul înaintează spre cuvântul căutat focul susură cântă bucuria
întârzierii sub aura lămpii
noaptea descreşte jarul clipeşte palid deodată cuvântul căutat se deschide
ca o floare la mijloc cu bumbi de aur
Singurătatea nobleţele ei
Împăcare este numele tău bătrâneţe la ceasul amurgului culeg legume ud
florile însetate de viaţă cobor persienele aprind lumina mă aşez la masă
fac socotelile zilei
marele câștig mi se repetă şi-acum: singurătatea nobleţea ei şi vine
noaptea lungă visul
care amestecă sâni sidefii cu săculeţi de tărâţe împăcare este numele tău
bătrâneţe

Carnaval prenocturn
Se mişcă asemenea fumului printre crengi acolo sus unde ferestrele sunt
aur transparent
este seară şi inima mea tânjeşte după un pic de realitate nedivizată
dar ea întâlneşte numai mister cine sunt aceste umbre dindărătul
ferestrelor?
ce-s vocile lor? confidenţe? zornăit de spadă? blesteme? ce tăinuiesc
suspinele lor? eşecuri? temeri ? ecouri ale mării? iar şoaptele lor ce-s?
duioşii? cioburi de stele? chemări?
durerea de a nu primi niciun răspuns metafizica se clatină pe şapte
picioare
o dor dinţii şi mârâie neputincioasă pe fiecare îl visez şi nu-l cunosc fiecare
mă visează şi nu mă cunoaşte fiecare iubeşte şi urăşte cu ardoarea mea
fiecare reia căscatul meu de alaltăieri intre mine şi fiecare se întinde o
punte pe care viaţa apare în mantie de purpură
şi moartea pleacă pe-o bicicletă ruginită cineva se aşază la masă
așternând scrisori de adio
cineva îşi dă în cărţi şi deodată îl apucă plânsul cineva intră în bucătărie
să prăjească maţe de miel cineva îşi contemplă unghiile de la picioare şi-n
murdăria lor descoperă firimituri de diamante cineva scotoceşte în cufere
adânci îl absoarbe plămânul coloniei de molii cineva ascultându-l pe
Schubert devine substanţa tristeţii cineva deschide televizorul şi camera
se umple cu aromă de mere umede cineva duelează cu trecutul său
procesiuni de gesturi au fost şi ale mele cândva in acest carnaval
prenocturn îmi amintesc şi nu-mi amintesc de ele ceasul de perete
vesteşte imprevizibilul o invazie un cutremur de pământ
o molimă poate vesteşte ieşirea viitorului din alveola prezentului
oare se naşte o generaţie mai blândă? una câte una luminile dispar argintii
în ţinuturi fără nume adieri de paşi pe timpanele mele oh durerosul alfabet
al misterului
o cămaşă cade pe scaun ca o grămadă de mirodenii o podoabă capilară se
desfoaie ca o tufă de iasomie un machiaj se desprinde ca o mască de lut
alb fulguirile sonore încă pâlpâie în venele mele cearşafuri ridicate
asemenea velelor pline de soare
şi brusc răsturnate de vânt braţele se rotunjesc par colaci de salvare
şoldurile sânii iau forma dorită de închipuirea care le caută ancore
coborâte în profunzimea mierii
trupurile se golesc de zbor rămân în toate tăcerile care se instaurează
armonioase
mă dizolv în liniile în geometria nopţii mister numai mister fiecare stă
neclintit într-o cutie de cristal

Mulţumindu-i Domnului
Mă îndestulez cu hrana omului predestinat să asude pentru alţii o felie de
pâine câteva nuci o cană de ceai amintind adieri de rozmarin mă închin
mulţumindu-i Domnului
care m-a învăţat să trăiesc din puţin ca vrabia născută în palma Lui aştept
roata somnului să mă poarte lin spre ziua fără zvâcniri în faţa gerului ieşit
din cavoul vieţii politice
Amin
ANGHEL DUMBRĂVEANU
Născut în 1933 la Dobroteasa, jud. Olt. Poet, prozator, traducător.
A publicat 16 de volume de versuri, dintre care amintim: Diligenţa de
seară, Editura Cartea Românească, 1978; Iarna imperială, Editura Minerva,
1986; Begoniile de la mansardă (sonete), Editura Eubeea, 2002. A publicat
două romane: Călătorie neterminată şi Capcane şi visuri.
„Ceea ce impune în arta poeziei lui Anghel Dumbrăveanu este geometria
desăvârşită a stilului, tandreţea afectivă ridicată la măreţie. Poetul, el
însuşi aidoma versurilor lui, un coleg desăvârşit, un fremătător, un
generos, un neconfesiv, căci, adeseori l-am surprins în Străinezia ori
acasă, în loc să vorbească de sine însuşi, elogiind literatura generaţiei lui
şi literatura română în genere”.
Nichita
Stănescu

Ora de zbor
Trăind într-o suburbie a singurătăţii c-o lebădă albă,
unicul meu vizitator a rămas orologiul oraşului.
El mă întreabă ce ştiu despre zborul mecanic sau despre femeile ce-au
cucerit cetatea dansând, eu îi povestesc despre zodii şi despre avioane
lucrate-n hârtie in-folio.
Un subiect respectat sunt marile curse cicliste organizate-n onoarea cailor
tineri, întreceri
la care eu ofer copioase premii în fluturi de noapte. Dar de când merg
zilnic la râu
să lansez pietre pe suprafeţele apei pentru a sugera inventatorilor
deplasarea pe valuri fără alte mijloace decât puterea de a visa lebăda albă
s-a mutat cu orologiu, în turn,
să-i propună ore de zbor, abandonând un mare proprietar de pustiuri.

Sub sticla unor cuvinte

In acest caiet am adunat puţinele mele bucurii din patru ani de viaţă.
Sunt câteva lucruri rămase din călătoriile pe care le fac in fiece zi in jurul
casei,
printre aceşti copaci cu frunză rară unde se joacă vântul, sunt câteva
fragmente umile
strânse sub sticla unor cuvinte după vreun prieten care-a trecut prin
cetatea aceasta,
apoi e lampa, aprinsă cu spaimă când vine-ntunericul in odaia unde mă
gândesc la cele-ntâmplate, şi surâsul femeii plecată să-mi aducă o floare
de câmp de lângă râu.
Acestea sunt puţinele bucurii din patru ani in care-am muncit pământul
sărac,
înlăturând mărăcinii şi pietrele să crească firavele plante care dau seminţe
pentru pasărea cu zbor albastru şi liber.

Să ne-amintim de amurguri
Cunosc un oraş al amurgurilor, un oraş
Cu turnuri gotice printre porumbei, cu
Femei subţiri intre bucuriile noastre chemate,
Cu tufe de liliac care ies seara să se salute
Respectuos, să se aşeze câte două, câte trei
La mesele cafenelelor, spre a li se vedea
Piciorul şi talia, pe când noi ne dovedim
In aparenţă absenţi, deşi ne place aerul lor,
Poate şi gleznele, şi sânii uşor resemnaţi.
Totul este însă să ne-amintim de amurguri,
De reverberaţiile acelea mov, de norii
Luminaţi în vitralii, de porumbeii-nserării,
De aerul pe care-l respirăm, un aer
Pe care l-am numi liliachiu, un aer bun
Pentru dragoste, de care se plâng numai
Bătrânii astmatici şi fetele de internat.
Totul e să ne-amintim de amurguri,
De amurgurile violacee, de oraşul acela
Cu platani, cu turnuri gotice, cu femei
Care merg frumos, cu femei care rostesc
Arome de liliac, oraşul acela cu prea multe
Apusuri de platină, cu prea multe vocale şi sălcii; dar acum
Totul e să ne-amintim de amurguri.

A trăi marea
Pereţii corabiei, cum îi spun odăii mele de lucru, iluminaţi de dorul
niciodată stins
de-a trăi marea. Pot să-mi imaginez orice, ca zeul în Dobrogea.
Femeia renunţă cu secrete dorinţe la haine – plăcerea apei depăşeşte cu
mult mângâierea bărbatului. Ea intră în mare ţipând şi-apoi vine să-mi
cadă la piept, in nisipul încins, unde mă aflu printr-un transfer de materie.
Tu poţi orice, îmi spune, şi eu nu cutez a contrazice
Fapta.

Peisaj cu insule
Se duce încă o iarnă lăsând ecoul unui vânt pe ziduri
Un aer rece stăruie-n subsoluri martie vesteşte explozii florale
Neastâmpărul câtorva fete învie strada cu tandrul lor exces de lumină
Cei ce nu mai sunt tineri se miră amintindu-şi cum altădată se ridicau în
înaltul văzduhului
şi dispăreau câteva vieţi îmbrățișați într-o insulă-a nopţii
Portretul ascuns
A rămas ceva din mine pretutindeni
Pe unde am fost ca duhul apelor
Care trece şi rămâne acelaşi. Anii mei
Tremură-n vânt pe drumuri în Argeş.
Mulţi mă uitară din cei cu care-am împărțit
Bucuriile vârstelor şi numai în somn mă mai văd,
Orbitele goale ale paşilor mei scârțâie
De stele şi greieri. în oraşul cu sălcii din vest,
Împrumut morfemele lutului pentru portretul meu
Pe care nu-l voi lăsa nimănui. Îmbătrâniră
Frumoasele femei de altădată şi eu ascult austrul
Din timpul primelor poeme. Era odată-n Burnas
O femeie cu sânii imperfect de bogaţi şi nu m-am închinat
Pulpelor ei de mesteacăn, lăsând-o lângă fluviu
Pentru un drum pe care nu l-am găsit. Numai ea
Rămâne tânără, cum am culcat-o cu descântece
In valea necosită a memoriei mele. Acum cioplesc
Corăbii în care încarc amintirile
Şi le dau drumul pe-o apă fără culoare…
În ultima luntre mă voi sui şi eu, luând
Cu mine inima celor ce-mi sunt aproape.

După cântecul mierlei

Într-un amurg va fi să mă-ntorc
Cu flautul spart printre voi, într-un amurg
De Oltenia. Şi nimeni nu-mi va ieşi înainte
Cu o cană de vin şi o vorbă de pâine.
Voi sta în marginea zilei, cu salviile
Şi cu macii sălbatici, ascultând sângele
În partea mea de țărână şi norii mutaţi
De pe dealuri în clipa mea de-ntuneric.
Şi nimeni nu va şti c-am plecat prin păduri
După cântecul mierlei, pe unde cândva
Am căutat o cărare. Numai râul
Va recunoaşte ezitările mele. trecând
La fel de străin mai departe. Pentru cine
Să tai un flaut nou din creanga plecată
Şi cui să-i dau steaua îngropată adânc
În ochiul fântânii? Totul se-ndepărtează,
Lumina se subţie mai mult, pasul meu
Pipăie rănile unui drum care curge.
De-acuma voi merge singur să beau
Lacrima nopţii. Şi umbra va creşte mereu,
Ștergându-mi urma cu limbi de cenuşă.

Joc de amiază
O fată cu privirea foarte verde trece pe stradă strada se inhibă şi-o coteşte
la stânga
copacii pălesc de emoţie şi-o cotesc la dreapta tramvaiul îşi fracturează
frâna şi dispare pe pod podul uită de sine şi compune genoflexiuni in acest
timp fata se uită mirată în stânga în dreapta şi se opreşte lângă
contrafortul din colţ atunci domul cu turnuri începe să tremure atunci
ceasul din turn îşi scapă orele pe trotuar atunci trecătorul grăbit alunecă
pe coaja unei ore şi schiază ciudat deasupra oraşului in sfârşit fata intră-
ntr-un gang să-şi aranjeze părul
Strada se-ntoarce spre dreapta la traiectoria ei
Copacii se-ntorc spre stânga ocupându-și locul marcat
Tramvaiul s-apleacă să-şi repare frâna stricată podul îşi regăseşte temelia
sa ştiută
trecătorul grăbit revine sub turn turnul îşi repune orele calm în cadran şi
totul se reia de la-nceput când fata iese din gang cu părul adunat
deasupra grumazului subţire şi alb.

Înserare între erori şl seminţe

Ce departe e totul acum când veniră
Tufele de liliac şi se aşezară la porţi
Şi ce singur ascult cum creşte iarba-n cărare,
Inserează florarul intre erori şi seminţe
Şi rasul tău se risipeşte cine ştie pe unde
Cu vântul şi timpul. Ce departe e totul.
Arbuştii de ieri atinseră cerul. Raul
Loveşte cu oase în mal toată noaptea
Şi iar îmi spun să nu te mai aştept, deşi
Adesea mă surprind privind în gol
Lângă un lucru atins de tine, cândva.
Acolo în munţi doarme trupul tău
Însămânțat cu săruturi şi suferind de lună
Şi te rogi de copaci să nu foşnească
Spre a putea să mă asculţi când trec
Printre iluzii, la marginea lumii.
Dar un vânt ne-ndepărtează tot mai mult
Poate anii-n mişcarea lor centrifugă…
Drumurile noastre se astupară cu plante,
Florarul inserează printre erori şi seminţe
Şi ce departe e totul, şi noi ce singuri trecem
Spre liniştea acelor lumi imaginare.
Alcooluri de rouă
Din când în când firul de hyacintus orientalis își potriveşte cerceii ceea ce
face să-i scape un clinchet suav de parfumuri ascunse la subţiori Se uită
preocupată peste grădină mimează
o teamă de fluturi Nişte vântură-lume zice sunt în stare c-un singur sărut
să-ţi prădeze toate iluziile Ce ţi-e şi cu adolescentele astea cugetă crinul –
nu mai dai de una să-şi dorească un ceai dansant şi nici nu ştiu conversa
despre poezie şi muzică Apropo o întrebă n-ai vrea să ne-ascundem în
iarbă
să ne dispunem puţin cu alcooluri de rouă să ne rostogolim să ne învingem
unul pe altul
să plutim prin întunericul cerului
Nicolae Breban
Născut în 1934 la Baia Mare. Romancier, eseist, dramaturg , poet.
A publicat 14 romane, doua volume de versuri, Elegii parisiene, 1992,
ediția a II-a, 2006 , Cânturi, 2013

O, da, Vă ştiu, pofticioşi şi aplecaţi peste balustradele,

peste rampele abrupte, vesele şi şlefuite de norii Olympului vostru
Desuet. Privind cu o rău ascunsă încântare spre acel cuplu al naturii
vii, surâzătoare: Faunul precaut lângă nimfa sa planturoasă, ţinând
pruncul cu prevedere, ca un scut!
Pruncul isteţ, deja, iar mica lui copită, lucioasă, farmecă întreg orizontul...
Oho, Vă aplecaţi neprevăzător, Voi,
Domni stilaţi şi aţi vrea, o clipă,
Cum să nu - să ne fiţi contemporani. Aceluia, mai ales, cuplului nemişcat.
Mai aproape, mai aproape, strigă respiraţia voastră parfumată. Mai iute,
mai repede,
mai... încă o dată! Şi, realmente, cu suflul şi cu ochii măriţi, precum copiii
vicioşi,
urmăriţi împreunarea calmă, puternică, sigură şi iute finalizată,
De parcă, în acest interval aţâţat s-ar consuma un vechi pariu al
constelaţiilor pe care păşiţi, Voi, cu acea insolenţă a celor născuţi precoce!
Sau o eroare! Dar ce formidabilă, inepuizabilă eroare! Una din acelea,
- Vi-o spuneţi între Voi şi râdeţi gros, precum
cârciumarii dolofani şi beţi, da, una din acelea, ce poate
pretinde cu adevărat la demodata, suspicioasa eternitate...
O eternitate care, pe noi, ne
ocoleşte, doar pentru că

ne mişcăm cu siguranţă prea repede, prea

inspirat. Unde am uitat-o, noi, la
vreo margine umilă de drum, neînţelegerea,
fertilă şi calmă?
Prostia înţeleaptă, visătoare, afundată
în Natură? Ca şi Amintirea
acelei vieţi netrăite, dar care,
ambiţioasă, ne urmăreşte, ca un vânat,
în unele vise.
Şi, Voi, făpturi de funingine şi sticlă,
arcuind zâmbetele orgolioase, precum
Hefaistos, fierul - Voi, visaţi?
Oare?!...
Ne visaţi, atunci... când, cu
imprudenţă vă aplecaţi, încă o dată,
precum copiii, jucăuşi şi sadici, deasupra largelor
autostrade - peste aceleaşi balustrade
ale posibilităţii Voastre - nu de a fi!
Ci de a domni! De a guverna, în sfârşit!
O, cât am dorit-o, visat-o, tirania uitată, din
zilele de la Persepolis şi din
Taurida! Visat-am la ea, precum
fecioarele sunt împânzite, ades,
de fluidele vise erotice...

Aduceţi-vă aminte, seniori obosiţi,

de admiraţia noastră, francă şi plebee şi,
în lipsă de altceva, schimbaţi-o iute
contra amplei voastre plictiseli
protocolare! Lăsaţi-ne, cumva,
să gâfâim pur şi simplu de admiraţie, saliva
proletară, sută-la-sută, virilă, să ni se scurgă
de pe bărbiile ferme, plugari demni ai
inconştientului ; vasali ai
nevăzutului tandru, utopici de
două parale, deoarece,
imaginaţia regală, copioasă, înzorzonată,
nu ne-a fost, vai, lăsată moştenire în
matricula notarială a speciei!

Orfani decişi ai Posibilităţii,

Sortiţi mereu aceleaşi probabilităţi plate,
vizibile - scumpi
unor rude indiferente, noi
Vă urmărim cu încântare şi cu acea
emoţie a necunoscutului anunţat. Şi viu.

Plecaţi-vă, Vă rugăm, plecaţi-vă uşor, încet,

Trunchiul subţire, metalic, ce
răsfrânge lumina precum
cristalul dens din călcâiele îngerilor!
Uşor, uşor! Încet, încet!
Calm şi, mai ales, nu tresăriţi. Înăbuşiţi, de se poate,
Râsul genetic. Râsul plin, vital,
grosolan şi încurajator. Iar de nu, din el,
noi, uşuraţi, vom clădi, în sfârşit, un
secol de articulaţii şi semne.
Definitiv. Tremurător. Real.
NIKOLAUS BERWANGER
Născut în 1935 la Timişoara – m. 1989 la Ludwigsburg, Germania. Poet,
prozator, jurnalist. A publicat 22 de volume dintre care amintim: Singur cu
mine, Editura Facla, 1978; Din patru inimi, Editura Eminescu, 1978; Ein
schriftstellerleben (O viață de scriitor) – critică literară, Editura Facla,
1979; Trăiesc printre rânduri, Editura Cartea românească, 1981; Meine
Oma und andere Erzahlungen, Editura Sersheim, 1987)
Tradus în alt limbaj, Berwanger compune o poezie a omenescului,
pornind de la o însetată grijă nu numai pentru individ în parte, ci şi pentru
soarta întregii noastre planete. Departe însă de a fi un patetic de tipul
expresionistului umanitarist, suspinător şi visând o utopică fraternitate
universală. El este înainte de toate un meditativ şi moralizator şi
îndeamnă, în ciuda scepticismului care nu-l ocoleşte, la „căutarea
omeniei”.
Petre Stoica

In memoriam L.
o cruce de lemn tocmai bună de pus în muzeu
indicatorul localităţii pierit fără urmă
câini porniţi în pribegie
case cu tocurile ferestrelor smulse
hârci într-o groapă comună
cireşe zbârcite aninate de crengi
in livada din vale mai că nu vezi un fruct
lămpile cu petrol iau locul becurilor
binecuvântat fie progresul
in podul casei un album de familie
atelierul fotografic c. richter din linz
unde-i femeia virtuoasă şi unde-i bărbatul sfielnic
trenţe de ghirlande în căminul cultural
şoarecii ţopăie polca
biblioteca sătească zăvorâtă precum o celulă
nu tocmai din pricina inventarului
cu toată forţa mă atârn de funia clopotului
apelul meu rămâne fără răspuns
in cimitir se lăţesc bălăriile
dormi în pace ex cetăţene din L.
in odaia mare oile se holbează la chipul lui Christ
la urma urmei ce pricepeţi voi dobitoace
răbdătoare
in curtea şcolii un glob terestru şi o carte de
geografie
cine îmi arată mâine unde se afla L.
sunt realizate lucruri incredibile dar nimeni n-a încercat
transplantarea unei inimi la cap ce păcat
închipuiți-vă toate în lume s-ar face numai
cu mintea şi cu inima

o familie
in odaia cea bună pe un perete siniliu
zugrăvit cu argintiu
atârnă-n colţişorul cu noua sobă de petrol
o familie-ntreagă în ţinută impecabilă
bine retuşată bărbaţii proaspăt raşi
lângă un ghiveci de flori
aproape toţi sunt fotografiaţi
străbunicul de azi pe-atunci în floarea vârstei
sus de tot în rama aurie cu mustaţă de husar
priveşte-ncruntat spre fereastra largă
in care se răsfrânge soarele frumos
la dreapta cam zece centimetri mai jos
muierea lui cu basmaua înflorată
priveşte din rama-ndoliată
parcă şi-acum ar şterge praful şi n-ar dormi de mult
sub țărână la marginea satului
albe ca spuma laptelui
cele trei fete vârtoase
care atârnă sub chipul mamei mandre
cu dantura de-nvidiat dar cu o privire speriată
de om snopit în bătăi
acestea sunt mamele celor trei flăcăi de acolo
cu purtare trufaşă ca a maicii
flăcăii de pe peretele cu zugrăveli argintii
își flutură pletele şi se vede că sunt altfel
decât bunicul lor
deh sunt mai cu scaun la cap
nu-şi amărăsc sufletul
răscolind pământul
sunt deja căsătoriţi
jos de tot atârnă
arză-le focul
nevestele lor fotografiate
in costume de baie şi copiii lor

nu-şi mai amintesc de bunici

căci părinţii lor mai plângeau în scutece
când bunicii plecau la oaste
pe lângă soacra care doarme somnul de veci
atârnă cei trei ţepeni ca la marşul de paradă
şi nimeni nu ştie sub care țărână
putrezesc osemintele lor
aveau vârsta flăcăilor când plecau la oaste
o astfel de familie atârnă de un perete
își deapănă istoria când vrei s-o asculţi

dimineaţa
ca o pisică lângă cuptorul călduţ
te-ai aciuit azi noapte lângă mine deodată
nu te-am mai simţit lângă sufletul meu
te-ai furişat din pat văpaia s-a stins încetișor
şi afară vântul a turbat abia atunci
mi-am dat seama că ai rămas
respiraţia ta s-a prefăcut într-o floare de gheaţă care
îmbietoare ca prima floare tresare pe geamul din bucătărie

trăiesc printre rânduri

începând de azi voi trăi doar printre rânduri
după milioane de ani s-ar putea să mă descopere
ca fosilă intelectuală impecabil conservată şi tipică
pentru o anumită epocă istorică

după-amiază sudaneză
totul în preajma mea zace în somn adânc
numai văzduhul se leagănă în valuri
uşoare calde peste veacul african

tehnică
de ce nu ne-am născut benzi de magnetofon
demult am fi şters toate câte au fost
pană acum s-ar auzi într-adevăr
cântece noi

epocă modernă
treptat omul se preschimbă intr-un necuprins palat industrial
capul îi devine o centrală telefonică inima o pompă telecomandată
ficatul un combinat chimic numai bietul suflet stă părăsit
in faţa unei locuinţe-siloz şi cere pomană
Traian Dorgoşan
Născut în 30 iulie 1935 la Secusigiu, jud. Arad. A publicat: Cellalt geamăn,
Editura Facla, 1972; Lacrimă albastră, Editura Facla, 1979; Circusparada
(antologie), Editura Hestia, 2000.
„Traian Dorgoşan ni s-a părut încă de la primul contact luat cu poemele
sale (…) un împătimit al modului poetic barbian, asimilat cu pondere într-o
viziune caracteristică prin deschiderile spre reflecţia înfiorat-detaşată şi
prin „scriitura” atent şlefuită, aproape pedantă, dar străină de tentaţia
ermetizărilor factice. ”
Nicolae Ciobanu

Joc
Condor domnesc cu aripa de vată,
contur de nor, zbor pur, pe cer prelins…
Cum fugi din focul minţii, dinadins,
când te pândesc cu pușca-ncrâncenată!

Mi-e ochiul nu-ndeajuns, poate, deprins

cu nimbul tău? Mi-e fruntea prea-ncordată?
Ţintesc şi trag – prin două tâmple-odată:
doar umbra-nşelătoare ţi-am atins…

…Cobor de-aceea-n somn, biet vânător,

cu Noaptea – javră şchioapă de-un picior

şi reîntors la jocul de-a Parcă-Nici-N-Am Fost

mă văd în vis, copil grozav de prost,

ce-alerg pe câmp, când aripa ţi-o scuturi,

cu şapca spartă-n creştet, după fluturi…

adio, sancho
Nu pot vorbi: mi-e limba de cerneală
(s-a nărăvit la semne de tipar).
Nu pot vedea: mi-e ochiul un ţipar
sătul, ce nu mai trage la momeală.

S-aud, nu pot: urechea mi-e de var

(şi orice sunet alb e o greşeală).
Nu pot să cred în orice vorbă goală
ce-şi zornăie paraua-n buzunar.

Nici să iubesc nu pot, orice nălucă

(mă iartă, Dulcineea mea năucă!).
Nu pot să rad cu rasul meu suspect
Să plâng, nu pot (şi nici n-ar fi-nţelept).

Nici să mai lupt cu mori de vânt: mi-e lancea

frântă, Sancho… ADIO, DELAMANCHA!

crimă şi pedeapsă
Intr-o zi, mi-am strâns Ia un loc – muşuroi de termite – toate cuvintele
neîmplinite
şi, legate în cruce cu şnur de mătasă, le-am depus amanet Ia bătrâna
cămătăreasă.
Cu banii primiţi pe nespusa comoară, mi-am cumpărat un ocean de
indiferenţă amară.
Am instalat oceanu-n odaie, pe scrin, şi-am aşteptat. Într-un târziu,
nepunctuală
– destin răsfăţat – femeia veni. Cu ochi fascinaţi de surpriză, dilataţi de
extaz,
ea contemplă baletul de jazz al polifemilor rechini-liliput şi din scoica
pleoapei cu cearcăn durut a bizarei femei, rotundă şi neagră cum noaptea
nopţilor ei,
o maximă perlă – fatidic păcat – (căzută sub masa de scris, ori sub pat),
pieri înghițită de spaţiul-abis dintre veghe şi vis. Am sfărâmat în ţăndări
oceanul,
cu toporul!…
…Apa se revărsa plângătoare, se-ntindea pe covoare, şi, sărutându-mi
umilă piciorul,
implora îndurare… …Se zvârcoleau încâlcite în alge confuze, tentaculare,
ispite-meduze…
Femeia-mpietrise – statuie de jad, în vreme ce eu, blestematul de iad,
târându-mi pe trepte oceanul cel laş ieşisem în stradă – instinct ucigaş şi
pătruns nevăzut la bătrână-n bârlog
să-mi aflu comoara lăsată zălog, cu-acelaşi topor (furişat sub o coastă),
am izbit-o în ţeastă. Dintr-o raclă de zestre cu moaşte-nţesată am scos la
iveală comoara căutată. Şi de suflet ştergând topor şi mană şi gând, cu
buzunarele pline,
mă furişasem în mine. (Prada am ascunso-n taină, sub o lespede de
spaimă)…
…Şi-astfel, fantomatic, în fiece noapte la mine revin şi, adormite, cuvintele
neîmplinite pe rând le trezesc ca să le-mplinesc, unu câte unu, pe toate,
AMIN!…

Pasărea măiastră
Cucul vremii a zburat din ceas
şi, oprit pe creanga-mi tremurată,
îmi cobeşte iar că n-a rămas,
pan’ la moartea mea, decât un pas,
(cum mi-a mai cobit şi altădată).
– Pasăre, pe creangă-mi pripăşită,
spune-mi, de la mine ce-i fi vrând,
că-mi tot scurmi în inimă şi-n gând
ciugulindu-mi liniştea-ncolţită
din grăuntul clipelor, plăpând?
Cucul vremii, prost precum se ştie,
ou-şi ouă-n cuibul meu de vis;
apoi zboară, zboară vijelie,
şi, ascuns la el în colivie,
redevine sobru şi precis.
– Pasăre fugară, puiul tău
l-am crescut în pom cu frunză-albastră;
am fost doi, la bine şi la rău,
şi-astăzi zboară, zboară peste hău,
preschimbat în Pasăre Măiastră!
CU-CU, CU-CU, veşnic cobitor,
pasărea de potcă şi ocară,
din cutia ei îmi cântă iară
şi mă minte-n faţă c-am să mor
(cum m-a mai minţit şi astă-vară)…
…De-oi muri din când în când, oleacă,
cucule, năucule, ei şi? –
re-nviat ca-n mit, din piatră seacă,
Pasărea măiastră-o să mă treacă
dinspre ce am fost spre ce voi fi!…

***
POFTIŢI LA SPECTACOL! POFTIŢI LA SPECTACOL!
POFTIŢI LA SPECTACOLUL CIRCULUI MEU!…
…Şi iată, şi iată,
apar spectatorii perechi şi perechi, cate doi, câte doi:
ghiftuite – lihniţi, sfrijiţi – dolofane, cătane, vădane,
de rând şi de soi. Apar spectatoare, apar spectatori,
ştiuţi, neştiute, limbute, tăcuţi, zorite, înceți,
eleganţi şi zdrenţoase, discreţi, indiscrete, cocote şi fanţi.
Cu zeci şi cu sute, frumoase sau slute, perechi – nepereche
un el şi o ea, tot vin sentimente şi vin sentimente
şi vin şi tot vin dinspre inima mea…
Tot unu şi una (de braţ sau de mană), sosesc spectatorii
mereu şi mereu; se-agită, se ceartă, se calcă,
se-ngână, orbiţi de lumina de vrajă păgână a stelelor,
stelelor, circului meu… Ia seama!
Ia seama! Sunt porţi uriaşe, dar trec spectatorii printr-însele, greu:
tot alte şi alte pătrund sentimente sub nalta cupolă a craniului meu!
Se-aşază in loje, la stal, in balcoane (conform cu poziţie şi rang ideal)
şi-aşteaptă cu toţii şi-aşteaptă cu toate, să-nceapă mai repede
MAREA PARADĂ, şi-aşteaptă să vadă SPECTACOLUL UNIC,
MAGNIFIC, SPECTACOLUL CIRCULUI MEU!…

ochiul
Lui ION ŢUCULESCU,
intru amintire
Filtru orb candorilor impure
irizând reflexul altei ipostaze
când o stea, lumina vrând să-ţi fure,
te mânji cu-amprenta unei raze.

Bacco Via
„Şi cad,
recad şi nu mai tac din gură”
Bacovia
Paradiziace şolduri de bacante
şi purgatoriul sticlei de Cotnar
şi lubricul infern de chihlimbar
sorbite-n cupa craniului tău, Dante.
Ulcioarele ţăranii lui Ommar
dansează rock pe mese-n restaurante…
Şi paşii rubayatelor savante
se-mpleticesc şi cad pe trotuar.
Dar chiar Cotnaru-amar e, o, Lenore
când îţi cobeşte corbul nevermore
in sanctuarul viselor defuncte,
când orb eşti, trist şi beat şi puncte… puncte…
…Şi cad, recad şi-adorm pe Bacco-Via;
Când mă trezesc – finita comedia.

Să mă iert
Ce flăcări sterpe-mi pârjoliră anii
jertfiţi pe rugul demonului meu
claustrat în mine – asemeni unui zeu
in beciu-n care chiţcăie guzganii!
Târșindu-mi crucea intre EU şi EU
– tâlhari ce-mi jecmăniră gologanii –
se bucură să vază golgotanii
cum răstigneşte stârvu-mi de ateu.
Dar vine vai şi clipa ce mă cere
mai vrednic sângeriului de mac
prelins din rana dornică de leac
a frunţii-ncoronate cu durere…
…Şi viaţa-mi irosită în deşert
şi de-aş putea, pe mine, să mă iert!
DAMIAN URECHE
Născut în 1935 la Rugetu Slătioara, jud. Vâlcea - m. 1994. Poet, prozator,
publicist. A publicat 14 volume de versuri, dintre care amintim:
Temperamentul primăverii, Editura pentru Literatură, 1964; Elegie cu
Francesca da Rimini, Editura Cartea Românească, 1971; Eminescu, portret
simfonic, Editura Waldpress, 1994. A publicat un volum de versuri pentru
copii, două romane: Prinţul marelui puţin,1976; Nunta utopică, 1993.
„Poezia lui Damian Ureche s-a remarcat prin simţul ritmului, înţeles în
aspectul său muzical, nu strict prozodic, deşi îl include şi pe acesta din
urmă. Autorul imprimă poeziei sale o coloratură afectivă, confesivă în
mare parte, privilegiind teme şi motive ce poartă marca unei pronunţate
individualităţi prin spunerea cantabilă şi scânteierea imagistică ”.
Dumitru Vlăduţ

Împurpurata Elisbet
Împurpurata Elisbet
Trecea prin viaţă indiscret,
Confraţi de vis, colegi de an
Se-ndrăgosteau de ea spontan,
Cum o vedeau îi surprindeam
Zvârlindu-și cărţile pe geam,
De dragul ei, prin struguri copţi,
Pierdeau examene şi nopţi.
În ochii cu promisiuni
Priveau şi se-necau nebuni,
Şi din acest viclean înot
Zadarnic încercam să-i scot.
Împurpurata Elisbet
Era fântână şi magnet,
Era vigoare şi parfum,
Zăpadă, şi blestem, şi fum,
Oricum, era mai mult decât
Rachiul înnoptând pe gat,
Dar, lume cum să te mai miri!
Ea nu iubea… stârnea iubiri
Şi-apoi le ucidea încet
Împurpurata Elisbet.

La Boema
Noi care n-am făcut Revelionul
Ne-am hotărât să-l facem chiar acum,
Sărbătorind pe toţi sărbătoriţii
Ce şi-au pierdut iubirile pe drum.
Din nasturii căzuţi de la cămaşă
Bomboane dăm boxerilor pe ringuri,
Noi care-am inventat singurătatea,
Tocmai de dragul de-a rămâne singuri.
Boema noastră este colosală,
Mereu printre străini, ca nişte magi!
Noi am atins recordul simpatiei:
La cei ce ne urăsc să le fim dragi.
Pornind spre infinit cu pas boem,
Ne-au necăjit şi scunzii şi înalții,
Iubiri, când se întâmplă să avem,
Întotdeauna ni le fură alţii.
Noi, care n-avem Paşti şi nici Crăciun
Şi inventăm un chef de azi pe mâine,
Căci poezia-i vinul cel mai bun
Şi cântecul e cea mai dulce pâine!

Lucrurile tale
Te-ai despărţit de lucrurile tale,
Mi-ai dat şi mie nişte părţi de cer,
Prin umbra care joacă tremurândă
Să-ţi simt prezenţa-n fiece ungher.
Mi-ai pus pe verticală depărtarea
Şi-un fel de frig cu sunet de Ceahlău,
Nişte nimicuri de uitat uitarea,
Păstrând amprenta şi mirosul tău.
Iar tu priveşti de dincolo de lucruri
Şi m-ai pulveriza ca Niagara,
De n-ar mai fi ecoul din cuvinte;
Nu mă lăsa, spuneai, se lasă seara!
Cat aş fi vrut să ningă-n iarna asta,
Cu lacrimi de mărimea unei mingi,
Peste tăcerea lucrurilor tale
Pe care-o clipă-n an o mai atingi.
In casa-n care-ai fost, şi nu o dată,
În cea mai caldă şi mai sfântă vrajă,
Şi eu sunt un obiect uitat de tine,
Ce n-a mai încăput printre bagaje.
O rochie-n cuier uitată-anume,
Printr-un fior grăbit să n-o observi,
Tot mai păstrează armonia formei
Din trupul tău ce-mi susura sub nervi.
Prin clar de nostalgie sfâşiată,
Poemul neputând abandona,
Stau sub imperiul lucrurilor tale
Ce mă păzesc să nu te pot uita!

Elegie de toamnă
Iar mă aruncă strugurii pe foc
La flacăra unei adânci balade,
Nici anul ăsta n-am avut noroc,
Nici toamna asta nu-mi aduse roade.
In galbenul regal de prin gutui
Se zbate jarul verii ce se duce,
Iubirile, pe toate, le pierdui
Şi, surâzând, îmi duc această cruce.
Cad frunzele, iubirea mea din gând,
Iubire de năluci şi de durată,
Sunt greierul care-a cântat plângând
Şi n-a căzut din cer nicio răsplată.
Dar vine iarna, vine gerul greu,
Să ne-ncălzim noi îngânăm balada,
La rădăcina cântecului meu
Mai sunt văpăi ce vor topi zăpada.
Iar mă aruncă strugurii pe foc
La flacăra unei adânci balade,
Nici anul ăsta n-am avut noroc,
Nici toamna asta nu-mi aduse roade!

Perfectul simplu
Sătul de câte mi se-ntâmplă,
Flămând de câte nu le am,
Cu sufletul suind spre tâmplă,
Aseară ţi-am bătut la geam.
Băteam încet, băteam şi tare,
Sperând că poate-o să-mi deschizi,
Iţi pregătisem o urare
Şi-un crin cu umerii lichizi.
La ora ceea furtunoasă
Nu bate-n geamuri cine-i domn,
Când toţi cei duşi revin acasă
Şi-s gata-gata pentru somn.
Dar eu băteam ca o fantomă,
Cum numai disperaţii bat,
Simţea a părului aromă
De tine cel nevindecat.
Bătui încet, bătui şi tare,
Perfectul simplu mă bătu,
Şi noapte, cât fu ea de mare,
In clipă repede trecu.
De-atunci eu nu mai bat niciunde
La taina gurilor de rai,
Chiar dacă vocea ta răspunde
Din casa-n care nu mai stai!

Revelionul se amână
Un pom sărac îmbătrânea lumina
In casa mea cu cărţile pe jos,
Dar după telefonul tău de-aseară,
Eram bogat şi tânăr şi frumos!
Ce dacă mi-am ratat Revelionul?
M-am consacrat de mult acestui stil,
Dar cât doream la umbra resemnării,
Sub crengi de brad să mai colind copil!
O, brad frumos, cântam cu gura plină
De lacrimi prăvălite în extaz,
Din raiul stins mai răsărea în taină
O stea a fericirii pe obraz.
Pe-un glas de clopot se sărută anii
Când miezul nopţii bate în zadar,
O Franţă aş fi dat şi trei Germanii,
Aici de-ai fi acum la un pahar!
Dar n-ai venit nici când erai în ţară
Să-mi încălzești destinul mohorât;
Trei rânduri lunecând pe-o ilustrată
Mi-au spart singurătatea şi atât!
Dar, vai, Revelionul se amână,
Îl facem în aprilie sau mai;
Tu, vechea mea şi noua mea stăpână,
O proaspătă robie vreau să-mi dai!
Ion Cocora

Născut în 1938 la Greoni, jud. Caraş-Severin.

A publicat: Palimpsest, Editura pentru Literatură, 1969; Dezlegare de
chaos, Editura Dacia, 1973; Suveranitate lăuntrică, Editura Eminescu,
1975; Inventatorul de numere, Editura Dacia, 1976; Plante de dincolo,
Editura Dacia, 1983; Ar mai fi de trăit, Editura Vinea, 2003; Oda
Caligrafului sau Ficţiunile artistului la maturitate, Editura Palimpsest, 2004;
Va fi o fugă, Editura Palimpsest, 2007; Privitor ca la teatru, vol. I, Editura
Dacia, 1975; Privitor ca la teatru, vol. II, Editura Dacia, 1977; Privitor ca la
teatru, vol. III, Editura Dacia, 1982; Privitor ca la teatru, vol. IV, Editura
Dacia, 2003; Fără mască, domnule Godot, Editura Palimpsest, 2005; Viaţa
într-un lacăt, Editura Palimpsest 2014.
„Poemele lui Ion Cocora se nasc, fără doar şi poate, din neliniştile unei
sensibilităţi elegiace, care, cu discreţie şi delicateţe, departe de furia
„demolatoare” a vechilor avangarde, construieşte totuşi în linia poeziei
suprarealiste, de unde preia, dacă nu şi metoda dicteului, cel puţin gustul
metaforelor şocante, ce tind să surprindă viaţa straturilor profunde ale
conştiinţei, apelând la aglutinările imagistice insolite.”
Octavian Soviany

Dimineaţa la micul dejun

Dimineaţa într-un câmp în paragină aştept iepurele să sară din somn

nu va fi altceva decât o nălucă cenuşie ce şi-a petrecut noaptea
lângă o tufă de spini ori poate sub vrejuri de dovleac şi smocuri de iarbă

dimineaţa la micul dejun musculiţe minuscule cu aripioare schimbându-şi

culorile ca lentilele de contact se dedau la un dezmăţ continuu în ochii mei
se încăpăţânează să mă înveţe orbirea să-mi inventarieze substantivele
şi verbele din cap până când vor deveni un abur de droguri fierte
o noapte întreagă în cazanul cu smoală

dimineaţa începe cât se poate de promiţător îmi urcă în trup ca mercurul

se caţără pe mine ca iedera pe un zid cu faţa întoarsă de la mare
şi mă-năbuşă cu perfecţiunea spaţiului pe care eu însumi l-am inventat

dimineaţa orice monolog e fatal dacă nu se află cine să-i dirijeze

harul către o ploaie din adolescenţă când îmi imaginam că aud
strigându-mă o voce de femeie care nu era a mamei

dimineaţa nici doct şi nici ignorant nu sunt pe cât s-ar cuveni

poate de aceea aştept să se facă seară
Pe capacul de la wc
Să scrii poezii esenţial e să ai cuvinte la îndemână
în coşul cu gunoi în maşina de spălat rufe pe capacul de la wc
pe mânerul ibricului de cafea sub plapuma ce încă mai păstrează
căldura trupului de femeie ce ţi-a dormit alături peste noapte
nu contează că stau cu capul plecat ori şi-l înalţă pe gâtul trufaş al girafei
ori că sunt împăcate cu gândul că între a fi şi a nu fi nu există cooperare
ori că sunt mai umile decât o furnică într-o escapadă cu un greiere alcoolic
ori că se adună în stoluri pe corzile unui contrabas şi fac vocalize
cuvintele nu se-ntreabă ce sunt şi unde sunt sunt cuvinte şi atât
chiar dacă acum e amiază iar afară e ninsoare şi viscol de cod roşu
oriunde s-ar afla pentru că au fost obligate să se afle acolo
sau au ajuns din întâmplare cuvintele sunt oricând apte să însceneze
un joc de-a poezia e de ajuns să fie strigate şi se şi grăbesc să se gudure
pe lângă pix pe lângă preistorica maşină de scris erica
pe lângă monitoarele calculatoarelor în care speră să păşească
şi să fie văzute în mărime naturală de o lume întreagă
cuvintele sunt nişte pasageri oarecare într-o călătorie colectivă
în care şi-ar pune capul la bătaie dacă vor putea s-o descrie minuţiuos
cu nonşalanţa cu care în fiecare clipă ciupesc moartea de fund

Oglindă oglinjoară
Oglindă oglinjoară aburind precum sângele năucă precum marea
când nici farul de ceaţă nu-i mai dezvăluie identitatea
lasă părul ei de un negru strălucitor ca o piele de bivol în soare
să cadă asupră-mi

eliberează-l cu un ţipăt voluptuos să scapi de întunecimea aceea

senzuală şi grea în care ar putea să te găsească
o noapte lungă cât o memorie ce nu-ţi mai aparţine

şi să ţi se afunde în măruntaie
bufniţele alungate din pod în plină amiază
fără să ştie dacă nu sunt mai degrabă
nişte evantaie decât bufniţe speriate

poate aşa nu vei mai bâjbâi

printre franjurii şi cutele unei scriituri
străine de mâna care a scris-o
Citeşte-mi tu această scrisoare

Citeşte-mi tu această scrisoare

scrisă într-o limbă pe care niciunul din noi nu o ştie
citeşte-o cu vocea ta moale ca şi cuvertura
pe care de atâtea ori stau întins şi te aştept

se spune că ar fi fost scrisă de un papagal mov

deghizat câteodată într-un greiere albastru
către o domnişoară minionă care ar fi putut să fie
o buburuză sau chiar o furnică

Duhuri de versuri nescrise

Noaptea o lumină mică pâlpâie pe noptieră
luminează părţile întunecate ale camerei
cât un chibrit de la care se aprind două ţigări

duhuri de versuri nescrise stau la pândă

pe o umbră diafană de hieroglifă aşteptând
să ne evaporăm dintre iluzii şi explicaţii inutile

tu tresari şi-ţi acoperi buricul cu palma

eu nu reacţionez în nici un fel
îmi spun că e o simplă întâmplare

un capriciu sau extaz al ochiului ce odinioară

îţi descifra mesajul de pe inelul ascuns
într-o mănuşă violetă

Dacă ochii
Plouă părul tău e roşu
dacă ochii cu care îl privesc sunt roşii
când va fi din nou arşiţă îl voi despleti
să cadă peste gura mea şi s-o înfrunzească

plouă coapsele tale sunt roşii

căldura lor mă face să scot un chiot de lance
aducându-mi aminte de floarea porumbului
dintr-o înserare de demult

plouă genunchii tăi sunt roşii

ca dogoarea unui aşternut în luna de miere
în care întorcându-te de pe o parte pe alta
dormi într-un continuu delir al cărnii

Arătare fără ochi

Mi-am împărţit viaţa fie că mi-a prisosit fie că nu
cu te miri cine uneori să mă amăgesc că nu sunt singur
alteori să mă iluzionez că nefericirea trage mai puţin la cântar
fără să mă gândesc că moartea nu se împarte cu nimeni

acum mă purtaţi într-o cuşcă pe străzile oraşului

ca pe un animal preistoric sau ca pe poetul ezra pound
ori poate ca pe mulajul copilului cu părul vâlvoi
din care nu a mai rămas decât fantoma în extaz a vidului

aproape că nu mai exist sunt o margine îngustă

o fâşie de viaţă între cer şi pământ o arătare fără ochi
la ce i-ar folosi ochii v-aţi întrebat înainte de a-i auzi cum pocnesc
ca nucile sub tălpile voastre

O seară fericită
Shalimar mă rogi să întind mâinile să-mi deschid palmele
să te primească să te rostogoleşti de-a curmezişul lor până când mirosul
tău
va fi o muzică deasupra tufelor de trandafiri într-o după-amiază toridă

va urma apoi o seară fericită vom improviza o cină copioasă

vom prăji cele câteva felii de pâine rămase de la cina din seara trecută
le vom unge bine cu ulei vom freca de ele câţiva căţei de usturoi
le vom ronţăi apoi în tăcere ne vom privi fără reproşuri

eu aşteptând să se întoarcă zilele în care stăteam în genunchi

pe boabe de porumb într-o sală de clasă friguroasă şi nu mai puteam să
suport
usturimea din nări provocată de aburii de motorină ce se ridicau din
podele

tu cu ochii fixaţi pe tabla neagră ca dinaintea unui tunel

mă priveai şi nu ştiai ce priveşti mă vedeai şi nu ştiai ce vezi
DUŞAN PETROVICI
Născut în 1938 la Variaş, jud. Timiş. Poet, traducător. A publicat: Lebede
ale puterii, Editura Albatros, 1972; Obelisc, Editura Facla, 1973;
Neînceputa mireasmă,Editura Facla, 1975; Obiecte pierdute, Editura Facla,
1980; Clima temperată, Editura Facla, 1981; Autobiografie
ermetică,Editura de Vest, 1992; Zaruri de apă, Editura Brumar, 1999;
nopţi westfalice, Editura Brumar, 2003; Însemnări atroce, Editura Diacritic,
2015.
“O ușoară febră nervoasă agită imagistica lui Dușan Petrovici… dând
versurilor scurte zvâcniri suprarealiste, reprimate însă, în cele din urmă,
dintr-o conștiință a decenței imaginației. Sub placa metaforică a poemelor
un joc de forțe clare își dispută inițiativa lirică, forța explozivă a
expresivității fiind mereu zăgăzuită atât de ceremonialitatea versului cât și
de grija pentru coerența semnificației sau congruența stării poetice.”
Al.
Cistelecan

***
îţi dedic poemul acesta fără capăt
arta goliciunii nu se învaţă
noi suntem deja goi
nici îmbrăţişările nu se învaţă
în braţele morţii ne aflăm de mult
iar tu îmi vei scăpa mereu
aşa cum râul îşi scapă pietrele albastre
şi vei intra poate într-un alt testament
cu goliciunea ta strălucitoare
cu sexul tău rural ca o oglindă

***
noaptea mă prinde în flagrant cu trandafirii degetelor ei negre
îmi pipăie visul pe când eu încerc
să schimb lumea furându-i ceasornicele salvadoriene
dar spaţiul şi timpul timpul şi spaţiul există
deşi acum poartă măşti de carnaval
ce lume aşteaptă îngerul din scorbura domnului
ce poartă el la mână dacă nu un ceas
însă barbarii dau năvală chemaţi de fluturi cu sânge pe aripi
eu plec la înviere cu un săpun în buzunar

***
am iubit şi nordul şi sudul fiinţei tale din poveste
pe răzvrătiţii fluturi aşezaţi în catacombe
i-am iubit şi pe ei am iubit colecţia de rozmarin a bunicului
din casa în care m-am născut
am iubit şi pozele scumpe ale femeii ridicate la cer
în fiecare vară cădea de pe mine un linţoliu de mătase cerească
pentru că am iubit visul şi nevisul care mi-au scris toate cărţile
numai pentru tine le-am scris numai pentru tine
frumoasa mea din catacombă

***
eu am mâncat roţile trenuleţului cu care mă jucam
(erau din carton roşu şi dulci ca bomboanele)
eu am dansat cu mama furnicilor care dezamăgită s-a aruncat în apă
eu am cutreierat pădurea turingiei
căreia oamenii îi ziceau doktor wald
eu am văzut două japoneze plângând în casa lui bach
la executarea unei fugi în lumea asta nu există decât şapte note muzicale
o notă muzicală o să-mi anunţe moartea

***
când spun ceva aud şuier de coasă
un bătrân se culcă pe propria lui umbră
şi strânge în braţe lumina ca pe un snop de mărăcini
ciobanii îşi înşiră mioarele pe sârmă
ca să fie pace pe pământ
cât o să mai ascult muzica marelui seceriş
cantata polenului care se scutură şi mazurcile ploii
căci eu mă mut în curând într-o casă mare şi neagră ca o biblie
că aşa a poruncit bunul dumnezeu

***
de ce nu m-am născut spaniol
ca rafael alberti la puerto de santa maria
în andaluzia cel mai frumos nume de ţară
aş fi cântat azi la ghitară şi-aş fi dansat flamenco
el mare el sol el fuego ce frumos sună aceste cuvinte
le şi vezi alcătuind o superbă melodie
cu trup şi suflet cuvinte
dar guillaume albert wilhelm alexandre apollinaire kostrowitzky
un nume ca un vers dintr-o veche saga
cel care-l purta muri benevol în război
pentru yvonne marie laurencin madeleine şi jaqueline
ultima-i soţie în timp ce sena curgea sub podul mirabeau
molcom sena curgea
***
ce fericit aș fi fost de n-aș fi purtat o mantie de clor
(prin care pătrunde frigul a trei siberii)
și o pălărie caraghioasă de claun
sub care sfârâiau niște vise în ulei ieftin
de n-ar fi fost vedenia ta sașie
care mă trezea la ore fixe ca un manager fanatic
o de n-ai fi avut acei iluștri cromozomi cititori în stele
(pe care-i porți și astăzi cu mândrie)
de n-ar fi fost prezumția mea slavă mirosind a praf de pușcă
și fulgerele tale: buni tehnicieni
ce-mi demontau ființa în piese din ce în ce mai mici
aș fi fost fericit numai cu pâinea trupului tău fără cuțit
de nu mi-aș fi lăsat oasele într-o legendă tenebroasă
de poet falit și somnambul

***
lumea în care mă aflu se va prăbuşi
iar eu mă ocup cu tălmăcirea viselor mele tropicale
şi desenez o hartă a dragostei şi una a norocului
ca un condamnat ce speră să evadeze
de fapt o topografie precisă a stingerii
cu muzici pe care toată viaţa mi le-am dorit: preludii nocturne mazurci
cu masca lui chopin cea de pe urmă „matka moia biedna matka”

***
pe pământ am trăit doar pe pământ
(dar cu capul în nori) printre ierburi însângerate
purtând pe spate tatuaje ridicole
materia îşi vărsa oglinzile negre peste câmpia panonică
iar eu vedeam soarele învârtindu-se ca roata cea mare din prater
frumoşi sunt cei care dorm sub oglinzile acestui pământ
frumoase mâinile maicii preciste într-o biserică plină de corali
în care doarme iisus

***
eu ştiu ce e viaţa nu mă credeţi un naiv
nimicul e o scorbură de peşte în care eu zac ca într-o sticlă de spirt
m-a conservat salina unei întrupări malefice
iar tămăduitorii nu mai au ce-mi face dar ce ştiu parcele despre
magicianul
care scoate patrimoniul patriei din pălărie
ca pe un iepure alb dar despre inima de aristocrat a meduzei?
se pare că lucrurile devin aici complicate
se trag mereu concluzii pripite
iar proletarii au şi început un război

***
noaptea cu graţiile expuse îmi ţine simţămintele treze
aici în nordul înfăşurat în sârmă
unde sărutul delfinului desface un sex siamez
am învăţat atâtea fără să vreau
cum ar fi plânsul filosofului într-o sală de dans
am cunoscut greaţa de foc şi nesomn
înainte de a te cunoaşte pe tine
cu mase plastice minore mă jucam
iar eu eram deja matur
vai mie care am picioare de cârtiţă şi ochi de erete
poeţii mei preferaţi se dau într-un ringenspiel vienez
iar veselia şi strigătele lor sunt de război
eu te aştept mereu cu o stalactită albastră în mână
cineva îmi face loc la o masă pe care pâinea pare o biblie neagră
vai mie care nu port niciodată cuţitul la mine
şi vă arăt numai mâinile goale
vai vouă care mă ocoliţi!

***
departe-i orașul cu păpuși în doliu departe-i mitteleuropa
un kolhoznic desculț sunt și scriu numai cu pană de gâscă
a fost oare totul numai un vis o vânare de vânt
mormintele zac și acum ca niște piane obosite
părăsite de muzicienii cei mari dar cicatricea pe care o purtăm e ban de
aur
e nestemată iar cel ce scrie e un om simplu
cel ce scrie e un om simplu

***
îmi scriu autobiografia stând în picioare
în smârcul pantofilor mei negri cu un număr mai mare
în cămașa de celuloid a unei zile toride de vară
am iubit o fată evelin într-o mitteleoropa cam ciudată
unde polenul de femeie pătrundea în sânge ca o boală divină
aminte mi-aduc de ceva care se chema război
când duzii bunicului expectorau o țuică neagră
iar șvăboaicele tinere inundau cu lacrimi scrisorile venite de pe front
dar între rozmarin și lavandă exista un mic spațiu fericit
din care răsăreau urechi colosale de iepure
fata evelin a plecat departe dar linia vieții mele o va căuta mereu
linia vieții încape într-o singură palmă
mai bine spus într-un pumn pe care doar să-l strângi cu putere
GHEORGHE AZAP
Născut în 1939 la Ticvaniu Mic, jud. Caraş-Severin- m.2014.
A publicat zece volume de versuri, dintre care amintim: Bocceluţa cu
plăpânde, Editura Albatros, 1977; cântece ştrengăreşti, Editura Cartea
românească, 1981; Ultimul exemplar, Editura Cartea românească, 1987;
Vreo carte (Curriculum vitae), Editura Marineasa, 1995. „Frumuseţea
acestor versuri vine nu numai din inteligenţa disimulării, dar şi din
desfacerea ei de convenţiile literare sub ochii cititorului, într-o confesiune
tulburătoare. Dincolo de gratiile umorului, bănuim neliniştile unui spirit
poetic conştient pană la suferinţă de condiţia lui de existenţă.”
Eugen Simion

Am plâns
Şi tare-i târziu,
Şi n-am mai murit…
Bacovia

Am plâns… La vârsta asta curg ochii de la sine…

Voi desena o ciută de aur pe un geam,
Ca-n ceasurile-amare, să am şi eu cu cine
Schimba vreo două vorbe; şi cui să-i zic: madam.

Voi desena o gură de fată pe fereastră,

– Şi-o să-i aduc alune (şi-o perie de dinţi) –
Să-mi vindece auzul şi inima albastră,
Prin dialogul neted al şoaptelor cuminţi.

Voi desena o gură de iepure de casă,

Lângă omătul iernii să-mi ronţăie vreun lob;
De-acuma înainte să simt că nici nu-mi pasă
Când cearcă insomnia ca să mă facă zob…

In iadul nopţii albe dau cel mai crud examen,

Şi nimenea nu-mi spune cum să ajung în zori;
Dar voi picta o gură, cu niscai ruj ciclamen,
Sau cum îmi vine cheful, că-s meşter la culori.

Te-ai ghemuit în casă

Te-ai ghemuit în casă; intre titraţi de seamă;
Şi-amesteci, derutată, filozofii absurde.
Curând vei da examen; eşti mică, şi ţi-e teamă
Că iezii încetează în tine să mai zburde.
Eşti singură. Pustiul îţi zornăie-n petale;
Şi dintr-o dată-ţi pare viaţa o cabală…
Dar vei avea merinde prin truda frunţii tale.
(Povestea cu prinţese e prea medievală)

Întârziind sub clipe cât nourii de linte,

Strădaniile tale au să le crească preţul;
Şi, agregări, -tuspatru-, vei lumina, cuminte,
Cu ochii tăi de pruncă, senini ca Voroneţul.

Înveți… Şi tinereţea-şi subţie peţiolul…

Eu numai firul ierbii îl ştiu din doască-n doască.
Şi alţi cireşi de doruri se dau de-a rostogolul.
Şi tu-ţi îngropi nagâții intre pereţi de iască.

Opreşte-mă la tine!
Opreşte-mă alături, când e să-mi vină criza
De a pleca departe făr’ aparat de bord;
Ascunde-mi pijamaua, cravata sau valiza;
Cu lacrămile tale adu-mă de acord!

Ogoaie-mi pribegia, când numai lângă tine

Regenerez, sorbindu-ţi mirozna din pafta;
Fixează-mă-n grăunţea cuvintelor caline
Şi leagă-mă de scaune cu anemia ta!

Aprinde-ncălţămintea ce drumului mă cere

Cu gânduri înnodate şi sufletul beteag;
Din tulpiniţa caldă a boiului de miere
Fă-mi piedici iscusite, să dorm la tine-n prag!

Ajută-mă o clipă când zările mă strigă

Spre erezii tixite cu idoli inamici!
Mai fierbe nişte lapte; mai fă o mămăligă!
Opreşte-mă la tine, opreşte-mă! Aici!

Eu v-am iubit pe toate

„Iubirile care se duc sunt ale mele”
Cahit Saffer Irgat
Eu v-am iubit pe toate: Maria, Stanca, Ana,
Sculptându-vă destinul în ochiul meu beteag,
Când cerul primăverii-şi desfăşura Nirvana
Şi frunza tinereţii îmi clocotea în prag.
Voi mă doreaţi aparte, eu vă iubeam pe toate:
Duioasă Minodora; bălaia mea Gertrud…
Şi iată că-n cea mare, demult-singurătate,
Cald clipătul din gene abia vi-l mai aud.

Ţii minte, Cătălina, ce mici eram odată?

Cuminte Ilenuţă, azi dulce doamnă eşti!
Cu voi adolescenţa-mi fusese încărcată
Ca delta foşnitoare de păsări şi de peşti.

Amoruri succesive şi-ncăierări barbare.

(In cinstea Luminiţei pierdui un premolar).
Era aievea totul? Sau poate mi se pare
C-am fost aşa de tânăr cândva, şi de ştrengar…

Semiramide caturi făcându-vă grădina,

V-am oblojit cu stihul nesomnului ciudat.
Înmiresmate ciute, Svetlana şi Irina,
Sub geamurile voastre zadarnic am vegheat.

Molâia mea Adela; colerică Rodica,

pe cât de mare-i timpul, pe-atâta-i de parşiv!
Din joaca de-altă dată nu-mi dăinuie nimica:
Nici una lângă mine n-aţi râs definitiv!

Departe, o căsuţă, a ta şi-a mea să fie

Să fie o căsuţă, departe, -ntr-o pădure;
Şi amândoi acolo; şi numai amândoi!
Şi-alături, căprioare uluitor de pure
Să rumege luceferi în loc de păpuşoi.

Să fie neştiută de nimenea. Să-i fie

Cat cărţile poştale – mai mult de două, nu!
Ferestrele prin care doar luna fistichie
Ar descifra ce note babane capeţi tu.

Să fie anotimpul când iarba se ridică

Sau iarnă colilie, ca o pocladă grea;
Să-I vezi pe canis-lupus cum dârdâie de frică,
Pentru că eu o flintă vestită aş avea.

Să fie doar a noastră… batâr aşa: abstractă…

Dacă nu azi ori mâine, chiar când vom fi bătrâni…
Să fim lângă un fluviu, ci fără cataractă:
Ca să nu-ţi scoată ţie auzul „din țâțâni”.
SLAVCO ALMĂJAN
Născut în 1940 la Oreşaţ, Banatul sârbesc.
A publicat peste 10 volume de versuri şi proză, dintre care amintim:
Pantomimă pentru o după-amiază de duminică, 1986; Mutaţia punctului,
1986; Piticii au uitat să crească, 1987.„Ceea ce se remarcă dintru început
la Slavco Almăjan e dicţiunea, distincţia discursului, deopotrivă de fin şi de
percutant, mărturisind atât un bun mânuitor al conceptelor, cât şi un
observator acut al meandrelor vieţii interioare. Poemele sale, concise,
lapidare, cu o tăietură precisă, au un soi de expresivitate albă, pe
deasupra cuvintelor, acestea reţinute din greu, reţinute pentru a nu
mărturisi mai mult, pierzându-și astfel ponderea şi statutul ce le-au fost
acordate iniţial. (...).”
Dan Cristea

O casă de lemn pe o barcă de piatră

Lui Sveta Lukić
Nu departe de Oraşul de nord
Se află o casă de lemn pe o barcă de piatră
De strajă stau zmei şi păsări de bronz
Oamenii intră în casă şi-i admiră toate colţurile
Se-ntreabă cine pe cine visează aici
Cine pe cine sărută
Câte unul urcă pe catarg
Şi şopteşte în sinea sa o dorinţă
În clipa aceea din adâncuri apare
O rodie gigantică care se deschide la suprafaţa
lacului
Şi imprimă pe apă numele străinului mirat
Uneori pe suprafaţa apei apare câte o stampă
Care îşi lasă urma sa enigmatică
Dacă prietenii se întâlnesc a doua oară în acelaşi
loc
Chipul lor îl poţi vedea pe frunza de lotus
Lotusul făcându-și apariţia cu simpla cheie a
amintirii

Citirea în mers
Ar trebui să încerc să scriu pe spatele tău
Să deschid şi să închid cartea
Verbele să ţi le înşir toate pe sânul stâng
Vei fi o carte în mers
Ziua care se învaţă şi memorează
Noaptea care încolțește respirând
Fiecare mişcare a ta va schimba ordinea lucrurilor
Şoldurile vor răsfoi cartea
In timpul mersului vor citi mereu alţii şi alţii
Dar ce se va-ntâmpla dacă din text
Încep să răsară amintiri întrebă ochiul curios
Dacă vor veni necunoscuţii după manuscrise şi
suspiciuni
Dacă pasărea va spune într-o zi acela este textul meu
Dacă cerbul va spune şi el aceea este pădurea mea
Văd că vei deveni o alternativă
Să te ţin în braţe sau să te reţin în gând

Zidirea odăii
Aduseră cuvinte de pretutindeni
Le puseră în cap le puseră-n picioare
Cu aceste cuvinte am putea zidi o odaie
Putem să le măcinăm
Să coacem pâine şi plăcintă
Să deplasăm câte o movilă zise înţeleptul de pe cal
Femeia ducea cuvântul în braţe şi îi dădea să sugă
Se auzi cineva plângând apoi râzând
De pretutindeni veneau oameni aducând felurite
cuvinte
Şi începură să zidească o odaie mare şi neobişnuită
Sădiţi şi un arbore de cuvinte zise cineva
Şi ceva ce n-am mai văzut şi n-am mai visat
Lăsaţi câte un cuvânt în curte în loc de câine şi de
pisică
Ascunde-ţi cuvintele spuse o fetiţă care se jucase in
nisip
Cineva bate cu cuvinte necunoscute la uşa noastră

Roata de pe umăr
Trenurile dispăruseră la cotitură
Uitarea îşi arătase oile negre
Odată cu trenurile se duseră şi ultimii visători
Fiecare cu câte o roată pe umăr
Cu câte o pagină curată pe tălpi
Copilăria stătea agăţată de fructe şi întrebări
Nimeni nu ştia de unde vine trenul
Cineva zise că duce stampe şi scoici
Şi că în afară de amintiri
Nimic nu se prinde de roţile lui
Într-adevăr era neobişnuit
Ca să dispară la cotitură printr-un căscat
Înghițind astfel peisajul speranţei

Cartea minunilor
Am intrat într-o casă veche şi lăudată
Era pesemne o bibliotecă
Îmi amintesc că am ridicat de jos o carte prăfuită
Din care cădea necontenit
Ceva asemănător boabelor de grâu
Cartea era neobişnuită şi tot ceea ce am putut citi
Erau nişte propoziţii care în urma lecturii
Se transformau în cenuşă
Şi se mai auzea un fel de ţipăt şi era imposibil
Ca omul să repovestească conţinutul celor citite
Mă plimbam îndelung pe malul râului singur şi abătut
Nimic n-am mai putut ţine minte
Mi-am amintit doar că am lăsat cartea la locul ei
Acolo jos în întuneric şi în praf
Şi era inevitabil să mă-ntâlnesc
Faţă-n faţă cu profunda linişte
Cu senzaţia de adevăr

Masca şi respiraţia
Nici nu era nevoie să recurgem la cuvinte
Totul era de o nebănuită simplitate
De parcă niciodată nu s-ar fi întâmplat nimic
Versul crescuse pană la mărimea sa naturală
Frumuseţea spirituală nici nu se putea explica
Vine oare speranţa după oul său întrebă cineva
Întrebarea se lovise de obiecte
De noua conştiinţă poetică
Îndoiala ceruse o mască şi puţină respiraţie
Numai realitatea rămase dusă de gânduri
Ne prăbuşirăm îmbrăţişaţi de metamorfoze reci şi
lirice
Şi ne întrebarăm cine va rosti primul cuvânt
Marea îndoială ştia să deosebească ficţiunea de
sintaxă
Şi nu se putea preciza dacă era timpuriu ori prea
târziu
De-a interpreta lumea exterioară

Hârtie de filtru
In urma somnului ne apropiem de oglindă sau smochină
Ceea ce vedem e mut şi n-are rădăcină
Feţe încremenite în zone de odihnă şi tăcere
Aşteaptă să treacă amintirea cu peisaje somnifere
Reziduuri bruiaje scenarii de jocuri uitate
Muşcă din aşteptarea noastră simţindu-se vinovate
Nervii ah nervii inexorabili intră-n vârtejul ameţitor
Din silabe gigantice zimbrii coboară pe limba pietrelor
Uitarea creşte-n văpaia celui care poate auzi şi întreba
Deschide gura pietrelor blindate şi-ncepe-a săruta

Poem rece
Intre tenebre şi lumină cuvântul urcă şi coboară
Retorica ninsoare anonimă atinge-n mers o căprioară
Pe pântecul zăpezii se mişcă lent calote mari de ceaţă
Tăcerea e clepsidră răsturnată cu stări excentrice de
suprafaţă
O veche şi uitată amintire în casa de zăpadă creşte şi
descreşte
Şi-o pendulă trăind în non-călătorie la vama trecerii
se-opreşte
Pătrunde întrebarea-n oase cum ar pătrunde noaptea-n dinte
Gheţarii se transformă-n peşti iar peştii în cuvinte

Joacă-te clipă
Chiar mâine vom deschide
Cutia marilor mirări
Un fulg de nea va cobori cuminte
Spre biblioteci întinerite
Spre fascinante întrebări
Ce va-nţelege el
Din toate cele ce s-au scris
Născut fiind în cădere
Trăind un singur vis
VLADA BARZIN
Născut în 1940 în localitatea Gelu – m. 2006.
A publicat: şapte volume de versuri, dintre care amintim: Kad pucaju
pupoljci/Când crapă mugurii, Editura Kriterion, 1975; Zohodjenje/Apusul,
Editura Uniunea sârbilor din Romania, 2001. în limba romană a publicat
Nemuririle ierbii, Editura Facla, 1984.
„Poezia lui Vlada Barzin este complexă, imprevizibilă şi controversată,
aidoma poetului. Versurile lui, adeseori enigmatice, sunt pline de
sensibilitate, aproape feminină”.
Jiva Milin

Invocaţii
Ca o scuză puteam să invoc nopţile albe ale femeii,
cu foşnetul dantelei ce se ascunde voit dincolo de privirea oglinzilor.
Iubirea noastră era animalul rănit
de privirea cerbilor ce rătăceau prin acel anotimp.
acum, pe furiş, ca nişte feline, umbrele se retrag…
Şi Bach se repetă maiestuos, ca o ceremonie
la care luăm parte pentru a ne corecta gesturile,
cu invocaţii fără acompaniamente.

Psalm
Nu voi crede că El
nu-mi aude glasul…
In ziua aceea era întuneric,
lumina n-a luminat-o
de cu zori
şi strâmtoraţi se mai simţeau oamenii
in propria lor piele.
Stelele s-au întunecat
in prelunga noapte
nici luna pe cer nu s-a arătat
şi lupii dădură iama
printre speranţele obosite.
Şi nu voi crede că El
in noaptea-ngheţată a martirului
glasul meu nu-L aude…

Chemare
Nu puteam să invoc totul
cunoscând dinainte ce va urma,
cartea a fost deschisă
şi literele de foc îmi luară văzul.
Retrăiesc aceeaşi eroare
ca la marea aniversare a nopţii,

chem păsările plecate

şi nimeni nu-mi răspunde, ecoul lunii –
singular – mă dezleagă de un farmec.
Am inventat verbul să-mi ţie de urat,
toamna am adoptat-o să mă consoleze –
răscumpărându-mi singurătatea
cu mărunţişul de aramă, risipit pretutindeni
ca o chemare născută din inima vântului de miazănoapte.

Ninge şi sunt mai trist cu o noapte

Ninge ca-ntr-un basm moldav,
cu zăpezi fosforescente.
Te chem dincolo de liniştea nopţii,
unde brazii dorm sub poveri argintii.
Măruntele bucurii se risipesc
purtate de adieri uşoare,
milioane de ace sclipitoare
inundă văzduhul ca o apă vie.
Gingăşia cristalelor e perfectă
şi pornirile noastre o confirmă,
rupte din uitare, le simt depărtate,
ca un clinchet de clopoţei...
Şi pleoapa amurgului, istovită se lasă,
peste casa pierdută-n troiene.
Ninge ca-ntr-un basm adevărat,
şi mă simt mai trist cu o noapte.

Apus matinal
Cunosc singurătatea peisajelor casnice, cu interioare domestice conturate.
Şi pereţii orbi de birouri surmenate, unde la nesfârşit – ca o durere străină
–
ard stele artificiale.
Pe asfaltul aproape banal – dintr-o urbe oarecare – cu o pornire firească,
băiatul desenase cu creta un soare.
Şi astrul ceresc curând va apune sub paşii trecătorilor, care se scurg –
fără să-l mai observe – veşnic, într-o revărsare grăbită...
Traducere de Ivo Muncian
CEDOMIR MILENOVICI
Născut în 1940 la Belobreşca, jud. Caraş-Severin – m. 2011.
A publicat peste 30 de volume de versuri şi proză dintre care amintim:
Berači visina/Culegătorii înălțimilor, versuri şi proză, Editura Kriterion,
1970; Rasvetana polja/Câmpiile înflorite, Editura Kriterion, 1986; Vetar
kroz praznu sobu/Vântul prin camera goală, Editura Hestia, 1999; Krug,
gavranov let i ništa/Cercul, zborul corbului şi nimic, poezii, Editura Uniunea
sârbilor din Romania, 2006.
„Poezia lui Cedomir Milenovici este o poezie meditativă, în care
simbolul se bucură de o atenţie deosebită.”
Jiva Milin

Nocturnă
Când toţi s-au dus
şi,
ca după bal,
răstoarnă scaunele,
tu,
cu molcomi paşi, mă caută în amintire!
O,
ca mărgelele pe-un fir,
ce sclipitoare-s
zilele!
Tu,
în singurătate,
când pleacă cel din urmă
musafir,
apropie-ţi tainic umbra mea
şi-ntoarce-i
filele!

Scârţâit de uşă închipuit

Era o mănăstire
Şi era o turlă
Din mănăstire s-au păstrat
Temeliile
Din turlă
Rămas-a bufniţa
Bufniţa le vesteşte sătenilor
Cui i-a venit rândul
Să se înfăţişeze în faţa Domnului

Vremea vânturilor puternice

Iubire,
lasă-mă să tac
rezemat
de șanu-ți de silicon.
Iţi voi mărturisi
toate cele pentru care
nu am cuvinte suficiente.
auzi cum urlă câinele
intr-o cameră?
De dincolo de nouri şi Cristos
se-ntreabă dacă s-a meritat
exodul pe cruce.
Iubire,
noi toate paharele
le-am golit deja.
Traducere de Ivo Muncian

Adio

După felul cum m-ai strâns de mană

am înţeles că, tu, nopţile noastre
le-ai aruncat albastrei mări
ca pe un pumn de ieftină țărână.
Acum, ştiu că aştept în van,
că niciun val n-o să le-arunce, înapoi, la mal.
Pe totdeauna, pentru tine, dar,
n-o să mai fiu corabia, nici furtuna.
Şi,-n ochii reci, citesc că şterse sunt;
iar urmele, şi ele,
se vor preface-n vânt.
Şi, iată, am pierdut, iubito, cheia
cu care, ’n ochii tăi,
stârneam scânteia...
Traducere de Duşan Petrovici
DRAGA MIRIANICI
Născut în 1940 la Sânmartinul sârbesc, jud. Timiş.
A publicat 11 volume de versuri, dintre care amintim: Ustreptale rime/
Rime palpitante, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1964; Soare în
picături de rouă, (în colaborare cu Valeriu Drumeş) Editura Facla, 1987;
Njiva ljubavi/ Tolba dragostei, Editura Kriterion, 1988; Zvezdani ruj
ravnice/Lumina Stelară a câmpiei, Editura Uniunea sârbilor, 2006.
„Sentimentalitatea blândă a acestei poezii, gingăşia, sinceritatea ei
necontrafăcută şi eruptivă definesc un stil, o atitudine poetică şi un
univers existenţial uman. Din ele se înalţă, pană la urmă, întreagă esenţa
acestei lirici patetice, fixată prin şi pentru sentiment, prin şi pentru
simplitatea sufletului omenesc de azi şi de totdeauna.”
Ion Arieşanu

Visul
Pe uliţa copilăriei sfinte
firesc salcâmii toţi s-au scuturat,
dar iată că-nfloresc ca mai-nainte
la presimţirea că revin în sat.
Şi ne-adunăm copiii toţi de-atunci
venind din ani şi de prin slujbe mari
ca păsările fragedelor lunci
când primăvara-nvie în lăstari.
Iar dudul vechi cu crengile-n fereastră,
copilăros şi iar pornit pe joacă,
păstrând în cuib copilăria noastră,
mai clatină un leagăn alb pe-o cracă.
Ca mai demult-mă legăn ne-ntrerupt,
intr-un balans atâta de ciudat:
de parcă creanga verde s-ar fi rupt
şi zbor cu ea ca umbra peste sat.

Bătrânii
Din zi bătrânii noştri-ncep să intre
În vecie, câte unul, câte doi,
ca nişte vechi obiecte-uitate printre
atâtea altele-ntr-un pod, la noi.
Se duc întins, de parcă-i cheamă soiuri
de treburi, corvezi şi daraveri,
de parcă grindini vin; în negre roiuri,
să măture belşugul unei veri.

Când pace e în aer şi pe ape

şi-ocolu-i plin de vite şi de prunci,
iar fericirea pare-a fi aproape,
tu, stea a lor, în hăuri te arunci, stingându-te...
Şi-n urmă-le se-alege iubirea lor ce strigă după noi;
ei au ţinut cuminţi străbuna lege
şi au primit şi rosturile noi.
Ne lasă-averea greu agonisită
şi trec din alb în negru; ni se scurg
ca apa printre degete, prin sită...
... Neputincioşi privim acest amurg.

Pomul meu cu vise

Pomul meu cu vise încă nu-i cules,
porumbeii gureşi, în vârtejuri line
pe deasupra casei trec la fel de des,
dar, când nu mai zboară ce va fi cu mine?!
Strada mea trăieşte, cum o ştiu, şi azi
de mirosuri sfinte toţi salcâmii-s grei,
mulţi copii se joacă... dar doi nori nomazi
chiar pe cei mai veseli i-au luat cu ei.
Lângă sat câmpia freamătă la fel,
grâu-i des şi verde, ca şi altădată,
lacrima-nsorită scapără în el,
plopu-n vânt şopteşte dragostea-i curată.
Pomul meu cu vise încă nu-i cules,
porumbeii gureşi, în vârtejuri line
pe deasupra casei trec la fel de des,
dar, când nu mai zboară ce va fi cu mine?!

Dă-mi de veste
Dacă vii mâine cu vara în zori,
dă-mi de veste-n valea de lumină.
Departe în lume, printre şerpi şi flori,
vom fi numai noi şi pacea lină.
Dacă vii la toamnă (Maine-toamnă?) să vii
când cocorii se duc spre un rai ancestral.
Voi vorbi cu un deal să-mi oprească în vii
un vin minunat, voi vorbi cu un deal.
Dacă vii la iarnă, aşa cum şi sper,
când lumea sclipeşte imaculată,
dacă vii mâine-iarnă, aştepta-voi în ger
să ningă din nou cum a nins doar o dată.
Traducere de Draga Mirianici şi Valeriu Drumeş
NICOLAE POPA
Născut în 1940 la Teregova, jud. Caraş-Severin – m 2007.
A publicat: Auzind, s-a făcut întuneric, 1995; Nu vă supăraţi dacă cerul
este albastru, 1996; Rujul de pe piatra funerară, 1998; Marcel e bolnav,
1998, la Editura Marineasa. La Editura Vinea a publicat: Marţi Dumnezeu e
în tura de noapte, 2008 şi Pantoful seamănă cu un diavol, 2009.
„Un aer discret şi rafinat de suprarealitate face casă bună cu acurateţea
discursului, dar şi cu miza de profunzime a acestor poeme şi îmbracă într-
un „ce” colocvial – sentenţios, nu fără accente amare de ironie, un straniu
fir epic al acestui – nu mai puţin straniu – jurnal liric în care existenţialul şi
metafizicul se împărtăşesc şi se revendică, fiecare din substanţa celuilalt,
prin canale imprevizibile, secrete, ştiute şi dirijate doar de omniprezenţa
onirică a poetului. Imaginile şi asocierile neaşteptate de cuvinte,
seducător-şocante, aluziile biblice ale rostirii, iată câteva din caratele
estetice indiscutabile ale poeziei pe care o scrie Nicolae Popa.”

Eugen Bunaru

Dincoace de dincolo
Piaptăn lângă piaptăn – ca la depunerea jurământului
şi agrafa – de ce n-am zice – răspunzătoare de orgoliu
ce ar trebui să îl aibă şuviţa de păr
înainte de a trece prin cântarea lui David
De curând îţi mutaseşi oglinda, garderoba într-un lămpaş aprins
şi mă iubeai perfect imaculată ca şi cum atunci ai fi-nvăţat pentru întâia
oară
acest fâlfâitor, zburdalnic obicei de a muri
Apoi a venit şi sărutul – cu pârtia lui încărcată
şi ai căzut printre copacii dinlăuntrul tău
şi-ntr-un târziu ai zâmbit – aşa cum era prevăzut în destin:
O, lasă-mă iubite să putrezesc în sămânța manuscriselor
de pe lume periuţa de dinţi o vei găsi pe piatra funerară
rujul de buze se află la patru milioane de ani sub pământ

***
Cel puţin tu eşti îmbrăcată, cum s-ar zice, irevocabil
Eşti înțolită ambiţios în străvechi nuieluşe de onix
Iar aceasta îl obligă pe omul de mâine
să zâmbească din greu cu întregul său corp
ca şi cum zi şi noapte ar susţine un spectacol de adio
in adâncul unui mic animal alegoric
Pe când eu?… Doar cu câteva rânduri mai jos
iată-mă dur şi cărunt ca un corb
Ca un corb ce îşi trage tot timpul cu pila pe unghii
şi în acelaşi timp plânge –
spre a duce mai departe ştafeta fericirii
Deşi unii spun că asemenea gesturi
ar pune pe gânduri Destinul
Dar ce pot să zic, aşa suntem noi, persoanele importante
şi-ntunecoase:
Nici măcar în vis nu ne putem îngriji manichiura
decât după ce ni se umple obrazul de lacrimi
Bine măcar că cel puţin tu
eşti îmbrăcată, cum s-ar zice, irevocabil
in străvechi nuieluşe de onix

Chipul vedeniei
Ştiu că prima zi a trupului este lungă şi grea
şi nu-ţi mai aminteşti la care dintre sprâncene
te opriseşi ca să hodini după ce a nu ştiu câta oară tot numărându-mi
vocea obrajii ţi-au cedat şi un galben al nimănui
a aruncat cu piatra încât faţa ce astăzi o ai
face parte dintr-o foarte foarte, îndepărtată poveste
dar eu ştiu că prima zi a trupului este lungă şi grea.
***
Ea ţinea la curte un fel de Constandin (ciorapii locuiau în altă parte)
Apoi ca pentru troscot a zis: tu eşti divin
şi am aşa o poftă de petarde in rest, mai e – iubitule – puţin
şi o să fim cuminţi pană la moarte In rest… E cale lungă lungă pan’ la sân
iar prietenii se văd mai departe
***
Păi dacă e s-o luăm pe orgoliul acelor mădulare cu şapte etaje
rareori pot spune că m-am născut
înainte de a face un drum prin piaţa de corpuri cereşti
căci, vorba aia, chiar şi un Hamlet poate la o adică să spună că
se fâlfâie de sprâncenele dumneavoastră
Şi atunci în ascunsa mea dorinţă de a ierna în vârful unui chiot
am stabilit să nu mă mai satur de acea întunecime ca de ciuperci
precum şi de acele flegmatice hardughii
ale pufului din nordul Cleopatrei
***
Dacă totuşi iubito nu îţi este chiar atât de indiferent
cată rândunică se adună în jurul acestui netrebnic
din poză
Atunci dă-i bătaie şi parfumează-te că uite vin bujorii
şi ne mănâncă pe toţi
Aşa încât indiferent care dintre privirile tale fixe
este drumul Taborului – eu zic să nu ne vindem vârfurile de la picioare
căci de azi înainte pedichiura din Valea plângerii o să fie deschisă non-stop
chiar şi pentru degetele mai puţin pământeşti ce rareori ţi le-am văzut la
faţă
***
Ea – Creatura extravagantă
Întruparea vorbitoare de cinci dialecte ca diamantul
Şi care din urmaşii parafinei şi ai ţiţeiului
a făcut ceea ce nimeni nu poate deosebi de un plâns
Şi care din albeaţa cea plină de supărare a făcut părţile componente ale
corpului-bagatelă
Căci despre dansa vorbesc, ori aşa este dat
ca în susţinerea adoraţiei să se arate întotdeauna un pustnic flegmatic

un fel de non-fiinţă profetică şi distantă ca de napolitană în tropot

Şi atunci, iubitele mele doamne, de ce întoarceţi capul după bărbaţi
când eu nu vă agasez cu nimic care să ţină de domeniul fantasticului
ci pur şi simplu vă admir cam cât de degajate aţi fost
cu acel biscuit ce a venit din cer pe trotinetă

Către urechile celui care umblă

Mult stimate domnule călător (vreau să zic călător prin raiul şi iadul din
tine)
Aşadar onorabile (sau cum soarele meu te va striga muieretul)
acuma spune şi tu ce importanţă mai are că este vinerea de la buric în jos
sau că este căţeaua ce alăptează bornele kilometrice ca pe propriii ei pui
Oare nu e destul că jandarmul se zbate să-şi ascundă durerea cu privire la
trupul
în care tu singur eşti viu şi prelung ca un cuc În orice caz amândurora ne
vine greu să recunoaştem că sufletul, e totuşi o meserie
Dar Dumnezeu e deasupra iar pe urmă eu te asigur, dragă domnule
călător
că pe întreg traseul acestui râs al plânsului
Marcel o să fie tot timpul cu gura-n deşert ca la tabla-nmulţirii
Căci rareori are omul ocazia să stea la palavre cu propria lui inimă
aşa cum de pildă pe o terasă din insulele Azore
ar sta faţă-n faţă la o cupă de înger cu FIARA

vremuiri
Am început să mă nasc din coastele de femeie ce păşteau
pe steagul şi pe stofa trezită din vise de către coastele de
bărbat şi rădăcina de asparagus m-a auzit zăngănind din
ţigara de 8 km adâncime, cu care înaintam prin tocurile
înalte ale furnicilor de la podul michelangelo, căci prin
ciorapi se zvonise de nebunia unei căpşuni ieşite la
drumul mare şi ademenind călătorii în salonul căpşunilor
dar ce poţi să faci când în aceste vremuri toţi au idei ciudate
ION JURCA ROVINA
Născut în 1940 la Rovina, jud. Hunedoara.
Prozator, poet, dramaturg, ziarist.
A publicat: 11 piese de teatru, 5 romane, o carte de proză scurtă,două
cărţi de poezie: Tânguirea iconarilor, Editura Helicon 1996, Ospăţul
solemn, Editura Eubeea, 1998.
„Expresia poetică este, nu rareori, dură, în volute expresioniste, revărsare
a unui temperament uneori dezlănţuit, tumultuos, alteori retractil, ursuz,
ferindu-se de lovitura cu lumea.(...) Cuvântul are o încărcătură muzicală ce
descătuşează reacţii afective...
Alexandru Ruja

DUPĂ CE AM MUŞCAT DIN SFINŢENIA TA

Am venit lângă genunchiul tău, linguşitoare palma sărută pielea piciorului
spre sex. Repet acest atât de comun şi unic gest, şi nu mă sfiesc de-
ntregul Univers, precum îl repetă din instinct- de la Adam, maimuţoiul-
bărbatul, la Eva-i desfrunzită sub buric pe picioarele ei împletite ori
despărţite în unghi cosmic...
(Doamne, uită-te şi tu la creaţia ta un pic!)
Spune-mi de ce mă privesc ca strugurii copţi sânii? în ochii lor îmi văd şi
noaptea aburind plămânii.
Iată, mă retrag îmblânzit, după ce am muşcat tare, fără perdea, din
sfinţenia ta, huiduit violent de icoana mea- omenirea.

SFIDARE
Voi fi în continuare prezent fără niciun apel la datoria existenţei. Mă voi
striga singur în Univers şi îmi voi răspunde cu vocea de bas, ori de tenor,
în batjocură, de undeva, de după un copac, sau chiar din primul rând: pre-
zeent!
Dovadă că exist, fără să ţin la ritualul apelului neapărat, privind la
clauneria ce se joacă în prezent.

EVADAREA ÎN ZBOR
Dacă într-o zi aşa, pe neaşteptate, din prea multă invidie faţă de păsări ori
de preacurat zbor în vis, ne-ar creşte la toţi aripi, s-ar întâmpla ceva
nemaipomenit- pe scena cerului s-ar juca spectacolul Universului, unic...

Comedia ar începe de la locul de decolare.

De pe stradă, din grădină, de pe terasă, de pe acoperiş, din maşini, din
trenuri ar zbura oameni- ca nişte gâşte ori cocori de mari dimensiuni. S-ar
speria găinile şi câinii, toate domesticile şi sălbăticiunile ar intra în
văgăuni...

Cerul ar vibra de ţipete şi râgâituri, aerul ar sughiţa, apele ar fugi, iar

munţii s-ar piti, scena dintre pământ şi cer ar fi un vuiet de infern.
Doamne, tu cred că ţi-ai strânge oastea de îngeri cu iatagane şi săbii. Nu,
cred că mai bine le-ai da pace să se zbenguie, de-a păsările în cârduri să
se joace...

Uite ce s-ar mai întâmpla: unii ar face atac de cord şi ar muri fericiţi, cu
capul pe o aripă, frumoasele ar zbura deasupra unui lac –oglindă, bărbaţii
s-ar umfla în pene şi-ar face salturi mortale cu mâinile în buzunare, într-o
oră s-ar da bătălii pentru spaţii de zbor. Unii vor renunţa să mai dea din
aripi, câţiva vor sta la pândă pe sol, vor fi prăbuşiri, dar se vor alege şi
zburători încântaţi; burtoşii se vor ţine cu degetul de buric, copiii vor lua
un căţel, să-l schelăie lângă bunic, şi câte minuni, între oamenii cu aripi,
nu s-ar mai putea închipui, de pildă, că un sobor s-ar întreba cum poate fi
acceptat zborul fără permis. Nu e nevoie, Doamne, să fie proscris, căci
oricum zborul ne-ar îmbăta şi ar râde invizibil de noi, lăsându-ne să ne
ardem aripile precum miticul Icar şi ne-ar trânti fără pene de pământ pe
burtă, să simţim lungul nasului, iar când ne-am întoarce cu ochii spre cer
am recunoaşte că nu ni s-a dat să fim păsări...

Dar nu-i nimic, dacă în viaţă, visători, nu vom prinde măcar un vehicul
interstelar, după moarte, sufletului nostru, în timp ce va călători în
Univers, prin abisul cu gropi pustii, şi necunoscute astre, îi vor creşte
aripile imense, care, în zborul lui nemuritor, îl vor trece, cu doru-i netihnit,
şi peste un pisc iluminat de infinit.

Şi abia atunci, din nemuririea lui se va întoarce obosit, vindecat de zbor şi

de angoase, să se odihnească, dezbrăcat de aripi în pământ, la noi, lângă
oase.

DOUĂ PĂPUŞI
Tu eşti de ceară, eu sunt de vată, două păpuşi ce dansează pe sfoară.
Ne-am întâlnit într-un circ de rouă, şi, apropiindu-ne, la ureche ne-am
spus:
„Noi vom evada în soare” şi o noapte întreagă am fugit pe cer până
dimineaţa-
când am căzut zărindu-l, în mare şi lângă buza lui de sânge
în sărut cu spuma Afroditei, în albastru,
parcă zeificaţi deodată, iarăşi ne-am spus:
„Vrem să nu se mai joace nimeni cu noi,
să nu ne mai ia nimeni drept păpuşi de ceară si de vată...”
Dar din sărutu-i cu marea, soarele a ţâşnit coloană de foc, în cupolă
şi în balansu-i sferic şi-a azvârlit pe cer strălucitorul disc, iar noi ne-am
trezit
în săgeata orbitoare-a luminii lui pe nisip.

Şi iar am simţit că suntem traşi de aţă, două păpuşi spânzurate pe fir de

speranţă.

„Ne iubim”, am strigat, întorşi resemnaţi în circul gol de rouă.

Şi iată ne smulg pe amândoi deodată cei care cu noi, râzând, se joacă.
Tu eşti de ceară, eu sunt de vată,
două păpuşi ce nu mai vor să sară decât împreună, trase de aceeaşi
sfoară.
GEORGE SURU
Născut în 1940 la Caransebeş, -m. 1979.
A publicat volumele: Pentru a iubi, 1967; Aşteptarea coralilor, Editura
Albatros, 1970; Semnul de taină, Editura Facla, 1972; Când dragostea e
pasăre cântătoare, Editura Facla, 1976.
„Poezia extrem de viguroasă, stranie, esoterică a lui George Suru mi se
pare de o mare noutate şi profunzime.”
George Gibescu

Liman
Strălucitoare ca ceaţa, în colind de zăpadă,
Seminţele netrăite plutesc deasupra trupului meu.
Gândul ascuns atât de demult să le fi chemat
Ca să-şi înalțe casă cu temelii în sânge,
Cu cocoşul vântului în ochi?... Când plecam aveam pieptul nepătat,
Mâinile ca socul, crezul ca cerul, umerii ca jderul, paşii ca sideful,
Şi chemam o durere din îndepărtat ca să nu mă acopere gerul...
Să fi ajuns, oare, să-mi pun privirile de sărbătoare,
Pleoapele de joc, genele de noroc, cearcănul de soroc?...
Să fie colindul de zăpadă focul visat în plecarea de altădată?...
Cu umerii în piatră strâng la piept seminţele netrăite,
Le simt cum plesnesc şi pătrund în mine cu înflorite cuţite,
Voi fi, poate, primul pământ al norului, prima tulpină a golului,
Prima linie dreaptă a ocolului?... Sau, poate, zborul dintâi
Fără de aripi, în vis, în zodia Săgetătorului,
Al cocorului?...

Ipostază
Mai pot să mă reîntorc neauzit ca un şarpe,
Domol ca o arătare lunară plutind peste lanuri de porumb
Când în lumina cenuşie cârtițele îşi fac rugăciunea.
Mai pot să revin umil ca inelele omizii, ca un sfetnic al apelor subterane,
Să îndrept unghiurile grinzii unde se iubesc carii,
Să aduc o patimă albă aşa cum înalți dintre alge
O amforă, să aprind o lumânare la lemnul
Sfinţit la răscruce cu omor de sine,
Să anin în arbori urcioare şi piei împletite cu pâine şi sare,
Şi afumătură de mistreţi răstigniţi după legea pădurii...
Mai pot să redau rasul cerului gurii, să îndrept spatele ce-şi strigă
aproapele,
Să aduc în vatră tăciunii, chiar de ar fi la marginea lumii,
Lumea plutitoare pe marele peşte bolnav...
Mai pot să revin cât mai sunt un abur matinal de străvezie deltă,
Şi marea e încă departe-aproape şi unda mai este încă a mea,
Şi malul mai este încă al meu şi trestia cântătoare e zveltă.

Fără de scut
Mult a mai trecut fără de scut
Bătrânul tată cu paşi de lopată...
Deschidea cărări la rădăcini de zări pe când
Oştenii din sânge nu simţeau încă săbiile vremii
Şi fecioarele sortite să fie ciuntite sub soare flamand
Își ciocneau în jocul cu zeii şi mieii, cerceii, cerceii...
Trecea fără de rost prin lumea cu trup de alăută,
Cu suflet de sacâz, şi cum mai strălucea cu vreo căzută stea
Pahar de închinare râzând de sărbătoare cu gleznele-n izvoare...
Frumos pierde-vară iubit pierde-toamnă nebun pierde-nea
Se tot deschidea pe toate crestele pe când se alinta
Intre fiare cu păsări de răcoare cu femei de sare
Cu odoare pe la subţioare...
Aşa a tot trecut fără de scut nelăsând nicio veste
Pe flamuri de creste...
Doar paşii săi ce adânceau în lut
Albii de început s-au auzit țipând în trupu-mi de nimb
Intr-o noapte pe când el se alinta cu rune străbune
Peste văgăune la început de lume!

Numit să aleg
Am fost numit să aleg intre rădăcină şi floare,
Intre cer şi pământ, intre subteranele cârtiței şi vânt,
Intre lotcă şi adâncul de mare, intre pasăre şi cercuri de copaci,
Intre temple şi văzduh, intre trup şi duh,
Şi aceasta cât se poate de curând...
Mă străjuiau stelele, mă străjuiau porniri de izvoare,
Mă îndemnau spre a alege lege după lege.
Dar cum oare aş fi putut să-mi calc chemarea
De a aluneca pe pământ şi de a zbura peste ape,
Atunci când constelaţiile se răstoarnă atât de aproape?...

Ceaţa
Hlamide albe de ceaţă, învăluire, pătrundere-n adânc,
Devenire spre plutire, nisipul musteşte-n izvoare de cer,

Întind mâinile spre tine şi-ţi simt umerii din frunză de oleandru
Cum tremură sub păsări de argint şi mai simt cum pântecul
Ţi se face leagăn
Pentru vedenia unui cântec din Corint...
Ne vedem doar cu ochiul răpus şi adormit în creştet,
Şi ameţitor e să nu ne ştim conturul trecător,
Revenim la geamătul din dor,
Ne naştem unul pe altul îndepărtând pământul din cer,
Plutim peste vremi, trupul meu în trupul tău îl aşterni,
Şi plecăm spre rădăcinile albe ale arborilor corintieni.

Alchimie
Stele pier, se aude un tremur în adâncuri,
Înțelepții din arbori nu mai gândesc triunghiuri de frunze,
Ostaşii din iarbă îşi rup lăncile verzi în fortăreţe minuscule
Şi un vânt împietrit sparge vitralii în văzduh...
Se aude o trecere a râurilor spre malul din albii,
Trestia putrezeşte în spărturile luntrilor târzii
Şi cariile preamăresc sunetul în lemnul de roţi...
Vedenii trec pe maluri cu urme de porturi,
Pe creste aripi uitate tresaltă în inimi de calcar,
Oh, şi în ceruri firul acela de fum, amintire a vetrei mele în care
Prefăceam mădulare de păsări în odoare de plecare
De pus la subţioare,
Când încă alchimistul căuta un nisip de clepsidră
Asemănător cu grâul din pâine şi cu marea din sare...

Lege primordială
Se va retrage lumea în sine... Sâmburii şi seminţele vor fi
Noua lege a pământului... Brazii vor intra în conuri fierbinţi,
Stejarii în ghindă, alunii în alune, casele-n grindă,
Cocorii în sămânță de zbor, privighetorile-n sămânță de dor,
Lupii în canini, moartea în crini, şerpii în venin,
O, totul se va retrage la primordial, nu ştiu cine şi când o va face,
Izvoarele vor curge înapoi, fructele vor reintra în altoi,
Iarba în ploi, ploile-n strigătul de apoi din noi,
Şi trupul tău de fată va reintra în geamăt, odată şi odată,
Ca într-un fagure, singur să se bucure, singur să se sature,
Singur să se scuture, aripă de fluture.

Elegie
Tot mai mult apasă pădurile pământul bun pentru rădăcini,
Pământul se îndoaie după fiecare ploaie ca un ram de alun,
Se surpă molcom în vizuini, amestecă mereu cărările,
Pană când mările acoperă crestele cu scoici şi meduze
Atunci când îşi încep prin destin migrările.
Tot mai mult e o apăsare pe fiece cărare născută spre zare,
O apăsare de lemne de case, de lemn de viori, de lemn de sicrie
Mereu mor izvoare, se nasc izvoare şi iarăşi se-ngroapă în viţă-de-vie,
Neabătut rămâne doar drumul de cocori...

Pe maluri de mărgean
Am fi trecut nelovindu-ne de arbori
Şi de ciulini şi de rădăcini şi sângele
Numai câteva clipe ne-ar fi umbrit ochii,
Şi n-am fi auzit semnalul de corn şi patima roşie
A armei de vânătoare şi scrâşnetul plumbului...
N-am fi avut drumuri trasate cu pietre şi nici
Casele noastre ştirbite în colţuri şi muchii,
Ne-am fi iubit în flăcări de iarbă şi geamătul
Ar fi deschis scoicile cu perle ascunse,
Vatra noastră ar fi fost nisipul fecund,
Şi nici lacrima de despărţire nu am fi simţit-o
Prelinsă sărat amar către gură.
O, şi aripi am fi avut, am fi zburat puţin, dar era zbor,
Am fi avut şi o mare linişte în care cuvintele
Nu s-ar fi zdrelit, nici înjumătățit,
Am mai fi avut şi singurătatea în care
Nu ne-am fi putut nevedea,
Şi când de atâta dragoste am fi vrut să murim
Ne-am fi zvârlit cu trupurile, trupul tău alb, trupul meu albastru,
Pe maluri de mărgean, pe maluri de rubin...
O, desigur, dacă trupul nostru
S-ar trage din delfini...
MARCEL TURCU
Născut în 1940 la Sânnicolau Mare, jud. Timiş, -m. 2014.
A publicat 12 volume de versuri, dintre care amintim: Tăcerile renului,
Editura Facla, 1974; Dorfleben in
Sudosteoropa (vormals)/ Viaţa la ţară în sud-estul Europei (pe vremuri), în
colab. cu Uwe Erwin Engelmann, EdituraMirton, 2001; Ningeniu, Editura
Mirton, 2002; Cuţit pentru lectură, Editura Mirton, 2006, Bietul Templu,
Editura Mirton 2012.

„Marcel Turcu scrie, deci, o poezie a non-imanenţei, o poezie de factură

intelectuală, ce ajunge la spirit dinspre raţiune, mai degrabă decât dinspre
inimă. Scrierile sale dejoacă ceea ce numeam altundeva farsa ontologică
(pretenţia imanenţei de a fi realitate), o deconspiră prin luciditate, o
devoalează şi o dizlocă demolându-i limbajul mălăieţ, perfid, disimulant.”
Eugen Dorcescu

Mimodrama
...Am găsit o monedă : e veche şi cosmică,
Bună de achitat chiria de-a fi —
Cum oare-mi justific apariţia-n spaţiu?!
Nici nu m-au lăsat în altă parte
Şi m-au adus pe mine lângă mine...
De unde libertatea auzului
De a aduna sul toate ecourile
Ca pe nişte manuscrise inestimabile?
Dezinvoltura lucrurilor de a dansa
In văzul lumii, fanatic, cu toţi atomii din ele?
Şi graţia stângă cu care
Păsările se destind în văzduh,
Adormindu-şi cu grijă conturul?...
De ce-am ajuns aici?
Pleacă vânt, du-te să mori în genunchi
La marginea mării
Ca o mărturisire, ca un eseu;
Vino prietene şi mângâie-mi spicul nou de pe
Frunte, care se numeşte iute, iris!
Ajutaţi-mi să-mi scot din fântâna din curte
Morţii mei tineri, suavi, de mătase:
Părinţii, dascălii mei concentraţi,
Închipuiți-vă că v-aţi născut singuri
Şi-aşa mai departe,
Şi că n-aţi avut urmaşi :
Fiul vostru, furişatul vostru fiu,
A apărut în lume,
Departe de voi, liber, undeva —

Neavând aproape nimic

Cu obligaţia de a se naşte:
Asta-i odrasla voastră!
Cum oare să-mi justific trupul?!
Pereţi,
Luaţi-vă de mană-ncet, să nu vă doară,
Şi plecaţi pe din dos, în tăcere
la-o la goană fereastră;
Latră-mă din urmă, uşă albastră,
la-mă cu tine, te rog, încăpere!...

Galopul în jurul sincerităţii

Aerul e în stare de veghe!
Totul e o sinceritate în mişcare.
Fruntea se face arc. Ochii
Se alungesc şi se caută. Braţele
Alunecă de-a lungul. Umerii
Moale se învârt, numai sânii
Aprig roiesc ca albinele
Rotindu-se pe o elipsă anume.
Doar tu, numai tu stai pe loc. Tu,
Odihna mea minunată,
Repaosul meu prelung şi oval...
Aşadar, femeia cu ochi de pădure
Şi păr negru, ocolindu-ţi chipul ca un
Drum ascuns... femeie
Sprijinită-n zâmbet şi coate —
Oblic aşezată-n patul unde te-ai născut,
Fermoarul rochiei subţiri,
Ca un cal tânăr, nărăvaş,
Încoace şi-ncolo aleargă,
De la un capăt la altul al coapsei
Tale nesfârşite şi care
Coboară şi duce-n istorie...
De ce plângi, femeie nesfârşită,
Ce stai oblic acum în patul de naştere?!

Rufele acre
Mă odihnesc întins pe orizont —
Cu ochi aduşi şi pleoape adunate,
Cu sufletul venit tocmai atunci
Şi fruntea descheiată, fără nasturi,
Asemeni unei rufe foarte libere...

Mă odihnesc, întins pe orizont,

Agăţat de pendula dintr-o pasăre
Şi sprijinit în coate de un astru:
Cu genunchii stau într-un fel albastru
De parc-aş întreba tot universul...
Mă odihnesc întins pe orizont
Şi intre dinţi, cu un cuţit de aer
Stelele-s de fericire, coapte,
Uite, îi dau drumul azi, în lume, aşa
Singură, subţire, acră,
Şi-o să danseze, poate, cineva
Şi cu cămaşa mea de noapte..
Dacă-adorm mai bine,
Pe nări —
Eliberez adevărul din mine.
Şi cum stau întins pe orizont,
Cu vertebre potrivite la uscat,
Cu sângele îndrăgostit de inimă,
Cu degetele-abia născute,
Ca nişte fiice ale mâinii —
Cum stau întins pe orizont
Mi se pare că fac puţin întuneric
Cu pielea mea arămie şi acră!...

Pseudopescarul
Întâmplător am fruntea: gândurile
Ar fi putut fi descoperite, pentru totdeauna —
Ca marea...
Ochii trebuiau să rămână, dar
Vocea, cu desăvârșire, nu-mi era necesară. Uneori
Se pare că-n locul buzelor port în tăcere
Două sunete întredeschise, surpate de sus...
Şi braţele
Numai întâmplător sunt braţele mele —
De obicei sunt ale altuia, le iau cu împrumut pentru timpul
Cat trebuie să tai cu ele pâinea, atât!
Adevăratele braţe sunt altele, acelea-mi
Pornesc subţiri, din umăr, sfârşindu-se
In nişte prelungiri nedesluşite, elastice,
Care m-ajută — de minune — să-mpletesc apele
Şi sunt pornit să le-mpletesc mereu —
Să fac din ape

O plasă — pe cinste — cum se cuvine,

Pentru ca să-mi scape toţi peştii
Pe care nu i-am prins niciodată, se ştie —
Căci braţele, ca nişte litere, din umeri, s-au
Scurs nemijlocit pe hârtie...

Femeia necesară
Pe semne, că vântul din jur
Se retrage prin ramuri, în jos
In cei doi părinţi ce mă-aşteaptă,
La rădăcina unui copac, fiecare...
Vântul se retrage, frunzele pleacă —
Toamna e toamnă, spiritul e spirit:
Frunzele se duc, se duc...
Departe, un orizont curb, sub el
Un balcon elevat şi alb, optimist
Cat jumătatea de sus a unei ore
Despicată în două... Mai aproape
O încăpere: în mijloc, eu!
De către nimeni, deschisă-i o uşă, uşor,
Cat o aşchie fină ori cat
Să se poată strecura înlăuntru,
Convinsă, ca o femeie goală,
Luciditatea. rămân
Surprins şi drept şi de uimire
Înalt ca vidul...
E-asemeni unui ochi albastru care se destinde:
Uşa-nţelege, s-agită, uşa simte
Că-nlăuntru a pătruns luciditatea;
Ci uşa se deschide larg şi încăperea
lese întreagă, îndată, pe uşă —
Şi iată-ne în stradă, pe amândoi!
Pe străzile oraşului pur,
Purtată de către sclavi anonimi,
Se vede trecând o lectică
Ce-i a mea şi-n care eu mă aflu
Alături de femeia mea goală —
Se vede câteodată o lectică
Precum în vremea de triumf a romanilor!
Iar eu, mă-nspăimânt cu respect
Când vine adesea femeia!...
CONSTANTIN BRÂNDUŞOIU

Născut în 1941 la Bâltania, jud. Mehedinţi – m. 1998.

A publicat: Sunetul candelabrului, Editura Timpul, 1996; Cină cu păsări,
Editura Marineasa, 1998.
„Orice mare autor dăinuie şi printr-o singură carte, şi uneori, îi poate fi de
ajuns şi-o singură poezie. Iar convingerea mea este că dumneata te
numeri printre marii autori ai noştri. ”
(Dintr-o scrisoare a lui Miron Radu Paraschivescu, 1970)

Cină cu păsări
Toată bucuria, fericirea mea o las ţie Doamne acolo în cer şi aici pe
pământ
trăieşte Tu, Fecioara şi Tatăl tot ce trebuia să fi trăit eu ca adus la viaţă –
…–
Viaţa fără viaţă e mai moarte decât moartea ce vine într-o clipă şi gata cu
pământ pe tine –…– aseară cinam cu păsări eu am luat coaja de pâine lor
le-am lăsat miezul
şi s-au bucurat am cinat cu ouă din cuibare cu fâlfâit de păsări ciugulind şi
eu –…–
A venit întunericul să se uite cum poate trăi un singuratic dat afară din
viaţă şi iubire
pentru că n-a fost cum visase el la ce mai trebuia şi visul de copil şi
ursitele, cele şapte sau numai una. Cina cu păsări venite din pădure de pe
frunze la miez de pâine
ciripeau, ciuguleau şi viaţa mea fără viaţă de dincolo de jumătate de secol
am lăsat-o Fiului şi Fecioarei Tatălui Nostru şi Duhului Său să mi-o trăiască
(ce n-am ştiut eu să fericesc) şi voi cina mai departe cu păsări şi firimituri
–…–

Nu sunt saducheu
Am pierdut pe pământ toată viaţa Omul mi-a luat tot ce trebuia chiar
iubita
nu s-a mai apropiat de tinereţea mea acum scriu epistole cerului când se
aprinde steaua dintre vicleime – Am pierdut tot ce putrezeşte mi-a rămas
dorinţa veşnică şi prea copilăroasă mă îngân cu păsările şi cu aerul dintre
timpanele voastre.
Atâta doar să ştiţi nu sunt saducheu îmi pare viaţa veşnică mai aproape
acolo nu se poate putrezi nu se poate lovi acolo nimeni nu-i umbră
vom trece pragul fiecare cu viaţa lui viaţa saduchee spre viaţa de dincolo
de noi.
Acolo unii dintre noi ne vom întâlni pe totdeauna acolo, undeva, departe –
…–
Eu nu sunt saducheu şi cred în Crucea de pe pământ. Crucea care a înviat
pe steagul lui Constantin de-l bătu pe împăratul în Cetatea Eternă spune
Tibrul
şi iată ce spune Învierea că viaţa dispăru şi alta apăru –…–
Pierdui vlăstarul era aşa de frumoasă chiparoasa copilă
o pierdui şi-mi pare voi întâlni-o cu acea privire ce nu poate îmbătrâni –…–

Mai aproape de cer

Patul e mai intim decât piramida
Unde faraonul şi faraoana sunt păziţi de pustiu, umbre şi sfinx –…–
De un timp scriu mai rar oamenilor de pe pământ, seara mă pun în pat şi-
mi iau perna şi mi-o pun sub cap vine ceva abstract şi nu mă lasă în pace
de parcă ar trebui să fac dragoste c-o nevăzută –…– Mă voi muta în hamac
sau în oricare copac voi dormi pe crengile lui să nu mai vină nicio nefiinţă
–…– Am pierdut o viaţă iubind din depărtare
n-a fost niciodată aceea la care bătea inima –…– Voi părăsi patul să mă
păzească doar păsările cum dorm ele noaptea aşa să dorm nevătămat de
nicio închipuire de niciun gând, de nicio fiinţă şi mai ales Nefiinţă –…–
Pădurea mă aşteaptă şi mai pot să mă sui într-un leagăn n-am nevoie de
cai verzi lasă-i să atace Troia mă sui în copac ajutat de iederă sau de orice
nod al scoarţei mai spre cer, mai uşor văzut de lună şi steaua ce se
aprinde dormind pană la ciripire dincolo de orice oracol şi de Pitia-piti ce
mi-a ţinut viaţa în loc numai anii să se mute intre ei cum că erai tu şi nu
putea veni alta –…–
Voi auzi sunetul frunzei în somn voi fi departe apa să mă ude când voi da
înapoi pietrele aruncate –…–

Vând – cumpăr – negociez

Vând manuscrise
vând viaţa mea în faţa morţii străine
şi o vând şi pe moarte în afara vieţii –…–
Cumpăr filigranul sufletului veşnic
ce nu cunoaşte efigie sau revers
cumpăr ferestre pentru
unde bate frunza şi unduie alunul
unde apa e în şopot –…–
Cumpăr oglinzi pentru viitorul labirint
intr-un munte de cretă
voiesc să distrug fantoma –…–
Negociez viaţă cu moarte
manuscris şi manuscris
negociez de la Babilon încoace cu orice pers
să întorc omul în ţara lui Dumnezeu!
Negociez cu şacalii şi scarabeii
să mă volbure pustiul în faţa fericirii Sfinxe –…–
Dar de ce ai fi venit tu e mister şi mă împiedec
îmi bate inima cu secolele în mileniu
anii s-au mutat în umbre.
Nicio lumină. Voi trage ţigla de pe acoperiş să văd ce copil eram
Voi lua ţigla de pe capul tău cea care ai fost o apariţie
ce nu m-ai înţeles şi nu te-am ştiut de ce tu închipuire (la mine eu)
tu care ai luat ţigla de pe Acropolă să mă învingi cu stilul doric
să trăiesc de-a valma de-a nimenea fără mine şi fără tine
Doamne, fă-mă sfârşit!

Privind marginea pământului

Mă uit la peretele Catedralei icoana privirii mele pierdută la marginea
pământului –…–
Exuberant, mirat şi înfricoșat mă apropii de aripa vişinie crin lângă crin
mamă misterioasă copilul în braţe şi un surâs şi mă despart şi mi-e dor –
…–
Am uitat să mă închin, am uitat de altar că sunt al nimănui întâiul venit pe
lume
steaua e departe valurile se lovesc mai tare de mal la margine privesc
nesfârşitul şi imaginea ta de mamă –…– îmi trimiţi viaţă de pe ultima
bordură de la marginea mării
şi a cerului steaua se uită în apă, apa se uită în vişin crinul se uită sălbatec
de alb şi mă las fericit –…– Sunt pe urmele poetului exilat ce venise prin
Turnu-Ruieni în Tomis
dat afară din Imperiu de iubire –…– Sunt trist şi îndepărtat presărat cu praf
iubirea mă cutreieră mă înfioară mă uit pe perete aceeaşi Icoană mă bat
valuri în amintiri doi apostoli stau la intrare şi eu cât de singur să mai
rămân –…–
Aud valuri pană în gardul copilăriei icoană împărăteasă, mă duc spre
Cazinou
unde lumea se joacă cu priviri de pescari privesc iar în relief peştele şi
cocoşul
m-aş ferici şi nu mai pot mi-e somn mi-e dor şi mi-e noapte.

Aş voi
Cum se desface un palat de oglinzi aş vrea să mi te redea începutul privirii
aş voi să vii iar să rămâi lumina din noaptea răsăritului –…– Să intru
Catedrală unde mă susţine Crucea mai vie decât viaţa ce n-o poţi povesti
nimănui decât ca o comunicare de suflet –…– Am să intru în cazinou să
beau toate umbrele mişcate de însăși mişcarea ta când desculţă mergeai –
…– La zâmbirea ta mai beau o dată din amfora ce o ţin de toartă
am să aud toate valurile dar de câte ori te-ai lovit şi te-ai întors să-mi iei
apa în braţe ca să nu mă iei pe mine totuşi nu dispari mereu vii şi nu mă
laşi să te uit –…– Să văd frunza să-ţi aud greierii cum ţi-ar muta fiinţa mai
aproape de mine –…– De la urat la frumos a lăsat Dumnezeu să mergi ce
cale mai e de mers din atât de gol la sunetul tău
tu încă distrugi imaginea ce a colorat Templul –…– Se zbate marea peştii
alunecă din flux în reflux singură te văd cum spargi fereastra cu zâmbirea
ta –…– Încotro inimă în ce ritm să fiu dacă m-am oprit la tine şi îmi stai
umbră –…– Mă petrec platonic intre Catedrală şi Cazinou cu toată marea în
zbucium pană are să vină la mal amfora de viaţă să te iau cum nu te-am
luat niciodată şi să te beau încet pană ţi-o rămâne chipul
imaginat pe lutul ars unde amiroase a vişin şi strugure din care lacrimi
picură pe tot drumul ce n-am mers –…–

Singurii lui Dumnezeu

Apar ca singuri în zori de prin scorburi din crăpături de piatră oamenii lui
Dumnezeu
ce se roagă pe lumină şi pe întuneric –…– De pe muntele Sinai pană la
muntele Aho
in faţa Cerului se închină intru salvarea Omului Ei nu se cunosc sunt spre
stele cu lumina pe ei aprinşi de faţa Domnului. Nimeni nu ştie cum se
petrec pe pământ
sunt cetăţeni ai Cerului singurii lui Dumnezeu –…– Seara se întorc ca
păsările
in grota de piatră sau în scorbura de lemn cu izvorul în curgere şi nimeni
nu-i cunoaşte –…– Sunt singur şi eu de la Aho la Sinai spre Ierusalim iar ei
sunt singurii locuitori ce ne dau în loc de Bună Dimineaţa – Pace Vouă –…–

Învăţ să mor cu privirea

Şi nu mai pot să învăț a trăi
învăț să mor într-o anemie cu privirea –…–
E furtună şi veşnice canale prin labirint
săpături ale picăturii de lacrimă necunoscută
şi atâtea urme ce au urmat o Cretă –…–
Minotaurul e omniprezent
aşa că învăț a muri în timp ce mă închin!
Era să fi trăit dar m-am împiedicat de o Himeră –…–
Amintirea face apel cum de mă pierdui
şi la ce mai trăiesc încă o zi şi încă o noapte.
Doamne, cât ai scris pe viaţa mea!
cat să mai dau lumii bună dimineaţa şi bună noaptea –…–
Doamne Ioane cum era în insula pustie
ce au auzit valurile de Apocalipsă
cum te şerpuiau minotaurii şi cum te înfiora Domnul
cu privirea Sfârşitului spre alt început –…–
învăț să mor cu ochiul
in această icoană cu alfabetul secret –…–
Viaţa e un prilej şi ce să mai înveți de la lume!
Încep să uit că eram cuprins de o iubire
ca de un val de apă
încep să plec şi cine va veni –…–

Merg pe bordură
Îmi este cerul prea departe
steaua mă urmăreşte s-o licăr
vreau să dispar doar am pierdut totul –…–
Iubita e un chip arheologic
orice imagine are o ţiglă pe cap şi orice spaţiu are o cărămidă
dovadă că omul a trăit şi va trăi –…–
Merg pe bordură vreau să mă arunc în gol
cineva mă trage înapoi merg mai departe pe bordură
mă împing valurile înapoi ca intre Catedrală şi Cazinou
m-aş mai naşte iar vişinii m-ar întâmpina
călător pe la izvoare unde se întâlnesc veşnic
peştii – păsările – stelele şi dorul de a nu muri –…–
Nu ştiu de ce mi-am pierdut viaţa
ce taină să fie oare ce aş mai începe –…–
Copilăria e o stare, trupul mi-e bântuit de senzaţii îndepărtate
inima bate clopotul bate lumina trece peste întuneric
angoasa are viaţă fără săgeată
balanţa cântărește pustiul gheaţa mă înfioară
n-ai să te poţi zări în ea
prin sala Cerului a venit Împăratul
şi are loc debarcarea totul e de pomină
Cuvântul s-a oprit –…–
CRIŞU DASCĂLU

S-a născut în 1941, la Balinţ, jud. Timiş. Poet, stilistician, eseist.

A publicat 13 volume, dintre care amintim: Mânie şi marmură, Editura
pentru Literatură, 1968; Mutaţii paradigmatice în evoluţia limbajului
poetic românesc, Editura Academiei, 1998; Terra. Un poem, Editura
David Press Print, Timișoara, 2011.
„Întreaga poezie lui Crişu Dascălu este un mare peisaj în care
elementele lumii devin însuflețite.”
Marius Crişan

Mă las sedus ca de un vin străvechi

Ce clădire superbă!
Aceste frontoane din granit fumuriu,
În stil interbelic,
Adăugate subtil
Unor ziduri de dinaintea
Primului
Război mondial,
În faţa cărora
Se adânceşte, camuflat
De gazonul proaspăt tuns,

Adăpostul – o inimă
Pulsând în ritmul
Imprevizibil al sirenelor.

Visăm, pe rând, o floare

În formă de apă,
Iar când visul ajunge
La mine,
Ţâşnesc din această superbă clădire,
Precum un dop dintr-o sticlă de şampanie,

Iar în urma mea

Mulţimea curge spumos
Prin lujerii florilor de toamnă
În cupa imensei pieţe.

Vesna, urmaşa Dobriţei

Întinsă graţios pe şezlong,
Vesna acceptă surâzătoare
Mângâierile vinovate ale soarelui de toamnă.
Printre pleoapele întredeschise,
Mica pajişte verde
Îi alunecă în ochi, încât firele de iarbă
Se amestecă viguros
Cu genele prelungi.

Doar calul stingher,

Ce paşte alene în colţul
Dinspre calea ferată,
Rămâne pe loc-
Negru astru polar.

Şi cămaşa alunecată
Îi descoperă sânul
Şi Vesna îşi arcuieşte braţele
De parcă l-ar purta
Pe copilul ceresc.

Milan Vukadinovici se întoarce acasă

După o viaţă de om
Trăită bărbăteşte,
Iată-l şovăind pe străzile
Atât de neobişnuite.

El încearcă să-şi amintească

Fosta lui casă.

El încearcă să întrebe
Într-o altă limbă de fosta lui stradă.

Parcă şi pleşcaviţa are

Alt gust.

Doar rachiul mai aduce

Cu cel de odinioară.

Dintr-un caiet de şcoală

Uitat pe o bancă,
Îl priveşte
Harta unei ţări necunoscute

Şi el înjură zdravăn,
Cum ştie mai bine.
Va să zică,
Nu a uitat, totuşi,
Să vorbească sârbeşte!

Nocturnă
Trec
Peste oraşul
Albit de lună,
Tolănit pe chemarea lui
Ca pe un
Covor
Fermecat.

Deasupra mea,
Uruie
Greu avioane,

Dedesubt
Oameni se ţin lanţ de mâini,
Sprijinind
Plutirea

Marilor poduri
Peste
Veşnice ape.

Concavitate
Hotelul
Din anii treizeci
Se adapă blând din
Jghiabul
Străzii înclinate,

Prin care
Trecătorii îşi preling
Frazele cu greşeli
Gramaticale.

Uniforma boţită
A portarului
Umanizează
Intrarea
De sticlă
Vie.
Într-o locuinţă mizeră
Nici nu mai ştia de câtă vreme
Revista asta
Zace aici,
Abandonată pe caloriferul
Cu vopseaua scorojită,
Ascunsă în parte
De pervazul ferestrei strâmte,
Prin care vecina de peste drum
Îl priveşte
În fiecare noapte.

Zilnic
Citeşte revoltat
Frântura de cuvânt
mnez
Şi nici nu mai ştie
Câţi ani
Au trecut de când
Îşi propune să scoată revista de-acolo
Pentru a citi
Cuvântul întreg.

Ca într-o pictură naivă

Fratele lui Moma are o căsuţă
Hăt către Avala
Şi o ţiitoare cu care
Nu s-a mai văzut de luni bune.

Fratele nu locuieşte totuşi singur.

Într-o splendoare nocturnă

A auzit un foşnet deasupra capului,
Ca şi când un înger rătăcit
Ar fi trecut prin acoperiş.

Aşa a apărut în viaţa lui EA,

Leneşa bombă
Care a dat un sens precis
Vieţii lui veşnic nesigure.
ESZTERÓ ISTVÁN
Născut în 1941 la Tormac, jud. Timiş.
A publicat: Uveges/Geamgiul, Editura Facla, 1983; Gondolatok a
holgytarban, Irodalmi Jelen, 2004; Egy konnyű garni, Irodalmi Jelen, 2005;
Concertino, în colaborare cu Şerban Foarţă şi Ildiko Gabos, Irodalmi Jelen,
2007.

„Poetul, ca şi omul, e de o maximă discreţie. Poezia-i trebuie cantată pe,

uneori, un instrument care să sune, ca-n prima parte a Sonatei lunii,
„delicatissimamente”, dar nu „senza sordino”, nu, aşadar, „fără pedală”.
Deoarece există un legato al versurilor intre ele, ca şi al poemelor, de la
unul la celălalt. De o simplitate aparentă şi într-un decor, adesea, rustic,
Esztero Istvan e un rafinat, care, în plin vacarm postmodernist,
petrarchizează, la răstimpuri, calm şi cald.”

Şerban Foarţă

Regina frumuseţii
În van fanfarele atâtor trupe
trecând splendoarea brună în revistă,
ce poartă lenjuri mici cât o batistă
în timp ce dau, ca mânzele, din crupe.
Regina-i cealaltă – doar una este Miss –
(nu număra pan’ la o sută invers, însă),
în ora nopţii-n care, neconstrânsă,
se naşte primăvara ca-ntr-un vis.
Iar tu alergi, lăsând în voia sorţii
logodnica atâtor zile faste,
când muguri dau în floare-n pragul porţii.
De peste tot, polenul se adună
ca într-un nor de colburi semicaste,
în pacea fără sceptru, nici cunună.

Sunt doamne...
Sunt doamne-a căror gură numai săruturi cere,
pe sâni şi umeri părul le curge în şuviţe
rebele, ce coboară spre tainica plăcere
ca,-n vie, panta cârlionțatei viţe.
Li-i pielea cafeniu balsam, când mana-ţi
o-atinge din greşeală, mai ’naintea
unui consimțământ al lor, – iar zâna-ți
face să fiarbă sângele şi mintea.
Căci vraja formelor e doar miraza
în care, dulce, se-oglindeşte raza
privirii îndrumându-te, pe ape
domoale,-nspre limanul virtuţii, când pleoape
se lasă-n jos – şi-a rugăciune,-n, lină,
oglinda sufletului, trupul se inclină.
Ultramarin
Ştergar ni-i vântul; ziua răsfrânge,-n zori, albastră,
ultramarinul mării şi-al cerului de sud;
privindu-mă deodată, îţi scuturi părul ud,
şi-n ochi, ca-ntr-un stop-cadru, răsfrângi idila noastră.
E sufletul o rază ce o-mpleteşti şi-o pierzi;
se face schimb de inimi pe foşnetul de foi;
scânteietoare şocuri electrice, – când noi
ne-atingem mâinile ca nişte ramuri verzi.
Răsare soarele pe gura ta, – pe gura-mi
apă de mare, apă de cer fac spume-n palmă:
fii binecuvântată clipă calmă
a veşniciei de nisip... Figura-mi
de stil se-ntunecă, din nou, – sub cerul verii,
tot mai puţin ultramarin în boarea serii.

Atlantis
Cu păru-n vânt, spre mine, târziu, grăbindu-ţi paşii,
in verdele cel fraged din crengi, mi s-a părut
parfumul dinaintea întâiului sărut
că-l simt, în timp ce-amurgu-ţi îmbujora obrajii.
Ci temerea-mi că nu vii s-a şters ca,-n zări, un fum,
pe cenuşiul ostrov al nostru de asfalt
pe care,-n omenetul ca fluxul în asalt,
ne ţinem strânși, iubito, în braţe şi acum.
Cu, în lumina serii,-ngheţând în juru-mi, luna
aprilie,-n ameţeala ce m-a cuprins, mă-ncumet
să-mi amintesc întâiul sărut ratat şi umed,
in timp ce mă răneşte un verde de-altădată
ce arde sub un soare-ndoliat pe totdeauna
ca insula Atlantis, a noastră, scufundată.
Cei care se sărută
La colţul străzii,-n stânga, ei se sărută încă
şi încă,-ncât nu mai rămâne stancă
pe stancă-n lume; soarele-n adâncă
derută; zvon de şarpe tăcerii-i este lângă.
Penumbre se preumblă în jur; verzi, roşii ape
asudă semaforul; iar cerul mai aproape
coboară, ca să-i vadă, impudic, pe sub pleoape
de nori, unde-amoraşii se-ntrec în dulci agape.
Străfulgere,-n zigzaguri de vineţii artere,-i
ţes ploii străvezia ei inimă. Haltere
din arbori, face vântul, smulgându-i cu putere.
Şi-n timp ce se sărută-n delir, – în mica proră
a navei lor, bat valuri cât turnul, ce de-o oră
i-ameninţă, în vreme ce ei doi le ignoră.

Angela
Trei ani de zile,-n vremea când o iubeam pe-Angela,
la Nagyszentmiklos, vara, plecam ca doi transfugi;
era mereu în anotimpu-acela
când murele se înnegresc pe rugi.
Să fi fost, oare, mai frumoasă decât sora-i
ce mi s-a dat întâi?... Mi-aduc aminte
şi astăzi catifeaua trupului ei, la ora
când răsuflarea,-n dalii, i se făcea fierbinte.
La început de august, am mers, în trei, cu ele
pană la casa Bartok, pe cea din urmă stradă,
mirându-ne de ploile de stele
ce se opresc,’nainte ca, pe pământ, să cadă.
E ca atunci când după ce faci de multe ori
amor, te prăbuşeşti şi, din plăcere,
rămân câteva foi, câteva flori,
şi poţi să mori ca-n mare, în beznă şi tăcere.
Alte cereşti întreceri încep, însă,
e Aranka mai roşie decât a fost vreodată,
şi se aprinde apa,-ntre două ţărmuri, strânsă,
iar clopotele,-n micul oraş, încep să bată
Întâlnire
Pe aripa blăniţei deschise,-n bluză albă,
descinsă într-o doară din minus patru grade,
făcând să se-nfioare-amorţita ceaţă oarbă,
când silueta-i răsări pe stradă,
plutind de bucurie în gerul care-ngheaţă
băltoacele-n amurg, – era cea care
descenuşează lumea cu zâmbitoarea-i viaţă
sub soarele în sură nemişcare.
Pluteau, în urmă-i, lumi aprinse cum
pătrunde raza-n carcerile negre;
când ea trecea-n balans pe străzi în fum,
lumini şi zgomot de maşini funebre.
Departe de vitrine cu ştaif şi pedigri,
purtat pe unde pasu-mi surd nici nu bănuia,
rămas-am doar cu poezia-mi gri,
privind de-a lungul străzii, după ea.
Ca apa lacului...
Pre Domnul Dumnezeu, izvor a toate
celor de dintre galaxii şi cromozom,
văzutu-L-am întâia oară om
in ochii unei fete cântând mai sfânt ca toate.
Era frumos şi-albastru ca apa unui lac
ce oglindea în străadâncuri plauri
cu lujeri lungi de trestie de aur,
ce,-n luna lui septembrie, în scame se desfac;
planând într-o privelişte divină,
ca-ntr-un omăt invers, toţi aceşti fulgi,
întrețeseau pe-altar celest un giulgi.
De-atunci Te cant, de când, în ochii fără vină,
a dat în floare trilul unei mierle
pe pajiştea în rouă ca un corsaj de perle.

Traducere de Şerban Foarţă & Ildiko Gabos

ANA BLANDIANA

Născută în 1942, la Timișoara. A publicat 26 de cărți publicate în română și

60 de volume apărute în 26 de limbi), dintre care amintim: Persoana întâia
plural, 1964, Soarele de apoi, 2000; Pleoape de apă, 2010
“Poezia ei, cu adevărat, dansează, are forţă şi graţie(o graţie a ideilor în
primul rând), caută, mai ales la început, materiile sonore şi transparente,
şi lasă impresia unui joc superior al spiritului.”
Eugen Simion

Eu cred
Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?

Totul
Frunze, cuvinte, lacrimi, cutii de chibrituri, pisici, tramvaie câteodată, cozi
la făină,
gărgăriţe, sticle goale, discursuri, imagini lungite de televizor, gândaci de
Colorado, benzină, steguleţe, portrete cunoscute, Cupa Campionilor
Europeni,
maşini cu butelii, mere refuzate la export, ziare, franzele, ulei în amestec,
garoafe,
întâmpinări la aeroport, cico, batoane, Salam Bucureşti, iaurt dietetic,
ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia, zvonuri, serialul de sâmbătă seara,
cafea cu înlocuitori, lupta popoarelor pentru pace, coruri, producţia la
hectar, Gerovital, aniversări, compot bulgăresc, adunarea oamenilor
muncii, vin de regiune superior, adidaşi, bancuri, băieţii de pe Calea
Victoriei,
peşte oceanic, Cântarea României, totul

Cruciada copiilor
Un întreg popor
Nenăscut încă
Dar condamnat la naştere,
Foetus lângă foetus,
Un întreg popor
Care n-aude, nu vede, nu înţelege,
Dar înaintează
Prin trupuri zvârcolite de femei,
Prin sânge de mame
Neîntrebate.

Delimitări
Noi, plantele,
Nu suntem ferite
Nici de boală,
Nici de nebunie
(N-aţi văzut niciodată
O plantă înnebunită,
Încercând să intre
Cu mugurii în pământ?),
Nici de foame, nici de frică
(N-aţi văzut niciodată
O tulpină galbenă
Încolăcindu-se printre gratii?).
Singurul lucru
De care suntem ferite
(Sau poate private)
E fuga.

Când voi fi-mbătrânit destul

Când voi fi-mbătrânit destul
Să nu îmi mai doresc să mor
O să mă sui într-un pătul
Cu miros bun, adormitor

De grâu încins sub bolţi de stuh,

De floarea-soarelui uscată,
De praf bătrân şi de văzduh
Pe care-l ştiu de altădată;

O să mă-ntind printre grămezi

Fără dorinţe, fără gând
Şi nici măcar n-o să visez
Perechi de vorbe-alunecând;

În dulcele coşciug de boabe

Voi sta zâmbind cu ochii-nchişi,
O să îmi joace pe pleoape
O rază din acoperiş;

Uimită fără de pricină

Din când în când o să adorm,
Mă va trezi câte-o albină
Cu bâzâitul ei enorm,

Curând miresmele vecine

Mă vor topi în sinea lor,
Voi fi bătrână, va fi bine
Şi nu-mi voi mai dori să mor.

Cântecul
Cântecul ăsta îl scriu pe frunze cu-o dudă,
În urma mea vin furnici în cohorte şi-l sorb,
Nici o ureche nu va putea să-l audă
Şi tot văzduhul va fi pentru raza mea orb.

Furnicile însă îl vor purta în pământ

Şi ploile nu vor putea pătrunde să-l şteargă,
Seminţele îl vor înţelege căzând
Şi-l va simţi numai fragedul vierme din fragă.

Iarba-l va scoate anul viitor la lumină

Şi o să-l crească şi-o să-l usuce soarele,
Iar dac-o să aibă noroc or să vină
Şi or să-l pască somnoroase şi indiferente mioarele.

Va curge în lapte apoi înţelept, înstelat,

Şi nimeni n-o să-şi mai aducă aminte
C-a fost zămislit din păcat,
C-a fost gândit în cuvinte.

Copilărie
Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,

Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).
Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.
LUCIAN BURERIU
Născut în 1942 în Lugoj. A publicat: „Afectivităţi conştiente", versuri ,
Editura Eminescu, 1968; „Concert pentru mâna stângă", proză scurtă,
Editura Facla, 1978; „Viaţa refolosibilă", proză scurtă, 1983; „Marele
solstiţiu", versuri, Editura Facla, 1989; „Uraganul de fier", roman, Editura
de Vest, 1996; „Hotel California", eseuri/memorii, Editura Excelsior Art,
2012.

„Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și

apăra starea de copilărie și ingenuitatea. O solemnitate regizată și o
memorie mai degrabă a vârstei dau versurilor sale caracterul de elegie a
materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența,
frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e
sfidată candoarea, virtuozitatea, în lungi discursuri care trădează totuși o
sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție."
Mircea Zaciu
PRECLASICĂ
Vară preclasică, unduitoare cascadă cu plopi,
Nori legendari vânează caii solari,
Vântul repetă abisuri ale unor lumi care-au fost. În abia înfiripatele iubiri,
Pătrund amintirile altor iubiri, care-au fost. Dintotdeauna s-au înălţat ceruri
de frunze,
S-a stins în desiş tremurul adumbritului cerb. Ploi străvechi ne-au învăţat
să trăim,
Verdeaţa însăşi părând a fi o vastă cocleală.
Păşeşti pe propriile-ţi nevăzute urme,
Peste poduri de lemn ce nu mai sunt. Vară preclasică, zvon de violă
submersă,
Corzile vibrând ale zborului de păsări,
Drumeţii în reluare şi soare pentru încă o ultimă dată.
Şi totuşi, albastrul acesta, aniversându-și puritatea mereu,
Este noua mea oglindă-n care plonjez fără-ntoarcere.

CÂMPIE DEŞERTICĂ
Câmpie deşertică, soare nomad,
Explodând în extaz. Setea moare pe mine. De-o viaţă tot merg,
Târând crengile imenselor fisuri din lut.
E-o secetă albastră, carbonizând sublimat
Esenţele acestei întinderi fastuoase.
E un pilot de încercare trupul,
Rupându-și drum prin reţeaua scaieţilor luminii.
Visez sferoidul unei beri de străveche aramă,
Încoronată cu alb,
Intr-un umbrar. Dorinţa-mi rămâne-nrămată-n văzduh
Şi-mi depăşesc scheletul uscat,
Lăsându-l în marea confruntare cu sine însuşi.

NESOMNUL VEŞNIC
Nu voi mai dormi niciodată. Mi-e teamă de lumea ce invers se naşte în vis.
Tăcerile zilei izbucnesc în hohot. Nu ştiu ce bătrân în mine se recompune,
Nu ştiu ce lupi am pierdut. Trebuie să rămân treaz
Până când vor dispărea culorile – Acest dar al dimineţilor odihnitoare;
Totul trebuie atins, înghiţit. Somnul e memorie absconsă.
Vreau să aprofundez alb-negrul exterior,
Oţelul real şi elastic;
Mi-e teamă de privelişti inexistente,
De miresme, de armăsarii gălbui, fumigeni. De prefigurări, de amintiri,
De ceea ce diferenţiază abuziv ziua de noapte,
De ceea ce m-ar putea despărţi de blânda, eterna
Efigie solară.

OCHIUL
Singurătatea aspră a farului veghează
Cu veşnică lumină în golful crenelat.
Pe stânci de sare, sterpe, el, conştiinţă trează,
Din renunţări de sine aprinde-al său eclat.

Trec vasele, încinse de meridiane,-având

Rugina depărtării pe borduri incastrată,
Havuzuri de sirenă lansând, din când în când
Şi timonierul sensuri căutând, cu a sa roată.

Bătrânul far clipeşte, la datorie pus;

Îşi temperează dorul de zări îndepărtate,
Iar turnul ce roteşte un astru făr-apus,
În briza duşmănoasă temeinic ancorat e...

EGRETA ALBĂ
Egrete albe,-n dans solemn, de ceață,
Nepăsătoare păsări își rotesc
Penajul, suplu decupat din gheață,
Conturul alb-velin și baladesc.

Furtuni de stuf, cărunte le veghează

Cameea purității-n orbitor
Cotlon de lac, silențioasă oază,
Transfigurându-se de câte-un zbor.
Scrutăm de la distanță, cu ardoare
Fin dansul de milenii neschimbat,
Pătrunși de albul izvorât din soare
Și sufletul ni-l limpezim, treptat.
EUGEN DORCESCU
Născut în 1942 la Târgu-Jiu, jud. Gorj. Poet, traducător.
A publicat 17 volume de versuri, dintre care amintim: Pax magna, Editura
Cartea Românească, 1972;Abaddon, Editura Amarcord, 1995; Drumul spre
tenerife, Editura Eubeea, 2009; Nirvana, –Editura Mirton, 2014.
„O adâncă scrutare a sensului transcendenţei – uneori inseparabil unit
cu lecţiile misticii occidentale – îşi dă mâna, în această poezie, cu o
viguroasă căutare metafizică (‘metafizică, nu filozofică’, insista Juan
Ramón Jiménez),al cărei centru sau axă este fiinţa în faţa eternităţii...
Andrés Sánchez Robayna

***
Cum umbli tu prin văile acele,
lipsită fiind de straja mâinii mele?
Căci ţie, scumpa mea, îţi era teamă
de-o frunză-n zbor, de-o gâză, de o scamă…
Cine-ţi îndreaptă pasul şi ţi-l poartă
de-aici, din veghea mea, spre neagra poartă?
Mă rog, nădăjduiesc să-L vezi, să ai
Păstor şi-Ocrotitor pe El Shaddai*.
Să nu te sperii. Domnul e cu tine.
Mai bun şi mai puternic decât mine.
Cum de-am ajuns aici? Cum de-am ajuns?
Răspunsul se-anulează în răspuns.
_______________________
* El Shaddai – Dumnezeul cel Atotputernic (ebr.).

***
Ce frumos au slujit, ce sublim au
Cântat preotul Ioan şi-nsoţitorii lui,
acolo-n mulţimea de oameni şi îngeri,
lângă sicriu. I-am ascultat, mirându-mă,
cum mă mir şi acum, că sunt viu.
Tu ai rămas, tot timpul, cu ochii închişi.
Tu dormeai. Părea că nu-ţi pasă de
ce se întâmplă, de ce s-a-ntâmplat.
Unde erai? Lângă Cel invocat?
Îl vedeai pe Cel ce-a murit şi-a-nviat?
De mine, de dragostea noastră
îţi mai aminteai? De iertări, de păcat?
O, atotputernice, atotţiitorule,
o, nimicitorule El Shaddai!
Tot ce mi-ai dat, mi-ai luat.
***
În lumea asta hâdă ţi-a fost greu.
Dar ai rămas aici de dragul meu.
Ţii minte clipa-n care te-am văzut?
Ea, clipa de demult, de la-nceput?
Am tresărit, căci te-am recunoscut.
Ai tresărit şi tu. Privirea ta
de-aceeaşi revedere îmi vorbea.
Din alt samsaric timp, de undeva…
Apoi, cum se-alipeşte val de val,
în volbura vârtejului fatal,
aşa prin veac, prin vremi, am străbătut.
Pe braţe te-am purtat şi te-am ţinut.
Şi tu ai rezistat cât ai putut.
De dragul meu, desigur, ştiu prea bine.
Căci lumea asta nu era de tine.

***
Coborând din troleibuz, din tramvai,
mă prinde vârtejul de frunze şi soare,
în care şi tu de mână cu mine erai.
Acum, am alături, aici, peste tot şi oricând,
absenţa ta, tot mai concretă,
tot mai compactă, tot mai prezentă,
tot mai angelică, lângă umărul meu de pământ.
Încât, încep să uit că trăiesc.
Sunt tot mai convins că am murit
cu tine o dată, aşa cum m-am rugat, cum
am dorit, cum am nădăjduit şi cum El Shaddai a
binevoit a-mplini ce-am dorit, ce doresc.

***
Eu am murit, mai întâi,
atunci când n-ai mai putut în preajma mea să rămâi.
Apoi, când şi trupul tău marele prag l-a trecut.
Şi-n fine, când autocombustia,
când focul năvalnic şi mut,
ţi-a preschimbat într-o substanţă diafană făptura de lut.
Acum, sunt mort pe deplin. Zadarnic mai plec
încolo şi-ncoace, mai vin.
Sunt la fel de absent, cum absentă eşti tu. Doar că par, pentru
reminiscenţa privirii, vizibil. Or, nu! Singura care mă vede cu
adevărat şi mă ştie eşti tu.
***
Mă absorb ochii tăi.
Ca două lacuri adânci, ca două metafizice văi.
Chiar şi-atunci când, în salonul 01, dormeai,
chiar şi atunci mă priveai.
Şi acum mă priveşti, indiferent unde-ai fi, unde eşti.
Mă priveşti cum mă culc, cum nu dorm, cum
rătăcesc prin oraşul pustiu.
Mă priveşti şi te uimeşti că sunt viu.

***
(O arhi-elegie)
Sunt fericit când rup în palma ei,
trecând prin parc, timizii cârlegei.
Şi palma ei, la fel ca-n prima zi,
tresare şi acum a tresări.
Sunt fericit pe strada veche. Ea
e ca şi-atunci, demult, în preajma mea.
Am străbătut, de nu ştiu câte ori,
aleile cu arbori şi cu flori,
pe care primăvara a-nceput
acelaşi zumzet arhicunoscut,
cu-aromă de stupină şi de stup.
Doar ea mă mai reţine-n acest trup.

***
Zadarnic încerc să învăţ a vorbi, a
umbla. Cu nimic nu m-aleg.
Cuvintele interlocutorilor mei
le aud, ca de dincolo de-o dublă
fereastră, şi nu le-nţeleg.
Fiindcă în minte, în auz şi în inimă,
îmi murmură, clipă de clipă,
glasul tău, intonaţia ta.
Străzile, încărcate de lume
şi frunze, sunt goale. Şovăi printre năluci.
Tu mă scoţi de acasă şi-napoi mă aduci.
Străzile, încărcate de lume şi frunze,
sunt ţesătura sfâşietoare a urmelor tale.
ŞERBAN FOARŢĂ
Născut în 1942 la Turnu Severin.
Poet, eseist, critic literar, traducător, critic de artă. A publicat peste 50 de
volume de versuri, dintre care amintim: Simpleroze, Editura Facla, 1978;
Caragialeta, Editura Brumar, 1998; Rimelări, Editura Cartea românească,
2005; Nu ştiu alţii cum sunt…, Editura Cartier, 2009. Proză: Prozarium,
Editura Vinea, 2006; Micul Prinţ, Editura Art, 2008; Roşul uşor e rozul
iluzor, palindroman, Editura Humanitas, 2008; Gazela de perete, Editura
Vinea, 2009.

„Dacă poezia e joc secund, a lui Şerban Foarţă e joc terţ, joc al pieselor
jocului secund: zglobiu, multiplu, derutant, ştrengar, isteţ, dichisit, spilcuit,
savant; iar uneori şi cuart (datorită însușirilor reflectante ale deplasării
morfemelor pe eşichierul combinărilor posibile). Dinadins, cu bună ştiinţă,
stăruitor codat, recodat, cifrat, recifrat, contrapunctat, transpus, trecut
prin disonanţe, calambururi, lexicografii, poligloţie, surprize şi ghiduşii, e
un soi de neîntreruptă şi zig-zagată Paukenschlagsymphonie a lui Haydn”.
N. Steinhardt

Dintr-o copilărie

Printr-un tunel de pleduri mai galbene, mai verzi,

ce, dimineaţa,-n curte, se-aerisesc pe sârmă,
să treci şi,-n coridorul olfactic, să te pierzi
asemeni unei molii în zboru-i fără cârmă,

silenţios, apatic, orb, de cenuşăreasă

a fluturilor, într-un obscur şifonier
(plin cu un întuneric ce s-ar întinde-n casă
dacă n-ar fi, sub cheie, ţinut prizonier),

prin gaura zimţată a căruia dă iama,

când te închizi într-însul, lumina ca un praf
aurifer, pe care-ai putea să-l tai cu lama,
mai lesne ca pe-acela din cinematograf.

Sunt zile vide,-n care se scurg pe apă lotci,

iar clipa clipoceşte cu sunete de vâslă;
sunt zile ca miceliul ciupercilor: o pâslă
ca iasca sugativei… Şi,-atunci, m-aşteaptă motci

de lână, să le deapăn cu-Ariadnele din casă,

experte-n meşteşugul de a le face ghem,
iar între noi e-un spaţiu pe care nu mă tem
să-l prelungesc atâta cât firele mă lasă,

făcând naveta între peretele advers

al camerei şi-aceea care-mi deşiră sculul;
şi nu aş mai sfârşi-o cu jocul de-a reculul
dacă, pe sponci, lânetul nu m-ar opri din mers.

***
În mai, miresei mele (opt ani, – iar eu, nici şapte),
i-am dus o oglinjoară cât piesa de 5 lei,
şi,-ntr-o cutie-albastră, o cremă ca un lapte
unctificat, Nivea, – cadou de ziua ei.

O cunoşteam din august, când ea, în faţa vilei,

se sprijinea de stâlpul din colţ, – cu un picior
în unghi şi cu o piele aidoma argilei
molatice din care se face un ulcior

cu porii fini şi-n tonuri de ocru: se bronzase

o vară-ntreagă,-n dresu-i bej, tot mai conturat
pe-albeaţa subiacentă… Era spre ceasul şase;
purta nişte sandale din cauciuc turnat

(la fel ca ale mele), de-origine yankee,

ca şi cutare gadget pentru copii, yo-yo,
cu care mă jucasem şi eu, – în altă cheie
decât acum, când dame ştiam, şi domino.

***
Venit de-aiurea, noul coleg, tuns ca o oaie,
stătea pe-aceeaşi stradă cu mine, într-un rest
de casă bombardată, – unde, intrând pe şest,
i-adulmecam lui sor-sa, ascunşi sub câte-o foaie

de nuc în vârstă, părul ce aducea a vată

de zahăr (fabricată, alături, de un turc), –
făcându-mă să sufăr că nu pot să mă-ncurc,
aşijderi unei gâze, în claia ei de fată

aureolată-n ceasu-asfinţitului de soare,

când irisu-i (cu ape de-un albăstrui turchiz)
se-ncercuia cu aur, – sub streaşina cu iz
de gaz lampant şi cea mai libertariană boare.
BOUTON D’AMOUR
Bouton à fleur, rose en bouton, bouton-d’argent... Te-aş
recompune, de-aş putea, din flori sau fructe. – Acest imbold
o fi venind din partea lui Arcimboldo? Da şi nu. Căci
semuirea unei doamne cu un fruct, a unei domnişoare cu o
plantă, numele căreia curent e floare, – e a poeţilor
dintotdeauna; iar, astăzi, una desuetă ca luna mai, în
versuri, sau ca Luna... Cum altfel, însă, aş putea,-ntr-o
doară, să-ţi evoc gurguiul sânului, să-l mângâi, să-l dărui cu
un nume demn de el? N-ar putea fi acesta, într-un vetust
jargon (într-unu-n care nu ignor că el semnifică alt mugur,
– mai tainic, mai trandafiriu), bouton d’amour?... Dacă mi-ar
fi îngăduit accesul în prohibita-ţi reşedinţă, aş intra în holul
unanim, aş răsuci butonul comutatorului electric, aş
butona, dacă e cazul, numărul etajului în lift, aş apăsa
butonul soneriei şi, în fine, le bouton d’amour! Al tău,
florala/fructifera mea iubită... Fraga lui se-nfrăgezeşte
lesne (fie şi dacă e coriace, în felul oricărei achene);
zmeura-i e dulce-acrişoară; culoarea-i e a unei mure nu
prea coapte. Areola înconjurătoare a micului bouton
d’amour e un epicarp în degradeuri, o pièliţă cu irizări,
aşijderi cearcănului lunii, violaceu. După ce l-aş săruta în
treacăt, mi-aş apropia de mugurele-i brun, îmbrobonat
mărunt şi erectil, unul din ochi şi, întredeschizându-mi-l
asupră-i, strânge-l-aş cu pleoapele-amândouă. L-aş
îmbrăţişa cu pleoapele o dată, de două ori, de zece ori în şir
(şi peste), ca pe un pup de trandafir sălbatic: de rujă, de
răsură, de măceş, – ca pe-un buton d’amour ce este,
îmbobocindu-ţi, fără greş, pe lujer...

WARUM LIEBE ICH DICH

MIRELE: poate şi pentru că-mi evoci mai „toată bogăţia şi
confuziunea” (vorba unui poet de seamă) „a pădurii”; poate
şi pentru că nu te-ai desprins cu totul de verdele-i sălbatic
şi umbros, de luminişurile lui pătate cu soare pâlpâind pe
iederi, de reavănul şi negurile-i dese, – care te-mbie, fără să
le temi; poate pentru că te ghemui, uneori, ca într-o
scorbură, la pieptul celui drag, pentru că-ţi culci pe faţa lui
obrazul ca pe o coajă albă de arţar, pentru că miroşi a nucă
nouă; poate pentru că eşti soră-surioară cu melcul, cu
broasca fără casă, cu greierele şi cu buburuza, – de care,
toamna, ţi se face milă, văzând-o, între geamuri, rebegită);
poate pentru că te-atrage solul umed, pe care ai umbla
(şi umbli, atunci când poţi) desculţă, desculţă şi haihuie;
poate pentru că te-ncântă scocul morii şi ochiurile fiecărei
ape; pentru că te-ncearcăni, la răstimpuri, ca ochiul
tulbure al lunii, pentru că eşti cimotie cu alunii şi verişoară
cu răchita şi cu trestia; că praful drumului, pe tălpile-ți
iubite, este mai scump decât e pudra extrafină a lui M me
Chanel sau Mr. Factor... Pentru că rochia ta poate să fie,
oricând, rochița-rândunicii; voalul tău alb şi diafan, vălul-
miresei; mătasea ta, mătasea-broaştei; cerceii tăi, cireşele
perechi; inelele-ţi, inelele de iarbă; colanul tău, din boaba
rozosìnă a fructului de salbă-moale; săpunariţa, şamponul
tău de păr; zmeura, roşul tău de buze; ciorapii tăi
străvăzători, colţunii-doamnei; pantofii tăi de bal, condurii-
doamnei; botinele-ţi de fiecare zi, ciuboţica-cucului,
gălbuie... De-acum până-n târziul toamnei celei cu frunză
străgălbuie.

„Zăpadă – floare-a aerului” (cum

spunea Ilarie Voronca,-n iarna
când apa gârlelor era ca marna
de tare şi de griul unui fum,
dar aerul mai proaspăt ca acum,
mai pur omătul ce-nstela lucarna
sau viscolea precum, în El-Amarna,
nisipurile fine ca un scrum), –
te-aştept să înfloreşti ca,-n părul fetii,
o brumă de paiete şi confetti;
s-o faci să-şi culce,-n multele-ţi petale,
obrajii-mbujoraţi; să-i ningi în gene
palorile polenurilor tale
mirabile, reci-calde, erogene.

Spălai ferestre: geamul dintre noi

părea să se subţie, să se toace,
răsşters cu verde spirt şi ghemotoace
de ziare vechi (de miercuri sau de joi:
era-ntr-o vineri?) – apa dintr-o vadră
neajungând, porniseşi spre cişmea…
Ai fost apoi, din nou, madona mea
înscrisă-n rama geamului: o cadră
sub sticla tot mai limpede şi mai
oglindă (vană) mie,-a cărui plată
imagine, cu cea din urmă pată
a geamului, încet o destrămai…

Duh al ferestrelor, o zi consacră-mi:

a sticlelor topindu-se în lacrămi!
VALERIU DRUMEŞ
Născut în 1943, la Timişoara,-m. 2013.
A publicat: Cântece de vindecare, Editura Litera, 1981;Terasa cu
umbrele,Editura Marineasa, 2001; Enigmatic, Timpul, Editura Marineasa,
2003 şi Aud întâia şoaptă de la-nceputul lumii, Editura Eubeea, 2006; Cu
Diogene, Volum postum, Editura Brumar, 2014.

„Valeriu Drumeş a fost un personaj discret şi un autor abscons în peisajul

literelor timişorene. Un spirit citadin, delicat şi sensibil, capabil de
observaţii pătrunzătoare şi subtile, el este dispus mai degrabă să bată în
retragere, dispărând sau croindu-şi propriile utopii decât să-şi susţină
bătăios ideile.”
Gheorghe Mocuța

***
Pe Matahara o întâlneşti cel mai adesea în tramvai, pe diferite linii şi
trasee,
alese, de fiecare dată, din misterioase motive. Se aşază pe un scaun
şi se plimbă pe aceeaşi rută, de dimineaţă până seara. Vară, iarnă,
înfăşurată în cearşafuri (de culoarea nisipului saharian), din care nu i se
vede
decât obrazul, priveşte îndelung pe fereastră, în călătoria exotică (pentru
ea)
sau doarme ore în şir neclintită.

Memoria oraşului
Noaptea – indigou al zilei
În care imaginile se ordonează
După legi necunoscute;
În care prietenii,
Fiecare pe cont propriu,
Explorează o nouă dimensiune
A realului
Pentru a supravieţui tuturor înfrângerilor.
Oraş în care străzi
Şi cartiere întregi respiră un aer
De legendă,
Cu claruri de lună brodând
Vetuste goblenuri,
Unde fericirea poate-nsemna
Un cutremur anonim al fiinţei.

Ritual
Să-ţi speli o cămaşă la orele 9 seara –
Fragedă şansă de-a alunga
Stranii angoase
Năvălind sistematic, cine ştie de unde.
Să laşi noaptea să se holbeze
Curioasă,
Când spiritul tău, unduind, pe Shiva
În dans îl întrece
În odaie acum, singur cu lumea
(Sau lumea, por cu por, mă inundă) –
Echilibru sever când mă pot contempla
Din afară
Ocrotit de repere statornice.
Numai de mine mă tem
Că aş putea să-mi judec prezenţa
Un lux inutil.

Sub norul solemn

Amintirile cresc ca neghina şi nu
Le mai număr.
Pe cine aştepţi sub norul solemn?
O colină pe care am urcat o singură
Dată
Ademenind mereu alţi entuziaşti…
Miresme rapace scormonesc
subconştientul –
Oraşul ezită
Când străzile lui îl reneagă treptat.
Rom de Jamaica de culoarea
Ochilor tăi
Şinele paralele se-ntâlnesc la infinit
(Deşi Eugen BUNARU e de altă părere)
Călătoresc printre voi de o mie de ani
Şi nu ne cunoaştem.

Destine
Uit pentru o clipă că moartea există
Şi râd cu voi la un pahar cu vin.
Posac e orice amurg dar ce vină am eu?
Tristeţea e râul pe care-l forţează înot fiecare.
Cei care-ajung întâi
Înjgheabă un cap de pod
Să treacă şi ceilalţi.
Tragem pe rând câte-un fum din aceeaşi ţigară.
Adânc se-mbrăţişează destinele noastre
Ca soldaţii la sfârşitul unui război.
MANDICS GYÖRGY
Născut în 1943 la Timişoara.
A publicat 13 volume: versuri, proză, cărţi SF, dintre care amintim:
Gyonyorű gyokerek/Rădăcini minunate, Editura pentru Literatură, 1968; A
megtalalt anyafold/Pământul matern regăsit, Editura Kriterion, 1976;
Harmad jatek/ Joc terţ, Editura Facla, 1977; A rejtelyes irasok
konyve/Cartea scrierilor misterioase, Editura Albatros, 1981; Temesvari
Golgota/Golgota Timişoarei. Romanul revoluţiei din Timişoara, Editura
Inter-art Puski, Szepirodalmi 1991, Budapest; Enciclopedia fiinţelor
extraterestre. Humanoizi şi Pseudohumanoizi, Editura Ivan Krasko, 1996;
Enciclopedia fiinţelor extraterestre, vol. II, Zooizi şi Bioizi, Editura Aldo
Press, 1998.

„(...) M.G. a propus o lirică meditativă, de factură avangardistă,

ermetică ...”
Janos Szekernyes
Fisuri
Pământul s-a născut în zodia
Taurului (la ora două după
miezul nopţii)
Innokentii
Priveam. Un cer ca în atlasul
lui Mercator. – Mă tem
că nu prea ducem lipsă
de sistem.
Faţă de masă, jos,
pământiu-ntins. Cuţite,
pahare, farfurii.
Cine a spus: „Ucide!”?
***
Râpi, leşinate tobogane
captează în focare mâzgă.
E cosinus o funcţie pară;
sinus o labă e, de gâscă.
Conştiinţă fisurată – oarbă
oglindă-patinoar.
Unde şi-o fi ţinut Van Gogh
bricele,-n Arles?
***
Cu tunet insonor se cască
un şifonier. în mitra sa
nu-i nimeni. – Domnu’ Freud, nu mă fixa!
Pe ochi de telescop lunar
mai pune secretarul fum.
Eu hohotesc, – luciul speranţei
orbindu-mă, acum.
***
Culoaru-nchis era,-mi ziceam
ca într-un fel de freamăt,
pe-acest arhaic astru
în starea lui de geamăt.
Antilumină să fi fost?
La jocu-i n-am luat parte, însă
capul lui Ioan, în sânge, zace
pe o tipsie-ntinsă.
***
Un electronic vânt detună-n
tunelul-filament.
Munţi, într-un tub spiral; câini, în lament.
Ciudat! Neantu-n vuiet, – când
a sângerat, nici nu-ţi dai seama.
Şi precât ordinea-i de strictă e şi teama.
Traducere de Şerban Foarţă & Ildiko Gabos

Mărul copilăriei
Fagure Dur Albastru Ciot Brutar Lună Trotuar Tărâţe Gaie Tort Galben
Măcieş
Bombar Pană vânt Pată de cupru Sfoară Os Cărţi de joc Ceas Fir de mac
Zori Lapte de pasăre Păducea cântec Mierlă Turlă Fulg Iarbă în fundul
grădinii, undeva în odaia de pasăre a visului, undeva dincolo de cuvinte
am dat de mărul închis într-un sâmbure
Rădăcinile sale fâlfâitoare atingeau cerul precum trupurile zmeilor atârnau
fluturând mustăţile alburii ale nenumăratelor fire mărunte de rădăcină
Pe când coroana-i stufoasă era, dimpotrivă, îngropată-n pământ!
Florile sale călătoreau adânc în noaptea ţăranii şi de-acolo foşneau şi de-
acolo
rosteau: nu te teme de-acolo trimiteau vorbă sus cu foşnetul încrezător al
frunzelor
în noapte – de-acolo râdeau de-acolo înmiresmau încât fremăta iarba
precum
spuma de stele! Şi fructele sale doar acolo se pârguiau creşteau sub
scoarţă – unde gura
nu le-ajungea: foamea n-o simţeam totuşi niciunul din noi căci nu actul
consumării
cărnii suplineşte lipsa ci propria ei prezenţă
Traducere de Tudor Balteş
IVO MUNCIAN
Născut în 1943 la Variaş.
A publicat peste 60 de cărţi de poezie, proză, eseuri, monografii, versuri
pentru copii, dintre care amintim: Orizonturile imaginaţiei/Vidici maste,
poezii, Editura pentru Literatură, 1966; Mărturisiri/Ispovesti, poezii, Editura
Kriterion, 1971; O noapte de nesomn/Besana noc, microroman, Editura
Kriterion, 1977, Inelul zilei/Vidokrug, proză scurtă, Editura Kriterion, 1984;
Ochiul rotund, poezii, Biblioteca „Branko Radicevici”, 2011.
„Ivo Muncian realizează mai ales o poezie a cotidianului frust, o poezie a
străzii, a comuniunii cu ceilalţi, poemele lui având mereu vibraţia
imediatului, a unui dialog cu lumea, cu viaţa diurnă, cu semenii.”
Ion Arieşanu

În noaptea aceasta te voi visa

În noaptea aceasta te voi visa: de mult îmi doresc să fiu fără griji,
Nicicând n-am fost adeptul tachinărilor,
Nu-mi place să-mi var nasul unde nu-mi fierbe oala,
Mă încred în surprize plăcute.
În noaptea aceasta te voi visa: n-o să-mi interzici bucuria asta măruntă,
Se-arată o zi propice luxului, voi dispune, îmi pare, de liniştea necesară,
Cred că se poate face schimb de sentimente.
În noaptea aceasta te voi visa: îmi voi popula sufletul cu minuni,
Mirodeniile lumii îmi vor aparţine, zarea violetă mă va adăposti,
Cu Dumnezeu însuşi voi sta la taifas.
În noaptea aceasta te voi visa: am meritat să fiu acceptat de cei naivi,
Am dovedit că sunt un încurcă-lume sadea,
Cred că îmi pot permite o excursie în împărăția inocenţei.
În noaptea aceasta te voi visa.

Poezia şi garda sa de corp

Din pură întâmplare
Una dintre poeziile mele făcu carieră frumoasă.
Ieşea, însă, ca şi pană atunci, doar că avea grijă ce mină să-şi tragă,
Când să zâmbească, pe cine şi când va saluta ori nu.
Se tot năşteau şi mureau zilele, se schimbau obiceiurile, precum e în viaţă.
Cariera poeziei mele păli într-atâta că se contopi cu niscaiva nimicuri.

Atunci îşi aduse aminte de mine şi redevenirăm prieteni.

Doar că i-am reproşat că de pe piedestalul ei de starletă
Nu m-a angajat nici ca secretar nici în garda sa de corp.
Pe uşa din dos
Stăteau livizi în spatele ecranului.
Din sală răzbăteau ovaţiile,
Fluierăturile şi aplauzele.
Luminile se stingeau, lumea dădea să plece.
Primarul
(trecând sub arcul de triumf de flori)
Invita la chermeză
Pe oficialii, sponsorii, oamenii de afaceri,
Pe secretarele tuturor culorilor politice.
Chiar şi pe câte o amantă mai importantă.
În spatele ecranului scenaristul, regizorul
Şi ambii interpreţi ai rolurilor principale
Își deschid câte o bere şi o beau cu sete.
Apoi, aprinzându-și câte o ţigară ieftină,
Ies glorioşi
Pe uşa din dos a cinematografului.

O paralelă incomodă
Ne vedem aproape zilnic (drumurile ni se intersectează)
Şi ne salutăm adesea din priviri
Tăcând despre sentimente. Ea e mereu aceeaşi:
Traversează nonşalant ecourile nopţii
(ştiu că nu-i plac oamenii matinali)
Cu părul mereu răvăşit calculat.
Se întâmplă să fim în acelaşi restaurant
Ea asaltată de admiratori
Face pe nemulţumita
(şi îi stă bine, recunosc)
Iar eu stau la taifas cu paharul gol
Despre timpuri demult apuse.
Dar ştiu că avem ceva comun:
Ea voalul de rouă pe inimă
Şi încăpățânarea să răzbată
Eu – speranţa că nu e prea târziu
Şi sentimentul fals că nu m-am răscopt.
Cameleonul
Zori de zi. El se scoală roşu pal.
În orele dimineţii la TV: S-a făcut portocaliu.
Prânzul şi l-a luat cu un campion la schi
Şi a devenit albastru.
În verdele ecologic s-a transformat
La lansarea unei cărţi
Despre poluarea pâraielor.
În amurg a devenit violet,
Iar la recepţie
A încurcat toate nuanţele posibile.
Când se pregătea de culcare
L-au înștiințat
Că e în lada de gunoi a istoriei.

O despărţire banală
Drum bun, tinereţe!
Îmi pare rău că ne despărţim,
Dar parcă s-a dus vremea nebuniilor
Şi suntem, iată, la răscrucea vânturilor
Neputincioşi să mai apelăm la vreun truc
Şi alte sincerităţi au nevoie de candorile tale.
Drum bun, tinereţe!
Îţi voi purta o amintire frumoasă
Cu idile naive şi inocenţă arzândă,
Dar cărările nu ne mai suportă paşii
Soarele parcă ne-a întors spatele
Şi altceva invocă de acum prezenţa ta.
Drum bun, tinereţe!
Mă iartă că nu mi-am stors toate himerele,
Dar simt că mi se tocesc acele timpului,
Că mi s-au cuibărit îndoielile în tâmple
Şi nici timpul nu mai suportă amiciţia noastră.
Drum bun, tinereţe!

Curiozitate
Vedeţi, scrie clar
În paşaportul meu
Şi cine sunt şi de unde vin,
Toate se pot citi în amprente,
Totul apare pe ecranul calculatorului:
Şi că am avut pojar
Şi tuse măgărească
Şi că am fost răcit de două ori
Şi că sunt soţ, tată şi bunic.
Nu alertaţi poliţia,
Le-oi recunoaşte pe toate.
Am încercat să ucid plictiseala,
Am spart bugetul casei pe vreo zece ani
Să ajung la voi.
Nu vă impacientaţi,
Nu-mi trebuie nici hot-dog, nici hamburger, nici cheesburger,
Am în traistă slănină şi ceapă şi un boţ de brânză –
Mi-or ajunge pentru dejun, şi prânz, şi cină.
Vreau numai să aflu ce culoare au visele
Pe la voi ca să nu mor prost.
Alternativă
Poate că toate puteau fi altfel,
Cum ar fi să se ivească zorile în crucea nopţii
Populată de nălucile dintr-o lume necunoscută
De unde au şi venit anume
Să ne încurajeze paşii, să ne avertizeze
Că şi dincolo sunt răscruci cu duiumul.
Poate că toate puteau fi altfel,
Cum ar fi ca ziua să jefuiască bezna
Prin care se perindă dezamăgirile
Amenințând că trebuie cheltuită toată roua
Şi fruntea, cu ţeastă cu tot, pentru a evita recifele.
Poate că toate puteau fi altfel,
Cum ar fi ca amurgul să stea cu fundul în sus
Dându-se drept dăinuirea orizontului
De la care toate încep cu Arca lui Noe
În care visele halucinante dau să muşte
Contururile speranţelor adormite.
Aurel Turcuş
Născut în 1943, Ucuriş, jud.Bihor -m. 2012. Poet, prozator, ziarist.
A publicat 7 volume de poezie, dintre care amintim: Umbra râului,
Editura Facla, 1972, Anacharsis, poezie, Editura Excelsior Art, 2008; 3
volume de proză; Împotrivirea lui Făt-Frumos, Editura Facla, 1987;
Tărâmul nălucirii, proză, Editura Excelsior Art, 2003. Intrarea în
poveste, proză pentru copii, Editura Facla, 1985.

“În timp ce poezia lui Aurel Turcuş este egală valoric cu sine, dar
diferenţiată problematic de la perspectiva adâncă a orizontului mitic şi a
zariştei cosmice din primele volume, la profunzimea meditaţiei existenţiale
din cele recente, la dialogul înfiorat şi tensionat de necunoscutul marelui
mister.”
Alexandru Ruja

JOC DE RÂU
Apei mă-nchin, înconjurat de prunc.
Peste râu, inima mi se preface-n punte.
Sub umbra sufletului mă ascund,
cu firul apei înnodat pe frunte.

Strig malurilor să mă caute sub apă.

De sălcii ţărmurile sunt legate
şi cu privirea de pământ, mioapă,
vor fi mereu de mine depărtate –

Chem peştii dimprejur şi nu m-aud,

să vină, ca în solzi să mă-nvelească.
Îmi albăstreşte apa trupul nud
cu-o togă grea, fluidă şi zeiască.

Cresc ploile în aburii din munţi.

Se-ngrămădesc furtuni, peste-ascunzişul meu.
Cu glas de fulger, norule, m-anunţi

c-o să mă sorbi curând în curcubeu.

PARTEA FĂRĂ SOARE-A PLANETEI

Anacharsis vede
că luntrea lui Charon
priponită-n Golf
e-aproape putredă
uitată de stăpânul
care s-a lepădat
de slujba lui de barcagiu
împlinită de-o veşnicie
Sufletele aşteaptă
pe malul Stixului
ca intr-un lagăr de emigrare
sub care se-nclină Planeta
ajungând în partea Lumii
lipsită de soare

Umbra acvilei

Se pare ca a ajuns funia la ţăruş

presimţea Anacharsis

Parcă era ţintuit de-un stâlp de pomenire sub aripile-acvilei funerare ce-şi
lăsa umbra
peste el tot mai grea mai neagră mai mare

***

ÎI ademenea şi pe Anacharsis gustul unui măr

copt auriu în ispita de a cunoaşte mereu ceea ce bărbatului mândru
sărmanul nu i se cade să ştie

Pe limba lui gustul tăinuitului măr cu aromă agresivă lua chip înmiresmat
de Femeie: Elena din Troia şi rând pe rând Elenele din toate cetăţile
pustiite de lupte şi foc

Dorinţa lui se pârguia belicoasă

Viaţa peticindu-se

Rareori Ziua Bună se cunoaşte de dimineaţă

Te trezeşti în zori cu viaţa cârpocită de griji
Zi de zi peticeala-ntinzându-se iese tot mai mult la vedere

şi astăzi visător Anacharsis udă grădina vecinului şi desigur uită

să-şi păstreze-n găleată măcar câţiva stropi de sudoare
pentru stratul său însetat ofilitul.
HANS DAMA
Născut în 1944 la Sânnicolau Mare, jud. Timiş.
A publicat 7 volume de versuri, dintre care amintim: Schritte/Paşi, Viena
(Ediţia 1, 1980; Ediţia a 2-a, 1990); Vereinsamtes Echo/Ecouri răzleţe, Cluj-
Napoca, 2002; Zeitspanne/Răstimp, Viena, 2008; un roman: Unterwegs/Pe
drumuri, Cluj /Klausenburg, 2003, Launen des Schicksals / Capriciile
destinului. Wien, 2007, Im Schatten der Zeit / In umbra timpului. Wien,
2011.
„(...) Aş scrie că literatura lui Hans Dama, dramatică şi sarcastică, energic
contestatară şi blând evocativă, e guvernată de nostalgie.”
Cornel Ungureanu
Sfârşit de zi
Vânturi răscolitoare
alungă valuri de nori trandafirii
pe deasupra ferestrelor mele şi-apasă
pe geamuri din lanţuri de coline
ale apropiatei Păduri Vieneze
înspre castelul Wilhelminenberg.
Îmi îngădui – după o zi de lucru plină –
să-mi las privirea
pe culmea-nsingurată biciuită de vânt.
Răcoarea se-adapă din sfârşitul de zi;
prin acoperişul de frunze de-argint
al măslinului temător pentru fructele sale
ţopăie rătăcite cascade de vânt...

Tu vegetezi
Dărâmat,
amăgit de aspecte exterioare
şi de fraze sfrijite.
Neclare şi timide,
gândurile – latente
în realitate – se trezesc
în consolarea forţată
a unei supravieţuiri futuriste.

„Prostituţie“
Ne cer să ne prostituăm la vot,
ne obligă apoi să ne prostituăm la impozite,
ne fericesc cu prostituarea la taxe
şi ne cântă aria democraţiei
prin autostabilirea propriilor salarii,
prin îmbibarea-n grăsime a propriilor diurne,
prin neruşinata proliferare a propriilor favoruri,
practică imbecilizarea poporului şi
trâmbițează democraţia...
mulţimea să-i pupe undeva...
un fel de-a-njura democratic.

Biciuite de vânt
şi scuturate de ploi
se sperie cetini.
Tentaculele vântului palpează
în transă ţopăind
visele sumbre.
Aşteptări schimbate-n spirit
se-agaţă de arborii goi.
Biciuite de vânt, scuturate de ploi
se sperie cetini;
brusc, oarecum nemijlocit,
din viori dezacordate răsună
melodiile viitorului surâzând;
prin ceas de seară târziu, picuri, infimii,
temerar din aurul viitorului se scurg
fecundând sărăcăciosul amurg
cu scânteia speranţei:
viaţă-n ciuda-ntunecimii...

Exodul
Ne-am dat bătuţi şi-am părăsit,
vânduţi de un tiran, străbuna Ţară
sperând – că-i de găsit de lucru, vreun ban
cinstit acolo-afară.
Tulburări în grupuri comunale –
cu trudă închegate an de an.
Împrăştiaţi în patru zări,
în linişte şi-agale, câteodată mistuiţi
de un alean de a rămâne-n Ţară,
pentru care-odinioară
pus-am umărul şi noi să fie roditoare;
altfel însă, mai apoi, porni din nou,
pân’ s-a sfârşit, această fugă mare.
Ţara-nstrăinată a unor dezrădăcinaţi,
a unei foste înfloriri mai e de noi legată
prin ruinele din suflet
dăinuind de-a pururi: palidele amintiri.

Provocare
Liniştea şlefuieşte mediul. Aşteptare pe furiş...
Împodobite cu speranţe, gândurile dau buzna
şi sorb cotidianul din căuşe de plastic.
Spiritul oscilează şi răscoleşte lucruri conservate.
Gândirea este ascuţită, iar gândirea ascuţită
te-ajută şi pe tine. Nu trebuie decât S Ă G Â N D E Ş T I!

Democraţie?
Abia când alegătorii asemenea mandataţilor lor
şi-ar putea stabili e i î n ş i ş i
p r o p r i i l e salarii, onorare şi diurne,

am avea adevărata democraţie;

tot restul nu-i decât o farsă a autoservirii.

Ei
În democraţiile populare:
Trebuia să taci, iar ei făceau ce voiau...
În democraţiile aparente: Ai voie să vorbeşti,
iar ei debitează totuşi ce vor;
structuri diferite, dar setea de putere –
aici, ca şi acolo – a rămas.

Dimineaţă de mai la Vinga

Picotind se ating cerul şi câmpia în sângeriul sărut al zorilor...
Peste câmpia pospăită de rouă covrigul lunii mângâie
biserica din Vinga cu turlele-i gemene.
Din sate străjuite de lumină răsar cucernice şosele printre duzi;
grăbesc să-ntâmpine dimineaţa: infinite şi mute.

Jar şi scrum
Cotidianul, măcinându-ne, lasă brazde adânci,
face ameninţările s-aducă iar în circulaţie spiritul.
Prea lucid se comportă zorile,
iar amurgul, lipsit de poezie, se holbează prin coif.
Teama care ne locuieşte nu-şi mai ascunde chipul.
Stăm în faţa focurilor şi refuzăm să le stingem.
Jarul şi scrumul – ei ne-atrag, ei ne despoaie şi-n curând ne jupoaie.
Traducere de Simion Dănilă
EUGEN BUNARU
Născut în 1945 la Timişoara. Poet, publicist. Membru al USR. Îndrumător al
cenaclului ,,Pavel Dan’’ al Casei Studenţilor din Timişoara. A publicat:
Alegerea surâsului, Editura Litera, 1981; Datorii nocturne, Editura Litera,
1985; Fragment de tăcere, Editura de Vest, 1991; Ochiul postum, Editura
Marineasa, 1994; Travestire în transparenţa unei zile, Editura Marineasa,
1996; Nobleţea din aer, Editura Marineasa, 1999; Tinereţea unei umbre,
Editura Mirton, 2003; Fragmente de tăcere Opera OMNIA, Editura Tipo
Moldova, 2011 (antologie de autor). Inclus în mai multe antologii şi tradus
în limbile maghiară, germană, sârbă, engleză, franceză.
,,(…) fiorul liric se naşte din întâlnirea dintre biografie şi text, între
avatarul gestului cotidian şi restaurarea sa de către memoria textuală,
capricioasă şi evanescentă (…). Poezia lui Eugen Bunaru mizează, mai
înainte de toate, pe redescoperirea banalului, pe hermeneutica lirică a
lucrurilor anonime, dedesubtul cărora se presimte hierofania, fiorul
absolutului. Eugen Bunaru e, cum spune Marin Mincu, un poet ce trebuie
redescoperit.”
Iulian Boldea

Oraşul sub clopot

E sâmbătă după-masă şi (pare nefiresc la ora asta în iunie)
am chiar senzaţia unui oraş peste care pluteşte un clopot verzui
in timp ce mă las furat de picotirea unei femei care vinde flori
cu sânii enormi potopiţi pe tejghea. E aproape noapte sau rece
in piaţa pustie pe al cărei pavaj aleargă cu sunetul lor delicat
şi secret primele frunze ale toamnei şi un câine numai piele şi oase
împinge cu botul tandru o aromă străvezie de carne. Mă strecor
pe străduţe arhaice şi cochete înviate de razele scăpătând
printre norii a căror încâlcire erotică e în cele din urmă spulberată
de penetrarea severă şi fermă a soarelui. în curând mă mai ajung
doar ţipetele copiilor din cartier masacrându-se undeva departe
in orgia jocului şi mireasma – ca dintr-o psaltire deschisă – a teilor
ce fac o surpriză plăcută şoferilor apatici aici la intrarea în municipiu.
Ipoteze privind un album de familie
Pe Unchiul Sever nici nu l-am cunoscut în realitate; el plecase
in război pană nici nu venisem eu pe lumea asta. Îl ştiam însă
din câteva fotografii scorojite: un tip zvelt şi brunet cu o mustăcioară
focoasă ce nu reuşea să-i ascundă cu totul copilăria; la drept vorbind,
mă cam tulburau ochii aceia frumoşi sau predestinaţi, de care nici nu
avuseseră timp
fetişcanele să se îndrăgostească. Mama mea (adică sora
lui) îmi povestea cum stătea el rezemat (de vreo amintire?) pe scara
trenului in
dimineaţa când l-au condus cu toţii să plece la război. Ei îl priveau năuciţi
sau goi, pe
152
dinăuntru, şi nu ştiau ce să-i spună, adică să aibă curaj
şi că iarăşi se va întoarce şi că va fi bine sau ceva în genu’ ăsta. Iar el
la rândul lui tăcea sub boneta care-i venea de minune (povestea mama)
şi privea fix - el – undeva, aiurea, peste capetele lor bălăbănindu-se
ca nişte jalnice pendule în aerul ce mirosea reavăn – a primăvară –
şi mutrele lor ciufulite de vântul ghiduş erau desigur din ce în ce mai
ridicole. Apoi trenul a scârțâit din toate încheieturile iar şinele (asta îmi
povestea
bunica plângând fără lacrimi) au trosnit groaznic. Se pare că
atunci unchiul meu ar fi zis ceva, oricum buzele lui s-au mişcat, dar
ţipetele încâlcite
de pe peron şi fumul şi huruitul oribil al trenului au acoperit totul.
Cu mult mai târziu, (războiul se aşternuse în manualele de istorie, bunicul
se stinsese tresărind la fiecare zbârnâit de sonerie), aşadar cu mult mai
târziu, noi, ceştilalţi, am înţeles, răsfoind albumul familiei, că acelea au
fost ultimele
cuvinte – pe scara trenului – ale unchiului Sever. Nimeni însă
nu le-a putut reconstitui. S-au emis doar vagi presupuneri: va fi zis patrie,
va fi zis doar mamă. Poate a strigat ceva, în el însuși, ca într-un hău.
Răsuflarea din icoană
Şi iarăşi mă întorc în stânga şi în dreapta pe unde
mă tot ispitesc paşii. E o foşgăială mută şi ninsă
de gesturi şi chipuri de zile şi nopţi cărora
nu le mai dau de capăt cărora nu le mai zăresc
decât fumul atotmilostiv suind direct din copilărie
la fel ca dintr-un morman de gunoi şi cate-un pom
încărunțit peste noapte de prima lui floare mă lasă
de izbelişte ca în faţa unei instanţe atoateneiertătoare.
Abia iarăşi îmi adun ochii abia iarăşi îmi adun capul
pe umeri cu pieptănătura lui tacticoasă şi milenară:
iarăşi eu însumi împovărat de cel fără de mine însumi
împovărat de o icoană din care rânjește zidul, din care
îmi aud răsuflarea – a unei sleite paiaţe – gâfâindă
şi lacomă.
***
Am plecat pe câmp să mănânc flori de salcâm
Eram mai degrabă degustătorul unei clipe
abolind în secret timpul. Preferam întoarcerea
de-a lungul căii ferate. Soldaţi tolăniţi în urzici
(se lucra intens la întărirea terasamentului)
azvârleau măscări după cate-o femeie zorită
Am intrat pe strada hamlet ce dă în strada suceava
(un fel de cruce a străzilor). Se scămoşeau plopii
potopire de iederă. Am avut surpriza să dau de cadavrul
153
unei vrăbii (mă zdrobea ascuns cuvântul copilărie)
Era o zi lichidă se putea pescui cu ochiul liber:
gladiole ofilite în tomberoane un cocoş iubind
o găină în amiaza subţire ca un fir de păianjen
o pară stoarsă de albine inundând cartierul
şi tu adică eu răsturnat – în prima tinereţe –
intre genunchii oacheşi ai unei cofetărese
intr-o poiană pe morminte uitate
deasupra unei staţiuni balneoclimaterice
Peisaj în devenire
Foaia albă ca un crematoriu
Ca printr-un decolteu vulgar se lasă
moartea tânjită
Altă mască peste aceeaşi rană
Tu veşnico te sinucizi lent
in aceeaşi mireasmă
de tei de mărar de castraveţi
de lapte înmormântat
în sfârcuri de mamă.
***
Toată noaptea
ai gemut şi ai cântat
sub mine
ca o vioară Stradivarius
Am plecat în zori
cu primul tren
din care priveam răsăritul
ca un măcel medieval
împroșcând zidurile şi turnurile
acelei cetăţi blestemate
in care tu ai rămas tânără şi fără sens
scriind poeme
cu sânii ca lupii şi sexul
in flăcări
ca steaua polară
154
Punct ochit
Mi-am depus candidatura (târziu dar adevărat)
la un sărut inefabil. Flori roşii în vază ochelarii
de soare pe raft un peisaj (cu dedicaţie) de la
Murivale. Poeziile mele în stânga şi în dreapta
gata împănate. Păianjenul casei. Oricum lipseşte
bila cea mare şi dicţionarul de rime nu mai are
nicio căutare. Prin perete câinele vecinei latră
- aproape jeleşte – la lună şi la soare. Ai putea şi tu
confirma: tremură intre noi o distanţă clar-văzătoare.
Aşteptare
Alarma din parcare trezea toţi morţii din cartier.
Am rămas ore în şir pe balcon să ascult greierii
să aştept ora nelămurită când încet-încet
- aproape că auzi - se luminează de ziuă.
Aveam un şiş în mană cu care plănuisem
să spintec tot întunericul ce (încă) tremura
ca o mireasă în aşternutul nunţii sale.
Când m-am întors în cameră mă aşteptau
la o masă îmbelșugată cu lumânări
şi pahare înalte toţi morţii familiei.
I-am învăluit îndelung cu privirea
ca să le desluşesc gândurile ca să le ghicesc
chipurile. Când au plecat am văzut
pur şi simplu aerul dimineţii intrându-mi în piept
ca un cuţit alb şi prelung azvârlit de aproape.
Şi chipurile lor încă dansau chicoteau jur împrejur
in lumină inexistente şi calde.
Arta plecării
Poate ar fi timpul să închid în urmă poarta
cat mai discret s-o iau din loc chiar acuma
când tună şi fulgeră şi afară-i potop
Poate ar fi timpul să-mi azvârlu o geacă
pe umeri să-mi înfund o glugă pe craniu
să aprind o ţigară să trag cu sete înţeleaptă
ultimele fumuri halucinante în piept
şi s-o iau la picior bărbăteşte să traversez
ţări şi oraşe să planez peste vârfuri stâncoase
să arunc peste bord şi straie şi alimente
şi ultimelor bancnote în cer să le dau foc
cu ochii cât ceapa să hohotesc la flăcările
lor demente
Poate ar fi timpul s-o iau hoţeşte din loc
să fiu deja departe făr-a mai face semne
cu mâna ori cuiva cu vreo carte
de-aici unde-i lumina una cu țărâna
Nicolae Sârbu

Născut în 1945, la Ohaba-Forgaci, jud. Timiş. Poet, publicist. A publicat:

Aurul din aripi, reportaje, Editura Facla, 1986; Cochetăria cu fulgerul,
versuri, Editura Timpul, 1995; Şantier în creier, poeme, Editura Timpul,
1996; Neputinţa de-a închide cercul, Timişoara, Editura Marineasa,
1999; Provinciile cerului,, Editura Timpul, 2000; De o sută de ori
Banat. Patima şi pătimirile unui publicist în pustie, publicistică,
Deva, Editura Călăuza, 2003; N-am operă, Editura Signum, 2004;
Cămila din Bucegi. Veghind la căpătâiul cărţii, Editura Marineasa,
2006; Şi veţi trece prin vama cu fluturi, reportaje, Editura Limes,
2007; Pumnul pe i, antologie de poezie, Editura Palimpsest, 2007.

„Nicolae Sârbu găseşte nota justă, echilibrul între o anume gravitate a

spiritului incomodat de realitatea imediată, care-şi caută supape
eliberatoare în zona vivacităţii ironic-ludice. Găsesc, în aceste mici
autopedepsiri jucate, tocmai acel procent de emoţie delicată, fragilă, dar
încrezătoare în puterile ei, certificând existenţa poeziei autentice...
Ion
Pop

UN CU-CU ÎN ISTORIE
Strigam frenetic în misterul hrubei
cu-cu, cu-cu, de răsuna iadul,
eram pierdut şi nu mă căutau.
Nu învăţasem încă jocul parşiv
seducător până la sânge
de-a v-aţi ascunselea cu istoria,
nici nu simţeam cum pe tăcute
dispăreau prin păduri în jocul acela
înfundat în muşchi cărămiziu,
prin gropi comune şi puşcării
cei ştampilaţi în frunte duşmanii
poporului, atât de bine ascunşi.
Nu ştiam jocul, nu-i căutam pe ei,
pe noi ne căutam de purici şi cucuie.

Nu ştiam de ce mereu mă legau

la ochi fără zăbranic de mătase,
mă legau la mâini fără cătuşe,
o veselie de vântoase în chiot:
cu-cu, cu-cu, sunt aici, nu eram.
Şi parcă nici nu mai respiram
să nu-mi trădez prezenţa,
cum stăteam bine ascuns învelit
în ziare bune-a te feri de degerătură,
dacă-ţi oblojeşti piciorul cu dichis, cu ziare în ieftine opinci de gumă,
de simţeai reumatismul în ele mai viu decât un şoricel în izmene.

Mă căutam ascuns discret de cucuie şi deodată, când părea că picotesc

în iureşul subtil nebun al jocului cu-cu, cu-cu, sunt aici, nu eram.
Nici n-aducea primăvara cucul mincinos,
prea recea glie putrezea sămânţa. Şi eu mucezeam în lumină,
învelit, ascuns, îngropat în ziare. Simţeam cum pe degete, pe ochi
ne creştea fin mucegaiul ca pe pâine, dar nu se făcea din el penicilină
pentru scheletele de la Aiud şi Canal.

Numai straturi groase de cerneală pe sufletul gata să uite jocul

şi cheia literelor surde şi oarbe în vraf acoperind retina jocului
nostru tot mai pierdut şi sângeros de-a v-aţi ascunselea cu istoria
ce ne uita numele şi chipul jocului. Putrezeam la vedere şi nu mă vedeau,
nu mă vedeam în jocul ne-nţeles cu-cu, cu-cu, strigam şi nu mă căutam
eu însumi, când prin pâlnii de ziare mă chemau la ordin şi nu mă căutam
de frica şi fiorii jocului. Osana, Osana, în travesti din altarul de plumb.
De sub vraful de cerneluri şi ziare primăvara părea să nu mai vină,
geaba strigam cu-cu, cu-cu în birouri din ce în ce mai cifrat, salcia
înflorea numai ca bumerang răstignit pe crucea de ziare.
Până ce cu-cu, cu-cu acela straniu, de după colţul unui gang
se transformă din joc în zbang.

RÂUL, RAMUL, RĂSTIGNIRE

Nu vântul, nu vântul, dar cine-ntoarce atunci filele când caut în psaltire
şi scot întrebările, mai dureroase decât extracţiile dentare,
la îngerul trimis peste noapte la cele mai înjositoare munci.

Mai pot fi oare, mă întreb, vehicol potrivit pentru viscol, mai este şi astăzi viscolul
cel mai potrivit vehicul pentru cel fugit din psaltire ? Pe râu în jos, mai sus de Fire,
unde tot mai visezi râul, ramul, răstignire, dai mâna cu vârcolacul de aur
pe traseul cu traseiste naţionale. (Eram la marginea Caenului,
aduşi anume să vedem acele rulote făcând cu ochiul discret, în camuflaj legănat
de amazoanele noastre naţionale, în avangardă când amorul
e doar zgardă, doar o zgardă).

Parcă s-ar şterge lumea la ochi cu-nsângerate batiste şi vântul nu suflă, nu vrea
să mai întoarcă file în psaltire. Oricum şi oricât o întorci, fusul ca lacrima versată
pică
şi toarce naiva lacrimă română, monoton în neştire, când poporul acesta nu mai ştie
a se căuta în psaltire. Dar cine, vreau să ştiu cine mişcă astăzi mai presus de Fire
râul, ramul, răstignire ?
Veronica Balaj
(născută în 1946 la Ivănești, jud. Vaslui. Poetă, prozatoare. A publicat 13
volume de versuri, dintre care amintim: Cu îngerul la arat, Editura Mirton,
1997, Podul soarelui; Ierusalim - Jerusalem, poezie, Editura Zur Ott,
Jerusalem, 2013, 16 volume (proză scurtă şi romane)
De regulă poemele se derulează pe o scenetă sau pe un micro-scenariu ori
fac salturi de la o secvență la alta, secvențe propuse cu aparentă
incongruență. Nucleele legate astfel pot fi de toate felurile, de la notații
stricte la reflecții, sau de la stări sublimate la gesturi imediate.
Al. Cistelecan
Rol principal într-un spectacol deocheat
Port o pălărie deocheată
cu panglici, fructe şi zurgălăi
în satul acesta aproape pustiu
casele sunt mici ferestrele cât ochiul
stâng; sunt invitată de onoare la târgul anual, izvorul
se vinde la bucată răsucit în sfoară
transparent–gălbuie un ochean prin care
lumea se vede anapoda şi veselă, trăsnită
o litră de bulion poţi pofti pe gratis
caprele fac larmă chemând înserarea
când merg la culcare; preţ de doi leuţi
costă aventura în bărcile de hârtie
pe care scrie acelaşi cuvânt luat de val
casa de vizavi e toată un verde
stăpânului mulţi îi zic nebun
el râde ca-ntr-un ritual învăţat pe de rost
împarte bănuţii din buzunare la toţi cei pe care
îi întâlneşte în cale şi poartă lipită
pe cămaşă fotografia lui
din vremea când fuma pipă;
orăcăitul broaştei rătăcite în ierburi
sună a litanie refuzată.

Spectacol pentru întărâtarea vremurilor

Măşti perfecte aşezate şi peste
simţăminte şi dinţi (poate înşelători poate surâzători)
ne dăm cu hinta spre răsărit sau apus
busola ne arată mereu semnul plus
eu şi ei şi-ncă eu şi încă alţii râdem cântăm...
încăierarea scamatorului poznaş
cu învăţătorul meu chiţibuşar,
nu-i deloc ameninţătoare
Tuşa Natalia poartă şorţ pestriţ
şi seamănă într-o doară, gazon tivit apoi
milimetric de-o maşină de cusut marca Singer rafinat, unchiul Lazăr
încrezător în minuni se sprijină în baston de lut
emite păreri de spectator vlăguit şi-şi potriveşte ceasornicul de buzunar,
exact la clipa când, lumea de-aiurea vădit falsă,
linguşitoare, trecătoare, se opreşte locului aplaudând,
perfidă, flecară, uluită, gata să se-nfrupte
din spectacolul pus la cale
doar pentru întărâtarea vremurilor.

Aventură făgăduită
În toiul nopţii de mai (alta decât cea ştiută)
piaţa mare a oraşului gemea
de tropotul cailor înfocaţi
gata de drum pentru oricine-şi dorea
o mare aventură; acoperişurile se ţuguiau din ce în ce,
a mirare flăcări mânuite de pricepuţi se răsuceau
aţâţătoare în simţurile umbrelor gură-cască,
zice-se c-ar fi sosit noaptea viselor cu tâlc striga poştaşul
dinspre vest totul va fi frumos
şi departele, aproape puteţi încăleca!
biciuiţi caii! hăţurile pot fi învârtite oricum distanţele micşorate
cât se vede cu ochiul, drumurile sunt fantaste
nu ezitaţi! porniţi!
întoarcerea-i altă himeră.

Cai, cu păsări pe creştet

…nu ştiu cum se face, dar domnul Naciu,
directorul şcolii primare (şi naşul meu de botez)
vine, tot vine cu trăsura şi caii dinspre stânga mea;
le porunceşte strunind potopul de copite
şi nechezat… Caii au pe creştet
păsări în loc de panglici sărbătoreşti
se răzvrătesc, smucesc foc scapără, nu alta,
întind hăţurile zilei înapoi,
cutreieră nu ştiu pe unde şi iarăşi
dinspre vale se pare
îl aduc pe domnul Naciu la porţile de abur ale şcolii
şi plouă şi ninge când plouă, noi, de la geam
îi facem semne cu vârsta fluturând-o cât o batistă
să nu ne-nspăimânte; nechezatul cailor
ne-njunghie auzul ar trebui să-nceapă ora de citire
(e vârsta) afară-i timpul gol-goluţ şi fuge rostogolind furtuna cu grindină
sau nu ? Dumnezeule ! domnul Naciu, aşteptat
se lasă purtat din margine, la mijloc
înainte, iarăşi înapoi, n-apucă să ne predea
lecţia despre începutul şi îmbătrânirea silabelor
iar grindina peste poartă ne-arată grădini mult prea albe şi reci
cu magice urme, departe.

Trudit, ochiul din medalie

Trudit, ochiul vremii, turnat în medalia
Meritul Militar Clasa I, a căpătat
chipul bunicului; adeseori, se încruntă
(la ce?) pare o oglindă înnegurată (jumătate de mustaţă
n-a mai apucat să-i albească)
printre literele numelui său,
(zăbrele din lumină) am văzut şi eu
un ostaş purtând în casca găurită
o creangă înverzită oprită din floare
o fi el? Chipul din medalie
mai şuguieşte uneori ordonând
lupte, marşuri, victorii galopante
prin partea de istorie încredinţată lui.
Ochiul din medalie, trudit,
se prelinge prin memoria mea
sau îl priveşte crunt pe Sfântul Gheorghe
aflat vizavi şi sfântul e gata să iasă din icoană
şi să se-avânte în luptă (războiul nu s-a terminat) vitejia lor
stă pavăză de apărare provizorie
între mine şi zilele săptămânii.

Baladă cu viori şi zăpadă

Andradei-Veronica
Prinţesă Andrada, dau ştire vouă, se zvântură-n câmpii zăpada
meşteră în danţ şi armonii, halucinant, într-o horă,
de fulgi şi astre, adună pufoase,
numele voastre Prinţesă,
prin albul zbuciumat, casa pare o moară
care macină ninsoare; în poartă, piticul
dichisit străjer cu părul vopsit stacojiu, adus niţel de spate,
uită parola, are vedenii şi se-mbată cu lapte
Prinţesă, luaţi aminte e vremea când se-nhaită lupii
bătrâna Abredeva îi numără prin ochean uitând rostul casei
şi cântă mereu despre un fost joc banal
când era elevă Abredeva
Prinţesă, e vremea!
Veniţi!
SABIN OPREANU
Născut în 1946 la Băile Herculane, jud. Caraş-Severin – m. 2010.
A publicat: Sunetul zăpezii, Editura Facla, 1977; O privire asupra râului,
Editura Cartea Românească, 1982; Amurg experimental, Editura Facla,
1983; Cine ştie mai multe poezii, Editura Facla, 1985; Poeme de râu,
Editura Eminescu, 1987; Poznaşe întâmplări cu un greiere albastru
(literatură pentru copii), Editura Facla, 1988; Identităţi provizorii (roman),
Editura Militară, 1992; Insula de pergament, Editura Marineasa, 1998,
Gimnastica nisipului, Editura Brumar, 2007.
„Într-o asemenea zonă de confluenţe, din care nu lipsea nici afişarea
conştiinţei convenţiei literare, cu o notă de înscenare autoironică (…)
discursul liric se situa pe un fel de muchie, basculând când spre zona de
insolit generator de autentică emoţie, când spre una controlată mai
degrabă de duhul ingeniozităţii paradoxal previzibile în rezultatele ei,
prizonieră adesea a propriilor mecanisme. De aici, impresia de
tulburătoare performanţă a întâlnirilor fortuite de sursa suprarealistă, ca şi
cea de artificiu combinatoriu în care plăcerea artefactului şi a dicţiunii
încântate de sine nu era întrecută de (necesara) relativizare prin ironie, iar
contrarierea aşteptărilor cititorului îşi trăda, de la un punct încolo,
caracterul lui programatic.”
Ion Pop
scrisoare prozaică
aici unde cerna roade cu îndârjire colosală masivul domogled
s-ar putea spune că viaţa e plictisitoare numai pietre
pretutindeni brazi stejari fagi ienuperi şi carpeni
ba ici-colo aluni turceşti ce să faci cu acestea?!
în acest veac atomizat tehnicizat miniaturizat artificalizat
(cum vreţi voi) pot declara că aici am biruit conflagraţiile
timpului nu tânjesc după smogul sforăitoarelor metropole
şi nici nu mă dau în vânt după redacţii şi edituri săpunite cu graţie
cu ce m-aleg din toate astea e de văzut din statisticile
şi anuarele poeticeşti prieteni literaţi trec din ce în ce
mai rar (bunul george o fi fericit acum poemele şi soarta
lui mă chinuie necontenit ne vom întâlni negreşit
cândva vom avea grijă) dar îmi cunosc petecul de reavăn
pământ bucuriile ieftine de poet provincial esenţial e să nu abdic
să nu consimt la oscilaţiile modei aş dori dragi prieteni să ne întâlnim la un
pahar
(o vom face odată lată nu mă-ndoiesc) curând vom scăpa de griji şi premii
onorifice
dar uite cum stăm acum faţă în faţă soarele ne loveşte cu silabe de lumină
şi gureşii canari eliberaţi din colivii coboară pe umerii noştri de zăpadă –
Impresii
Se-ntâmplă să locuiesc la marginea Râului (ăsta poate fi
un început bun) Să-mi placă vorbele puţine şi mirosul
de pământ curând răscolit întâmplări aşadar minuțios
pregătite (versuri ca mici amulete purtate-n extaz
de veveriţe) Impresii ale unui nou raport intre cuvinte
Se-ntâmplă să locuiesc la marginea Râului (mai firesc nici
că se poate) Ca un ţăran în faţa propriei neputinţe
(să mai dezlege munţii din încuietori să mai adape luna
cu puţină rouă să strângă iar din dinţi luând mereu totul de la început) –

Scăunelul de piatră
În mintea mea totul era limpede Poezia se înfățișa exact
la dimensiunile corespunzătoare (Unii mi-o arătau
frivolă şi despuiată Alţii încotoșmănată cu tot felul
de petice şi zorzoane scânteietoare)
În mintea mea totul era limpede Nu ştiu de unde răsărise
într-o caleaşcă de fum ruginit speranţa
Îmi aşezam conştiincios scăunelul de piatră şi aşteptam –

Visat de aprilie
Aprilie foşneşte prin ierburi albastre în râu se destramă mirosul de pin
şi fiece brad sfârșește-ntr-o mierlă de aur ci vipera sacră adulmecă fluturi
în scuarul extatic se-aprind lampioane colinele poartă sudoare de greieri
şi eu într-o barcă pescuită de noapte gândesc că mi-i sângele visat de
aprilie
şi trupul călcat în picioare de păsări –

Printre moviliţe radioactive

Şi dacă plec printre moviliţele acestea ucise de soare
e posibil să mă rătăcesc N-aş mai vedea frunza
mişcată de respiraţia ta Iar deodată vuietul nopţii
s-ar sparge într-un miliard de senzaţii
Culcă-te lângă mine Mirosul dulceag de uitare
să ne imprime în depozitele istorice aproape de ciudata archeopterix –

Încă o dată adio

Lui Gh. Azap
Tot aici sunt bineînțeles la marginea pădurii într-o
provincie acaparatoare Ca un brav discipol al viţei
de vie Printre vipere explozive şi păsări fumegânde
E hotărât nu se profilează nicio schimbare în plămânii mei
de smochinit ostaş rătăcit pe un deal La librărie e bine
mulţumesc de întrebare Am acolo un balot de sârmă
şi nu ştiu ce întrebuinţare să-i dau (Îl voi folosi cândva
negreşit Am câteva idei recuperatorii)
Tot aici sunt sănătos ca o macaroană uitată în magazie
(Câte vreascuri am aprins ca să întrețin o atmosferă jovială)
Ce naiba câte o ambulanţă sălăşluieşte în fiecare fir
de iarbă Sigur că o duc bine Aplaudă-mă pentru acest
exerciţiu epistolar Arborii mă salută cazon (Rădăcinile
în poziţie de retragere) în vizuini se joacă şah de performanţă
Ar fi mult mai simplu dacă m-aş ascunde într-un cuib
de rândunică (Pădurea e verde cu ciripit) încă o dată
prietene mulţumesc pentru aducere aminte Încă o dată adio –

Confesiunile Râului
Prietenii mei ascultă confesiunile Râului poemele elaborate în preajma
stăncuţei
şi-a cucului mereu tânguitor prietenii mei ascultă confesiunile Râului
fragilul zbor al inimii deasupra Muntelui visat
prietenii mei ascultă confesiunile Râului trupurile fluturilor de noapte
locuind un tărâm melancolic Prietenii mei ascultă confesiunile Râului
poezia salvată zi de zi de umilinţa celor arşi în flacăra ei incoruptibilă –

Sfârşit de poveste
Ar fi multe de spus în metropolă e cald şi bine Băieţii joacă
table între ei (Câștigătorul rămâne la masă) Sunt un fel de îngeri imprimaţi
pe casete
Acum ar trebui să spun ceva cu vocea prietenului meu G. Suru
care a încremenit într-un orăşel bănăţean (Cât de mult
ne căutam în poeme şi câtă cenuşă acolo Pe aripile noastre neantul aşeza
o brumă celestă)
Dar plouă mărunt (Pisica mi se tolăneşte la picioare) Ca în
copilărie sunt pe cale să realizez o erupţie care să arunce
în aer această pagină albă –

leoaica de pluş
provincie jupuită de molii m-ai risipit
între coapsele vântului provincie înlemnită
în căscatul unei leoaice de pluş –

Nărăvaşul poştalion
Dar unde se duce versul meu zămislit de acest secol nervos
ca mustăcioara de adolescent adulmecând subţioara
tinerei femei de la marginea învolburatului râu?
Dar unde se duce şi câte aripe trebuie să-i mai arunc
ca să mă transporte dincolo de liziera pădurii? Dar unde se duce puiul ăsta
de şarpe pe care l-am adăpostit la sân ca pe propriul meu fiu? Dar unde se
duce versul meu atât de grăbit ca un poştalion din secolul optşpe încât
dacă încerc să mă opun galopului
nărăvaşilor cai trec peste mine şi netulburaţi mă calcă în picioare?
IOAN ARDELEANU
Născut în 1947 la Bobda, jud. Timiş – m. 2007.
A publicat: Cunoașterea umbrei, Editura Hestia, 2002; Cezură, 2002;
Cuvintele scribului, 2002; Palia de la Orăștie. Orizont cultural și realitate
lingvistică, 2003; Liniștea zilei; Afloriment; Grădina lui Akademos; Purpură;
Cuvintele scribului și alte poeme, antologie, Editura Anthropos, 2007.
„Ioan Ardeleanu se încrede în modele, cultivă o poetică a implicării, crede
în funcţiile inteligenţei poematice, ştie că şansa întâlnirii cu celălalt se află
în fluxul intelectiv şi afectiv dintre fiinţe.”
Rodica Bărbat

Întors
Mă întorc sub răcoarea serii de toamnă
Spre casa-n care-au aţipit copiii
Şi ramuri bătrâne îşi lipesc frunzele
De geamurile umede, de dalele aleii.
Noaptea se precipită spre ochii mei
Ca spre o pradă care fuge, se ascunde
În desişul pădurii de carpen,
Mi-e somn, îngheață timpul,
În creierul meu, ca o mască
Pe faţa actorului amator în piaţa
Din oraşul nordului pe care
Îl umplu vârtejuri de ape şi praful
Ca un miraj de lumini căzute.

Sentiment
Seară de somn în casa în care pâlpâie la fereastră
O lumânare galbenă: a căzut toamna, e toamnă,
Nu pot să mai vin la tine, cad brumele, e rece, cade bruma, e groasă
Şi mi se văd urmele. Plecam şi veneam ca într-un pelerinaj ritualic spre
poarta
Casei tale de la capătul străzii cu lămpi de epocă...
Nu ştia nimeni, ne ascundeam iubirea, era o taină care ne
Ascundea pe amândoi şi noi îi puteam acoperi urmele,
Acum paşii mei dus şi întors, plecaţi şi veniţi se văd
Cum pe obrajii fetei se văd întâile semne ale
Focului, pe cei ai adolescentului
Primele urme ale vântului. Cad brumele, a venit toamna,
Paşii mei îşi închid periplul, dormi, au adormit paşii,
Care ne duceau unul spre altul,
Dormi, e somnul plin de visurile morţilor,
De flori pe care o să le culegem în somn,
Dormi, cad brumele timpurii,
Se scaldă în culori frunzele toamnei.

Moment
Îmi ridic gulerul jachetei şi mă feresc de umezeala rece
A zilei care se duce spre noapte,
Cârlionții blănii de miel îmi ating genele lungi pline de promoroacă,
Pielea înroșită de frigul oraşului. Rotocoale de aburi îmi trădează
Pe stradă prezenţa solitară, îmi înfund mâinile în buzunarele
Adânci ale hainei de stofă groasă.

Oraş
Se sting pe rând lumini
În oraşul adormit sub zăpada căzută
Înaintea amurgului, câini vagabonzi scormonesc
Mătasea albă, îşi caută culcuş pe frunzele târzii
Ale toamnei adunate de vânt. Le privesc botul plin de ger
Le tremură trupul subţiat de foame şi frig, se opresc
Din când în când şi mă privesc
Cu ochii preocupaţi, pieptul respiră aerul îngheţat,
Unul din ei a privit luna şi a închis un ochi, pe celălalt
L-a lăsat să coboare peste somnul din culcuşul cu frunze

Citadină
Îmi târăsc bocancii butucănoşi, pe care-i port din nonconformism
Pe zăpada bătătorită de sutele de trecători,
Oprit sub felinarele din celălalt secol, urmăresc
Oamenii ce par toţi cenuşii
În bezna-n care se înfundă, grădina mărgineşte râul
Care încă nu a îngheţat, apa doar e moartă,
Nu mai sclipeşte sub stelele mate ale nopţii de decembrie.

Tablou static
Se agaţă apa râului în ram sau cad din ceruri stropi
Încărcați cu lumină, cresc ape, se înalţă spre coroanele arinilor pe care
Se lasă azurul şi se îmbulzesc în noapte stelele de seară,
Vuieşte apa spre înălţimea în care păsări roşii ca mărgeanul
Au prada în gheare, închid cerul cu ţipete sălbatice şi somnul morţii
Îl pun pecete peste văzduhul ce se înfioară.

***
Câmpia doarme sub cerul negru al nopţii care a învins azurul.
Freamătă roşii, stelele, se pregătesc să moară în zori
Ciocârliile amorţite pe ramuri, zvâcnesc în somn spre înălțimi
Capcană, în care pândesc păsări de pradă, se-nsângeră
Orizontul de culoarea marilor trandafiri regali.

Peisaj cu sentiment
Iar nu ai venit, e, ştiu, aproape iarnă, mi-e frig,
Pun pe mine pături de lână şi mă revolt că mi-e frig,
Sunt slab ca firul de iarbă căzut de brumele toamnei.
M-ai părăsit zi cu lumină, ai fugit odată cu noaptea
Alături cu fiarele pădurii. Manile îmi sunt tot mai încleștate
Şi vorbele aspre ca fuiorul. Mă părăsesc şi ele, ascult
Cum trece şuvoiul pe sub casa mea doborâtă de ger.

Amintire
Şi vântul deodată s-a oprit de parcă eu l-aş fi făcut
Să îşi oprească alergarea zadarnică spre nu ştiu
Ce colţ al lumii, de parcă eu i-am poruncit să nu mai bată
Sub coroana bogată a salcâmilor pe faţa mea de copil.

Gest
Plecau spre sud ultimele rândunici şi mâinile tale acopereau cu grijă
Cele două seminţe peste care oarbe cădeau mici straturi de țărână.
Bătea un vânt de seară peste casa noastră şi ferestrele
Deschise îi amplificau sunetul cum crucile măresc în cimitire
Părăsite şuierul crivăţului.

***
Să fii lăudat, călătorule, să te ude ploile nopţii
Şi calde să-ţi fie amiezile în inima iernilor înțepenite.
Cuvântul să aibă sâmbure curat şi pasul să treacă peste ţara deşertului
Fără să-ţi ardă tălpile, nici plumbul să nu-ţi tragă
Gleznele spre greul țărânei. Să fii lăudat, călătorule,
Ca în oraşele goale amintirile furtunii, şuierăturile biciului
Pe coama calului de geambaş în iureşul
Libertăţii spre ascunzişul din pădure.

Răzleţire
Voiam să mă urc la soare, mama se umplea de surâs
Şi îmi spunea mereu aceleaşi cuvinte: te răzleţeşti ca puii de rândunică
Pe care vânturile înalte îi abat spre nord, nu se poate, e o durere de
necucerit,
N-ai să poţi suporta prea mare setea care te prinde în apropierea lui.
Îmi cresc aripi, pot să zbor pană sus: nu se poate, e o durere pe care
Niciodată nu ai să o poţi cuceri, te arde lumina şi furnicar
De stele îţi copleşeşte ochii, cohorte lungi, în urma ta, călător,
Vin stelele, ţăndări ascunse, în colbul căilor din ceruri.
Al cărărilor albe care te înghit, îţi opresc zborul.

Moment
Ucenicia ta s-a spulberat ca vântul în cornii din poiană
Ce ieri a-nfiorat pavilioanele de somn, cetatea e departe, zumzet
De şuvoi îndepărtat abia de aminteşte de marele
Oraş căzut în toropeală. Şi tu visezi la marile tăceri
Pe care, ca razele de soare, ţi le trimit împletite cu chemări
Ascunse-n iarba neagră a cununii
Ca-n valul aspru şi-n torentul care răpeşte trupul spre adânc.

Simetrii
Zâmbesc ca tine, râd ca tine,
Chiar zorii îi vedem asemeni,
Nici marea n-o străbatem altfel.
Feţele noastre sunt brăzdate de timp.
La fel cum şuvoiul ploii ară
Chipu-mpietrit al Sfinxului la Teba.
Şi paşii ne sunt repezi pe pământ
Ca zeii morţii, care ne vor ai lor...
Chiar Everestul l-am urcat de-un fel"
Doar semnul rimei ne desparte gândul-
Haiku de-azur care despică-n două aerul pe care
Tu îl respiri dincolo şi eu aici.

Peisaj
Te ascult, nu dorm,
În ritmul jocului din câmpie tu vorbeşti, bate vântul
Şi ritmul se întețește peste seara târzie, au adormit copiii,
Câinii s-au aciuat sub lămpi... Nu dorm, îşi mişcă luna
Peste mine desenele guaşă, îmi umple pielea cu argint
Şi fluturi de noapte îmi pudrează ochii cu aurul orb care îmi împietrește
irisul,
Sunt orb ca un astru, ca ochii statuilor oarbe.
GHEORGHE BĂLAN
Născut în 1947 la Dealul Lung, jud. Vrancea – m. 2003 în Chizătău.
A publicat volumele: Ferigi, 1979; Draperie şi beton, Editura Cartea
românească, 1983; Aş putea să sting un trandafir, Editura Eurostampa
2015, volum postum.

„O stare poetică pare a se fi instalat în fiinţa însăși a autorului acestor

poeme, stare ce reprezintă, deopotrivă o chezăşie şi un risc; stare ce
poate să garanteze o vocaţie, dar care nu poate să asigure o carieră. De
ce? Pentru că într-o asemenea stare, eu – personal – citesc o graţie aparte,
oarecum acordată o dată pentru totdeauna, un dar încheiat: cine-l va face
să rodească mai departe, odată ce sâmburele său esenţial stă în faptul de
a fi unic? Vreau să spun că există o asemenea încărcătură existenţială în
aceste texte ale unui om matur rămas copil pe dinăuntru, încât pragul de
expresie poetică atins acum poate fi citit, în aceeaşi măsură, ca izvor şi ca
limită.”
Ştefan Aug. Doinaş

molidul şi crăpăturile zidului

prin deschizătura îngustă a uşii
am văzut clătinându-se o creangă de molid ornamental
pe fondul unui perete cu crăpături şi porţiuni
de tencuială căzută
în cupa macului s-a prelins clătinarea
transparentă fluidă răcoroasă
strălucind în soare în albăstruiul puţin întunecos dintre rămurele
s-au aprins lumini
stele pe un cer senin
sau becuri electrice pe malul unui lac din munţi când noaptea
cu braţele se prinde de tăciunii încinşi
ai focurilor celor care petrec
o şi atunci spre umerii fetelor plecau bărcile
încărcate cu oglinzile pe care le durea
absenţa perechii din vis
crăpăturile zidului care îşi lungeau trupul îl îndoiau
larve înfometate care devorau zidul
dar din golful tencuielii căzute
a răsărit luna mare şi arămie

spre seară în tren

soarele era un burete galben
creştea şi ieşea din cadrul ferestrei vagonului de tren
încreţiturile lui se zbăteau pe masă
lăsam degetele să le inunde cu trandafiriul pielii
lanurile scuturau coamele se săltau în două picioare sau alergau
şi le vedeam potcoavele verzi
libelule şi trestii smochina voastră o văd mereu cu roţile în bălţi
cu roţile în nerăsărita lună
orice baltă este paianjenul unui zâmbet veniţi paianjeni
alergaţi cu viteza trenului să fiţi în dreptul ferestrei mele
vor luneca arborii printre miresmele-n armuri
un soare roşu abureşte
arunc sufletul peste el să-mi fie aburit
roţile trenului caută cu mâinile întinse un buchet de lalele
fumul ţigării-i o zână printre noi o zână gri-albastră
suavă este libertatea de a lăsa iubirea să-ţi roadă palmele
sau placheurile dulci din memorie
zgomotul trenului în viteză şi edenul sunt două elemente
care nu mai pot fi despărţite
se varsă totuşi cu mult zuruit înserarea pe locul gol de lângă mine

giordano bruno
menta îmi spune ce freamăt lung ai
până în locul unde soarele apune
până în locul de unde soarele nu mai răsare
eu îi spun ei din inima ta vine cerul
frunzele tale mai scot scântei când se lovesc de câte-o stea
de câte-un cal
mireasma şi ceaţa albăstruie au capete de aur
din tâmplele mele pleacă bărci spre norii albi
nu ştiu câte spiţe are extazul ţesut de creanga uscată
floarea de măceş se deschide într-o tufă şi giordano bruno
nu mai poate fi ars pe rug
roata căruţei întârzie şi bea apă din propria-i urmă
copilăria deşartă mere peste faţa mea rămasă în şanţul cu zmeură
clopotele alunecă-n pământ şi-acolo bat până mâinile
noastre învaţă să ia forma sunetelor
datorită faptului că fiecare baltă are stânjenei galbeni
luna nu ar trebui să mai apară pe cer
puneţi-o mai bine să spele trepte la subsol
suflete în noaptea asta îţi curge-un prun de sub o pleoapă

tăişul unor fluturi

rugina de pe şina de cale ferată se scaldă în mişcarea unei crengi
cărţile de pe masă bat din clopote cu miros de soc
copitele cailor cântă la vioară printre trandafiri
adierea vântului a lăsat floarea-soarelui să-i cadă cu capul pe piept
câte bărci pleacă din liliacul înflorit spre respiraţia mea rămasă cu tălpile
pe coastele
unui sat primăvara se zbate sub unghia-mi crăpată de prea
multe miresme în zori lanurile de grâu se scurg în guşa ciocârliilor
luminează marginea unui iunie printre degetele mele
tăişul unor fluturi spintecă tristeţea

se coc lanurile de grâu

eu merg şi cânt
cânt beatitudinea mea cu fuselaj strălucitor alunecă şi lasă
dâră albă uşoară pe cerul albastru atât de mult îmi place cerul albastru
încât intenţionez să-mi leg pantofii cu el din pletele mele răsare luna
când pletele mele flutură în vânt se coc lanurile de grâu
în barba mea susură un izvor se aud topoarele tăietorilor de lemne
lasă umărul tău dulce să se topească dimineaţa
în ceaşca mea cu ceai am scalpat soarele
lumina lui priviţi-o este agăţată la cingătoarea mea
în scobitura vântului se adăpostesc bătăile inimii mele
frunzişul orizontului este plin cu păsări

tăietorul de lemne
în mâna tăietorului de lemne ca o pasăre în cuibul ei toporul se odihneşte
sau ca pasărea spre nori din mâna lui toporul zboară către arbori
aşchiile sunt bulgări de lumină transpiră tăietorul de lemne şi munca lui
peste pământ
unduie unduie când flămânzeşte tăietorul de lemne scoate din traistă
miresmele dimineţii şi le mănâncă rupându-le de genunchiul
care a dormit printre stele pentru tăietorul de lemne pe râu vine o barcă
în ea el trece pe malul celălalt unde soarele coace visele lui pe lujeri înalţi
liniştea lustruieşte fibrele muşchilor tăietorului de lemne
la ceasul de seară şi pacea împleteşte pentru sufletu-i
leagăn din orizonturi noi şi dulci

Pacificul

Are un avion deasupra lui. Care a adormit.

Văzul şi preafericirile spumegă printre lăstărişuri şi flori suspendate între
avion şi valuri
şi vreo câteva deprinderi care zăngăne pe fuselaj.
Apoi se produce un fel de rostogolire şi el, cu valuri mărunte pe nasturii
de la cămaşă,
apasă pe gogoaşa de mătase.
Şi odaia ar putea să crească în acel peşte uriaş. Şi pomul
verde din valul din stânga îşi caută un alt chenar, mlădiu, şi tremură de-
nviorare.
Suspendarea şi zăngăniturile au avut gândul pietrificării.
Dar amintirea a intrat prin piatră, în zebră şi mac.
O, cele 15 lămâi prin care priveşte pasărea. Orga şi mătasea şi lămâile
care au găsit un chenar rafinat în borcane săgetând fagii nehotărâţi.
Mâna a avut o mişcare bruscă şi a fost o trasare fulgerătoare, cu o
îndoitură interioară.
„În taxi” am privit doar „Lămpile” - tot interiorul
a fost luminat. Atunci mi-am dat seama de precizia fazanilor. Nu! Erau
păuni.
Zebra a adormit pe un nasture.
Macul are petale de oţel pe cele două aripi ţâşnitoare.
Nimeni nu ştie despre perforările ultimului val,
care avea o creştere impetuoasă în cupa rotundă.
Un bot sclipitor de peşte taie nicovala în două - cele

două jumătăţi se hrănesc cu cargourile lacrimilor.

Un moment

Arborele se urcă pe pereţi şi trăieşte ca o perdea:

Pe verticală şi în falduri.
Are multă transparenţă.
Este brodat. Flori ritmate.
Se spală cu rădăcini, ramuri şi frunze.
Uneori se decolorează; dar mai rezistă.
Este dreptunghiular sau pătrat.
Este gletuit în întregime:
De aceea, pe deal, toţi arborii
Sunt de var. Dar şi străvezii:
Maşinile, din greşeală, trec prin ei,
Dar nimeni nu ştie asta.
Sunt trecuţi prin secerători şi combine, din acelaşi motiv.
Câteodată se văd doar păsări
Care stau liniştite în aer.
Atunci lumea se înspăimântă.
Se fac şi fotografii.
Se comentează fenomenul în mass-media.
Oamenii nu observă
Frunzele de perdea sau de var.
„Păsările stau pe nimic”, se aud voci.
Am un arbore care trăieşte
 În colţul camerei: ca un păianjen.

Are şi o plasă - este el, fiindcă

Este un arbore în formă de plasă.
Cât de subţiri sunt firişoarele plasei!
În această urzeală am văzut
O mie de arbori adevăraţi.

Scoarţă tare, frunze lemnoase etc.

ION CĂDĂREANU
Născut în 1947 la Timişoara. A publicat: Dulceaţa de nuci verzi, Editura
Universităţii de Vest, 2008.

Dulceaţa de nuci verzi

Acolo, tu stai trează, decent îmbrăcată şi albă…
Cu alte mâini, cu alte priviri îţi primeşti darurile, scrisorile…
Acolo vei da viaţă copilului tău, duminica îl vei scoate la aer,
vei cumpăra flori, bărbaţii galeşi te vor privi, galeş…
Şi seara, vei croşeta pentru soţul ursuz şi-ndărătnic,
în timp ce acesta-şi va face bilanţul zilei ce moare-ntre
braţele lui, cu muşchi adormiţi, anchilozaţi ca nişte motani
ce s-au pândit şi plictisiţi, adorm…
Peste zi, îţi vei întâlni prietenele, gălăgioase şi decolorate,
şuşotind, prin piaţă îţi vei pierde o jumătate din zi,
după care, tânără, întinzi masa sub nucul din curte.
Bărbatul ameţit va mirosi a crâşmă şi fum de ţigară,
şi tu, fericită, ai să-i zâmbeşti, fericită…
Îţi vei alăpta copilul, şi-i vei cânta fals,
niciodată n-ai cântat altfel. Nu, alte defecte nu ai…
Şi eu, trecând din întâmplare prin preajma ta, – şi întâmplarea e
nenorocoasă
îţi spun – am să-ţi laud copilul cu numele tău.
Mirată, ai să mă inviţi acasă – probabil soţul tău va fi în treburile lui…
O dulceaţă de nuci verzi, apă şi celelalte,
ne vor lăsa puţin să ne privim, stângaci şi nepricepuţi
la replici, vom râde mult, îmi vei arăta grădina,
şi odaia copilului, şi bazinul cu broaştele gălăgioase,
Apoi, conducându-mă până la poartă, o să îmbătrâneşti,
şi-o să te sprijini, greu, de mine…

Vin duminicile…
Cum vine o duminică lângă tine, şi asta înseamnă plajă şi puţină dragoste
şi drumul acela cu trenul ticsit, adăpostind ţărani somnoroşi şi bătrâne
precupeţe,
şi bărbatul pe care începuseşi să-l uiţi venind să te-amăgească cu
neuitarea lui…
Apoi, duminicile viitoare, nepregătită te găsesc pentru tandreţe, şi cum te
obosesc şoaptele lui, dinţii, care cândva îţi plăceau strălucind în întuneric,
aceleaşi cuvinte, dezbrăcate de sens, rostogolite caraghios de la unul la
altul
ca nişte bile albe de biliard. Şi vin duminicile când te găsesc puţin bătrână,
puţin ameţită de băutură pe furiş băută, de cleveteala pestriţă a vecinilor
banali,
de cadourile lui inutile, de îmbrăţişările lui – aceleaşi ca altădată,
puţin mai nervoase, mai neliniştite, mai neîncrezătoare,
şi tu stând în dreptul lui – necucernică, negoală, nefemeie – dragoste,
puţin obosită de aşteptarea lui, puţin găsindu-l altfel.
Şi plaja aceea din zori, întotdeauna caldă,
întotdeauna aceeaşi, pe care v-aţi regăsit ca la început –
zeii propriilor voastre haine, nevolnice acum şi inutile,
ca şi viaţa, de altfel…

Duminica satului
Răcoarea de lut a odăii. Aici nu calcă nimenea şi miroase a levănţică…
Aici au murit părinţii părinţilor mei, cu feţele uscate şi osoase,
Lângă somnul lumânărilor galbene. Atunci venea multă lume şi se vorbea
în şoaptă,
Când se scotea mortul dădeam în plâns și eram îmbrăţişaţi.
Altminteri totul e ca înainte. Lipsea o vreme mortul dintre noi,
Şi-l pomeneam duminica, vreodată…
Babele putrezesc după-amiaza în porţi, cu mâinile împreunate şi ochii în
crengi,
Şi vine o barză albă pe cumpăna fântânii, să-şi odihnească aripile frânte,
Şi trece duminica în umbră, prin aşteptarea palidelor fete,
Până când se trezeşte o cucuvea și ţipă peste sat.
Şi atunci se face întotdeauna întuneric…

Zmeura sălbatică
Prea multă cuminţenie, îmi spui, prea mult alb în damasc.
Ah, urăsc pâsla, îmi spui, pentru că înăbuşă zgomotul,
slinoasa pâslă, ca o vâslă în ulei, ca o pasăre în aspic.
Apoi, pielea crocodilului înlănţuind spasmodic o ediţie rară,
masa de biliard tocită de coatele combatanţilor,

colecţia de pipe agonizând în rastelul de nuc…

Aş vrea să miroase a zmeură sălbatică
înaintea furtunii, a torente năvălind
în jgheaburi subţiri, a tunet năruit în adâncuri…
O, dar pentru aceasta, îmi spui,
mai am mult de luptat cu pâsla,
cu pielea crocodilului, cu postavul tocit
al mesei de biliard…
O luptă mai adevărată …
Vă asigur, prieteni, putem înnopta câteodată
lângă tristeţea învingătorului, cea mai adevărată din câte există…
E pur obrazul acelei fiinţe, superb transfigurat de nelinişti.
El primeşte ofranda zâmbetului, demachiat şi integru.
Şi dincolo de iubirea secretă pentru triumf, el îşi pregăteşte,
lucid, o luptă mai adevărată…
GEO GALETARU

Născut în 1947 la Cenad, jud. Timiş. A publicat 23 de volume de versuri, 2

romane, un volum de proză scurtă, din care amintim: ,,Inefabila ninsoare”
Editura Facla, 1981; „Cei ce se întorc spre seară” Editura Rafet, Râmnicu
Sărat, 2014; “Fericirea ca o dimineaţă ploioasă”-Editura Limes, Cluj-
Napoca, 2016.

"Lira lui e când graţioasă, când pasională, tragică într-o seninătate adiind
un ludic referenţial sau capabilă de mici-delicate porniri resurecţionale.
Poet care descifrează atent pentru cititor un imaginar al tuturor adoraţiilor
fiinţei, Geo Galetaru e frumosul "captiv" din configurările semnificanţilor
liricii sale, un distribuitor al metaforei continuităţilor, un regizor ornând un
spectacol de interpretare activă a realului ca exprimare a fiinţei
trăind/scriind".

Ionel Bota
Trece şi asta
şi atunci nu mai e nimic
trece şi asta îţi spui
numele şi viaţa şi tot ce e înainte
un amalgam al dezordinilor calculate
într-o seară când visai fructe şi străzi
şi o femeie cu sandale aurii
câte afinităţi pe suprafeţe plane
ţi-e teamă să aluneci să te expui
intemperiile ghicite cu degetul
cu această delicateţe a căderii în gol
nu trebuie să vii nu trebuie să pleci
şi atunci nu mai e nimic
trece şi asta îţi spui
o ţigară o iarnă o gară pustie

Nici nu mai ştim

trăim sub asediul exigenţelor
aia e bună
cealaltă nu
unghiile tăiate
cromozomii şi enzimele vorbesc limba universală
a digestiei fără probleme
privirea inventează zilnic decoruri ontologice
ne vedem din ce în ce mai des
pe banchize improvizate
în centrul pieţelor de desfacere a
sentimentelor
mărşăluim mărşăluim
nici nu mai ştim
în ce parte e inima
câte degete are moartea
la mâna dreaptă

Cineva visează
cine
este aproape
va vindeca o apă şi un pământ
da
atât de aproape
şi limbajul o limită a sărăciei
vom trece vom respira vom crede
această violenţă contrafăcută
zguduind mărunte palimpseste
inutilă extravaganţă
a celor ce murmură în zori
ştiu că nimic nu cade
nimic nu alimentează golul
doar gura ca un semn corupt
al dezordinii
un fruct vulnerabil
şi această vară
ca un semn cald în palmă
brusc cineva visează
un craniu
un viitor al celor fericiţi

Nu se cuvine
lucrurile se aşează firesc strat cu strat
le împingi într-un colţ de umbră şi ele vorbesc
am pus o cărămidă peste altă cărămidă
şi zidul a crescut în mine până la un cer invizibil
acolo se ajunge mai rar îţi trebuie o scară sau un salt mortal
nu se cuvine să atingem steaua cu mâna
din când în când ea se scutură singură

Intrusul din camera ta

intrusul din camera ta anunţând
o duminică prosperă
călătoria îţi face bine
te răzvrăteşti împotriva conceptelor
care-ţi ordonează experienţele nefaste
un capăt de ţară un capăt de viaţă
e totuna falsele aglutinări falsele metamorfoze
cine e în spatele acestei reverenţe mute
numeri grădinile în care a înflorit eşecul
ca o plantă carnivoră
mereu de partea cealaltă
respiraţie pentru un destin salubrizat
intrusul din camera ta
face semnul victoriei
trage din ţigară

Cine vorbeşte cine tace

cine vorbeşte
cine tace
abecedar reminiscenţă rutină
acest amalgam al rândurilor moarte
înainte prin umbra piticului verde
un-doi
caleidoscop în plină glorie
şi mulţimea de sub balcoane
aură impenetrabilă a gânditorului de serviciu
pentru explicaţiile de după somn
oricine găseşte cheia rigolei
optimismul păianjenului sterp
din când în când realitatea
ca un căluş evanescent
construcţii sufocate biografiile fericiţilor
cine vorbeşte
cine tace
e timpul cârtiţei metafizice

mă simt vinovat
din când în când îmi amintesc ceva
nici eu nu ştiu prea bine ce
parcă cineva îmi şopteşte pe unde să calc
şi ce fel de haine să port
e toamnă şi lămpile ard ca gutuile
desigur nu suntem singuri
câteva umbre forfotesc pe lângă casă
plantează lalele şi trandafiri
în grădiniţa umilită de vacarmul greierilor
duminica e o pată strălucitoare
pe un peisaj cvasinecunoscut
(cred că am mai spus cândva asta)
nu vreau să cad în ispita trufiei
şi să car zăpada în casele oamenilor
ca şi când le-aş duce cărţi poştale ilustrate
nu e nevoie să-i păcălesc în halul ăsta
şi-aşa viaţa asta abia ne mai încape între coperţile ei
sunt mereu copilul cu temele nefăcute
pariez că a bătut cineva în poartă
s-ar putea să fie fratele mamei
ca-n povestea aceea cu ferestre îngheţate
şi ierni ambalate-n pungi de plastic
mama muşcă dintr-un măr şi mă priveşte
cu o îngândurare firească
mă simt vinovat de această eroare
care ne încălzeşte încă vieţile

poate era mai bine

am ascultat mereu ce mi s-a spus
m-am adaptat la temperatura aerului de afară
am ştiut că va veni cineva să mă recunoască
(faţă-profil)
după culoarea absentă a umbrei
mi s-a tot repetat că percepţiile mele
nu valorează doi bani
pe lângă axiomele domnului nicolicea
care editează fraze cu dus şi întors
învăţam imponderabilitatea din mers
pentru a face faţă imperativelor de bună purtare
“nu mai da atâta din lăbuţe
nu întoarce capul după decolteuri şi scafandri”
poate era mai bine în burta peştelui-minune
o afacere de care ne apropiem râgâind
ce îngeri domnule nu vezi că le atârnă cravata
până la pământ şi nu ştiu să dea bună ziua
am pedalat fără milă am ucis prosperitatea în faşă
dacă m-aţi întreba când respir v-aş amenda naivitatea
ştiu sigur că în amonte era mai uşor
pentru pinguinii vânzătoarei de iluzii
hei, iată că vine mecanismul acela hibrid
şi ne papă din nou imaginaţia
Ion Scorobete
Născut în 1947 la Meria, jud. Hunedoara. Poet, prozator. A publicat 11
volume de versuri, dintre care amintim: Dragoste si alte păsări de pradă,
Editura Hestia, 1996; Circumferinţa hardului gri/ La circonference du hard
gris: poeme/poemes, Editura Eurostampa, 2013; Imperiul mărunt,
Editura.Antropos, 2010.

„Privită în ansamblul ei, poezia lui Ion Scorobete are două faţete: una în
care atât revoltele şi indignările, cât şi atitudinea interogativă se
manifestă direct, eruptiv, şi alta în care stările sunt trecute prin filtrele
lucidităţii şi ale dorinţei de conciliere a observației directe, obiective, cu
ficțiunea abstractizantă şi încărcată cu semnificaţii difuze. Refuzând
grandilocvenţa, retorismul, în numele concentrării expresiei, al densităţii
ideatice, şi al unor insolite paralelisme, Ion Scorobete este, în poemele din
cea de-a doua categorie, adeptul unei scriituri elaborate, şi al unui
principiu ce constă în obţinerea efectelor lirice din provocarea, prin
eclipsare, a realului.”
Mircea Bârsilă

Amintire din Budva

apele mării spală picioarele negre

ale muntelui trezit la viaţă
printre degetele-i de piatră mă strecor
ca un câine plouat spre
vegetaţia mediteraneană care-mi
aprinde inima ieşită în oraş
să culeagă parfumul florilor de portocali şi rodie
de mână cu înfrângerea
răsfăţată prin grădinile vorbitoare
despre idile întrerupte în punctul de foc

o femeie trece pe faleza scormonită de reflux

sprijinită de amintiri flexibile
se opreşte ades şi se întreţine
cu oglinda cenuşie a apei aruncă
pietricele dintr-un trecut ars în golul zilei
prin care mă desluşesc cotrobăind
din obişnuinţă

Scrisoare
astăzi poştaşul s-a remodelat nu mai aduce
decât chitanţe, citaţii obscure, invitaţia de a nu părăsi
lectura plicului negru înseriat, de iluzii în celuloid şi reclame.
Înfoliate de la Selgros, de la Real,
acum le aruncă în gura cutiei pe săturate
de parcă ar cunoaşte sublimitatea sursei
cât de rece în stil e sfera sentimentelor libere
apoi pleacă aşa cum s-a cărat şi ieri
fără să lase scrisoarea la care nu te-ai încumetat
de a rămas o simplă poveste ridată
în preferinţa omului în uniformă pe bicicletă

Eternitate
Desenul insesizabil păstrează verdele măslinului
între croșetele argintii ale valului mării linii neutre mă ignoră
întins pe nisipul reavăn cum îmi trece printre firidele gândului
un ultim poem despre plictis risipit de Ungaretti în golf
pentru ca o filă mai încolo soarele să apună spre a se reaprinde mâine
pe crestele muntelui Lovcen tânăr şi sprinten
gata a urca serpentinele care m-au obosit azi
cu entuziasmul de a căuta sensul ascuns
în aerul viu colorat de care nu mă mai satur

RESPIRAŢIE ÎNTR-UN POEM PERFECT

Nu e prea târziu să încep acest poem obraznic să părăsesc oraşul afişelor
brutale licoarea ritmului verde
să imaginez linia sânului tău abia pornit comod nisipul acestui gând
matinează fiecare noapte
citeşte poemul blond peste arcul gâtului aruncat cu o suavă violenţă
coboară somnul în vis te petrece în strângerea pernei în braţe

nu e prea târziu să ieşim ca o noapte dintr-un in-folio marin

să-ţi pun o linişte neostenită în priviri să inaugurez versul de pământ
să pun în locul comun întunecarea unei pietre

nu e prea târziu Van Gogh să dezbrac singurătatea unei poveşti zăbava

întâmplării
să duc scrisoare clipei răvaşul unui crin să leg acest mărunt traseu de
harpa unei zile

Portret
Anotimpul nu moare s-a aşezat în buzunarul meu te aşteaptă până la
ultima metaforă ce mai poate clipi în traversarea acestei realităţi de
cauciuc expandat
la chioşcul din colţ tresare lumina sub roţile tramvaiului patru
un vers bâlbâie peisajul răutăcios
împreună încărcaţi de cumpărături alungăm frigul megaloman
de la brâul acestui capricorn jefuit de zăpadă
e totuşi seară în despicătura absurdă a străzii clăpăuge din cartierul tău
la etajul trei oaspeţii joacă o partidă de şah cu îngerii expresionismului
bont

Portret odorific
Fascinat se ţine de tălpile tale oraşul se deversează în ora pe care o aduci
în vila in marginea ochilor întredeschişi în mirabila umbră a sânilor urc
râul tânăr sub vestmântul flămând de candoare
filosofii oraşului ne privesc dintre coperţi lustruite şi rotunjesc lumea
pe fibra de diamant a unei ţigări e bine cu fereastra deschisă îmi spui şi
noaptea se zideşte aproape albastră pe inelele pulpelor
întârziind încă în acest spleen care ne uită chipul

Câmp electric
Astăzi pornesc spre incertitudinile tale vaporoase
spre aiureala caraghios de senină de care mă simt adăpat
deşi vaccinul de norme civile penale jurisprudenţă
la veioza risipei de veşnice îndoieli anodine persistă
confuzia ta e magnetul înfrigurat din care pornesc atâtea fire de câmp
păsări neodihnite vorbele tale locuiesc camera de ¾

astăzi nisipul are culoarea neliniştii cu care te apropii şi lauzi

zgura din gheare nelecuite tăcută în penumbra încăperii
printre lucruri mărunte orhidee sălbatică îmi foşneşti în calea de papură

Cădere de tensiune
Trebuind să formez numărul tău să aud cum respiri
după ultima pilulă de Bromhexin
să urmăresc arcul buzelor colorând după-amiaza
în fieful momentului din an parabola părului lins abia
detaşat de creştetul cuibărit în pernă
trebuind să-ţi răspund la întrebarea care nu vine
în spasmodica frică de a mai face un pas
spre jeraticul din care s-a trezit din nou un fluture
trebuind să aud cum se declină neliniştea
busuiocul constrâns la minuni
revărs zadarnic monede-n grota telecomului tensiunea căzută
EUGENIA BĂLTEANU
Născută în 1948 la Begheiţi, Torac, Serbia. Poetă, prozatoare, ziaristă şi
traducătoare.
A publicat 11 volume, dintre care amintim: Variaţii în albastru, versuri,
1976; Oglinzi de mătase, versuri, 2006.

„Universul poetei Eugenia Bălteanu este înconjurat de lumini şi umbre,

existând mereu o luptă intre bine şi rău. Fiind mereu în căutarea
desăvârșirii, poeta îşi construieşte un univers propriu, unde totul
funcţionează perfect. Prin expresii poetice, în meditaţiile sale filosofice şi
metafizice, surprinde cotidianul, identificând atitudini contemplative de
revelaţie divină, de căutarea înfrigurată a unei certitudini..”
Eufrozina Greoneanţ

Munca de rutină
E o adevărată plăcere
Să stai în faţa vitrinelor sclipitoare
Să priveşti
Cum viaţa se derulează în faţa ta
Cu o exactitate desăvârșită
Oscilând intre roz-trandafiriu
Şi bleumarin
Culorile se perindă cuminţi
Şi-apoi cascade de parfumuri scumpe
Cardin, Anais, Chanel, Givenchy
Femei cărora le plac
Schimbările şi eleganţa înnăscută
Visele ne copleşesc
Dar nu le cădem pradă
Căci noi cei obişnuiţi
Cu munca de rutină
Le-am descoperit de mult secretul bizar
Şi nu ne lăsăm seduşi de niciun truc.
Doar în nopţi cu lună plină
Mai stăm în faţa
Vitrinelor imaginare.

Portretul lui Dorian Gray

Între culmi şi lună plină
Lătratul câinelui de sub podele
Sfredeleşte zidurile cetăţii fără uşi
Aici în întuneric
De parc-ar fi sfârşit de mileniu
Aşa e când soarele se-ncrucişează
Cu inima şi cu talpa
Nu auzi chiar nici vântul
Şi nici copacul
Visul coboară în sine şovăind
S-a rupt în două jumătăţi egale
Şi negura s-a depus pe ape mucegăite
Nu putem salva plămânii de ceaţă
Incandescenţa trestiei apasă zăpezile albastre
Gândul se pierde prin materia cenuşie
Vorbind de unul singur.
Uitând esenţialul
În timp ce subconştientul bâjbâie în cuşcă
E ciudat
Dar nimeni nu-i acordă nicio atenţie
Insensibili la ploaia albă
Stăm pironiţi în locul statuilor
Cu ochii ca o întrebare
Ţintiţi spre portretul
lui Dorian Gray.

Risipă de timp
Nu-ţi trebuie mare filozofie
Să descoperi o portocală
Să stropeşti apoi cu sucul ei
Pământul de sub streşina curbă
Sâmburii să-i arunci în aer
Cu convingerea că din ei
Într-o bună zi
Va încolţi înţelepciunea omenirii
Iar din coaja ei portocalie
(cum poate fi altfel)
faci adăpost pentru câini.
E un lucru de rutină ceea ce spui
Şi nu mă îndoiesc o clipă
De intenţiile tale bune
Dar e atâta risipă de timp
Aici se-ntunecă devreme
De mult trenurile nu mai trec
Prin orizontul albastru.
Doar vântul pribeag rătăcitor
Umblă prin cotloane
Părăsite.
Nimeni, absolut nimeni
Nu mai crede în adevăr
Şi în tot ceea ce spui.
Hai, pleacă, nu irosi ultimul zbor.

Argint viu
Sub ferestrele veneţiene
Lumina cade pieziş
Şi totul e pustiu
Ceea ce am văzut şi ceea ce ştiu
Sunt îngerii sub formă de spadă
Ei sunt cei ce se-nalţă
În alte sfere necunoscute
Lăsându-ne neştiutori în beznă
Cu faţa întoarsă spre latura lui severă
Nimic nu e în camera obscură
(De fapt, nimicul bântuie acolo
de multă vreme)
Cuvintele sunt ostenite de plâns
Argint viu se prelinge pe oglinzi trandafirii
Ca printr-o clepsidră ţesută din mătăsuri de un roşu aprins
Aerul se scurge încet
Prea încet pentru gustul nostru
Dar nimeni nu ne întreabă absolut nimic
În acest sfârşit de mileniu

Pietrele din palmă

E lumină oarbă în stradă
Şi nimic nu este aşa cum pare. Imaginea înșeală
Şopteşte o umbră şi apoi alta
Femeia bolboroseşte ceva în bărbie aşa, de una singură
Observ că nu se descurcă prea bine cu pietrele din palmă
Se ceartă cu ploaia care se iscase brusc cu păsările de sub ape
Neacceptând sub nicio formă traiectoria visului ce stăruise
Pe cuvertura de un violet stins.
Evident că astăzi nu are chef de nimic.
Aripi invizibile roteau în zboruri stinse
Deasupra creştetului ei și-apoi se făcuse noapte
Aşa din senin. Privirea mea se strecurase
Printr-o crăpătură piezişă a întunericului
Își adunase cu repeziciune incredibilă
Urmele paşilor risipiţi pe podea
Visele le închise repede într-un geamantan din piele maron
Cu mâner de nichel și cu inscripţia iniţialelor ei
Bâjbâise prin întuneric (nu aprinse intenţionat lumina din hol)
Şi odată ieşită în stradă chemase taxiul
Într-o clipită se contopise cu lanurile răscoapte
Care plesneau de atâta soare şi culoare.
IOSIF CARAIMAN
Născut în 1948 la Feneş, jud. Caraş-Severin.
A publicat: Frunză verde de istorie, Biblioteca Judeţeană „Paul Iorgovici”,
1996; Omul şi pruncul, Editura Marineasa, 1996; Naşterea, surâsul, Editura
Marineasa, 1998; Laic şi risipitor sau Proletar, bărabă şi-o grenadă pe
geafecea, Editura Marineasa, 1999; Fratele fiului, Editura Marineasa, 2003.
„Iosif Caraiman este un poet care vine din boemă, dar acutizează
dramatismul existenţial. întâlnim o unire a unei poezii a boemei, dar de
factură aparte, cu un ciudat sentiment al închistării într-o stare de
întristare, din care vin diverse paliere ale structurilor poetice.”
Alexandru Ruja

Birtu’ gării
între dalele peronului a înflorit floarea de mac
printre sălcii
tot mai multe apusuri vin
pleacă
trenuri ani pahare
ninge peste ultima ţară a unui deţ străveziu.
dar
noaptea se-ntoarce şi greierii-n câmpie
ţârâie prin vremea veşnicului întârziat
răsar stelele răsar
una câte una se sting în domnişoara impegat
domnule timişoara-arad domnule iaşi-timişoara
ce ştii tu! dormi alergând... dormi!... printre
dalele peronului a înflorit floarea, cad raze,
altcineva grăbit a strivit-o. acum
opreşte-n gară trenul de 5 prelung fluierând. de ce
n-ai venit? trenul cu tine pe-aici pană-i lumea n-o să mai
vină
dar doamne cât de frumoasă poate fi lumea asta când în câmpie
înfloresc milioane de maci şi cârciuma încă o durere alină
şi cârciuma încă o durere alină.

Niciodată
mica mea frumoasă din
porţelan japonez mică
păpuşă mecanică în juru-i
cheltuitori privind seara
într-un pătuţ mic mic de tot i-se
culcă surâsul acoperindu-se cu
trista lui blânda lui ostenita lui poezie anonimă
din care se întrupează domnişoara mariana
să întrebe:
„ce mai faci nea caraiman?” sigur că
toate acestea se întâmplă-n vremea
în care
ziua-i copil, soarele
tânăr poem cântând în inimi neverosimil de
transparente
şi nu când tu
lângă iubire cu mâna pe rouă să juri vei putea
ceea ce, vai, niciodată.

De ce dintr-o dată liniştea asta?

PALE DE vânt în BARCĂ ARUNCĂ NISIP
închide oblonul colibei se-apropie năvodul cu ochiuri de om
şi peştii prinşi vor rosti adevărul
închide oblonul închide şi uşa odată
valuri de șopârle foşnesc printre stânci
pot oricând trece pragul şi cum
să fugi de ele în agora nimănui? mâine
oraşul de deasupra va îngropa o plecare.
(...şi nimeni nu va vorbi
corăbiile ei de lângă inima noastră) dar
de ce dintr-o dată liniştea asta?
fiindcă iubitule NISIPU-I MAI înalt decât NOI
ŞI UŞA NU SE MAI DESCHIDE ŞI NU SE MAI INCHIDE FEREASTRA

Necunoscutul nord
BĂTEA vântUL DINSPRE NORDUL ceţos
bătea vântul şi femeia-l aştepta în genunchi
(iluzia
pâlpâind s-a stins în aerul clătinat
de pleoapa unei rugi) bătea vântul,
casa veche s-a rezemat de un vis. deodată
o linişte fără de margini s-a lăsat peste coline şi valuri
şi-o părere de alb sclipi spre nordul ACELA

Ochii
ochiul ce nu vedea se ruga să adoarmă
se limpezeau în ceaţa lui
pavilionul trei şi chipul femeii
spuneau că-i nebună spunea
că ştie pe de rost numărătoarea inversă de la
zero la eternitate
ea era foarte frumoasă în poezie toate femeile taine sunt
desena depărtări uneori mărgăritarele drama
la capătul coridorului
ochiul care vedea vedea
o domnişoară în alb cu gene
’nlăcrimate
în ţara voalului toate domnişoarele plâng în ochii lor frumoşi
dar
pe drum lung venea un prinţ şi-o inimă neagră
altă cafea acelaşi noroc
ding... ding... ding... ding... ding... de cinci ori a bătut
orologiul
şi cântau cocoşii dinspre mehala dinspre
dantela roză roze zorile roze se,
bujorule,-ntrandafireau
doar cât să-mi spună poet doar cât să-mi spună grăbeşte-te
apoi îmi sărutau ochii şi
pur şi simplu dar pur şi simplu dintr-o dată
mureau

Râdeau în hohote clenii

ei erau einstein eminescu napoleon
le aduceam cafea suc mărăşeşti domnişoara
veronica micle nu fuma decât
mucuri dimineaţa ruj
eu nu eram decât eu, vizitatorul cel foarte bolnav, când
ajungeam la bariera din vale
îmi făceau semne de „adio!” „drum bun!” „la revedere!”
cu gesturi largi imperiale
apoi drumul cu
trecătorii şi pulberea lui cotea peste râu
vântul aducea dinspre pavilionul trei
un cântec lung şi surâsul frumos
uneori din iertare adus uneori
din vedenii
apoi o vreme priveam de pe pod
cum soarele gâdilă solzii-nsoriţi şi râd în hohote
şi rad în hohote clenii.

Când nimeni nu te aşteaptă

şi mă întorc
dintr-un fără de margini departe, polenul
galbenei raze deasupra oraşului
ca pe-un dar...
... când nimeni nu te aşteaptă şi
la nunta nisipului ţi se arată lumina fără mamă
pe-o monedă-ngenuncheată.

Cu tine în numele curcubeului

să zicem că zilele nu mai au numele de
luni marţi miercuri joi vineri sâmbătă duminică ci
toate se numesc r o g v a i v
să zicem că ne întâlnim şi chiar suntem
fericiţi şi chiar ne sărutăm printre porumbeii din piaţa operei
apoi radem în bucuria aceea uriaşă ca şi când am fi
poate cu puţină părere de rău aşa cum
li se întâmplă întotdeauna poeţilor când se întâlnesc
peste o eternitate două
aşa cum niciodată aşa cum
niciodată nu ni se poate întâmpla nouă

Ningere
LIN
sunet de mătasă
de parcă
iarna
încet
încet
încet
ŞI-AR SCOATE CIORAPII

O uşă va rămâne-nchisă
vagabond cântând cu aripile subsioară
cântecul acela răstignit vi-l dăruiesc
eu plec singur şi departe departe
am fost poemul ce s-a întrupat
rămână-vă poemul fără trup oh lângă voi
bănuţul va cădea din umbra mâinii lui atât de fără preţ
ca tot ce-i mult prea scump
nici regele nici cerşetorul nu-l va ridica şi
vă va fi dor cândva de scrisul ce nu vi s-a mai
scris. aşa-i... o uşă va rămâne-nchisă
ca uşa-n care drumul e închis.
Paul Purea
Născut în 1948 la Şopotu vechi, jud. Caraş-Severin. Poet, prozator. A
publicat 14 volume dintre care amintim: Nesomnul iubirii-sau timpul dintre
mine şi spaţiu, Editura Cartea Românească; Singurătatea din punct,
Editura Cartea românească 2004; Chiriaş între greieri şi lilieci, Editura
Vinea, 2011.

„Pentru Paul Purea, poezia este o pasiune cu efect terapeutic: îl vindecă

sau, cel puţin, îi linişteşte alergia la dezordinea trepidantă a cotidianului,
oferindu-i răgazul de a fi singur el cu sine însuşi într-o lume paralelă,
reflectată şi reflectantă în egală măsură, plină de ecoul afectiv al realităţii
şi, totodată, de mireasma dulce-amară a lui râsu-plânsu; un violon
d’Ingres semnificativ pentru sensibilitatea liric reflexivă a lui.”
Laurenţiu Ulici
***
Orașul privit prin fereastră pare să fie un cap de cerb. Cu coarnele
deasupra de uși. Panopliile s-au vândut – îmi spun, cu ceașca de cafea
rece în mâini.
La gura șemineului. Tremurându-mi. Hlamida de gânduri.
Te aștept în deplinătatea ivirii. În goliciunile cărnii. În plenitudinea sexy a
serii.
Îmi place să sărut cuvinte. Încep de la ceafă. Cunosc secretul.
Când pornești din spate nu poți să mergi decât înainte. Acceptând ideea
de fond.
A cărţii. Îmi plac brațele încolăcindu-mi gâtul. Și brâul de seară de pe
şoldurile tale.
Contrapunct. Cel mai frumos e să simți iedera cum urcă pe trup. Cum suge
din venele tale.
Litere și simboluri de artă.

***
Mai aproape. Am devenit dintr-o dată antropolog. Îmi deviez lasciv visele
prin cartilagiile tale. Peste tot. Până în vârful sfârcurilor.
Până în vârful picioarelor. Dacă n-ar fi demodat aș ofta. Aș spune oh – ah –
o! Altfel.
Așa trebuie să rămân în decenţa secretului. În antreul următoarei mișcări.
Să mă înfrupt şi să tac. Să mușc fără să gândesc la ziua de mâine. Până
la dispariția mea completă de pe mapamondul spotului. Și al primilor zori
– aducându-te, îndepărtându-te. Luându-mă.
Când închizi mă simt nisip. De deşert. Mi-e o sete de beduin.
Pe epiderma decolteului tău sunt glob. Ocular. Ieșit din orbită.
Mie abia după ce închid ochii mi se face lumină!
N-am fost decât vers. Până la tine fără de litere. Alb.
Cu dinții mereu strepeziți. De aguridele avangardei. Pre sine.
***
Ți-am auzit foșnetul rochiei. După ce te-am văzut răsărind
ochii mei s-au închinat. Privirile mele au devenit pagină de internet. Și
viaţa ta facebook
într-un salon din mine. De dans. Citesc în farmecul formei. Și în literatura
ochiului.
Mi-a fost frică de tăciunii amintirilor mocnind resturi de biblioteci.
Şi de discoteci. Și de elitre de greieri răpuși de smogul prezentului.
Și de automobile. Rulând în serpentinele cărţii.
Rămân în absenţa trecutului. Ca o dâră de fum în urma unui avion
zburând în necunoscut. Rămân ceea ce alții ar numi un fel de amprente
într-un ochi de ecran. Magic. Fără marcaje, fără borduri.

***
Nu știu dar în noaptea aceasta nu există lună nici raze.
Nici Ursa mare nici Ursa mică. Nu există. Prin fereastră cerul pare de
ocazie
-un talcioc bâjbâit și improvizat. În casă pe stradă
nici un singur bec aprins să se vadă (lampă de petrol și așa demult nu mai
am).
Și totuși ca niște mici licurici aprinși – hormonii tăi
peste tot răsărind răsărind răsărind. Și dansând. Sub streașina coastei.

***
Stau la masa din colţ. Privesc. La bar
se așează o pereche interesantă: ea tânără și frumoasă
sexy de nu mai încape nimic în pielea în bluza
în mini-rockul ei – toate amenințător de umflate!
El mărunt cu burtă și barbă, părul cărunt și… cam atât.
Îi uit pentru cca o oră. Când din nou privesc – el cu sticla goală
cu mâinile sub cap cu barul sub mâini – doarme.
Sunt curios curios curios. Aștept.
Fata privește insistent. Îi arunc bumerang privirea-napoi. Se ridică
iese hotărâtă pe ușa din dos; eu în spatele mini-rock-ului ei sclipitor.
Sunt curios curios curios. Ah, de o mie de ori curios! Sunt.
În zori singur. Acasă. Zâmbesc.
Mă simt în timp ce intru sub duş un fel de tattoo
de autograf pe prefața cărţii din bar – fără de pagini și fără coperți.

***
Trebuie să înțelegi. Eu sunt un clasic. Când te zăresc
mă geometrizez mă încurbez mă trasez mai drept ori My Lord
mai spre sud ori spre nord – oricum; uneori mă fac cerc. Un fel de ecuator
ca să-ți înconjor țâțele trupul pântecele
cum înconjoară aburul ceașca de ceai. De cafea. În salon.
Alteori mă fac nici eu nu știu ce mă fac.
Îți desenez pe un cadru major și sonor clavicula și omoplații
ca pe două aripi contopindu-se într-un ochi de culori
– syncretism aparținând aceleiași ginţi aceluiași neam. Aceluiași film.
Pe coapse și pe gambe îți clădesc piramide ca să ai pe ce să te sprijini
coborând dinspre alte ispite; Din Disco. Direct. În falange. La mine. De fapt
şi să fim realiști – tu ești o brazdă în rochia de in. Adânc decoltată. Afară.
Ieşind.
Eu o sămânță de dor. Pe câmpul arat. Așteptând. Pe blog.
Între noi un abur de pleoapă. Deschisă. Și-o mână. Magnetic înfiptă într-o
autohtonă „bio“
– orășenească iubire. De make-up. Pe site.
Iacob ROMAN
Născut în 1948 la Socolari, jud. Caraş-Severin.
A publicat: Minei pentru lunile ianuarie şi februarie, Editura Hestia, 1991;
Miere amară, Editura Hestia, 1993; Intrarea în corabie, Editura Timpul,
1995; Imaginarea pedepsei, Editura Hestia, 1996; Fulgerul sferic, Editura
Marineasa, 1997; Poeme, Editura Marineasa, 1998; Ce ţară-i aceasta,
Editura Augusta, 1999; Foc bizantin, Editura Timpul, 2001; Căprioara de
tablă, Editura Anthropos, 2003; Mere în iarbă, Editura Brumar, 2010.
„Aş lăsa deoparte, în poemele lui Iacob Roman, substratul livresc,
referinţele mitice, întâlnirile fructuoase cu o tradiţie a liricii noastre ce-i
poate avea drept puncte de reper pe Tudor Arghezi şi Leonid Dimov; aş
lăsa deoparte moderna ştiinţă a edificării textului, caracterul autoreflexiv
al acestuia pentru a menţiona principalele atuuri: vechile surse de reflecţie
tradiţională ce se revarsă în poezie, dispoziţia ludică, o plăcere fabulatorie
mai presus de medie, spiritul imaginativ dimpreună cu privirea sarcastic
scrutătoare aruncată inefabilelor lumii şi existenţei.”
Lucian Alexiu

Inundaţii
Se topesc zăpezile de pe Semenic îmi intră apă-n bocanci, mă implic
Bârzava, solzoasă şi viu colorată îşi arată colţii la trecători, şi muşchii;
muşcă din gleznele podurilor Podurile dau din picioare,
străzile se curbează, tramvaiele tremură din toate fiarele lor, Reşiţa
scârțâie.
Coşava-şi înfoaie plămânii Şi-i spulberă pe aleşii locali, cu năduf
Ei se agaţă unii de alţii vârtejul se vede pană seara târziu
peste primărie-n văzduh Câinii comunitari ocupă centrul oraşului
Fac alegeri, fac nunţi, fac serbări Porumbeii se-nvârt împușcați în aripă
Fetele tinere, rujate intens, gesticulează şi ţipă nu-ţi vine să crezi ce se-
ntâmplă pe străzi
Ca o balenă-n călduri, fântâna cinetică mugeşte, strănută şi scuipă pe
trecătorii mahmuri

Ehei!
Ehe hei, he hei câte pot face picioarele unei anume femei.
Când iese ea-n stradă şi se lasă să zburde trece tramvaiul dar nu se aude;
adolescentele care au strălucit toată noaptea dispar, ca suflate de vânt,
aurolacii ies de sub poduri, cântând începe anul solar câinii comunitari se
adună singuri la primărie afişele, bannerele, reclamele îşi pun haine noi de
hârtie cerată
toate indicatoarele pe ea o slăvesc şi-o arată.
Flash
E o toamnă prăfoasă, cireşul îşi scutură frunza pe mine
Dau să mă feresc, sunt alergic la galben. Aleşii oraşului îmi zâmbesc din
vitrine,
se urcă pe garduri şi de acolo cotcodăcesc de dimineaţă, pe ceaţă, la
intrarea în bloc, dimineaţa pe ceaţă pe aleea Galaţi, un cal alb, interlop,
cataclop,
cataclop.
La fix
În ţară e linişte, cât mă plimb prin oraş pe fiecare bloc mai creşte un etaj.
Guvernul schimbă scutece la timp, aprobă copacilor pensii pentru
nevăzători
Stolul de porumbei e tot acolo pot să-l iau sau să-l las Într-un gang mai
retras, la bar Paradis poetul repetă mereu acelaşi cuvânt într-o limbă
secretă zeci de imagini îl bat şi-l străbat ca nişte cozi de cometă.
Funcţionarii publici, în extaz, opresc timpul în loc,
îl prind, îl înjunghie îi scot măruntaiele, îi taie urechile, îl fac piftie ca pe o
foaie de plăcintă-l întind să aibă poporul, ce mâncă şi ce scrie cât despre
cititor, acuma da, că s-a deschis zăgazul amintirii şi se ridică ceaţa, poţi
pleca!

Marele meci
Parcă sunt deocheat mi-au dat ierburi amare, mă înec cu scuipat
Mi-au pus ceva în mâncare, la fast-food parcă nici nu aud ,,o fi de la
muzică”
încearcă clovnul să-mi zică. Merg foarte încet, mi-e ruşine
parcă trece o sârmă ghimpată prin mine sunt ameţit, priveliştea mă fură
simt cum ochii grei îmi cad în gură spre disperarea celor de sus
parcă sunt, parcă nu-s parcă-mi dorm somnul de veci Înainte de marele
meci.

Exasperare
Atenţie, se închid uşile mă zbucium ca apa de pietre, mă zbat ca delfinul
ajuns pe uscat. Strigăte ies din toate celulele mele ca apa din corabia
veche,
eşuată-n fiord. Pasagerii sar peste bord O sută, o mie? Cine să-i numere
Cine-i mai ştie! Picioarele, mâinile Pasărea cu penele albe, câinele.
Pentru o clipă mă cuprinde spaima Un fir de păr desparte Pe Abel de Cain
să caut ceva de care să mă ţin câinele din vis mă urmăreşte dinţii lui
strâng ca un cleşte
Îl loveşti, se fereşte Ţi-am spus, fii vigilent! îmi şopteşte un înger absent

Şarpele
Am mers mult pe jos, gras şi trist îmi închipui, pe urmă exist
am nevoie de tine să mă simt vinovat ţi-am văzut gândurile, le-am
adulmecat
nu suport amintirea şarpelui mort Un înger e verde, celălalt purpuriu
să nu uit să scriu de străinul care-mi vrea binele şi mă trimite afară
ploua, era seară oho, oho ho cum aleargă copacii de colo-acolo.

Caii lui Sântoader

Cum aş săpa o groapă scriu cât de frumoasă e fata vecină. Ea va pleca
într-o ţară străină.
Acoperind scheletul acestei frumuseţi, nisipul ca o lavă coboară prin
pereţi. Pe când voiam să plec şi să o uit mă-mpiedicai de mersul ei tăcut
ce desfăcea lumina în fâșii.
Aerul rece mirosea a ceară. Mă priveşte ziua cu sfială,
e singurul ochi ce mă poate zări. Parc-aş pleca din ţara în care
m-am născut. Sărbătorita-n haină împărătească trece de mine fără să-mi
zâmbească. Mantia zilei superbă-i arată trupul ţesut din rază colorată.

Ziua a opta
Ca la un film de demult, cu liane şi şerpi mă uit la dragostea noastră
trecută
Mi-e ruşine să recunosc, da, mi-e frică ştiu că filmul acela e numai al lor,
că sunt toţi morţi, pană la unul averile lor nimic n-au a face cu mine
umil cititor. Ce-i inimă, ce ţi se arată? vâjâitul de vânt, joc de lumină şi apă
peste balta-ngheţată şi dansul copacilor ce de-abia se mai ţin
în stânga şi-n dreapta clăii de fân ar mai fi un cântec de pasăre foarte
subţire
un cal de aramă cu coadă stufoasă, cu freză să lumineze cărarea şi un
cântec de dragoste să încheie genericul, în limba engleză.

Pisica neagră
Mâța neagră s-a suit în pom
Dama grasă iese din maşină
Câinele alb oftează ca un om
Doctorul întârzie să vină
Şomeri vioi mai sapă cate-o groapă
Astupă-ţi urechile, iubit cititor!
Norul închide soarele sub pleoapă
Când o ridică, cerul este gol
Licurici de noapte: binele, bucuria
traversează în diagonală poezia
din aceste zile nebune
cine ştie totul, nu ne spune!
De la urechi la inimă e mult
Dar limpezeşte-ţi ochii, cititor
Iată, mă pregătesc să te ascult
Cel care a furat nu mai fură
Beţivul nu mai bea, cel rău de gură
Să şi-o astupe iar tu
stresata mea cititoare
Pregăteşte ceva de mâncare!

Uitarea
De când ai plecat sunt stingher
pământul se-nvârte prea repede
se-ntâmplă să uit ziua de ieri
şi s-o regăsesc mai târziu
în te miri ce ungher
Ies în parc să te caut
ştiu că nu poţi să vii
de unde eşti tu plecată
dar eu nu-o să disper
aştept să sintetizeze
fizicienii antimateria
să aterizeze extratereştrii
poate ei ştiu ceva despre tine
până atunci stau şi ascult
Am uitat eu tabla-nmulţirii,
am uitat poezia perfectă
pe care dreapta mea o scria
pe tine nu pot să te uit
Pentru aceasta trebuie post mult,
multă căinţă, dar la părintele luminilor
toate sunt cu putinţă.

Caniculă
Câinele exilat în parc se descurcă
Clopotarul, cu o singură mână,
el poate: să cânte din fluier ca Şiva
Să numere banii, să plece, să vină
Să intre, să iasă
Noi nu ştim, nu putem, nu ne pasă.
Sunt 33 de grade şi urcă
Noi bem o bere împreună
O bere la cutie, bere neagră
Tu nu suni, eu te sun, el ne sună
Sărut mâna doamnă. Domnule dragă,
din apa întristării nu mai bea
Dac-ai greşit atunci să nu mai fa…
Ce apă, ce-ntristare? Nu, Eu nu
Rămâne cum am spus iubito,
la braţul altuia tu
eşti cea mai frumoasă
când ne măsori cu ochiul tău verde crud
Noi nu ştim, nu putem, nu ne pasă
Cad frunze din dud, pene din nori.

Parola
După ce nimic nu mai simţi persistă întrebările, ca o durere de dinţi:
„Ora este egală cu anul lucrurile sunt, în acelaşi timp, pline şi goale”
Rescriu vorbele lui Attar persanul cu spinul pe frunza de brusture,
cu un cuţit pe coaja copacului în a uimirii cea de-a şaptea vale
înscrisul regăsit o să-i usture, fiecare cuvânt le-a zburat dintre degete
vioi ca o vrabie, fără să pregete lată-te singur în valea umbrei morţii
împărțit în două jumătăţi contestate Demonul cu bata de bassebal bate-n
poartă
când ne-ntâlnim nu ne vom recunoaşte învolburate ape ca pe-un buştean
te poartă
şi crezi că mergi cu paşi de şapte poşte ținându-te de firul de lumină
Ne-nvârtim în cerc intre timp, pe generic, flori de cristal cresc
dintr-un trunchi de-ntuneric
Ana Pop Sârbu
Născută în 1948 în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud. A publicat Primăvara
casei, Editura Facla, 1987, Îngerul din zid, Editura Brumar, 2011, Exod
interior, Editura Brumar, 2012,Morfologia nopţii, Editura David Press Print,
2013. Ana POP SÎRBU, VERSURI&Ilie GYURCSIK, REVERSURI
„O poezie modernă în sensul precis al cuvântului, mizând pe o imagistică
pregnantă și, mai ales, pe o foarte rară știință a conciziei, pauzei
intenționate și a contrapunctului. O poezie care, cum ne cerea Mallarmé,
sugerează enorm cu maximă economie de mijloace, inclusiv de cuvinte.”
Tudorel Urian

Vocea îți picură, chiar pe tiv

Nimic. Doar acea legănare.
E rochia ta.
Un brânci.
Încet, încet se face mov.
Până la urmă, lucioasă.
Picuri mari cad din suflet pe ea.
O-nconjură. O strâng. O sugrumă,
Ca pe un obraz,
Depărtat de celălalt obraz.
Cobori cu ea din trecut.
Îți mângâie coapsele.
Da. La treizeci de ani.
La șaizeci, vezi întunericul
Cum ți se lipește
De mâini, de gât, de plămâni.
Îți vorbește rar,
Încet. Clar.
Vocea îți picură, chiar pe tiv...

Acele aparențe obișnuite

Când noaptea sună la ușă
Să-i urmezi absența rară,
Ca atunci când citeai pitită
Lângă flacăra focului despre alte aparențe,
Mult mai tremurătoare.
Acele aparențe obișnuite
Care te măsoară de sus până jos,
Care-ți trec pragul și se uită bine
În spatele sinelui tău.
Au chipul liniștit și un miros de flori,
Un fel de atingere în semnul zidirii tale,
Acele aparențe romanești ,
Când ai vrea chiar să intri-n pământul umed,
Să simți roșul englezesc lucindu-ți pe piept,
Pe gât, pe omoplat, pe jugulară
Pe degetele singure care mângâie
fereastra...

Când timpul avea propriile lui fețe

Era limpede replica. Altceva se ivea în jur,
Mutându-și alternativ privirea
De pe ceilalți spre sine.
Dorința, stârnită de mototolita armonie,
Când timpul avea propriile lui fețe,
Pentru fiecare și pentru niciunul.
Din când în când i se auzeau sunetele,
Sfărmându-se de mâinile ei,
Cum aerul cade între cei doi pereți,
Unde stă el,cu tot ce spune.
Ca și cum s-ar plimba timpul
Pe alt perete, grăbit, grăbit
Și întâlnindu-se apoi tot cu el...

Când fraza se-nmoaie-n silabe

Și copacii aceia iradiind erezii,
Cum surâd. Ce contur învălmășit,
În crengi. În răsunetul vlăstarilor tineri...
Ea vine și se-așază sub ei
Ca sub o pânză flamandă.
Are sub arcul inimii o vârtelniță
Ce-i deapănă șoapte.
Umbrarul și privirile ei
Țes lente plutiri,
Când fraza se-nmoaie-n silabe,
Picuri mari de grădini
Se ascund în Sinele blând,
Împleticind clipa, cu târziul ce vine.

Reverie
Doar șoapta verdelui stă ascunsă,
Sub rubin,violete și crini...
Doar gândul,
În seiful blândeții...
Seara ne apropiem de Pompei,
De acea pasăre ce va promite întoarcerea.
Prin preajmă, sculptura lui Eros.
Altă viață. La nesfârșit.
Cu buzele solitare.
Un țărm roșietic va lumina singura clipă...

Mișcarea șoaptelor
E un joc de șah
Ce ține legătura între două
Sau mai multe închipuiri,
Urmărind mișcarea melodică
A fiecărei șoapte.
O stanță fărâmicioasă,
Pe chipul fluid al regelui
Vedeau cei
Care dădeau șah la rege.
Intrau toți în acel frig cenușiu.
Dar, pe chipul lor,
Umbra pieselor de șah
Se pierdea...

Detaliu
Ai tras de o parte fila
În care fiul își desena
Propria răsuflare.
Schițele erau calde.
Avea un detaliu anume
În care se mișca, furișat,
Prezentul. Îl întorcea filă cu filă.
Miezul zilei închipuia vecinătăți,
Când tu voiai să-i explici
Despre alt pustiu, nu cel din schițe.
Sunetele din el erau de neauzit.
O ceață urca în tine
Definitiv...
Ioan George Şeitan

Născut în 1948 – m. 2006.

A publicat: Amfora de sete, Editura Litera 1971; Manual de sinceritate sau
Arta de a vorbi melancolia, EdituraAlbatros, 1982; Tunel cu maci sau
biografie relativă, Editura Timpul, 1996.
„Cu faţa înfăşurată în substanţa nopţii în care scrie, barba pe care şi-o
salută cu onor definitiv, Ioan George Şeitan este poetul unei realităţi care
se dispensează de verosimil, căci are de partea ei evidenţa. E o nuanţă
care hotărăşte multe.”
Radu Petrescu
Ce fericit a fost
În poemele mele mai ieftine ca sarea
Jelescu-mă, mamă, după fragii
Învinși de Palia ceţii, şi de pantofii demodaţi
Ai pădurarului tânăr, ca un pui de brad.
Acest poem ieftin, de o sută de ori mai ieftin ca sarea
Depozit melancoliilor incurabile din cartier
Acest poem necesar (desigur, doar pentru mine?!)
ca sarea pământului
Acest poem cu idei ce le fură vântul de octombrie
Poartă în nuce, mirosul tău femeie-nucă verde,
Acest poem îşi mai aduce aminte de pulovărul tău…
Poemele mele, citi-le-vor doar moliile predate fără
proces-verbal, de fostul chiriaş
Decedat la 90 de ani fără să aibă habar de poezie.
Ce fericit a fost, vă asigur !

Maestrul şi Margareta
Stau şi eu în tine, oraşule… Ades (ţi)-aduc în buzunare
Mireasma de liliac şi cântecul mierlei din deal;
Izvorul intră-n apartament prin ştiubeie bizare
Şi greierii cântă la umbră de furnal.
Asfaltul destramă un câine vagabond
Rondul de flori mai e vizitat când şi când
De cai rătăciţi printre blocuri… Ce rond
Petrec pe Bulevarde? Şi ce amintiri ne mai „vând”!
Stau şi eu în tine, Oraşule… Moţăi şi tu în hârțoagele
mele
Am început ieri dresura de țânțari şi cursul seral pentru
gândacii de bucătărie, nu-i aşa?
Vecinul de palier, Inginerul de tăceri, de salut
nu are timp,
când zvârlim deşeurile menajeriei de la mare altitudine…
Salubritatea uită prea des scara „noastră”.
Fotbal… ziare…
Certuri conjugale. Şedinţe. Aniversări. Violuri.
Cărţi, înmormântări fastuoase. Cafea în amestec… mici(?)
afaceri clandestine, beţii ş.a.m.d. Sunt teme la ordinea
de zi
a veacului.
Vai, dar se poate să omitem pe venalii cărăuşi ai
morţii?
pe acei distinşi „Domni” cu zâmbet artistic de hienă
care-şi freacă mâinile de bucurie când pe poarta
fabricilor de
armament iese un nou lot de arme.
Mă opresc momentan, aici televizorul îmi aduce
în odaie
Imperiul Incaş.

Noapte Albă Cu Don Niente

Undeva, desigur, o pendulă primeşte cu salve
Batalionul de gardă al Nopţii Albe, iubito
Autobuzul 2 barat ţine de urat lunii mohorâte
Ce şi-a uitat surâsul pe alt meridian
Expediez epistolă după epistolă către Don Niente
Când cicoarea hăituieşte spicul de grâu
Când schimbul de noapte vânează răsăritul
O haimana atacă nevasta măcelarului din cartier
Şi fuge cu o amintire speriată şi cu penibila sumă de
75 lei
Adevăr banal apa în robinete pentru fiecare cetăţean
Bilanţul contabil se încheie şi la lumina artificială
Cât mai avem până la ziuă, mon amour?
Ai grijă, la C.E.C. am depus numai idei şi gânduri bune.
Feriga nu sugrumă umbra lui Ionatan Camineros
În deal merele dau în pârg
Fără aportul meu direct –
Spuneţi-mi cum să pun punct acestui poem
Pe care nu ştiu de l-am început vreodată?!

Epistolă şi Elegie
Noiembrie se stinge, ştiu, tu ai spune că-i somnul
brândușei; întotdeauna pe drum umbra mea ninsă, plouată,
alungată de lângă casa de fier a fericirii.
Ce minune o fereastră, atinsă de mâna femeii…
Zăpada
urgent va da alarma pe caldarâm, ochiul trece apatic
pe lângă vitrine. Prin oraşe, prin hoteluri de lux ori
prin cantine – EXPRES – îmi car, obosit de amintiri, multele
iluzii ce au ros temelia celor 30 de ani.
Afişe stridente; pompieri, turişti, medici blazaţi
își duc veacul intre o cafea leşinată şi un Kent de contrabandă!
Trompeta de aur a vântului ne pune la punct.
Brazii, – nu râvnesc fotolii pluşate; pasărea oarbă a Himerei,
mimează o glorie postumă.
Doamna mea, ai grijă de memoriile verii, de surâsul tău;
să nu neglijăm primii paşi ai copilei!
Afli o clipă în somnul tău să mă aduci acasă?

Macul te salută, dragă oraşule…

Singur, cu somnul feţei de masă. Vinul a prădat
liniştea paharelor şi a fugit cu o idee în cămaşă de forţă.
Iubito, somnul tău păzit de inima neumbrită,
este
o cazemată unde neaua sare în aer.
Plutonul de execuţie al florii de prun bate la
uşă. O lună strigată de păpădie face reverenţe ultimului
din
dinastia tâmplarilor. Anotimpul şi-a încheiat discursul
în glorie.
Din câmpie macul te salută dragă oraşule semn
că-ţi iartă surplusul de decibeli şi mireasma benzinei…
Prinţul surâsului perpetuu achită cotizaţii de
insomnie. Martie proclamă un alt voievod, supus
plecat al cicoarei şi vinului.
Mă duce (cu) vântul de cravată, de mană, cum
vreţi,
mă duce aşadar Himera în lanul verde al grâului,
în lanul de maci, la acel ţărmure lin şi antic
aproape uitat de ochiul orăşeanului.
Creşte ciulinul, suflă pelinul în strada
pe care tu uiţi să mai vii când eu încărunțesc în ramă. Înrăit
la
drum lung, nu am cont nicăieri!

Mică publicitate
În grai, am sosit prea târziu. Prea târziu?
Nicăieri afişat vreun loc vacant
Păpădia m-a tocmit vizitiu
Să car vântului apa şi praful calmant.
Foarte posibil să mă transfer, fotograf
La un mare Concern de iluzii şi rime;
Bunicile mai şterg mobile de praf
Doar eu, rămân
Gramofonul unui secol pierdut în cerime.
Împac semafoarele cu zambila şi mierla
împart indulgenţe la poeţii blazaţi;
Aş fugi c-un mărfar pană la Gherla
Să depun la Bancă, gloria celor neconsacraţi.
Dar, prea târziu, prea târziu m-am ivit în grai
Toate descoperirile s-au săvârşit, toate cărţile s-au scris;
Ai, hai, inimă de mai
Abia de pot vinde vântului, păpădia ce mi-s.

Senior al florii de cicoare

Fac o donaţie de iluzii şi manuscrise rare!
Mama a fiert oare siropul de zmeură
Fratele meu, să scape de gura lumii
își va reface fericirea eşuată ca nucile-n ocean?
Ce cuvânt taie faţa lumii şi seceră junii
Ca vântul, gutuile prea coapte?
Trece un mort tânăr undeva pe paralela 45
Cineva este mire fotogenic la „Foto-Lux”
Şi numai eu nu cunosc nicio meserie de preţ
(Nici meseria de mort frumos !?)
Sunt salahorul lacrimei mele, vând
Rime – inutile indulgenţe
La cetăţenii blindaţi contra curenţilor atomici
Şi contra nevinovatei poezii din veacul 20.
Senior al florii de cicoare şi al Dealului amurgind,
Am mituit păpădia să-ţi facă o inefabilă reverenţă,
Desigur, momentan, pe cale epistolară, doar!!
ADRIAN DERLEA
Născut în 1949 la Timişoara – m. 1999.
A publicat: Apa regală, 1966; Clipa imperială, 1998, la Editura Marineasa.
„Poetul nu se patetizează şi nici nu se înduioşează în evocări, dar desenul
său realist e întotdeauna învăluit într-o imediată compasiune.”
Al. Cistelecan

mehala
vom pune mesele mehalei cap la cap să-ncapă fiecare cu ce-aduce
nişte gâște grase şi purcei de ţâţă ceva salate şi brânză
să-ncepem a-nchina ţuica în sănătatea tuturor şi tot aşa
cerând mirilor o sărutare mai lungă pentru darul nostru
s-ajungem la potroace ce fain a fost şi altădată şi-altădată
vom cânta la plecare toată mahalaua să ne ţină minte

drum de căruţe
casele-s cam dărăpănate deja faţă-n faţă de-a lungul unui drum de căruţe
prin curţi bătrânii stau la umbra unor nuci şi mai bătrâni
câte-o femeie aduce apă de la cişmea iar bărbaţii fac treabă de bărbaţi
ca-n fiecare seară de sâmbătă-n birt s-ar spune că lumea s-a oprit
la şoseaua care taie locul câteva grădini mai încolo
dar prin luminatorul podului se văd apropiindu-se şi tot apropiindu-se
blocurile turn

numele vorbelor
în serile cu ninsoare calmă se-adunau în jurul mesei la o cană cu ceai de
măceşe
iar teracota fierbinte şi „Sonata lunii” le tihneau fumau ţigări ieftine ca-n
tinereţe
şi vorbeau despre vremurile de demult ca despre morţii familiei de-acum e
bine
spuneau să căutăm cate-un nume vorbelor vom fi cu toţii protagonişti ai
unor ceremonii funerare dar nu trebuie să ne grăbim să nu ne grăbim

târgul
dinspre câmpie treci mahalaua s-ajungi în buricul cetăţii prin curţi rufele
se usucă pe sfoară şi răsună voci groase de bărbaţi de dincolo de ferestre
aburii fierturilor
irosesc vise neclare dar n-ai timp pentru ele pană-n târg mai e ceva
de mers şi piaţa-i bună

tocmai atunci
orologiul bisericii anunţă conştiincios cele de cuviinţă
e un semn că totul este trecere şi chiar se-ntâmplă
că trece un alai de nuntă sau un cortegiu funerar cum să nu-ţi pese?
tocmai atunci zvâcnește un stol de vrăbii şi-nfloreşte muşcata din
fereastra vecinei

La rude, în vizită
la desert aduceau prăjiturile şi tortul vinul sec şi lichior de coacăze
se plângeau că prea rar trecem pe la ei doar la ignat şi de crăciunul
sârbesc
zăboveam – teracota fierbinte ţigările ieftine ne reţineau
noapte bună spuneam la plecare şi mai treceţi şi voi pe la noi

méliusz
meliusz, meliusz, de când deja am descărcat tot fanul
voiam să ne mai vorbeşti de mariska şi de grebla lată cu dinţii de lemn
şi de toate miresmele parcă te văd cocoţat în vârful carului
copil de doisprezece ani preafericit!

Singurătate
dincolo de gard femeia dă de mâncare la porci
şi-apoi lasă ziua afară pe-un raft armatele de plumb
se pregătesc de luptă înarmate cu linişte în leagăn un prunc doarme
descoperit
lângă fotografia bărbatului femeia aprinde o lumânare şi se culcă

şi încă
mi-e dor să dorm un somn uşor
să-ţi simt pe piept
urechea ascultându-mă
şi răsuflarea
încălzindu-mi molcomeala
mi-e dor să mai avem
acelaşi vis frumos în care
făpturile să nu ni se desprindă
o zi şi-o noapte şi încă
zi şi noapte

vămuire
ruina vechii vame
unde ţăranii plăteau cu rachiu şi tutun
iar ele cu o clipă de animalitate
era un ciob de paradis
noi furam flori uscate din fânul carelor
şi-apoi fugăream fetele pană la târlă
mai departe n-a îndrăznit niciunul
dincolo putea fi locul unde se lăsau prinse
ori un spaţiu plin de primejdii
nu eram trişti
dinspre oraş veneau baloane de fum
şi le spărgeam cu pietre

aşa să fie!
câte-un miez de noapte
uneori
îmi dă voie să-i fiu recunoscător
îngăduindu-mă
la vreo vorbă de taină
ne învăluie o muzică
fără a ne spune ceva
şi ne facem pielea să ia reliefuri domoale
numele tău trebuie să fie linişte
îmi spune miezul de noapte
aşa să fie
zic
în vremea aceasta se-aude
vântul făcându-și rondul
iar dinspre gară pornind
încă un tren al nevoilor

a doua zi
din vacarmul petrecerii rămân
farfuriile murdare şi pahare răsturnate
pe damascurile pătate de vinul sângeriu
iar pe unde s-a nimerit
întârziații
încearcă să fure nişte clipe
de-odihnă sforăitoare
pare a fi un capăt de lume
dar în odaia lor
mirii intimidaţi de-ndrăzneală
își ogoiesc oboselile
ţintar
la amiază lumina-i iarăşi calmă
taurul locului fugăreşte năluci
prin colbul drumului
iar cete de copii înoată spre umbră
de ploaie
aproape nu-şi mai aminteşte nimeni
aşa-i rânduit se consolează bătrânii
sastisiţi
şi la crâșma de sub nuci
încă o dată
își joacă moartea la ţintar

după război
când zăceau cu săptămânile-n tranşee
își minţeau foamea şi frigul
închipuindu-se cu băieţii la crâșmă
povestea tata
la atac îmi ziceam că diseară
m-aşteaptă mă-ta să-i ţin de cald
şi-aşa cădeau obuzele departe
pe urmă
după pace
credeam că voi sta o bătrâneţe
la stradă
să văd lumea cată mai e

bunicul
câteodată Bunicul şi-aminteşte de femei
pe vremea lui – spunea – se purta
carnea tare
sâni transparenţi şi mijlocul subţire
cât şnurul răsucit din lumânare
câteodată Bunicul şi-aminteşte de Bunica
femeie de casă era – zice – gospodină
avea nişte ochi tulburi şi mari
iar sângele turbat ca o mină

lumina petromaxului
nu întotdeauna se vede bine această localitate
de beton armat cu buruienile rămase dincolo
de ultima arteră
nici locul unde nu demult
îi spuneam „iubito” clipei de linişte ca şi femeii
pe care o simţeam prima dată fierbinte şi tremurând
în palmele mele
cu toate că mama a vrut să m-aducă pe lume
aici
– abia târziu de tot am înţeles ce e un copac
iarba, noroiul, lumina petromaxului,
un cal
până târziu de tot
lume era doar călătoria pe care-o făceam o dată
pe an
cu părinţii pană la părinţii lor
cincizeci de minute la dus
şi tot cu trenul cincizeci de minute la întors
Nicolae Irimia
Nãscut în 1949 la Socolari, jud. Caraş-Severin. Poet, publicist. A
publicat:¬ Poeme, 197; Anotimp natal, Editura Facla, 1981; Albastru de
ochii tăi, Editura Facla, 1987, Scrisoare de acasă (versuri regăsite), Editura
Tim, 2010.

„Poezia lui Nicolae Irimia are aspectul unui univers liric mereu
redimensionat, deşi autorul a publicat rar. Poetul pare a-şi reîncarna
spiritul cu fiecare apariţie editorială. Ştiind să evite capcanele edulcorărilor
şi versului fad, sfidând orice convenţii, poetul se citeşte pe sine, în miezul
unui ritual de expulzare a tuturor condiţionărilor temporalului.“
Ionel Bota

CASA COPILĂRIEI

E cald în casa copilăriei pe jumătate-n pământ,

Ferestrele cât palma, aerul florilor ude;
Bate un vânt luminos peste casa copilăriei
Şi primăvara vine ca o uimire trasă de paparude

Piere ciocârlia în cântec cu toată amiaza

Şi cântecul mişcă planetele în Univers.
Aici timpul încolţeşte în sângele fetelor tinere
Oprindu-se pentru o clipă din marele mers

Stăm nevinovaţi în jurul unei pâini înflăcărate

Parcă am sta pe malul unei lacrime, într-un cuvânt;
Gândul trece ca un copil de la unul la celălalt
Şi-i cald în casa copilăriei pe jumătate-n pământ.

COPILĂROASE DEALURI ...

Copilăroase dealuri blând luminate de lună

Auzi? Parcă în Univers ar respira un zeu!
În aerul oglinzii s-alină busuiocul
Iar tata-şi bate coasa-ntr-un lan de minereu

Copilăroase dealuri surpate-n timp şi-n spaţiu

Doar puiul pietrei plânge pe raft la un muzeu;
Umblă desculţ pământul prin crânguri de cicoare
Iar tata-şi bate coasa-ntr-un lan de minereu

O, mâinile-mi sunt roşii-ntr-un lan de minereu,

 Cuvintele-s puţine, nici nu mă mai încap;
Se scutură caişii şi prunii… Mă dor ochii
Şi dealul meu adoarme cu floarea lor la cap

Şi nu eram decât copii

Şi se cădea să-mi fiu zăpadă
Şi se plângea să-ţi fiu părinte,
Dar iată-mă lăsat drept pradă
Întâiului dintre cuvinte

Şi nu eram decât copii

Născuţi pe-o zare scăpătată
Şi te iubeam fără să ştii
Din nicăieri spre niciodată.

O, iată-mă lăsat drept pradă

Întâiului dintre cuvinte
Şi se cădea să-ţi fiu zăpadă
Şi se plângea să-ţi fiu părinte.

Anotimp natal
Plouă mărunt peste satele apăsate de linişte
Şi o ceaţă albăstrie se destramă cuminte
Pe dealurile Oraviţei luminate
De mirosul strugurilor curaţi
Ca o inimă ;
Culcuşurile dulci ale fiinţei
Îmi învăluie sângele
Şi dintr-o dată mă simt copil
Abia născut din curcubeu :
Plouă peste dealurile Oraviței
Roase de linişte
Cu sufletul meu.
Ioan Flora
Născut în 1950 la Satu Nou (Pančevo), Banatul Sârbesc – m. 2005,
Bucureşti.
A publicat 12 volume de versuri, dintre care amintim: Valsuri, Editura
Libertatea, 1970; O bufniţă tânără pe patul morţii, Editura Cartea
Românească, 1988, 1998; Dejun sub iarbă, Editura Paralela 45, 2004.

„Scrisul său comunică profunzime cu toate transformările importante ale

poeziei româneşti din ultimii vreo douăzeci de ani. El propune însă, cu o
remarcabilă forţă şi prospeţime, originalitatea unei personalităţi formate
deopotrivă în spaţiul de fertile interferenţe culturale de peste Dunăre,
contopind, pe de altă parte (lucru nu tocmai frecvent la poeţii noştri de
azi), acel amintit filon de sensibilitate telurică (pe care am greşi
calificându-l grăbit de tradiţionalist) cu o foarte modernă conştiinţă a
poeziei, deschisă spre lumea noastră plină de tensiuni.”
Ion Pop

Studiu de gleznă
Ploua cu şerpi şi cu pietre în dimineaţa aceea şi autobuzul părea un animal
traversând câmpul cu rapiţă şi câini. Se împotmolea, plonja, levita pe
deasupra cărnii asfaltului
şi ochiul meu hămesit de lumină sfredelea cu privirea o gleznă minusculă,
ireal de albă,
străbătută de vinişoare albastre, violete chiar, ale căror vârfuri inaugurau
suprafeţe stranii
şi tari ca siliciul, pudice şi lacome de podoabe. S-ar putea scrijeli, s-ar
putea tatua mesaje secrete pe ele, mi-am spus, istoria războaielor mele
pierdute, de pildă. Şi-afară ploua cu plute şi şerpi şi-o gură străină îmi
sorbea, neruşinată, aerul cu sclipiri de metal preţios.

Narcise din grădina mamei

Ninge cu fulgi mari peste teii înfrunziți, peste castanii în floare. în
autobuzul comunal, consătenii mei vorbesc românește în şoaptă: e
sâmbătă şi merg la Oraş – la şcoală, la spital, la piaţă. îngrijorat: ce-o
spune cardiologul? Pe la prânz voi culege un braţ de narcise din grădina ei,
le voi înveli într-o lumânare, le voi aşeza la crucea subţire ca un fum.
Subţire ca un fum.

În câmp deschis
Stau singur intre patru ziduri albe, rememorând ce n-ar fi de rememorat:
propria mea viaţă, înhămată la o caleaşcă veche de o jumătate de secol.
îmi revin astfel în minte întâmplări irelevante, fade, nicidecum
spectaculoase, situaţii plutind în ceaţă, oameni tineri care au făcut şi care
nu mai fac umbră pământului, mama plivind straturile de ceapă, în
grădină, treierişul la noi în ogradă, cu maşina aceea bizară cu coş (pe care
ieşea nu fum, ci funingine) caii (unul murg, care acum nu mai are un
nume, şi iapa roşcată, Ema sau Vilma) înhămați de bunicul meu Sava la
sanie, într-o iarnă când a fost adus şi aparatul de radio în casă. O dulce
furnicătură, îmi râcâie prin maţe, revăzându-le cu gândul pe Valeria (ne
ţineam cuminţi de mână, undeva pe dealul Vârșețului, într-un aprilie ploios
al anilor şaizeci) sau pe Lavinia, iarna, pe un ger cumplit, la intrarea în
Parc, unde chiar ne-am sărutat pe gură. Stau singur şi mă gândesc la
viaţa-mi, vorba poetului, şi nu pot trage
nicio concluzie şi-i limpede că nu această stare ar putea constitui carnea
poemului pe care aş vrea să-l scriu; şi totuşi, iată că-l declanşează ca o
detunătură în câmp deschis,
unde fânul n-a fost încă întâia oară cosit.

Aici discursul se întrerupe brusc

Lui Adam Puslojić, Srba Ignjatović, Ivan Rastegorac, Radomir Andrić şi
Bratislav Milanović
„Apuc cu dreapta ceainicul fosforescent de pe masă. Dau să torn în ceşti
obişnuite
obişnuita licoare. Privesc prin peretele despărţitor înspre ceea ce ar fi
trebuit să văd cu ochiul liber. Cineva de la masă vorbeşte despre Judecata
de apoi a lui Michelangelo, unde Sfântul Bartolomeu îşi arată (preafericit)
pielea jupuită fâlfâind ca o cămaşă.
Mă căznesc să torn ceaiul rece în ceşti fierbinţi, când…” Aici discursul
virtual se întrerupe brusc şi inexplicabil, exact cu un deceniu în urmă.
Aici/acum, la transcrierea sa neutră şi bine temperată, bombardiere B-42,
Mirage şi Jaguar, Harrier, F/A-18, F-117 brăzdează cerul, însămânţând cu
cele trei rânduri de dinţi ai şarpelui din Marte pământul meu natal,
cum ar reîntemeia Theba. Privesc prin peretele de fum înspre ceea ce ar
trebui să văd cu ochiul liber; înspre caii arşi din marginea câmpiei, înspre
caii cu câte şase gheare de corbi argintii înfipte-n laringe, zăriţi de mine în
visul visat ieri de mine. Şi nu mai apuc cu dreapta ceainicul fosforescent
de pe masă şi nu mai dau să torn în ceşti de cenuşă
obişnuita licoare.

Cu Dumnezeu te pui?
Iar tata, după ce s-a-mpiedicat pe trepte şi a căzut ca un sac de varză
aruncat în beci, a tot zăcut acolo pe ciment o vreme, pană l-am cules de
pe jos şi l-am adus în casă.
Vreo două zile n-a vorbit cu nimeni, apoi a zis că de-acum nu mănâncă
nimic, că nu-i mai trebuie nici apă. – Dar de ce, tată? l-am întrebat, de ce
te canoneşti tu aşa, deodată, pe lumea asta? şi-am dat să-i umezesc
buzele arse cu cârpa, să-i dau apă
cu lingura, dar el îşi tot încleșta fălcile, uitându-se parcă prin mine, prin
pereţi, peste holde, dincolo de Timiş, dincolo de Dunăre. Pană la urmă a
trebuit să mă dau bătută, îmi mărturisea în seara de Sânziene vara mea
bună Dorica, stăteam cu mâinile încrucișate şi nu ştiam ce să mai cred şi
ochii mi se închideau de greu. Dar deodată am tresărit (tata stătea
nemişcat în fotoliu, respira aşa cum şuieră vântul: când ascuţit, când
zgomotos)
am tresărit şi l-am mai întrebat o dată: de ce? şi i-am dus un pahar cu apă
rece la gură.
Tata a căscat ochii lui mari şi a spus: – Dorico, Dorico, tu cu Dumnezeu te
pui?
Atâta a apucat să zică şi capul i s-a aplecat pe piept şi parcă am auzit
clopote în depărtare.

Mantaua fotografiei în sepia

Iată-l pe caporalul Alexa G. privindu-mă, mai mult absent, mai mult în
treacăt, dintr-o fotografie în sepia, ieşită din atelierul maestrului B. Paul
din Ragusa,
în urmă cu aproape un secol. Din colţul drept, caporalul (in picioare)
defrişează
cu privirea galeria de pluş a atelierului de la etaj, sprijinind cu mâna
spătarul scaunului de-alături, ocupat de plutonierul major Johann, cel cu
mustaţa ca o coadă de rândunică şi privirea lipită de obiectiv. în colţul
stâng, cu părul căzut pe frunte, scârbit, plutonierul Faber. Pe verso, scris
caligrafic cu cerneală neagră: Vă aduc Ană (urmat de câteva cuvinte lipsă,
vrând să însemne probabil ăst molerei sau de veste că mi-s bine) iar în
final,
Io cu camarazi Johann zugsführer şi Faber la Ragusa
în luna lui 15 Juli 1896.
Răsucesc pe toate feţele o după-amiază întreagă fotografia
celor trei camarazi.
Caporalul Alexa avusese grijă, observ, să treacă, acum mai bine de o
jumătate de veac, câte o cruce cu creion albastru la capul superiorilor săi.
Poate apare cineva într-o zi, îmi spun, când toţi ai casei sunt ieşiţi la câmp
ori trebăluiesc prin arie, cineva să picteze o cruce cu creionul înmuiat intre
buze şi-n dreptul tânărului aducând cu un popă răspopit,
ţintuit în uniforma fotografiei în sepia, el singur neavând cum s-o facă, pe
vremea când
încă mai făcea umbră vineţie pământului.

O nouă poetică
Animalul ăsta stă intre două paturi albe, stă în fotoliu, la geam, fumează,
vorbeşte
despre nivelul de trai, ridicat, of course, despre sinecdocă şi funcţia ei
prozodică,
îi creşte un vişin intre tavan şi măruntaie Animalul ăsta (ca într-o idilă,
vezi oameni şi cai, vezi tractoare, unelte agricole, porumb), stă intre două
paturi de hotel şi se desocoteşte cu universul, micul şi singurul său univers
patern, scrie, apare pe scenă. Chiar el inspiră zilnic fumul de fabrică şi bea
cafele, chiar el loveşte cu mâna, fină, of course, un fund de damă bine
împantalonat, seara, în târg, la grădina de vară. Vezi unghii, vede unghii
verzi, vineţii, naturale, buze, vede buze, farduri, ochi ca o gaură făcută cu
burghiul. Animalul ăsta e-atins de febra creaţiei. Chiar el e inventatorul
unei noi poetici.

Pe malul Timişului
În fiecare an, de Sântă Măria Mare, mătuşa mea Sofana îşi aduna familia şi
neamurile, tăia câte o gâscă, un curcan pentru zupă, frământa aluaturi de
cu noapte, spre a ajunge la slujbă, în zori. Mătuşa Sofana era o femeie
împlinită şi nu se omora să se prindă în horă, dar îi sălta inima (de
bucurie? de jind?) când se pornea să cânte în curtea bisericii fanfara
(şi mai ales Lae Puric, la taragoată) nesfârşite doine, şi ardelene, şi
învârtite. Se-mbrăca numai în straie nemţeşti, avea ochii mari, albaştri şi
carnea albă şi deasă şi nu se-aştepta nici în ruptul capului ca tocmai
atunci, de hram, Doamna aceea cu coasă şi cutie la brâu
să-i bată cu putere, tocmai ei, în poartă.

Opt crizanteme
Aceste gutui, patru întregi şi una începută, pe care le adulmec şi privesc
aici în odaia de lucru, de ce nu mi-or fi sugerând vaste grădini cu zeci de
cărări pietruite sau acoperite de prundiş, întinse livezi cu deschideri spre
pădure, ori măcar vagi teme vergiliene,
ci fac să-mi revină în minte tocmai oraşul acesta lăbărţat ca un flagel
medieval, ca un cazan în care forfotesc sute de mii de animale bolnave.
Aceste gutui, mari ca nişte dovleci turceşti, le surprind, iată, iluminând,
scrâșnind noaptea ca un ceas deşteptător,
făcându-mă să tresar ca de o alarmă, să sufăr de sete şi idealuri făcute
praf şi pulbere.
Aceste gutui, patru întregi şi una muşcată pană la os, freamătă în coşul de
nuiele,
se furişează printre cărţi şi aparate, ocolind tacticos o ieftină şi
fantomatică vază de cristal
în care surprinzi opt crizanteme.

Casa
Mai întâi l-am visat pe bunicul Sava, rumen în obraji, dormind într-o casă
nouă.
Dormea liniştit de senin, dar se trezise deodată (ce vedea el în somnul său
n-aş putea şti, în visul meu însă se prăbuşise parcă un perete, tavanul nu
mai era tavan,
ci un fel de şură căscată la cer) bunicul se trezise brusc, încercând să se
ridice în picioare.
Apoi l-am visat pe tata. Se făcea că stăm amândoi pe o coamă de deal şi
privim scrutător în faţă, la o casă sură, de piatră. O casă nouă, părând a fi
chiar casa mea, cu patru ferestre, dar strâmbă şi gata să cadă. Nu-i deloc
strâmbă, încerca să mă dumirească tata, n-are cum, doar e casa ta, ci
dacă ar şi fi să fie, atunci află că-i înclinată în toate părţile deodată.

Fum surpat în pământ

Duminică, 27 octombrie. Aseară am venit să-l văd pe tata
(neras, obosit, irascibil, singur).
Seninul, senin, încât ai putea întrezări
până şi Semenicul.
În curte, prin pardoseala de cărămizi verzui,
suie la cer urzicile, viţa stearpă.
Spre prânz am adunat nucile din desişul de mături coapte.
Sentimente razante.
Să sun acasă, îmi zic.
Cartofii curăţiţi se scaldă în blid,
în aure de argint viu şi apă rece.
Duminică, tihnă şi soare. Mama e fum
surpat în pământ.
VASILE RODIAN
Născut în 1949 la Crângeni, jud. Teleorman. A publicat 6 volume de
versuri, dintre care amintim: Jefuirea Templului, Editura Hestia,1991;
Surâsul potecii ascunse, Editura Antropos, 2003; Plecarea din muzeu,
Editura Marineasa 2015.

„Spuneam, demult, că Vasile Rodian atribuie discret şi prudent

sensuri; acum mi se înstăpâneşte convingerea că el are (avea dintru
început) instinctul de a reface la scara poeziei sale un aspect esenţial al
avatarurilor simbolicii care guvernează destinul omului modern.”
Ioan Viorel Boldureanu

Pânzele albe ale ţinutului

Învelirile omului la orizont izvorul
pe mal un caiet o carte cu filele mişcate de vânt
jos un tânăr care îşi răcorea obrajii
rămas ca un cocostârc în ţărâna încinsă, ei flăcăii
cu pocnituri din codirişte, bucuroşi pentru turmele lor
în frăgezime risipirile, să creşti într-o umbră dublă
intrat în a câta lume timişoara cu pavajele cu peronul gării
cu banca pe care îmi însuşisem – eu nu vin de la mine
deznodările ghemului, am frământat argilă galbenă
mecanica lumii îmi intrase pe mâini
şi străzile oraşului cu o sorbire altfel decât ştiam eu
etnici germani ieşiţi din cluburi
„nu dă drumul nouă la Germania
nu terminat industrializarea la români.”
oraşul cu serbările cu ce te învaţă alţii să devii şi crezi
florile de cireş, de cais
crainicul din turn cu cât a crescut producţia de ciorapi bobine şine
deceniile socialiste, să ai mintea mereu ocupată
fardurile golului, nu contează cine ne conduce
noi să o ducem bine, le-a tot crescut numărul...
revoluţia: cetăţeanul îşi găsise în cimitir fratele împuşcat
cu rugăminţi către gropari, săpaţi mai am un frate...
şi pictorul nostru care nu mai era Ghiţă Văleanu
i-aş fi arătat balconul unde o doamnă
îşi strângea picioarele surprinsă de fumul făcliilor
revoluţia afumată un titlu atârnat într-o sală de artă
sosiţi colonişti cu logistica: ce i-a mai rămas oraşului de dat
Marea procesiune de curăţire blazoane detaşate în inscripţii
să aplauzi Soarele
nu eram singuri, strălucitor deasupra Catedralei
 Amintiri din depoul de tramvaie
Un rând de meri şuieratul unui tren cu vagoanele goale
mi se lumina chipul la ieşirea din groapa de tramvaie
închide deschide uşile şi cuvintele
o escortă pentru propria-mi fiinţă
cine sunt eu întrebându-l pe Domnul
credinţa credinţa trece de aceste haine
îmbibate cu uleiuri în apropiere o staţie de tramvaie
ecourile strădaniilor mele
închide deschide oamenii din staţie
vorbeau între ei: „acolo se lucrează”!

Islazul copilăriei
Vin crângenarii noi cu islazul eram satul
îşi scuturau florile de lucernă
cu cămăşile legate deasupra buricului
jocul nu începea de la mijlocul terenului
Oniţă Pilarul cu lovitura lui de picior
mingea urcată atât de sus
de parcă soarele o voia la el
echipele cu ochii către cer
vă batem la 0 0 0...

Amurg fără scaune

(din vieţile poeţilor Ion Monoran şi Gheorghe Pruncuţ)

I. (Ion Monoran)
Bega
puteai să cobori până aproape de oglinda ei
nu tulbure nu limpede
dinspre Siloz
stridente pocnituri de la uşile vagoanelor
rânduielile socialiste purtate
către burta Silozului, „ai adus ceva texte?”
eu îl îndemnam cu mişcările capului
firave talazuri înaintând spre noi
tinere fete trăgeau la rame
tinereţea lor pe ape
nu şcoală vieneză nu serbările Terezei
o boare de vânt
îşi trecu o mână prin părul lung
trăieşte, poete, zice el
venind parcă de la o şedinţă de spiritism
firave talazuri, tinere fete
 trăgând pe ape tinereţea lor, la rame.

II. (Gheorghe Pruncuţ)

Să-ţi dau puterea mea zic unii
un conductor în fiecare mână
şi băieţii care te bagă în priză
un bec pe frunte care se aprinde
şi ei strigă: „sfinţii sfinţii”
ei, prietenii de pe strada Pioşeniei

parfumurile găsite pe la baie

în lumea asta o esenţă-n minus
vezi pâlcul acela de trandafiri
eram prin clasele primare
am adormit între ei şi diriginta
(îşi avea şi ea circuitele ei):
„colegul vostru visează între tufele de trandafiri”
şi mâinile ei peste hainele mele
încă un om în şcolile vremii

Însemnări
Un extras al lui Unu
Dacă există ce mai face El
călătoriile în cimitirul lumii scârţâitul lopeţilor
râş, râş, poc, capacul
zicerile psalmistului
ca o vâjietură pe deasupra capetelor
şi ea, Dana, copila prietenului Stroian
împarte batiste, lumânări
în plutirea-i numai de ea ştiută
cântecul de leagăn din care îi plecase bunica!

Calea spre deal

În anii calzi, căruţului cu roţile din uluca lată
i-am pus bucşe la osii
de la plugurile rămase fără pământ
câteva braţe de surcele pentru vâlvătăile de sub ţăst
unde era coaptă azima
cu semnul crucii făcut cu o furculiţă de mama
graşiţă, ştir şi deasupra fratele mai mic Filuş
neîmblânzit în hăinuţele lui de molton
unde ne e calul? ne priveam ieşiţi din ţărâna Drumului Mare...

Operaţiuni
Limita de apărare a strămoşilor ţărâna
îţi zici să faci o plimbare să fii aproape
când m-oi desface în brazda ţării lucrează vremea
o dare de seamă o execuţie în apele care nu se schimbă!

Un Veac
Ce e un veac pe cântarul lumilor
decontaminaţi la sosire, cosmonauţii ca şi containerele
un edict aşteptat ca şi întâlnirea cu extratereştii
dacă poezia e o subdiviziune a Războiului a Păcii
când zici că eşti singur nu eşti singur
ai un câmp de apărare din partea cuvintelor
eşti din stirpea lui Nimeni
cu hainele noi ţinute "de Sus"
timpul o tranşee – o minge lovită, pupată
energiile captate – teste puse pe o masă
îngândurare printre capii reţelei
pe ecranele lor este ieşită Frica din Fire
reevaluările vuietului sumerian
cândva cu fraţii, surorile pe o bicicletă
(unde au avut şi ei loc, pe cadru, ghidon, portbagaj)
am intrat într-un nor de ţărână
eram liber, nevăzuţi de nimeni, cu ochii închişi
singura dată când au avut grijă de ei

Paralele

Calea Robilor e luminată în Constelaţie rămasa dâră a captivilor de jos

cât animal în trofee, spiritul au intrat numerele în cuvinte
E arat stigmatul, în unde nevăzute minţile de acum
Peştii sunt pupaţi sunt aruncaţi din nou în râu
dar mieii, vocea Străinului din cor
Eu sunt timpul lumii, cu câte degete ridicate?
doar ei plecară cu fortăreaţa lor de zbor

Scrisoare din tren

să pleci de la câmpie în curbe am coborât şi am cules prune
pleacă trenul scârţâitul de roţi mersul anilor
am trăit în oraş cu seminţele cu pădurea
mi se părea o nuntă o nuntă continuă
atâta lume în tăiere se închide floarea
Mărioara Baba

Născută în 1950 la Seleuş, Voivodina, Serbia. A publicat: Ploaia eternă,

Editura Libertatea Novi Sad, 1992; Dubla fiinţă a naturii, Editura Libertatea
Novi Sad, 1997; Poeme, Editura Eminescu, Bucureşti,1999; La dans cu
ciufulitul, Editura Libertatea Novi Sad, 2004 şi Porţile oraşului, Editura
Libertatea Novi Sad, 2005.

„În lirica românească actuală, Mărioara Baba îşi află, fără îndoială, un loc
propriu, distinct, prin tocmai respiraţia profundă, prin forţa dramatică şi nu
în ultimul rând prin candoarea existenţială exprimată într-un vers dinamic,
simplu, direct, mărturisitor al conştiinţei curate şi înălţător poetice.”

Constantin
Cubleşan

ARENA
A venit vremea sa-mi dau bună dimineaţa
în oglinda mucegăită din tramvaiul ce transportă peşte.
Tocmai bună de vânzare groapa asta,
în care mişunăm cu ochi de ceapă şi chip de vin.
Se putea emigra, dar, cumplit, fără mine.
Eu sunt aceea ce încurcă seminţele,
femeia imaginară, tatuată pe trupul murgului,
alţi prieteni urcă şi duc cu ei
respiraţia iubitelor, fără adrese şi nume.
Va trebui să cos sticla cu apă vie,
rochia vântului minunat fluturând
ceasul amiezii, fruntea lui de învechit nimicul.
Pusesem acoperiş pe groapă, mă decupasem din oglindă
şi continuam să trag înapoi de lumina zilei de azi,
ca de coada unui pui de crocodil

PE SUB PLEOAPE
Începusem dimineaţa cu un duş şi o cafea,
ochii mei rămaseră neschimbaţi – iubiri îngropate în priviri
În jurul meu se înalţă nelinişti
Sunt oare, femeia de la circ, printre cărţi
îmblânzind personaje fără chip, fără nume ?
În curând voi pleca la serviciu pe strada mirată şi multicoloră
ca în tablourile pictoriţelor din Uzdin.
Auzisem zgomote, cuvinte ce muşcă până la sânge,
copii cerşetori la fiecare pas ce visează cornuri şi Coca-cola.
Acum cartierul e o armă ruginită la talia ignoranţei,
iar lumea desenată mă calcă pe picioare
îmi striveşte lumina pe acre o port dintotdeauna verde şi nevinovată.
Acum ajunsesem să prefac chipul ierbii în coarne de melc.
Acum ajunsesem să iscălesc că inima mea
are dinţi şi că sunt tocmai bună de clonat.

CU FAŢA SPRE TINE

Văzusem cearceaful zilei de ieri
imprimat cu buzele roşii ale mulţimii,
gânditoarele umbre cu care mă obişnuisem
alunecând pe patinoarul din urma frigului cosmic,
cuşca plutitoare dusă la vânat fără nicio emoţie.
Cu dinţii scrâșniți, singură în sala de dans,
mă plimbam cu metroul existenţei tocite,
care mă înghiţise atât de frumos şi de perfect,
încât doream să nu mai trec niciodată pe străzile mele interioare.
La capul scării o individă, avea anii mei,
cântecele mele,
grupa mea de sânge şi mi se părea că în ea văd
sfârşitul întunecat precum cratiţa neagră a bunicii.
Ceasuri întregi stăteam şi nu mă puteam hotărî să o neglijez cu indiferenţă
Să o vopsesc cu găleata cu var, să o implor
Sau să trag din pistol ca o trăgătoare de elită.
Să cânţi, să tragi, sau să uiţi ?
Deasupra- doar cearşeaful zilei şi o lume pe rotile transatlantice.

RELAŢII SUPLIMENTARE
lui Traian Todoran
Ce mai faci tu, prieten drag, ciufulit, cu ţigări ieftine în buzunar,
ce cu mâinile călduţe întorci ceasul cum îţi convine,
eşarfa iubitei, destrăbălatele chefuri de puşlamale.
Azi-noapte, când noi ne despărţirăm, ploua cu butoaie de vin peste iluzii:
şi ce s-a ales din viaţa noastră în roz ?
Un mănunchi de floarea-soarelui şi o pernă din care zboară fulgii în toate
direcţiile.
Acum viaţa asta numită istorie e un bordel ambulant.
Acum singura salvare e vinul din vagonul de dormit ce leagă cele două
ţări.
E o linişte oarecare, şi când iubeşti, şoarecii albi se preschimbă în lebede.

ÎN PORT
Un vânt prea rece străbate străzile oraşului
şi nu e chip să-ţi faci pardesiu cu glugă din vorbele iubitului.
Acum e mai simplu să renunţi la balul din casa poştaşului
cu palavre, minciuni şi secături.
În curând se va pune şi ploaia, zic, şi ce n-aş inventa să stau în casă, să tai
colţii lupilor ce-mi mişună în creier.

Papucii rupţi ai zilelor noastre cântăresc sosirea şi plecarea,

săltăreaţa clipă, inventată, provocată şi trasă zadarnic înapoi cu toată
forţa.

LUMINA DIN OGLINZI

Citesc factura de telefon pe luna aceasta, ca pe un roman de amor.
Îmi vopsesc părul lung cu care acopăr cartierul,
lumea pe stradă mă binecuvântează.
A intrat cineva în creierul meu, ca o haimana tot mângâind fii speranţei.
Nu e deloc uşor să fii iubită fidelă,
să te înalţi, să risipeşti raze de aur pe ale mării talazuri.
Calea fericirii, orgoliul ce-ţi va regiza la perfecţie jumătatea de pat.
Eu îl sărutam ore întregi, îl înghiţeam tandru
băusem genialitatea împreună la egal.
Doar memoria pielii mele, inima înflăcărată şi glasul spălat
pe plaje nisipoase bat în retragere.

GRĂDINA INDEFINITĂ
Umblu de colo până colo, mototolind în cap ştirile zilei.
Sunt femeia modernă, discretă, legată cu tuburi de calculator
şi cu gust de căpşuni.
Sufletul meu pribeag a îmbrăţişat zâmbetul tău
ca pe o haioasă dischetă; furtuna de ştiri îmi asaltează urechile.
Femeia de ieri s-a sinucis, a rămas o paiaţă, confecţionată din cabluri.
Au rămas cuvintele conştiente de orgoliul lor,
doar pentru a nu mă înghiţi abisul.
Nu poţi merge împotriva curentului. Adevărul e ascuns.
Nu poţi învăţa lecţia uitării de sine, a trupului tău vibrând ca o coardă
întinsă.
La temelia casei mele nu mia stau cărţi, ci calculatoare, ca o biserică cu
cruce
la care se închină o generaţie întreagă.
E semnul învierii pe care se clădeşte o lume.

ÎNTREBARE
Poate că nu mai sunt decât o pungă de hârtie spartă.
Un fir de instinct bronzat pe corzile chitarei,
o insulă vizitată de membrii echipei ce latră din răsputeri,
înainte de a călca în picioare brâuri şi hore.
Poate că sunt un porumbel ce vorbeşte singur într-o gară singuratică cu
greieri,
o floare a soarelui întoarsă după un poem cu tâlc,
fericita care îşi bate drumul spre casă, pulberea unei sufocante secunde.
Scrie-le, e-mail-uri, povesteşte-le tu, amintire
tinereţea mea din vechime şi timpul pe care nu l-am trăit.
OCTAVIAN DOCLIN
Născut în 1950 la Doclin, jud. Caraş-Severin. A publicat 24 de volume de
poezie, dintre care amintim: A te bucura în eroare, Editura Hestia, 1992;
Între pereţi de plută sau moartea după Doclin, Editura Marineasa, 1999;
Pârga, Editura Marineasa, 2004, Sînge de vişin”, Editura Marineasa, 2014.

„Viziunile sale poetice trădează, pe de o parte maturitatea interioară şi, în

legătură cu aceasta, pe de altă parte, originalitatea, lipsa de filiaţii şi
convenţionalităţi pitoreşti”.
Sorin
Gârjan

Când va fi cazul
Într-o viaţă rapidă ca fulgerul am adunat atâtea: cărţi de popularizare a
cunoştinţelor agricole şi doxuri ştiri sportive şi poeme scurte amintiri din
copilărie plus o trompetă cu care bunicul cânta la balurile populare ajunsă
acum în colecţia de antichităţi a prietenului meu poetul pentru a suna
deşteptarea atunci când va fi cazul într-o dimineaţă de februarie cu prilejul
acesta voi învăţa cum arată viaţa văzută şi auzită prin alămuri voi încerca
să aflu dacă este adevărată aşa cum recunoşti dacă este adevărat bănuţul
de aur când îl striveşti intre dinţi

Altfel un simplu poem despre toamnă

În faţa sediului administrativ plutonierul hrăneşte porumbeii cu zaruri în
plină zi doi tineri se sărută nestingheriţi lângă fântâna cinetică dinspre
stadion se aude gool în timp ce mă îndrept spre un telefon public
mulţumesc, bine, îmi răspunde de la capătul firului moartea
şi găsesc că e cel mai bun răspuns ce se poate da în ultima duminică a
lunii septembrie
(discuţia se termină brusc din lipsă de fise şi imaginaţie poetică) mă întorc
acasă uşor emoţionat gelos şi sărac în evenimente contemplu îndelung
herma lui socrate de la muzeul louvre cu gândul că mâine e luni şi că
poate nu peste mult timp se va introduce şi la voi videotelefonul

Răspunsul poetului pentru un necunoscut

Cu siguranţă că altfel stau lucrurile mai aşezate mai nevăzute mai la locul
lor
şi chiar dacă aşa ar sta unele lângă altele sau şi mai şi unele într-altele
în numele poeziei se poate tulbura orice: până şi veghea bufniţei din
clopotniţa unei biserici devenite recent monument istoric chiar şi somnul
porumbeilor de pe acoperişul
celei mai înalte clădiri din oraş traiectoria pietrelor aruncate spre umărul
stâng
al melcului abia ieşit la plimbare sau îndreptate spre lumina gri a ochilor
mei
ori imaginea lui T de sub fruntea brumată (T – de la: Teop El’ Teop Teopia şi
bineînțeles de Ia litera aceea de-o formă severă) şi de ce nu liniştea fragilă
a fiinţei unui municipiu
care ia tot mai mult înfățișarea trandafirului cu siguranţă poate chiar cu
siguranţa zilei de mâine sau şi mai şi cu siguranţa zilei de azi
că altfel stau lucrurile

Jocul
Aseară a trecut pe la mine moartea provocându-mă la o partidă de pocher
(afară ploua în casă era întuneric) odată jocul început ne supravegheam
mişcările
la lumina intermitentă a fulgerului (suficientă totuşi să observ cum
adversarul miza pe o carte ascunsă inabil în mâneca stângă): cip – şi simţii
cum un şarpe îmi trece peste picioare venind tocmai din ascunzătoarea lui
din bibliotecă pas parol – şi mâna îmi îngheţă în aer ca inelele din trunchiul
copacului blaint – şi lumina orbitoare a fulgerului
îmi desprinse varul de pe ochi care zornăi pe masă mai tare ca banii
noaptea era pe sfârşite moartea plecase iar eu acum după ce am trăit şi
transcris toate acestea ca un sărut ce se retrage obosit şi discret în colţul
buzelor plec să mă culc în interiorul poemului
închizându-i toate uşile şi spunându-vă sincer şi bine dispus bună
dimineaţa odihniţii mei
jucaţi în numele meu revanşa

Poetul către cititor

Dacă nu ai curajul impudic de a privi peste umărul meu când scriu dacă nu
te cuprinde lehamitea iubirea deznădejdea ura privind orgoliul mâinii mele
pe hârtie
atunci nu vei înţelege din foşnetul cuvintelor nu vei putea sesiza – îţi spun
– decât
un suspect fanatism al abisului (ceea ce – să recunoaştem – este încă
destul de puţin).

Curat şi nebiruit
Cât timp iedera ochilor tăi în tăcere îmi va lega umăr de umăr, voi termina
dulceaţa de nuci verzi, cu spumă, şi, curat şi nebiruit ca un porumbel care
se scaldă vara în praf
în mijlocul străzii, mă voi retrage pentru o calculată călătorie într-o pădure
cu aburi calzi şi miresme aprinse şi păsări cu glasuri de ceară, nu înainte
de-aţi spune printr-o distinctă
înclinare a frunţii: „Noroc bun”, moartea mea!
Mercur
Blând şireată se furişează iarba din ochi asemenea unui şarpe ruginit de
vreme
ai putea să mai rămâi iubita mea ai putea să mai rămâi vom număra toate
cuvintele rămase ca mărgelele pe aţă părul tău se prelinge peste părul
meu
cum mercurul cântarului în mâna dulgherului măsurând piatra din capătul
vieţii

în pelerină de purpură
Păşesc pe apele verticale ale golfului înfășurat în pelerină de purpură.
De pe mal mă priveşti tu inventând o nouă religie. Cu vârful degetelor
subţiri
citesc sub pielea ta Scriptura unei vechimi viitoare

Vişin
Copil mama îmi aşternea pentru somn dar numai când era sărbătoare
patul din lemn de vişin din camera mare (adică în graiul nostru cea mai
frumoasă odaie ţinută doar
pentru oaspeţi de seamă) cel acoperit cu poneavă şi strujacul cu paie
mă trezeam dimineaţa cu ochii-nroşiţi de scrumul viselor colorate de peste
noapte
copil vara îmi plăcea să mă urc în vişinul copt de la marginea plaţului
coboram pe la amiază cu gura-ncuiată cerul gurii roş-albastru-nnegrit
astăzi când nimic din toate acestea
nu-mi mai stă la-ndemână caut doar cuvântul cuvântul m-amână

Căletca
Îmi plăcea în copilăria mea iarna să alerg spre casa unui bătrân pe care
satul îl credea rupt de lume doar eu îl ştiam în lumea lui mă aştepta
întotdeauna cu căletca
pregătită pusă lângă şolocatul ferestrei întredeschise ningea prin uşiţa
coliviei
aşa se spune astăzi nu crezi intrau păsări de toate culorile apă să bea să
mănânce grăunţe eram uluit de îndemânarea bătrânului pe care satul îl
credea rupt de lume
iar eu îl ştiam în lumea lui cu care trăgea aţa uşiţei şi de nepăsarea
păsărelelor
intrate înăuntru să mănânce grăunţe apă să bea astăzi cuvintele dau
buzna în poem
în mâna mea tandră-i poema (mă întreb acum cum poate oare Scribul să
spună altceva
acum scriindu-şi textul acum)
Suveica
Pe-atunci îmi amintesc timpul trecea mai încet decât suveica din mâna
bunicii
aşezată la războiul de ţesut ca înţeleptul în faţa unui text din vechime
bunica purta desenul colorat ivit cu fiecare lovitură de spată din poneava
ţesută sub ochii mei
ce avea să împodobească patul din lemn de vişin din camera mare în care
dormeam doar în zilele de sărbători printre iţele bine întinse trecea
suveica încărcată cu aţa
ce curgea din ghemul ţinut cu grijă în mâinile mele mai repede decât
privirile
prin care încercam să ghicesc desenul adus şi culorile lui mult mai târziu
când am regăsit-o într-un dulap cu pereţi din placaj roasă de molii poneava
bunicii ţesută sub ochii mei avea un desen greu de ghicit timpul trecuse
(deja) mai repede decât suveica ţesătoarei (ceea ce a înţeles să spună şi
Scribul prin textul său de mai sus)

Schela
Zidarii reparau colţul dinspre grădină al casei
ridicate cu mâinile lui de tatăl meu împreună cu mama mea
sufeream de urat ca de o boală a întârzierii
de aceea uneori uitam să plec la şcoală cu straiţa la spate
astfel că într-o dimineaţă căutând prin pomii grădinii
prin lanul de cânepă pe la marginea ogaşului
o pasăre dispărută m-am oprit chiar sub schelă
urcaţi pe ea zidarii reparau colţul dinspre grădină al casei
ridicate cu mâinile lui de tatăl meu împreună cu mama mea
ca la un cutremur schela se destramă de sus în jos
o grapă desprinsă din ea căzu fulgerător
prin dreptul trupului meu de copil
suferind de boala întârzierii zidarii împietriră
dar eu am lăsat moartea să plece mai departe
oprindu-i la mine doar umbra pentru vremea cercetării
plecând şi eu să caut tot mai departe prin pomii altei grădini prin lanul de
cânepă secerat
şi pe la marginile ogaşului secat pasărea dispărută
(acum Scribul adună unul câte unul cuvintele căzute pe lângă marginile
poemei
cum o perlă așezând strat după strat)
KISS ANDRÁS
Născut în 1950 la Tormac, jud. Timiş.
A publicat: Nagy narancs-hold/Luna mare portocalie, Editura Facla, 1980;
Tucskoknek szol/Cântece pentru greieri, Editura Facla, 1985.

În casa poetului
lui Sabin Opreanu
Ferice este viaţa sub cerul de mahon şi licuricii-stele
strălucitoare furnici mărşăluiesc pe pianul negru şi se dezvelesc
melodii tămâioase din corzi nebănuite numai bune să împletești coşuri
pentru grâne
stofă pentru haine haine pentru casă casă pentru ţară
ţară pentru viaţă şi versuri versuri versuri
versuri albe şi aurite numai bune să împletești
pentru inimă şi minte – Ce putere o ce putere
goneşte cuvinte picătură cu picătură odată rouă altădată sânge –
În casa poetului locuieşte un râu şi un munte
şi liliecii – vrednice slugi ale nopţii îmi presară tiptil totul
cu praful de tăciune tăcerile nocturne şi jarul minţii
muzica slovelor cărţile –Cine ar putea înregistra cine ar putea marşul
furnicilor negre pe pian foşnetul măreţ al pinilor dansul de odă al fluturilor
în mireasmă de oleandru în balsamul etern al aerului ozonat
şi al fumurilor de ţigară – Uitaţi măruntaiele corpului pietrele râului care
nu seacă şi totul
ce va putea duce această apă uitaţi măruntaiele corpului –
Va fi ospăţ fraţilor poetul se divide sub crucea grea a cuvintelor
şi strămoşii reînvie sub crucea mult prea grea a cuvintelor –
Va fi ospăţ va fi cădere şi zbor pe nesfârşite zbor de goană şi de nebunie –
Odată rouă altădată sânge!

Ascultaţi foşnetul
Ascultaţi foşnetul pădurii de mesteceni muzica corzilor albe
sau cascada sângelui în timpane şi valurile serii
cu ciudate ambarcaţiuni vise de odinioară.
Dezveliţi mătasea norilor albaştri o să daţi de rezervele de culoare
ale curcubeului de acel fascinant policolor al copilăriei
al baloanelor plesnite în mai al porumbeilor călători
şi al glasului de catifea al nopţii la care sufletul tresară.
Hei veniţi şi ascultaţi muzica corzilor pure
oda mestecenilor oda cojilor amare
fanioanele foşnetului verde şi ale drumurilor deschise
acum ori niciodată! Ard în jurul meu beţişoare parfumate...
Strigăt
Unde o fi cutia neagră
a viselor mele
cutia neagră a tainelor şi a celor întâmplate cu voi şi cu mine
catastrofele întâmplări ce ne sperie şi ne doboară
fericite întâmplări ce ne ridică şi ne zboară
între gânduri ridate – Ah scarabeul de aur veşnicie imaginară
cu feţe de Ianus te uiţi încolo şi încoace mă înconjoară vedenii reale
puf şi pleavă Soarele ploaie de sulf ucigătoare
a sufletului ce tresară şi urlă ca un cal nărăvaş o iapă –
Unde o fi cutia neagră
a viselor a copilăriei mele a cuvintelor drepte şi a celor încrucișate
ce izvorăsc din gâtul enormului Om –
Vai de acei ce urechile apleacă dopuri de plumb curg necruţători
curcubeul pe frunţi se înalţă oameni buni cu voi trăiesc şi mor –

De primăvară (i.)
Cine ninge în mine iar cine ninge
cine se joacă cu mingi de puf pe pleoape lebede uriaşe se lasă lin
pe lacul sărat al ochiului – E frig şi ceaţă în mine iar de-mi crapă obrazul
de-mi clănţăne dinţii avalanşa ruperii de oase a plesnirii capului
e atârnată pe pereţi într-o ramă explozia galaxiei mintale –
Cine ninge în mine iar cine ninge mirese cu văluri albe sărind dintr-un turn
şi cad în poale şi cad pe buze şi mă vrăjesc în balaur –
Vezi copacii dinspre geam dintre ei alegeam un voinic şi o floare
ce nu tresar şi nu tremură în călduri de primăvară
chiar de ninge cu lebede chiar de ninge cu mirese –

De primăvară (II.)
Mie mi-i dor de adevăr de-o gură de ţuică de măr când mă duc la păscut
de flori
cu oile albe printre nori flori roşii de pe buze flori vinete de pe tâmple
flori de gheaţă ale frigului florile sunt ale nimănui –
Mie mi-i dor de parale şi-o să-mi înec vinul în jale
şi-o să-mi ard cuvintele pe rug de mă goneşti tot nu fug
biciuiesc cu stele fete soarele să mă înșele şi mă sfârșesc într-o goană
e un miracol nu-i o boală că ninge ninge ninge iar
cu muguri de preferat să te bucuri –

Umblând pe ape
Umblând pe ape ne apropiam de pădurea mirifică a cuvintelor simple
şi uriaşii copaci îi doboram pentru viori
trunchiuri jupuite par să ne cânte ode pândite
de urletul lupilor pe xilofoane de piatră...
Dar ACOLO nu ajungem UNDE nu ajungem?
Traducere de Kiss Andras
Gheorghe Pruncuţ
Născut în 1950 la Timişoara – m. 1995.
A debutat în volumul colectiv Argonauţii II, Editura Facla, 1988. Postum, i-
au apărut: Umilul meu veac, Editura Eubeea, 1995; Moartea muzicantului,
Editura Marineasa,
1997; Smerenii pierdute, Editura Marineasa, 2001; Clipa ascunsă
(antologie), Editura Marineasa, 2006.

„O natură poetică redutabilă, o biografie trăită plenar, până la refuz, dar

cu o conştiinţă lirică nu pe deplin cristalizată, arată a fi Gheorghe Pruncuţ,
figură, şi el, emblematică a boemei timişorene. Uşor sarcastic în ton, uşor
mistic, contaminat de un umor negru, ce-i colindă-poeziile, adept al
bizarului, cultivând decorul, mai ales acela de tip bacovian, cultivând şi
exoticul şi gestul teatral minulescian, Gheorghe Pruncuţ se regăseşte,
totuşi, personal, ca poet, într-o atmosferă pur originală de năpăstuit-hoinar
al sorţii, de boem al periferiilor, emblematic tragice, sub regimul totalitar,
spaţii întunecate, simbolizând destrucţia şi dezumanizarea.”
Ion
Arieşanu

La cimitir
La cimitir e primăvară iarna,
Copaci de nea îmbobocesc mereu ;
Îmbobocesc şi crucile devreme,
Şi ce mireasmă lasă Dumnezeu !
Şi ninge mulţumiri de curcubeu,
Fosforescentă noaptea mă urmează,
Dulău de stradă, înger derbedeu,
Adulmecându-mi sufletul oftează.
E bine nevăzut şi liniştit,
Dorm ochii sub cupole transparente ;
Aici pe bancă şade împietrit
Un secol cu privirile demente.

Duhuri de suspine
Din trupul meu a mai rămas moşneagul,
Mărgăritar cu ochii cariaţi,
Şi înţelept mă sprijină toiagul
Ca unul dintre veşnicii bărbaţi.
Mă simt un rest, monedă ruginie,
Lăsată pe tejghea la vânzător,
De parcă-aş fi aceeaşi datorie,
Din alte vremi, condus la procuror…
Şi mor treptat, şi iarăşi nu mai mor,
Păcatele respiră pentru mine,
Şi sunt azilul sângelui covor,
Pe care calcă duhuri de suspine.

Frumuseţi adormite
Şi nu muzeu, ci loc pentru epave ;
Muzeu înseamnă multă nemişcare.
E calul orb, şi vechile potcoave
Mai sparg la depărtări triunghiulare …
Ce minunat e calul străveziu
Privind cu dinţii galbeni semiluna!
Iarba de mare mişcă în sicriu,
Şi prin tablou deretică furtuna.
Din ochiul ce anunţă pustiimi
Ies frumuseţi de piatră, adormite,
Şi distanţate blândele pătrimi
Încep mişcarea stelelor oprite.
Dar calul trage insula la mal
Prin subţierea forţelor ce leagă,
Şi-ai vrea să fii prin lege animal,
Drumeţule, cu bâtă şi desagă!

Vin ciorile
Vin ciorile sătule de pe câmp,
Tot cârâind o nouă simfonie.
Din vremuri vechi, un spiriduş bătrân
S-a arătat copacilor şi mie.
Aşa va fi la noapte de frumos
Încât mă voi aşterne ca o ceaţă
Pe trupul tău cel adormit pe dos,
Fecioară răsărind de dimineaţă!
Şi voi pleca fantomă prin văzduh,
Atras de primitive constelaţii,
Ca o perdea ce ninge peste munţi,
Obositoare, ultimele spaţii.
M-aş vrea portar…
M-aş vrea portar la vreun castel uitat,
S-aştept în prag caleşti imaginare,
Să-nfăţişez o umbră de-mpărat
Pe zidu-ngălbenit de apăsare.
Şi-acolo, în capelă, gârbovit,
La masa-ntunecată şi prelungă,
Când voi aprinde băţul de chibrit,
Țâșnească, alb, un spiriduş din pungă!
Să văd cum trecutul gigantic tresare,
Mișcându-și odată cu mine spinarea,
Apoi, să ciocnim cu paharul de sare,
Şi ducă-se pe frunze întâmplarea!

De Sfântul Nicolae
De Sfântul Nicolae veţi primi
O noapte sexuală-ntr-un papuc,
Virginelor zvâcnind cu străduinţă
A patimă nebună de haiduc!
Preanobilelor mame viitoare,
Cu sânii ca ciupercile sub lună,
Se pare c-aţi bolit îndeajuns
Tot jinduind la dulcea mătrăgună;
Dar Sfântul Nicolae a sosit,
Mai darnic ca o blândă mănăstire,
Deci, să-l primiţi cu părul despletit,
Virginelor, amabile potire.

La revedere
Au îmbătrânit ideile şi foamea,
A mai rămas de scris câte ceva …
Cei mari sunt drumuri fără de întoarceri
Pe care alte timpuri vor umbla.
Mă duc la Dumnezeu cu demâncare
Căci a cosit azi-noapte-ndestulat ;
Stau razele în stoguri milenare,
Hai, suflete, să fim la treierat!
Hai, suflete, nepublicată veste,
Alege, dacă poţi, vreun dumicat
Să ieşi grăbit din ultima poveste
Ce s-a mai spus o dată la palat.

Cândva
Cândva, rănit şi plin de drumeţie,
Voi tot privi în urmă după vânt
Şi barba mea, o floare argintie,
Crescând în jos, va fi un jurământ …
Doar umbra-nghesuită pe pământ
Va imita la gesturi disperate,
Pe când va prinde ultimul cuvânt
Un fotograf prin colţuri de cetate.
Cândva, târziu şi plin de nu se ştie,
Trădat de pânda jocului viclean,
Voi fi ceva lipsit de inerţie,
Mai transparent în fiecare an.

Invocaţie
Substanţa clocoteşte în cuvânt
Şi prin ochean mă uit la boemie,
Învie-mă odată, Doamne, din mormânt,
Căci sunt mormântul meu de-o veşnicie!
Cei morţi sunt vii doar pentru ochiul Tău!

Rai
Simt îngerul cum vine către mine
În straie lungi de foc Dumnezeiesc.
Apostolii pescari mă-mbărbătează,
Pe alt tărâm fiinţa mi-o găsesc.
Mi-e juvenilă toată-nfăţişarea
Copiii cu buchetele de flori
Mă-mbrăţişează în bordeiul verde,
Cel încărcat cu miile de sori.
Albinele mă ţin de subsuori,
Pe sus văd lacrimi pline de iubire
Şi bat din aripi văile şi munţii
De-mi vine să vorbesc de risipire.
Balthasar Waitz

Născut la 18 august 1950, Nițchidorf, jud. Timiș

Prozator, traducător si ziarist, poet.
A publicat: Ein Alibi für Papa Kunze /Un alibi pentru papa Kunze, proza în
limba germană, Editura Dacia, 1981; Widerlinge /Cei care se împotrivesc,
proza în limba germană, Editura Facla, 1984; Alptraum" /Coșmar, proza în
limba germana, Editura Kriterion, 1996;  Krähensommer und andere
Geschichten aus dem Hinterland /Proză scurtă „Vara ciorilor și alte
povestiri din Banat”/, Editura Cosmopolitan Art, 2011 , Mit Schwalben am
Hut. Gedichte /Cu rândunele pe pălărie. Versuri, Editura Cosmopolitan Art,
2014,

"Dacă citești poeziile lui Balthasar Waitz, ai putea să te întrebi dacă nu va

fi considerat cumva odată drept ultimul poet german de renume din
Banat, ca unul care, rămas în urmă, a umplut prin versurile sale golul
instalat după exod..."
Walter Engel

aş putea să fiu biserica ta

sunt un bărbat în carne şi oase la fel ca oricare altul
aş putea să fiu biserica ta dacă tu crezi în mine

ia spre-ncercare cheia de la casa mea nu-ţi da ochii peste cap

acoperişu-i găurit prin el se văd bine luna şi stelele
grinzile se tot vaită atenţie la lumânări picăturile fierbinți de ceară dor
nu bate la uşă nu-ţi face cruce să nu fii o sfântă mai bine nu
şi lasă-ţi funda albastră în păr chiar mi-ar cădea bine

intră pur şi simplu şi eşti acasă presupunând că-ţi plac poveştile

complicate

sunt atât de schimbat

vino-n pat se face frig o simt acut în mădularele toate rândunelele îmi
zboar-atât de jos
îndată este iar şi noapte

ce ştiu eu m-aş putea obişnui aproape cu acest schelet de pat îngust

pentru o noapte pentru mai mult in cel mai rău caz şi cu pisica ta
cea neagră de ce-mi apucă şi linge ea mereu doar degetul mare de la
picior
uşa am încuiat-o deja lăsăm numai luna zăpăcită să intre ah iubirea la ţară
nimic nu-mi mai aduc aminte
vino de mult mi-e inutil orice deşteptător dragostea nu tu ştii că trebuie
să fiu în pat odată cu găinile iar cu cocoşii să mă trezesc când se revarsă
zorile
vino-n pat iubito altfel chiar mă scol şi-mi iau pălăria
pălăria aia ţigănească

de dragul tău
de dragul tău trudesc neostenit de ani şi ani la o poezie lungă
scrisă numai pentru tine cel mult pentru încă alte două-trei

de dragul tău golit-am nenorocitele de sticle fumat-am afurisita de iarbă

băut-am
nenumăraţii litri de cafea de parc-aş fi nemuritor
ca mierea lins-am sarea zilei piperul acestor nopţi în preajma ta otrava cea
mai pură
aşa al naibii de inuman nu poate fi absolut nimeni

te iubesc foarte mult aşa cum nu eşti tu

iubirea-n linii mari

vrei nu vrei le găseşti pe stradă

cercel monedă un nasture un obiect inutil străin un om uitând de ele le-a

aruncat
se scurg lucruri copilăreşti pierdute vor neapărat să fie găsite şi în doi fiind
le bagi în buzunarul de la pantaloni n-ai încotro le duci cu tine de colo
până colo
de-atâtea ori s-a-ntâmplat le uiţi le regăseşti nu-s frumoase
nu-s de aur nu-s de-argint doar găsite şi recunoscute într-o zi
nu ştii ce-nseamnă această fulgerare din senin

bine-nţeles că le poţi ignora trecând mai departe dar

există acest la prima vedere acest coup de foudre întâmplat mai degrabă-
n străinătate
mai ales în franţa asta-i tot
asta-i iubirea evident asta-i iubirea-n linii mari
ar putea fi la primăvară chiar mâine acum

primăvara-i încă tânără

salut chiar de dimineaţă o frumoasă fată străină
ce-mi pare suspect de familiară

cum trece aşa de zveltă lobul urechii stângi uşor i-e-nroşit părul
îi cade şi el pe faţă cum îşi cumpără la colţ o cola light sau
un hotdog cu ketchup numără monedele urcă-n troleibuzul albastru
nu mai isprăveşte odată nu, fata n-ar trebui să se ducă acasă
dumnezeule nu lăsa fetele să se zbâlţâie pe-acasă cu mamele lor
ascultă-mă doamne vei face multă lume fericită
aş putea să-i povestesc fetei una alta ce-nseamnă cu adevărat să faci
poezie ce bine
face asta pe stomacul gol şi ce sigur e încă sută la sută
fără efecte secundare ca să zic aşa

poate că ea nu-nţelege asta poate fata are o temere

să nu se-aleagă cu o inimă sfâşiată, cu un copilaş vasăzică
ce ştiu eu primăvara-i încă tânără nu produce decât zarzavaturi şi scrie
astfel de poezii pe curând frumoaso

uită
doar un gând cât două bătăi de inimă însă dacă ajunge la tine
e deja ceva rimat ca o scrisoare
bine-nţeles ai putea să deschizi scrisoarea şi s-o citeşti
în manieră clasică emotivă
mai bine uită lasă scrisoarea nedeschisă pur şi simplu nu te mai gândi
că e vorba de iubire sau de ceva arogant de-o poveste nu ştii cine sunt eu
nu ştii absolut nimic crede-mă n-am să-ţi spun absolut nimic
faptul acesta n-aduce decât necazuri n-o atinge

adevărul e că în aceste chestii cu doamnele ajunge mai nou un sms

în cel mai rău caz mai multe în timp ce aroma cafelei chiar
îţi inspiră gânduri rezonabile hai, mai bine te sun imediat
să rămâi şi tu pe fir sau oricare alta

tânăra mea iubire negresă

vine de la paris un picior de fumător obişnuit şi această dulce gleznişoară
ea este
aproape mortală ştiu ne va ucide această păgână
jumătate de dragoste ca asta să mai existe chiar dacă iar se răceşte
ridicol
cafeaua acest sentiment curvesc ajunge apropo ea se numeşte gauloise
tânăra mea iubire negresă vine de la paris cum oare să se termine bine cu
noi doi

killing me softly
seara târziu am pierdut o cheie mică gândul în treacăt
care până la urmă m-a speriat mi-a furat dulceaţa nopţii
în linişte
dis-de-dimineaţă am găsit fireşte cheia tot mă mai durea
când orbecăiam prin întuneric dârdâind pe la şapte
jumate de parcă totuşi m-ar fi părăsit norocul hoţeşte cu o cheiţă în
noapte

femeia de dimineaţă
în pas de dans prin iarbă cu burta suplă iar inima ei
un clinchet abia auzit în poşetă pisică bălţată femeie de dimineaţă
ce bine face asta s-ar putea numi susanne poate şi susie
vezi tu zic bărbaţii ah cum râd şoferii transportorii fumează ţigară din
ţigară
beau cafele ce bine ce rău face asta înainte de-a merge la lucru

aşteaptă frumoaso mi-aduc ochelarii îţi mai scriu repede o scrisoare

cu mâna atât de delicat pot fi

vara
vine vara de-acum trebuie să faci totul altfel şi pe dos
lasă-mă să ţi-o mai spun o dată

fă-te frumoasă nu, fără farduri albastrul e indecent

despre roşu nu-mi vine acum nimic în minte
ce-ţi faci cu sânii aceştia dacă mi-e-ngăduit să-ntreb eu am nevoie
de o cămaşă curată trebuie să mai mă şi bărbieresc
nu, pisica ta rămâne acasă poate vine o ploaie
un fel de furtună cu pisici ce se-ntâmplă cu tine doamne
doar nu plecăm în grecia
noi doi mergem să facem baie iubito dezbracă-te îmbracă-te dezbracă-te

două inimi
ştiu iubito tu ai două inimi
una plină cu vârf gata să se reverse ca poşeta-ţi maro cealaltă
e dulce-amăruie ca afina

nu-i uşor să te iubesc ieri iar m-ai iubit azi nu te mai recunosc
uneori îţi privesc uluit somnul cum devii într-o clipită respiraţie şi carne
în braţele tale calde mi se face frig într-o dimineaţă obişnuită
între această înflorire şi ofilire ai putea cândva cumva să mă pierzi
ştiu iubito tu ai două inimi ba mai mult nu-mi spun asta destul de des

sperietoarea de păsări
bunicul meu a fost un om vremelnic şi de-a lungul vieţii foarte preocupat
de moarte ce mult l-am iubit pe bătrânul pezevenchi
teiul se ’nălţa uriaş în spatele casei şi nesfârşită era lumea
până la gardul viu de porumbar

la patruzeci şi şapte de ani a murit de şapte ori în donbas

de foametea cea mare de frigul cumplit şi de ploşniţe
la patruzeci şi nouă de ani s-a-ntors acasă

în grădina noastră între liliac şi cireş se ţine drept omul negru

într-o manta militară rusească e-un mare pişicher
fulgerul însuşi cade tandru din cer ca florile de măr
oricum îi poartă respect infernal împrăştiata oştire a ciorilor satului

poetul
nisip în păr şi stele pe limbă sare de la ţuicile
timpurii târzii

în cap nu-i mai nicio casă uşă şi ferestre nu se-nchid

lăsaţi-mă odată-n pace nu v-apropiaţi de mine
spune dragul de nebun cu greieri în buzunare şi
rândunici la pălărie

Traducere de Simion Dănilă

Dinu Barbu
Născut în 1951, la Timişoara. Poet, prozator, jurnalist. A publicat : PATA,
proză scurtă, Editura Marineasa, 1994; Călătorie în Ţara Românilor,
ediţia I, reportaj de călătorie, Editura Almanahul Banatului, 2000; Lecţia
de numărat Burgtemesul, poezii (ediţie trilingvă), Editura Almanahul
Banatului, Timişoara, 2008

UNU
mi-am orânduit camera aşa cum am socotit că-i mai bine
la fereastră am aşezat trandafirul japonez
în mijlocul încăperii pusei masa
pentru banalul festin anual tăblia lustruită
am împodobit-o cu vasul din cristal de tomeşti
în care păstrez pergamentul scrijelit
de centurionul însurat cu fiica lui zamolxes
către uşă picuri roşii duc în veranda
decorată preventiv cu cactuşi anti tbc
lipseşte vânătorul şi fără el totul rămâne
natură statică

DOI
nu am încercat să desluşesc priceperea
meşterului care a cioplit planul burgului în caldarâm
la o aruncătură de băţ de domul catolic
mi-a fost de ajuns să mângâi luciul cronicii
mirându-mă cuviincios de eleganţa
pietrei medievale

TREI
odată pe an starea-mi sufletească
are paloarea vegetală a frunzei
deschid ierbarul și ordonez obiecte descoperite în
rezervația naturală a orașului fibule romane
potcoave pierdute de armăsarii cavalerilor ioaniți
strunguri fabricate în raionul arad cartușe decemvriste pe care
inspectoratul de cultură și educație capitalistă
încearcă tardiv să le detoneze în loja centrală a operei de stat
eu mi-am plătit biletul de intrare aștept liniștit
să-mi explodeze inima-glonț în foaierul pustiu

PATRU
am hotărât să nu mai ies niciodată în balconul închis
ca o grădină suspendată semiramida mea fu
un vauban mediocru peste palmierii închipuiți
cocorii țipă herzian crezând că mă alătur
zborului autumnal vecinii așezați temeinic
pe frontiera de sticlă mă încurajează
fluturând eșarfe tricolore spălate cu sodă caustică
vântul spulberă perdeaua după care îmi ascunsesem
inocența

CINCI
o stradă lungă într-un orășel banal un stand de cărți și de reviste colorate
ninge molcom peste coperți și alfabetele
străine în micul tranzitor de bachelită
un crainic plânge-n microfon și veștile se-mplântă-n mine
ședințe mitinguri și demonstrații în săli pe bulevarde și în scuaruri
o stradă lungă într-un orășel banal
un crainic plânge-n microfon iar veștile se-mplântă-n mine
tăios ca vorbele străine

ȘASE
ajung acasă în lumina stelei răsturnate-n ochiul de apă
pe suprafața opacă a bălții în locul nuferilor
transparenți plutesc bilete de tramvai
tramvaiul quatro fereastra se deschide galeș
mai provocator ca o invitație deșucheată
urc scările strâng buchetul de levănțică
până la strivirea fibrei sun de două ori scurtodată lung
așa cum mi se ceruse în locul buzelor fierbinți
degete scheletice de pianist flămând
îmi mângâie fața pe zidul stucat pipăi pecetea
orașului liber regal umbră de trup sfânt
bănuit în pânza lințoliului din Milano

ȘAPTE
ne-am strecurat printre lăteții gardului invizibil
grăbiți să ajungem la granița aceea înfricoșătoare
de unde începe cartierul zombilor
dincolo de râul leneș pe singura insulă a orașului
de pustă oameni maturi cu barba țepoasă
cu dinți galbeni și cu hainele mirosind a bălegar proaspăt
vorbesc o limbă neînțeleasă
ne strângem laolaltă precum incașii în fața cailor spanioli
în turba maronie satirii de pe singura insula
a orașului din pustă sapă gropi nedefinite
în care roua adună dimineața oglinzi de lintiță
OPT
pe malul canalului terezian turnul de apă își aruncă umbra
peste case pitice podul de fier gândit de franțuzul eiffel
l-au ridicat într-o vară maistori sosiți
deprin maiale seara meșterii își strâng uneltele
în pânze aspre de postav și pleacă înafara cetății
pe sub podul de fier trece barcazul
cu curve aduse de la viena pentru a spori
populația feminină din capitala abandonată de eunucii turci

NOUĂ
(lui uwe)
trăiesc nepăsător în mahalaua orașului
diminețile îmi sparg visele pe străzi desfundate
cu capul așezat sub țuțuroiul cișmelei lucrate în fontă seghedină
căutându-mi gândurile risipite în focuri mocnite
cupe de oțel cu dinți caterpilari mi-au mutat destinul pe bulevarde
centrale
în cutii betonate admirabil atunci am îndrăznit să mă proclam
ultimul profet al orașului ce-și păstrase
atâta amar de vreme fetia imperială în spatele porții seculare

ZECE
de unde să știu cărui cneaz pribeag i-a aparținut
lada de zestre desenată în flamingi
toropiți de căldura deșertului în lada de zestre
găsită în podrumul familiei cneazului bizere
păstrez cu sfințenie eghiletul pe care îl bănui doar
că a împodobit uniforma generalului berthelot
la anul 'nouă sute nouăsprezece.

UNUSPREZECE
citadinul noroios al burgtemesului își găsește liniștea în pașii uitați
pe corso și pe surogat orașul își spală pe ziduri adrese și numere fără de
rost
în așezarea aceasta telefoanele sunt moarte iar cetățenii își spun pe nume
în șoaptă

DOUĂSPREZECE
cumva, peste parcul în care aripi negre cuibăresc în voie,
crucea mitropolitanei îşi scufundă umbra în apa begheiului
alături oglinda umedă, în talveg, găzduieşte reflexia pernei de piatră:
tainică legătură între cioplitorul bondoc cu degete fine de chirurg
şi seraficul călugăr cărunt
Ioan Baba
Născut în 1951 la Seleuş, Voivodina, Serbia.
Poet, jurnalist, traducător, editor. A publicat 18 volume de versuri, dintre
care amintim: Popas în timp , Editura „Libertatea”, Panciova, 1984;
Inscripții pe aer, Editura Helicon, 1997; În urechea timpului /
Eavesdropping Time, distihuri paradoxiste în limba română și engleză,
Editura „Libertatea”, Novi Sad 2014.

„Oscilând între oximoron şi senzaţie, Ioan Baba se conturează ca un poet

flămând de senzaţii lexicale tari, gata să plonjeze în realitatea concretă,
dar pregătit să se replieze într-un simbolism ermetic, cu sechele de ceea
ce mi-aş îngădui să numesc romantism electoral, intempestiv în gestică şi
agresiv(în sensul bun al cuvântului) în rostogolirea textuală(...)”
Traian T. Coşovei

Călătorie spre zâmbet

Părăseşti biroul plin de fum şi scrum.

În urma paşilor domoli
Doar ţăcănitul uniform
Al maşinilor de scris
Înregistrând ştiri triste

Intri într-o altă viteză cotidiană

Ţiuitul parbrizului răsună în urechi
Spinteci aerul vărsat de maşini
Acompaniat de o melopee ireductibilă

Viaţa parcă atârnă de un fir

Gândurile tulburi impun întrebarea

Poate oare carotida

Să fie salvată de un mușchi computerizat

Ajungi la destinaţie alţii îţi fac cardioscopia radiografia copilăria fântâna şi

via din vis.

Amintire din Europa nevizată

prietenilor mei Ion şi Lucian
Berlovan-Belca
şi regretatului Ion Sămăilă-
Piru
La Viena tata îmi cumpărase de la Prater
Un aparat de radio japonez cu tranzistori şi patefon
În jurul căruia se amuzau fetele jos sub cortul din pânză albă
Pe care l-am ridicat cu prietenii de cataramă
Pe plaja muncitorească din Constanţa

Ne îndulceam cu ritmurile cadenţate

De pe discurile singl ale Mondial-ilor
Pro Arte Phoenix The Bee Gees Demis Roussos Jimmy Hendrix şi cu
libertatea De mişcare şi cu melodiile Beat expresului
Din anii şaptezeci ai secolului trecut

Extaziaţi cu Atât de fragedă

Departe sunt de tine şi De va veni la tine vântul încă atuncea ca nişte
prinţi libertini
ne-am huzurit parcă împănaţi cu stema-n frunte cu făcliile aurite de pe
paşaportul ex-YU castaniu şi navigam desfrânaţi ca un ecou Pe harta
Europei

Toate cele ca o faleză izbită de valuri

Şi ţara risipită-n ţăndări ne-au rămas în dosul frunţii de insulari
Precum o scumpă amintire muzeală.

Baloane extraterestre
Soarele ajunsese pe alte meleaguri când în partea opusă
Dincolo de Dunăre se perindau la orizont
Enorme baloane de lumină

Vecinul ieşit la pensie student al extratereştrilor exclamase emoţionat

Ăştia sunt! de parcă l-ar fi revăzut pe Armstrong alunizând.
Îl fascinase fenomenul
Povestea că în Siberia doi miliţieni din breasla lui s-ar fi întrevăzut cu nişte
fiinţe cu capete şi ochi mari.

Sorbeau din soare nu atingeau pământul cu ochiul călcâiului

Şi s-au retras spre înălţimi.
Regretase că a ratat ocazia
Să-şi identifice vizitatorii fanteziei în ipostaza de agenţi secreţi spunându-
şi
Vedem numai ceea ce vrem să vedem

Duminica fastă
Gata s-a terminat cu oprimarea
Într-o duminică fastă verigile care au negat viaţa de apoi
Au fost tăiate cu ferăstrăul de os
În semn de sărbătoare dinastia lupilor şi-a schimbat părul
Curcile Raţele şi Găinile au ouat la nebunie
Copii se jucau de-a leapşa rostogolind ouă colorate pe dealurile
despădurite
Jurnaliştii intimidaţi au urmat filonul gândului
Şi nu mai voalau realitatea cu limba desuetă
Nimeni nu mai întreba dacă s-au comis infracţiuni
Dacă au fost aduse insulte era o duminică lungă vie şi fastă era să fie
Acta este fábula spunea August
Fin the end Der Ende Konieţ
ZOLTÁN BÖSZÖRMÉNYI
Născut în 1951 la Arad. Poet, prozator, publicist.
A publicat 10 volume, versuri şi proză, dintre care amintim:
Orvenyszarnyak/Pe aripile vârtejului, Editura Litera, 1979; Aranyvillamos,
III/ Tramvaiul de aur III, Editura Kalligram, 2004; Vanda orok/Eterna Vanda,
roman, Ulpius Haz, 2005; O sumă de sonete, traducere Ildiko Gabos şi
Şerban Foarţă, Editura Brumar, 2006; Far from nothing/Vanda orok,
roman, traducere Paul Sohar, Editura Exil (Canada), 2006.

„(...) Realist şi vizionar, trăieşte clipa prin intensitatea ei, redând prin
metafore tulburătoare, stări şi fapte tipice agitatului mileniu, la sfârşitul şi
începutul acestuia.”
Maria Pongracz Popescu

Arta
Din cele-o mie una de nopţi nu mi-a fost dată
decât o jumătate de noapte. Naratorul
a încurcat povestea şi-a adormit… Odată
ca niciodată nu m-a-ncântat mai mult ca norul
de fum şi damful tare din cârciumi, – mai ’nainte
să fac ceea ce, iată, iubesc într-adevăr:
anume-a duce-n spate, de colo-colo (făr’
de noimă, câteodată), munţi negri de cuvinte.
Să fie asta drama noastră? N-am
să cred, de vreme ce avem şi geam
şi horn la casă, – ştiţi şi dumneavoastră.
Pot face foc în sobă şi la ora
când sângele-mi se-ngână cu-aurora,
iar inima e scoasă la aer, în fereastră.

Cel care pierde

Un verde ram e versu-mi, ce pare când să urce,
când să coboare, – iar în el sunt lumi;
magia-ntinde cortul în crângul meu şi nu-mi
dă-n schimb decât, pe buze, tăcerea-i cea mai dulce.
Galop eroic, – unda prea sonoră
a zgomotului mă izbeşte-n ţeastă.
De diamantul rece-al ochilor tăi, această
privelişte-i străpunsă, – cum bezna, de-auroră.
Să nu m-aştepţi: oştirea mea s-a stins.
Febra e floarea rănii din urmă, care doare.
Ţipăt de şoim rămas al nimănui...
Pe umăr, dacă vine să-i stea celui învins,
se-nalţă flăcări din pământ, – iar lui
departe are sufletul să-i zboare.

Flăcări la Kairo
În zare, piramida roşeşte brusc. Aderă
de pulpa mea golaşă tot peisajul sudic.
Ce caut în nisipul ce,-n văl de ceaţă, pudic,
înghesuie milenii-n preascurta noastră eră?
Mă vântur prin grădina Edenului, abia
călcând, ca unul care şi-a tatuat de-a valma
Noroc & Veselie, în carne, – şi, cu palma,
i-astup cămilei ochiul căprui, pentru ca ea
să nu-mi vadă samarul ce,-n cârcă, mi s-a pus
de către Domnul carele, pre dansa,
o a ferit de flăcări; iar eu, să nu văd plânsa
ei lacrimă uscată în vântul de apus, –
şi fie să n-am parte de tras, ca ea, la carul
mirajului, cât are să-i ceară cămilarul.

Oh, şi această vară!

Ce povesteşte vara, – după ce-şi face rondul
pe chei şi,-apoi, se-aşază cu noi la plajă,-n timp
ce, brun ca nuca,-n apă fac pluta şi,-n răstimp,
nu uit să trag cu ochiul la sânii-n care blondul
metal i se prelinge, topit?… N-o pierd din ochii
cei nesătui s-o vadă trecând din şort în dres.
De-această fată, vara vorbeşte tot mai des
şi-şi culcă fruntea-n sânii ei albi, ce-i ies din rochii
pe sfert. – Privesc statuia de-argilă ce se coace
la soare, tot mai zveltă şi mai cu vino-ncoace,
fără rival pe plajă, pe chei, în ocean…
Vedeţi ce povesteşte această vară? – care
e prietena mea bună, dar astăzi nu mai are
nici timp, nici chef de mine. Ca şi acum un an.

Hasta la vista
Capul şi-l pleacă soarele… în zbeng, o
mână – a ta – prin blonda-i coamă umblă.
Pe ţărmul umed, mlădioasa umbră
a lui Garcia Lorca dansează,-n vânt, flamenco.
Acesta e tărâmul pe care nu există
nici pic de spaimă?… Tandru, versul cântă,
iar tu-mi eşti, azi, o amuletă sfântă,-n
priveliştea-nserării, dulce-tristă.
Luminiscent, pe ţărm, dansează cuplul.
Tăcerea arde. Trupul fetei, suplu,
se frânge, când întreabă,-n dulce-trista
nocturnă: Spune-mi, până mâine, oare,
mai fi-vor ţări natale, soartă, soare
şi-o noapte şopotind hasta la vista?

Jucându-ne cu vântul
Suceşte,-mbibă totu,-n cale, vântul.
Sicriul cărnii mele-l evaporă de seve.
Discerne între vis şi-ndeaieve.
Alăturea de stele umblă gândul.
Subit se iscă pala de vânt: ne izbăveşte
pre înecații întru păcat de moarte Domnul.
În noi, Ideea-şi doarme, surpată-n sine, somnul.
Văd azi, bătută-n cuie, nădejdea pre nădejde.
Aducerile-aminte se descompun şi dor.
De gustul mierii tale mi-este dor.
Prin tine, calea-mi ternă îşi regăseşte luciul.
Amprenta-ţi zace, încă,-n nisipul fără ramă.
Ai fi putut fi sfântul meu refugiu.
Mi te aduce vântu-napoi, dar nu te-ntramă.

Certitudini
Vrea certitudini bunu-mi vecin şi,-aşijderi, e
ahtiată după ele perechea mea, – de parcă
e vorba de un lucru, de un produs de marcă
pe care-l vezi, din oră în oră, la TV.
Le vrea şi mama, care vrea să-i spun
că mâine vine sigur, pentru că ea l-aşteaptă,
că fiecare zi e-o nouă treaptă
pe scara fericirii sau, baremi, un ajun
al unei primăveri fără de toamne…
Le vreau şi eu, fie şi dacă, Doamne,
Te pun la îndoială pe cât de mult Te caut
în mine, – căci prin mine eşti Tu, cum eu prin Tine,
izvor de certitudini, pe care-aş vrea să-L laud
prin carnea-mi şi cuvântul ce l-ai sădit în mine.

Supermarket
Cumpăr când pâine, când evenimente.
M-aşez la rând pe urmă şi, de-acolo,
privirea-mi lunecând de colo-colo
vede că muntele de alimente
impune muşteriilor respect.
Prisosul: pungi, cartoane, celofan,
face din tine marele său fan,
cu toate că-l priviseşi circumspect.
La cassă, o femeie. Ce-are-n coş e
scos la vedere: pătrunjel, o roşie,
o ceapă, doi-trei morcovi, un ardei.
Maşina nu-ş’ ce zice-n limba ei
şi calculează fără greş; iar după,
imprimă costul blidului de supă.
Traducere de Şerban Foarţă & Ildiko Gabos
Constantin Buiciuc

Născut în 1951 la Lugoj. Poet, prozator, critic literar. A publicat Dimineaţă

târzie (poezie,, 1995), Un strigăt sub Turnul Eiffel (note de călătorie, ,
1999), Sunetul, parfumul şi culoarea (proză scurtă, , 2003), 15 ani de
cântec pentru Dumnezeu. Corul Catedralei Greco-Catolice din
Lugoj (, 2005), Fântâni şi flori (note de călătorie, , 2006), Oglinda lui
Narcis I (critică şi istorie literară, 2009), Ce căutaţi aici, români? (note
de călătorie, 2010), Oglinda lui Narcis îi (critică şi istorie literară, ,
2012), Faleze franceze (postum, note de călătorie, 2010).Paradisul
întors, poezii, 2013. Toate cărţile au fost publicate la Editura Marineasa.

Duminică, toamnă cu struguri şi cu câine

Ce bine e să mergi pe ploaie, în cartierul tău, îmbrăcat în haine de casă!
Şi umbrela largă te cuprinde bine, ferindu-te de picurii insistenţi ai
sfârşitului
de octombrie.Numai papucii de plastic albastru lasă apa din bălţi şi-ţi
mângâie rece labele picioarelor, pătrunzând prin ciorapii albi ca zăpada.
Iar pe băncile de metal găurit nu-i nimeni, nu mai sunt tinerii mâncători de
seminţe, batjocoritori, căci lumea-i a lor, blocând trotuarul cu scuterele cu
becuri roşii şi cauciucuri groase.
Şi când ajungi, fericit, la aprozarul de la capătul străzii, ca să cumperi
struguri tomnatici, cu boabe mari, translucide, tămâioase, galben-verzui,
pe uşă scrie: “Pauză de masă. Reveniţi la ora 14. Mulţumim pentru
înţelegere”. Te întorci acasă liniştit, cu picioarele ude, chelfăind uşor
papucii albaştri, de plastic. O tânără duce un câine negru, în lesă. El te
latră violent şi sare la tine, întinzând lanţul subţire, argintiu.
Nu-i plac oamenii băuţi. E duminică, toamna, ora 13,40.P.S.: M-am întors la
aprozar la ora 14,05.Era închis. Patronii plecaseră, ca să intre în Uniunea
Europeană.
Din nucii de pe marginea drumului cădeau, desigur, nucile, cu pocnete
seci. Ploaia încetase şi vrăbiile fugăreau frunzele veştede, ce se uscau
încet.

Şoaptele de la telefoanele argintii

Creionul nu l-am mai găsit, se scufundase fluturând
în berea rece, cu gheaţă pe sticlă. Aşa mi-au pierit visele,
mai ceva decât catastrofa Titanicului, supusă muzicii sferelor, suavă,
când îngerii cântau printre nori. Iar fetele frumoase, nepăsătoare, fumau
dezinvolt, vorbeau discret, sorbeau cafeaua şi şopteau la telefoanele
mobile, argintii.

Şase
Pe pajişte e linişte, niciun copil nu se mai vede,mieii au fugit idilic,
pe sub ciorchini,iar cerul albastru e orbitor. Urc într-un ochi de ciclop,
cobor într-un lift de azur sau chiar în cabină de scânduri. Șoapte şi zări
vin de-a ocolul,iarăşi ajung în miezul ţintei,când tocmai se aud clănţănituri
metalice.

Începutul

Cum aş putea să fiu albit, când iernile nu mai sunt ierni şi parcă toţi
îmbătrânesc
ciudat, aşa cum mărul roşu, rumen, este colindat de viermi numai
înăuntru,
pe coridoare neştiute? Şi toţi îmbătrânim ciudat iar unii preferă să moară
tineri,
rupând pânza subţire a prezentului. Căderi prin abisuri rămân, cu găuri
zdrenţuite, bătute de vânt, cu soarele amiezii ascuns după aburi şi
fructele primăverii
clătinându-se ritmic. Copilăria fuge luminoasă, într-o neaşteptată călătorie
temporală.
Ajunge la pietre fierbinţi, la albastrul împungător de pe cer, la copacii deşi,
de nepătruns. Un fluture alb, totuşi, cu greu răzbeşte şi umple orizontul.
E alb peste tot. E începutul.

Inconfundabilul zâmbet
Viaţa mea s-a oprit în această zi de toamnă timpurie, cu soare cald şi
frunze încă verzi, sub cerul de un albastru pal; soarele îşi făcea cu zel
datoria, iar eu îmi cufundam încet ochii obosiţi, umpluţi de alcooluri, în
ochii ei arămii, binevoitori,
şi-i ţineam palma caldă, fină, în mâna mea butucănoasă. Şi sunetele
explodau peste case şi peste bazinul cu apă verde, înconjurat de trupuri
bronzate, întinse pe oase şi pe bănci de lemn provocatoare. Iar ochii ei mă
ucideau
în apusul de soare şi mâinile mă atrăgeau, deşi ştiam că tinerii bărbaţi
îşi îndreptau farurile spre asemănarea ei cu Venus, cea ivită din
mare.“Încearcă, dar nu cu mine, ci aşa, în general, eşti un tip fain, cu
multe gânduri depozitate în creier”,
îmi spune ea. Dar eu vroiam să-i simt, neştiut de nimeni, zâmbetul
primordial,
ancestral.

Frigul ce-mi pătrunde în oase

Şi nici nu ştiu ce culoare au ochii tăi…E un fum cenuşiu în jur, acoperind
totul
şi numai tu pleci, cu paşi siguri, spre răsărit, cu norii pufoşi deasupra. Eu
m-am rătăcit
printre trunchiurile argintii ale mestecenilor, cu dungi negre, orizontale.
Sunt zilele mele ratate, rănind coaja divinilor copaci topindu-le ceara de
uriaşă lumânare. Templul păgân devine, surâzător, creştină biserică. Şi tu
te rogi, evlavios,
cu gesturi largi, spectaculoase. Numai frigul iernii îmi pătrunde mie în
oase,
centrat, punctual, înconjurat de flori albe de mai.

Noi suntem altfel?

Câinele Tache, cu nume caragialian, cu blană roşcată şi ochi căprui, vioi, a
murit în mijlocul toamnei, când frunzele galbene şi roşii devin şi mai
galbene,
şi mai roşii. Câinele Tache nu mai putea lătra şi ochii lui orbi, opaci,
priveau lumea albă, iar botul lui era tot alb, cărunt, şi eu nu-l cunoşteam,
printre lacrimi.
Câinele Tache nu mai era interesat de frumoasele căţele negre, cu ochii
vii, fosforescenţi. El îşi lăsa capul pe pietrele albe ale curţii şi dormea uşor.
Cu câteva zile înaintea plecării, privea tăcut lumea imaculată.
Dar parcă noi suntem altfel, după ce dinţii ne cad din gură fără nicio
durere?

Ultimul slide
Ciupercile au crescut accelerat şi s-au izbit de zidul realităţii.
Ploua mereu în fragmentul de paradis, frunzele se îndoiau
şi filele reci încuiau vise. Toate ferestrele erau închise în piaţa San Marco.
Pe întuneric mergeai prin apă. Şi picioarele îţi erau retezate, şi pluteai pe
sub leul de aur, peste lagună şi printre raze. Ultimul slide a rămas pe tabla
albă
ca o cretă imensă, pe care voi scrie cu creionul negru, pe când toţi copiii
de pe insule îşi făceau temele la laptop şi peste recile ape zumzăiau
literele mecanice
şi clipeau micile becuri electronice încercând să devină stele.

Ultima ultimă generaţie

Procesul în sine era individualizat şi eu îţi vedeam silueta trecând prin
ceaţă.
Aşteptam să se ridice dimineaţa, iar luna plină să ajungă tot mai albastră.
Efigia ta se ivea tristă la fereastra cu trandafiri japonezi, care vor fi
înlocuiţi cât de curând cu orezării chinezești. Luați-vă adio, fraţilor, de la
cărţile groase, ca nişte cărămizi roşii, de la masivele romane
paralelipipedice, cu multe sute de pagini. Pe ecranul luminos, perlat,
profesorul plictisit a desenat o foaie, iar pe foaie, un computer de ultimă
generaţie, întrecut imediat de un alt computer, din ultima ultimă
generaţie…
 Laudă maşinii
Becuri cărămizii se aprind pe claviatură şi sub ea,la baza maşinăriei. O
ştiam fără greş, cu aripi diafane, invizibile:Un suflet înălţat la cer, cu
picioare lungi, telescopice,
păşind gânditor, ca un flamingo prin ape murdare, peste delicatele
tehnologii
ale mileniului ce abia a început.

Jos

Jos e un ciment trecător. Şi eu sunt trecător printre zidurile lustruite cu ou

şi cu oţet,
fără copii cu cornul şi lăpticul în mâini.

Cad baloane de sticlă

Nu mai pot trece prin circotecă, sub ghirlandele de hârtie de care stau
agăţate
glasuri zdrenţuite. Cad, unul câte unul, baloane roşii, de sticlă. Nu se
sparg?

O lună pătrată
Dar eu ştiu că nu sunt nimeni, e un joc de mulţi ani. Mă retrag un pas,
apoi revin,
ajung într-o poiană, apoi mă pierd printre copaci. Sunt – fireşte – copaci ai
gândului,
cum mai spusesem cândva. Şi numai când mai păşesc spre moarte – şi
acest lucru îl fac de zeci de ani – ştiu că niciun pas nu mai merge înapoi.
Mereu înainte merg,
spre zarea albă, de pâslă, de cenuşă special, a navelor cosmice arse în
atmosfera vânătă a strălucitorului Pământ. Mereu paşii mă-ndreaptă, aşa,
ca-n romanticul secol al XIX-lea, spre zarea albă, pufoasă, spre miile de
păpădii ale zidului în care
mă voi opri. Dar până atunci mă voi subţia ca o boare şi voi clinti din zid
doar vreo două-trei fire – minuscule paraşute albe, efemere semne de
exclamare pe cerul negru. Sau, mai bine, nu voi clinti nimic. Şi zidul de
păpădii, nemişcat, va lumina în noapte ca o lună pătrată cu becuri albe,
opace, mici cranii vegetale…

O linişte
Ce funcţii pot avea rădăcinile plantelor? Ele duc în lumea de dincolo.
Globuri roşii alunecă pe tobogan, pe uriaşele crengi albastre de brad.
Stau cu liniştea învingătoare, o peliculă albă îmbracă subţirea cameră.
 Corabia cu vise
Cum pot să ajung la tine? Între noi sunt evereşti sau, mai rău, munţi
marţieni,
cu înălţimea de 20 de kilometric. Mă vezi pe mine himalaist ori alpinist
marţian?
E între noi un zid de plexiglas perfect transparent şi, prin el, ţi se
întristează
zâmbetul. Mai ştiu că, pentru tine, eu nici nu exist, că merele cad fără
încetare
spre centrul Pământului şi atracţia universală îşi lasă peste lume imensul
năvod.
Cad nu numai mere, ci tot felul de friguri şi eu mă mişc mai încet.
Îngheață inimile,
îngheaţă iubirile, cărunte, aplecate, răspândite peste ciupercile violent
vopsite,
uriaşe…Unde sunt poeziile minimaliste, unde sunt iubitorii de cuvinte
cândva cenzurate?Vocea mea a căzut. Corabia trăgea o remorcă înecată
de vise!

Paradisul întors
Cum aş mai putea sta lângă luminile vieţii? Ci încet, nemărginit de
albastru,
sunt chemat, ireversibil, de tenebre. E o prăpastie acolo,
sublimă. Stâncile sunt negre. Nu le văd, numai le bănuiesc.
În întunericul fără margini pot să construiesc orice. Conturele iau formă
în mintea mea. Vieţuieşte, desigur, un paradis întors…

Ce visează el că este poezie

Tânărul profesor scria litere de tipar, apoi, pe neobservate,
trecea la litere de mână, iar oraşul se alinia, în coloane.
Visam la coloane ionice, dorice şi corintice, aşa cum le învăţasem
demult. Fructele atârnau pe crengi,
iar frunzele tremurau uşor, în vântul abia şoptit de zeul lui Botticelli.
Eu trebuie să mă opresc din “poezie”, căci pe caiet mi-a picurat
un strop imens de apă curată şi nu pot ocoli pata
cu pixul meu, roşu, încăpăţânat, care merge mereu înainte,
orbeşte, ca o rachetă, în drumul ei uitat, spre Lună,
arhivat în patruzeci de ani de linişte. Am şters praful
cu o singură mişcare a mâinii. În local, toţi mă priveau,
dispreţuitori, luându-şi, temporar, ochii de la cursa de motociclete:
“Ăsta a înnebunit! Scrie ce visează el că este poezie!”
CONSTANTIN GURĂU
Născut în 1951 la Timişoara.
A publicat: Corespondenţa particulară, Editura Hestia, 1992; Stratul de
ozon, Editura Hestia, 1994; Deşertul antenelor – satelit/Wuste der Satellit-
Antennen, traducere în limba germană Ilse Hehn, Editura Hestia, 1997; Un
drog – peisajul, Editura Hestia, 2000; Instinctul de pauperitate, Editura
Hestia, 2004, Catering Blues,. Editura Hestia, Timişoara, 2012.

„Constantin Gurău excelează nu doar prin sensibilitate, o certă cultură

poetică bine asimilată, subtile frisonări ironice dar şi erotice, ci şi printr-o
imensă bonomie, o atitudine ponderată faţă de extremismele prin care
poate că Providenţa vrea să ne pună la încercare. El rămâne fidel unor
tonalităţi estompate, meditative
şi discrete, prin care transpar totuşi cu suficientă limpiditate sentimente
de un indicibil tragism, cum ar fi solitudinea sau dezesperarea.”
Virgil Mihaiu

***
totul
a pornit prea târziu
totul
se mişcă atât de încet
pe tavanul ce-l va înmiresma
fumul primelor focuri
adastă țânțari

***
străzi
înalții pereţi ai caselor
tencuieli coşcovite
în jurul ferestrelor cam pe acolo
faţade îmbolnăvite de soare
maşini parcate pe caldarâm
apusul şi resurecţia
susurul fântânii
(o mană fără vârstă mângâind
bordul unei
maşini vechi foarte vechi)
grilajul
locatarii îmbâcsitelor camere
arcade şi bolţi
ferestre faţade camere goale
perdele
înnegrite vechi rupte
plecarea
declinul

***
cu timpul vei lua în serios
şi firul de iarbă
şi muşchiul întunecat de răcoare
printre perdele de ceaţă
cu timpul vei lua în serios
faptul că nu va mai fi dimineaţă

***
elegie la o giruetă
de la sfârșitul secolului al XIX-lea
girueta indică tempi passati
nyugat kelet 1896
o mie opt sute nouăzeci şi şase
pe stradă trec maşini tramvaie
au fost şi căruţe caleşti
la fiecare pas clipele se pulverizează
cu intensitatea unei explozii atomice
mai rămâne parcul unde
în răcoarea ceţoasă a dimineţii
printre bănci felinare şi brazi
parfumul cu iz umed-dulceag
al pivniţelor te însoțește
exilat pe străzile principale
nord-eszak sud-del vest-nyugat
şi kelet-est

***
în fiecare dimineaţă
cu o punctualitate mereu mai ruginită
ceremonialul matinal
cu o mereu mai ruginită aplicaţie
câte flori au străbătut vălul dimineţii
lumina înaltă încă neveştejită
peluza cu câte pungi goale de chipsuri
cu câte sticle goale e împodobită
se mai văd prin iarbă prin rouă
traseele câinelui câte-s şi unde duc
câteva ramuri de cais se-ncurcă în ramuri de nuc
toate fiţele tac
imobilitatea clară încăpătoare a dimineţii
numai bună să te încapă ca un cântec de ducă

***
era o dimineaţă mulţumitoare
o masă de nori nordici gri-vineţii
plutea deasupra liceului sârbesc
deasupra terenului viran
deasupra hărţilor din cărămidă şi tencuială
ce aşteptau nuanţele primelor raze
filtrate prin aburii prevestind ploaia
până departe peste turnul catedralei
ca un semn ortografic încă nedesluşit
asupra căruia polemicile nu se sfârșeau
pe jos risipite fragmente de fraze
culori cântece putregaiuri ale vieţii
plimbarea de fiecare dimineaţă
travaliu inutil preludiază
o naştere ce nu va avea nimic auroral
clipe clipuri clipeli tăvălite
prin mâzga delirului civic
în faţa ecranelor neadormite
își freacă degetele demult boante
insomniaci puberi

***
totul e must totul e cool
totul e trendy cult şi full
opţiunile mor ca în reţeaua unui păianjen
rămâi gândac stingher
la ce bun să mai existe contururi
roşcata nu va mai ieşi
pe poarta casei nu va mai
traversa liniile de tramvai
parcul până la marginea râului
nu va mai face fotografii plimbări
blidul câinelui a întrecut
în strălucire orice potir
***
tot mai întunecată
strălucirea culorilor
tot mai îndepărtată
mai enigmatică
o căptuşeală ruptă
o zdreanţă atârnată
pe frânghie sub
bâzâitul elicopterului
care dă cu flit viaţa ta

***
dimineţi după dimineţi
te alungă în somn
câini curtaţi de ploaie
miasme şi răbufniri de vânt
pale de ceaţă
deasupra reperelor
e nevoie pe alţii să-i ştii
rătăcind cu pas sigur
bucuria lor s-o bănuieşti
la răspântii

***
haină îngreunată de
pietre şi muşchi
cărţi şi ciuperci
ce-atârnă prin buzunare
siluetă încununată cu vâsc
dinţii câinelui
împodobesc boarfele
cu găuri proaspete
asta eşti

***
foşnetul ziarului
sună bine
în după-amiaza exilată
pe tavan
faptul divers al trecerii
încă a unei zile
irelevant
ascuţit la ambele capete
sunetul surd
o minge îndepărtată timpul
PETRU ILIEŞU
Născut în 1951 la Timişoara. Poet, eseist, traducător, publicist.
A publicat 10 volume de versuri, dintre care amintim: Pastel H., Editura
Litera, 1978; România, Editura Marineasa & Planetarium, 1996; Revoluţia,
Editura Planetarium, 2000; un volum de memorialistică, unul de eseuri, 5
cărţi despre oraşul Timişoara.

„Petru Ilieşu a intrat în literatură cu discreţia (neobişnuită la colegii săi

de generaţie) poetului care nu caută poziţia de principiu, mesajul colectiv,
ci confesiunea autobiografică, călătoria în labirintul memoriei personale,
intimiste.”
Marcel Corniş Pope

Exibitobiografia 1/4

Se spune că era un timp firav şi avea părul lung şi scria poeme stranii şi
fuma ţigări fără filtru şi avea blugii mâzgăliţi cu Hendrix, Pink Floyd şi
Doors şi că apoi şi-a lăsat barbă şi că era o pacoste pentru părinţii care
primeau mesaje de la trecătorii prin faţa ferestrei camerei sale unde
mesajele scrise cu lumânări pe tavan – citate din Oskar Wilde şi pereţi
tapetaţi cu postere şi inscripţii care se puteau citi din stradă „Moartea şi
vulgaritatea sunt singurele realităţi” şi graurele negru în faţa ferestrei sau
blues-urile - Janis Joplin şi nişte monştrii modelaţi din foi de plumb prin
gura şi ochii cărora plutea fum de interminabile ţigări şi tone de ceai de
mentă şi Kafka şi Proust şi Cesare Pavese şi mai târziu poeme de Allen
Ginsberg la sfârşitul liceului, şi-apoi o primă mare iubire – miniona superbă
„curva de italieni” care l-a iubit în felul ei hipnotizată - capul pe umăr,
gesturi calde şi moi şi o dedicaţie pe cartea „Viaţa şi Opiniile lui Zacharias
Lichter”, o dramă cu întâlniri pe malul Begăi, banca de lemn verde şi
scorojit cu alibiul unui top de cărţi ce trebuiau să pregătească examenul
de bacalaureat, dramă cu toate privirile umede şi toate bătăile de inimă
din lume şi (pacoste pentru părinţi) şi prefigurarea unei despărţiri fără
urmă - se spune - era un paria şi despre o plimbare prin parcul Pionierilor
– Willi Totok în ziua ieşirii din puşcărie – priviri ferite în jur, vocile în şoaptă
şi imaginea securistului pedant şi parfumat care încercase să-l racoleze
prin anii ‘78 dând târcoale hanoracului său militar izraelit cumpărat de la
un student curd în Complexul Sudenţesc - un NO mare şi galben cusut
stângaci pe mâneca stângă (o pacoste pentru părinţi) – locuind apoi într-o
garsoniera la etajul 4 unde s-a petrecut o seară cu poeţi bucureşteni de la
Cenaclul de Luni şi alţi scrântiţi din generaţia post-beat cu ochii lor plini
de fluturi şi o ţigară cu marihuana poştită peste fardul cu bronz de vopsit
sobe pe faţa poetului Augustin nu departe de fereastra cu graurele negru
nu departe căminele studenţeşti unde - se spune - lăsase o dâră de
diplome la medicină compilate şi bătute la o maşină de scris Olivetti, -
bani de ţigări Carpaţi fără filtru şi uneori răsfăţ cu Rothmans International
– pachete albastre şi plate şi casete audio de la magazinul pe valută şi
muzică până peste acoperişul de beton al blocului - un casetofon de
maşină adaptat şi atârnat printre cărţile din bibliotecă studenţi greci şi
arabi pe filierele socialiste – plătitori în dolari – diplome la medicină scrise
şi dactilografiate într-o singură noapte ... profesori corupţi - viitorii
milionari ai perioadei postrevoluţionare ... 45 de pagini pe hârtie velină
lângă maşina albastră Olliveti care bătea al naibii de repede şi care
aducea fum albastru de la pachetele albastre de ţigări Rothmans ... litri de
cafea şi o mulţime de licenţe luate pe numele studenţilor greci şi arabi şi
apoi cele două negrese una grasă şi alta slabă urâte clămpănind cu
pantofii lor butucănoşi pe treptele etajelor inferioare - se spune - le auzea
din vreme şi deschidea uşa apartamentului - se spune - o oarecare
febrilitate anemică – gândul că ar fi putut să adauge la biografia sa „sex
cu o negresă” rarisime pe vremea aia în urbe, cele două cam urâţele şi
sfioase aşezându-se pe canapeaua din singura cameră-bibliotecă şi căni
de ceai dintr-un ceainic mare de aluminiu şi mult fum şi ele nu fumau şi
priveau sfios împrejur căutând din priviri foxterrierul pe care tocmai îl
pierduse şi de fapt nu aşteptau nimic fiindcă era un fel de vizită de
recunoaştere într-o lume albă şi socialistă unde 90% dintre bărbaţi ar fi
vrut să le aibă în apartamentul lor la o cană ce ceai cel puţin pentru a se
putea lăuda că le-a auzit tropăind încet pe treptele etajelor inferioare
urcând şi instalându-se sfioase pe canapea cu genunchii strânşi privirile
curioase dar stăpânite vorbind pocit româneşte şi ceva franceză şi ceva
engleză mai bine evident decât se spunea şi o vizită de pomină pentru
vecinii din bloc o adevărată aniversare a curiozităţii – priviri prin vizorul
rotund care comprimă imaginea celor două negrese pe palierele dintre
scări şi bocănitul pantofilor butucănoşi şi una grasă şi una slabă, urâtele
în vizită la etajul 4 unde se auzea zilnic muzică tare şi cam nepotrivită
pentru timpurile când la etajul 4 se auzea ţăcănitul maşinii de scris
noaptea şi de unde mirosul pregnant al ţigărilor şi valuri distorsionate ale
postului de radio Europa Liberă şi unde graurele negru în faţa ferestrei -
voci care cresc brusc şi apoi dispar în zumzăială şi ţiuit reverberat şi cele
două negrese aşezate pe canapea fără pic de frison erotic - pentru el doar
o curiozitate care făcea să-i tremure mâinile în timp ce le turna ceai în
ceşti şi se gândea la sexul lor umed şi roşu, cea slabă şi parcă mai urâtă
cu ghetele ei masive şi tropăitoare care încheiau perspectiva unor
picioare osoase ieşite dintr-o rochie uni.... - nimic erotic şi doar o
curiozitate care îi făcea să-i tremure mâinile cea grasă Odette dar fără
sâni mari - cum or fi arătând înghesuiţi în partea de sus a burţii discul
rotund care înconjoară sfârcul mare sau cum şi probabil părul pubian
scurt şi sârmos ca un fel de spuzeală în jurul unui sex sigur umed negru şi
roşu ca o insignă anarhistă - oare coapsele şi consistenţa bombată a
feselor la pipăit şi curiozitatea care făcea să-i tremure mâinile în timp ce
le turna ceai în ceşti, - ele mereu împreună ... de nedezlipit şi nicio
strategie de a le vedea singure tropăind pe treptele etajelor inferioare
căutând ceva şi probabil necăutând nimic fiindcă mereu împreună iar el
străduindu-se să se convingă că nu le va turna ceai în ceşti decât pentru
a-i înnebuni pe vecinii care priveau prin vizorul rotund cele două negrese
trecând prin faţa apartamentelor de la etajele inferioare ... inaugurând
prezenţa unui întreg continent ce mai - o întreagă lume din afara Cortinei
de Fier,o informaţie violentă pe care şi-o puteau permite doar din spatele
vizorului rotund care focaliza ieşirea din cunoscut... - două negrese urcând
treptele spre ultimul etaj unde cunoaşterea se termină şi începe
imaginaţia cum o fi arătând sexul lor umed şi roşu înconjurat de părul
pubian, inelat, sârmos strivit de lenjeria intima... un eveniment cu totul
singular în cartier şi singura sa satisfacţie – se spune - era prilejul unui
eveniment singular care lăsa libertate infinită imaginaţiei vecinilor şi la
asta – se spune – se gândea uneori în timp ce turna ceaiul în ceşti şi
vorbea despre noile schimbări din Europa de Est despre care cu siguranţă
ele nu ştiau încă nimic şi nici nu erau interesate să ştie - se spune – se
gândea la materia fragilă şi efemeră a trupului lor străbătând labirintul
doctrinelor politice şi experimentele sociale care au distrus generaţii şi
porţii mari de timp compromis, - un timp rebut aruncat în haznaua istoriei,
despre care ele nu ştiau nimic şi nici nu doreau să ştie şi nici despre
crâmpeiele din viaţa sa anterioară prin anii ‚60 ai tinerilor fascişti italieni
din Trieste în răpitoarele lor maşini cincuecento prin Timişoara dând iama
prin fetele din schimbul de dimineaţă al fabricilor de textile pe vremea
când mecanicii de întreţinere de la depoul de tramvaie scoteau cărţi din
buzunarul salopetei ... Ezra Pound şi Elliot în pauza de masă filme
poloneze după cină îi priveau pe workerii nemţi legănându-se în
printre romburile chihlimbarii ale halbelor de bere (halele proletariatului şi
fiecare nouă piesă finită care înseamnă o halbă de bere şi 5 ţigări) ... pe
vremea când travaieurii francezi mărşăluiau prin Paris Match iar cei
englezi se întorceau spăşiţi la casele lor celulare - 2 nivele în cartiere tip
domino – cenuşiul unor orăşele cu o puzderie de pab-uri care drenează
vlaga săptămânală .... când suedezii descoperiseră noua prohibiţie şi
înfierile din lumea a treia şi puşcăriile cu un singur pacient şi libera
circulaţie a pieţei de muncă şi era vremea Marilor Revelaţii
postbelice ... când România descoperise remediul contra anacronismului
rural şi copii ţăranilor s-au mutat la oraş unde aveau apă caldă sâmbăta
iar duminica se plimbau pe Centru ... mâncând seminţe şi privindu-se unii
pe alţii stropiţi din belşug cu parfum ieftin în cămăşile lor albe de nailon ...
şi când era vremea mirajului Mării Negre cu mingile sale mari de gumă
vopsite în culori optimiste şi costumele de baie curajoase ... şi zâmbete
largi în remorca tractoarelor roşii – elevi la campaniile de cules porumb,
castraveţi şi lanurile de floarea soarelui în prim plan ... şi apoi entuziasmul
cu care politicienii Stângii româneşti îndesau în puşcării duşmanii de
dreapta ai poporului la distanţă de mii de km unde politicienii Dreptei
americane îndesau în puşcării duşmanii de stânga ai poporului ... - nimic
în comparaţie cu pufoaica şi cizmele muncitorului sovietic gata să
reconstruiască temelia lumii pentru lebedele de la Balşoi Teatr mărşăluind
sub steagurile roşii spre şantierul Omului Nou - un alt OM NOU decât cel
planificat de Revoluţia Chineză - un alt OM NOU decât cel care a inventat
Pop Cornul şi stă căţărat pe schele în fabricile de armament - un alt OM
NOU decât cel ieşit la lumină din pădurile de la Sierra Maestra
propovăduind la microfon Victoria proletariatului care a plătit toate oalele
sparte ale istoriei ... în hainele sale de Om NOU din Furnicarul orelor de
vârf ...Liber să vieţuiască prin ... cartierele părăsite din marile oraşe prin
arhipelagurile de human waist şi copii modificaţi genetic Liber să vadă în
arhitecturi de monitoare stratificate cum vieţuiesc cele 25 de milioane de
puşcăriaşi din State care trăiesc pe cheltuiala statului. Liber să cunoască
posterele marilor corporaţii imprimeurile cu zgârie norii credinţei absolute
oficianţii în costume negre automatele de pâine şi vin şi câmpiile de beton
şi ruinele monumentale închinate legii falimentului şi apoi firmele căpuşă
ale protipendadei politice Liber să cultive reclamele pentru ţigări care
încurajează feminismul şi hărnicia femeilor din schimbul de noapte Liber
să şoptească: Ar fi trebuit să vezi lanurile de floarea soarelui la începutul
verii când totul este de un verde intens şi exploziile sporadice de galben
portocaliu pulbere de aur ningând lent peste şiruri de blugi şi animalele
feroce din jungla urbană, peste cele 20 de milioane de sfinţi care au murit
pentru Mao şi peste sfertul din Cambogia care s-a trezit mort din visul lui
Pol Pot nimic altceva decât (şi el) o nouă „biată victima a istoriei” chinuită
de vocile din mintea sa Liber să îşi aplece capul în stânga sau dreapta
pentru a vedea mai bine expresia foştilor înalţi demnitari uscaţi de sute
de ani în catacombele din Palermo - Urletul lor fără sunet spre eternitate
gurile şi ochii lor în care stă ascunsă calea noastră spre mântuire şi
desăvârşirea eterna a miliardarilor din Who is Who Liber să îşi
imagineze amintirile din viitor despre care cu siguranţă ele nu ştiau încă
nimic şi nici nu erau interesate să ştie despre epoca postrevoluţionară
cu foştii ofiţeri de securitate împânzind parlamentul - se spune - cot la cot
cu bătrânii virtuoşi acrobaţi ai lecţiilor de sărit şotronul domeniilor statului
de împărtăşit viitorul unei fericiri colective unde omul va fi partea solida
a unui Yo-Yo , ţopăind în sus şi-n jos prin aer, bătând din mâini şi din
picioare cu gura trasă până la urechi rumen de bucurie - pete roşii în
obrazul său plutind în sus şi-n jos prin aer deasupra imenselor succese ale
unei economii planificate deasupra vastelor laboratoare care clonează
imagini cu vite la banda de muls şi botul lor umed negru şi roşu şi
numărul de ordine pe centralizatoare EXCEL şi găinile de pe autostrăzile
sedentare care dirijează ouăle spre angrenajele BIO de împachetat şi porcii
între barele BIO de fier sfâşiindu-şi coada în semn iniţiatic şi oameni
harnici înşurubând piesele minuscule ale maşinăriei timpului Km de hale
laminate feeric şi suprafeţe rulante care curg într-o stratificare labirintică
- zgomotul uniform şi hipnotic al PROGRESULUI şi Km urbani de silent
people murind singuri în apartamentele lor septice - vecinii fantomatici
despre care nimeni nu ştie nimic în afară de câinii lor castraţi târându-şi
burţile pline şi triste reflectate în sticla televizoarelor unde trăiesc
generaţii de octogenari Liberi să voteze siluetele alterate ale unor lideri
care păşesc grăbiţi pe linia orizontului înconjurându-se cu o ţesătura de
ţipete acide Liberi să privească pupitrele camerei parlamentului unde
se lichefiază şi se rafinează voturile lor în semnul solidarităţii cu poporul
cea mai genială afacere cu Poporul care e un simplu cuvânt pe care poţi
apăsa pentru a goli automatul de monede - oh zornăiala lor pe care foştii
şmecheri de mahala o adulmecă cotrobăind prin reţelele de socializare
holbaţi la cucoanele gureşe din noile oferte ale companiilor de telefonie
mobilă şi capetele lor aplecate peste ecrane de unde adie o nouă
perspectivă ideologică salvatoare despre care cele două negrese din anii
‚80 cu siguranţă că nu ştiau încă nimic şi nici nu erau interesate să ştie
nici despre bârfa cu Herta în faţa intrării de la grădina de vară a
cinematografului Capitol în aşteptarea filmului Nobel - (o noua sminteală
a memoriei) - se spune - rula un film rusesc unde priveai prin nişte
ochelari rotunzi şi negri un film rusesc - în faţa intrării cinematografului
Capitol (un episod de referinţă) cu Wagner şi Frauendorfer, Herta şi toată
gaşca care mai apoi s-a pus pe murit în afară de el şi de cele care au
urmat când (sminteală în ordinea memoriei) o maşină Dacia cu trei ofiţeri
l-a luat din zbor de pe stradă şi au planat împreună abrupt în
apartamentul de la etajul 4 - deasupra acvariului cu stoluri de poeme aurii
plutind printre foile unor romane agitate cu burta mare şi neagră răsucită
în sus valsând printre scrisorile de familie fotografii colorate palid şi
decupaje de ziar în tromba printre degetele ofiţerilor în civil răscolind
acvariul apartamentului şi depunerile de minuscule excremente ale
problemei de identitate din Epoca Noului Om întreţinută cu viermişori roşii,
pureci uscaţi de baltă şi vitamine de import zvâcniri de copertă Soljenițîn
scăpate ascuns după lumina pâcloasă a neonului şi maldărele de fiţuici
răspândite fulgerător prin toate cotloanele în lumina pâcloasă mirosind a
mucegai şi igrasie a ceai şi ţigări fără filtru a hrană uscată din bibliotecă
şi a contorsionărilor perverse de rafturi agitate mâinile albe şi zburătoare
ale ofiţerilor în civil străbătând unduit ochii rotunzi ai mobilierului şi
sonorul surd şi constant prelins din colecţia de viniluri şi sonorul surd şi
constant din bluesul efemer al casetelor audio prin anii ‛80 şi distorsiuni
ale feţelor în aerul rarefiat de la etajul 4 şi salturile costumelor civile în
încăpere după foi rebele plutind cu lentoare şi dansul mişcărilor şi-al
vocilor care pluteau cu lentoare în încăpere şi fragmente de cuvinte
învălmăşite şi întrebări fără răspuns - un deget imens aţintit spre el vapori
vagi de manifeste neidentificate - o bruscă schimbare de cadru în săli de
anchetă şi fragmente de cuvinte învălmăşite şi întrebări fără răspuns şi
ore în şir de fragmente de cuvinte învălmăşite în sălile de anchetă şi pasul
delicat de pantofi delicaţi ai celor două superbe negrese pe treptele
etajelor inferioare urcând iar el – se spune – năpădit de o teribilă
curiozitate cum o fi arătând sexul lor umed şi roşu înconjurat de părul
pubian inelat sârmos strivit de o parfumată lenjerie intimă iar el - se spune
– cufundat în materia fragila şi efemeră a trupului lor apăsat ca o lentilă
peste sălile de anchetă năpădit de umezeala roşie şi neagră de mai târziu
şi de fragmente de cuvinte care se schimbă mereu şi multa muzică în
urechi odată cu orele ofiţerilor în civil să şteargă urmele timpului care
curgea în şuviţe subţiri şi roşii prin fisura acvariului său - inundând
sălile de anchetă şi apoi presimţirea inexplicabilă a unei mereu
reîntoarceri spre vizitele aproape erotice din anii ‛80 - negrese superbe
urcând scările - ofiţeri în civil şi săli de anchetă imense albe pe tavanul
cărora pluteau cu burta în sus colecţiile sale de fluturi şi peşti exotici şi
chiar o fotografie – se spune - din acea tinereţe captivă unei inexplicabile
mereu reîntoarceri în clipa când o mulţime din toate cele petrecute s-au
petrecut şi poate când nimic altceva decât un graure mare şi negru care
se apropie curios de fereastră până ce acoperă întreaga perspectivă şi
ţiuie din miezul său roşu o lumina rotundă şi roşie care se tot apropie şi
acoperă întreaga perspectivă care şi ea se apropie şi – se spune – îi ţiuie
în ochi până la senzaţia de ţipăt
Şi ţipătul
JOHANN LIPPET
Născut în 1951 la Wels, Austria. Poet şi prozator.
A publicat 18 volume, dintre care amintim: Biographie. Ein
Muster/Biografie. Un Model, poem, Editura Kriterion, 1980; Das Feld
raumen/Părăsirea terenului, roman, 2005; Im Garten von Edenkoben/În
grădina din Edenkoben, poezii, Lyrikedition 2000, 2009.
„Sensibilitatea versurilor, adeseori cu accente uşor sau mai pronunţat
critice, relevă un suflet legat de trăirile profunde din trecut. Versurile
foarte frumos cizelate reflectă propria existenţă de scriitor într-un limbaj
uşor ermetic.”
Eleonora Pascu

Despre casa cea stranie şi omul ciudat

Stranie casa ce-o locuiesc
pe care n-am căutat-o anume
stranie casa în care trăiesc.
Prin ea adie vântoase:
vântul de răsărit cel voios
vântul de-apus cel mintos
vântul de sud să nu-ngheţi
vântul de nord cel isteţ.
Ciudat eşti tu, omule care stai în ea:
cu punctele cardinale la mâini şi picioare,
cu vântoasele-n buzunare.
Stranie casă ce-o locuiesc,
pe care n-am căutat-o anume,
stranie casă unde încă trăiesc:
într-un larg răsărit
şi-un apus pregătit
şi un sud râzător
şi un nord în culori
stranie casă în care trăiesc
orizontul meu capătul lumii

Şi. O artă poetică.

mereu nevoit a mărturisi
– mai dureros să scoţi cuiul din carne
decât să-l laşi să pătrundă –
mereu nevoit la renunţare de sine
– mai înfiorat aştepţi seara
decât către zori cântatul cocoşului —
mereu nevoit s-o iau de la capăt

– mai multă teamă dau zilnice gânduri

decât frazele până la capăt rostite –
la mărturisiri
la renunţare de sine
la reînceperi –
mereu nevoit să mă justific,
tot mai ucigător.

Vecinul îmi compune o poezie

„bine îţi merge”
zice vecinul,
„ai timp de cugetări despre viaţă
contabilizezi griji şi speranţe,
poţi să scrii versuri la bucurii
şi-n cuvinte amare dezamăgirile,
poţi s-o întorci cu o întorsătură de stil
când ţi se pun prea multe-ntrebări”
da, recunosc:
tot mai grea este viaţa,
moartea tot mai uşoară.

Să cazi să te ridici să cazi

nu oftând nici gemând
nu prăbuşindu-mă precum pomul
salcâmul în floare
nici stând drept şi nici adiind
nici legănându-mi dreapta-nălţare
fără rădăcini stau
în peisajul
ce vine asupră-mi
ca o turmă
o haită
care-mi sfâşie bucata
de cer

Sfârşit de săptămână. Căpăţâna.

în această după-amiază de week-end
vecinul meu urcă scările blocului
în plasă cu o căpățână de porc.
râtul scormone ţara.
Traducere de Grete Tartler

Experienţe noi
în casa străbunicii mele în afară de noi mai locuiau şi alţii
oamenii din sat le ziceau colonişti
şi ai noştri aveau multe oi pe care iarna le ţineau în beci şi cai şi vite
al căror grajd îl curăţau doar primăvara iernile fiind foarte reci
şi un câine mare ciobănesc care seara nu mai lăsa pe nimeni înăuntru
şi ne temeam de el fiindcă nu se lăsa mângâiat
şi pe care mama a vrut să-l otrăvească
care însă nu mânca pâinea ei nici carnea în care înfipsese ace
şi care după ce l-au apucat căldurile s-a pierdut fără urmă
nu-i înţelegeam când înjurau câinele seara
sau când suduiau în grajd el arunca după el cu furca
şi vorbele-i ţâşneau din gură
pe tata-l vedeam mai des stând de vorbă cu el şi-am înţeles
fiindcă tata şi mama vorbeau mereu despre asta
seara când amintirile prind glas
despre cămara de merinde a ţăranului din austria
am înţeles că tata încerca să-i explice că nu puteam sta mereu aşa
noi şapte persoane într-o singură cameră
că-n primăvară vroia să lucreze singur grădina şi în primăvara următoare
pe femeie n-o auzisem niciodată vorbind nu-i ştiam vocea
li s-a dat o altă casă care rămăsese pustie
fiindcă familia cu pricina nu se întorsese din bărăgan
învățasem până atunci trei nume de ţări şi două de oraşe
austria wels ungaria budapesta şi românia şi acum se adaugă acest
cuvânt
necunoscut pe care oamenii îl pronunţau cu groază
la fel cum înainte un altul şi poveştile mamei vecinilor sătenilor
semănau atât de mult cu cele de mai târziu ale vecinului ale sătenilor
ordine de chemare plânsete şi disperare neostoite încă de la ultimul război
jandarmerie ascunzători camuflate încă din timpul războiului
la adăpostul unor ziduri răsărite peste noapte în câmpuri de porumb
adunarea la gara din satul vecin liste peste liste cu nume şterse în ultima
clipă
cu nume adăugate în ultima clipă luaţi de-acasă în ultima clipă
vagoane vagoane vagoane vagoane nesiguranţă
în tren în tren în tren în tren
de ce de ce de ce de ce
câmp deschis câmp de porumb mirişte
coborârea sub cerul liber liber liber
construcţie
sate întregi construite până în iarnă
muncă şi iarăşi muncă să ridici case şcoli
să lucrezi pentru pâinea cea de toate zilele
şi iarna apoi care de astă dată a fost atât de grea
încât casele au trebuit dezgropate să fie
încât oamenii ieşeau afară pe hornuri ca să se-ajute între ei
doar hornuri cu fum alb şi drumuri prin zăpadă
ca nişte tunele şi dorul de-acasă şi speranţa-n acasă şi timpul
care se târa peste primăveri veri toamne ierni şi naşterile nunţile
înmormântările
şi scrisorile bătrânilor de-acasă şi încercările disperate de-a înţelege
încercările disperate ale multora de-a înţelege şi hotărârea de a nu muri
ceda ceda de tot
crede într-o stare de lucruri definitivă
renunţa la viitor
apoi vizitele de acasă atât de greu de aprobat erau întotdeauna o
sărbătoare
şi se povesteşte de încercarea unor femei bătrâne
e greu să nu zâmbești să ia cu ele la întoarcere copiii
şi cum au fost prinse din cauza fustelor prea largi
din cauza hainelor de duminică pe care trebuiau să le îmbrace cu orice
preţ
reţinute şi închise trei zile
au crezut că le sunase ceasul
şi expediate acasă şi de-acolo în puşcărie.
aşa spunea o bătrână
îi fu dat să audă din nou cuvântul cu pricina
ele care-şi lucrau pământul singure unele aveau câte-un argat
luau pământ în arendă îl munceau în parte agonisind pentru încă un pogon
s-au speriat din nou de cuvântul acela
teama de cuvinte teama de atributele, de care nu mai era chip să scapi
n-a fost niciodată mai mare ca-n anii aceia
şi bunica zice că la noi în vizejdia nu erau decât doi chiaburi
şi insistă asupra cuvântului
că erau stăpâni fiindcă nu lucrau
încât ei ar fi trebuit să fie duşi acolo însă n-au mers
fiindcă aveau cunoştinţe la primărie
apoi ştirea venită odată cu dezgheţul cel mare din răsărit
că oricine vrea se poate-ntoarce acasă după ani de zile
pentru unii bărăganul nu fusese decât o continuare
şi toţi vroiau să se întoarcă
deşi casele erau de pe-acum ridicate iar naşterile nunţile înmormântările
intraseră şi ele în normal
satele s-au golit morţii au rămas locului
locuri de naştere pe care nimeni n-are să le revadă vreodată
şi amintiri şi povestiri îţi mai aduci aminte când cu mai ştii atunci când
nu n-a fost chiar aşa ce ştiţi voi tinerii de toate astea
în vremea noastră mai târziu unii s-au mai întors pe drumul amintirilor
şi-au fost dezamăgiţi când s-au întors acolo n-au mai găsit nimic
doar câmpul cât vezi cu ochii mirişte lan de porumb
şi viaţa mea a început să se încropească răsărituri şi asfinţituri
învățând câte ceva despre oameni
Traducere de Ioan Muşlea
DUMITRU OPRIŞOR

Născut în 1951 în comuna Dobroteasa, jud. Olt. Poet, prozator, publicist.

A publicat: Balul rătăciţilor, proză, Timişoara, Editura Renaşterea
Bănăţeană, 1994; Peste umbra mea, versuri, Editura Eubeea, 2001;Vineri
e ziua noastră de plâns, versuri, Editura Brumar, 2013;
”Poemele de acum sunt, în majoritatea lor, mărturiile unei devoratoare
autoflagelări. Ale unei arderi fără nici un fel de reticențe, motivată de o
irepresabilă și, parcă, amenințată de fatalitate dorință de a culege lamura;
de a separa, în primul rând pentru sine, binele de rău, frumosul de urât,
adevărul de minciună, trăirea autentică de suferința inutilă.”
Marian Odangiu

Din pas în pas

Femeia care traversează parcul central tăindu-l în două părţi obositor de
egale,
cu sânii lăsaţi discret la vedere, se simte însoţită de toţi bărbaţii.
Din pas în pas e petrecută cu privirea explicită, lacomă, pofticioasă, o ard
urmele de uitături aprinse, lăsate pe merele ei coapte, din care a hrănit şi
doi prunci, de-un timp bărbaţi în toată firea, cu aceleaşi pofte şi porniri.

Doar la privit, constată femeia- bărbaţi îşi asumă orice risc.

Execuţie fără ritual

Fotograful era muncit de un tic obositor, se freca des la tâmple, avea
degetele nefiresc de lungi, şi subţiri aproape bolnăvicioase, fiţi gata, nu
clipiţi, a strigat intempestiv ca într-o execuţie fără ritual, bulversând aerul
din cameră. Mama abea apucase să mă înfăşoare ocrotitor cu braţul stâng
peste mijloc, în acelaşi loc, imitând-o instinctiv, îşi aşezase ademenitor
mâna, şi femeia care mă doreşte. Eram împărţit în două, nu-mi mai
stăpâneam sentimentele, am plecat din fotografie, rătăceam dând ocol
împrejurimilor. În timpul de care vă vorbesc m-a văzut ceasul de masă
rusesc amuţind, se oprise cu indicatoarele la două cifre fără soţ, arătând
ziua mea de naştere. Ceasul începuse din senin să îmi scrie biografia.

Frontul învinşilor
În câmpia ce se smulge din rădăcina dealului la Oarba de Mureş în zi
sfântă de duminică locotenentul ajuns colonel în rezervă improvizase
tabăra tot el avusese ideea revenirii un bonus pentru camarazii ieşiţi vii
din încleştare acum învinşi de timp şi întorşi din drum. Pe noi ne-a unit
soarta zise locotenentul de-odinioară aşezat ostentativ cu tălpile în locul
unde şi-a pierdut la douăzecişitrei de ani braţul stâng căutând febril cu
mâna dreaptă ciotul de sub mâneca pustie. Ocupaţi poziţiile retrăiţi în
amănunt războiul îşi îndemnă foştii camarazi la visare dar nu vă bateţi cu
niciun chip e ordin de la adevăr că numai Dumnezeu ştie unde şi în cine
am slobozit fiecare glonţul.

***
Sunt sergentul Moise raportez sfântul cum îmi ziceaţi singurul rămas viu
dintre cei unsprezece agenţi ai batalionului. Intram până în ţeava tunului
inamic să vă aduc scrisorile, muniţie, tot ce trebuia însoţit de un murg sur
numai eu ştiu cum mă strecuram orbeşte purtat de valul tinereţii printre
gloanţe şi obuze. Am ajuns aşa dar să nu mă întrebaţi cum eram pe cal
căram cartuşe în prima linie, înaintând pe la mijlocul drumului a explodat
un brand şi o schijă mi-a retezat piciorul nici acum nu înţeleg ce s-a
petrecut camarazi calul nu a avut o zgârietură măcar. Eu în spital am aflat
că sunt fără un picior, însă ceva ciudat s-a întâmplat în prima noapte. Am
avut un vis în care se făcea că am rămas pe pământ doar eu şi femeia pe
care am iubit-o orbeşte ca nimeni altul şi împotriva tuturor. Mă legăna
ţinându-mă în braţe să-mi aline chinul a fost doar vis nevasta m-a părăsit
a doua zi a plecat numai ea ştie unde şi de atunci trăiesc precum un
pustnic chiar jur pentru asta, că n-am mai atins o femeie niciodată. Multe
nopţi prin ani şi ani camarazi, am tot aut un junghi mi se părea că-mi
creşte piciorul în somn.

***
Domnule locotenent permiteţi strigă precipitat un fost ochitor-trăgător
raportează dar nu te panica tot aşa ai rămas şi în clipa asta auzi privirile
din jur cum i se adună stup pe borul pălăriei care nu i se potrivea
întunecându-i-se în plină zi orizontul. Mă munceşte dorul de tutun să trăiţi
şi-l văd de la un pas pe rusul mort lângă mitralieră la fel de tânăr ca şi
mine să fi avut doi-trei ani în plus e înţepenit în genunchi cu degetul
arătător rămas definitiv pe trăgaci. Şi nici nu mai pot să ascult iertat să fiu
tremur tot iau foc domnule locotenent raportez simt că sfârâie pielea pe
mine.
WILLIAM TOTOK
Născut în 1951 la Comloşu Mare, jud. Timiş.
A publicat: Die Vergesellschaftung der Gefuhle/Socializarea sentimentelor,
1980; Freundliche Fremdheit/Politețe rezervată, 1984; Das prompte
Eingreifen des Fallmeisters beim Versuch eines Hundes sich eigenmachtig
auf die Hinterbeine zu stellen/Intervenția promptă a hingherului la
încercarea unui câine de a se ridica în două picioare, 1987; Eiszeit/Timp
înghețat, Berlin-Ost, 1987.
„Poezia lui William Totok se bazează mai degrabă pe memoria afectivă,
variază tonalitatea, alternează planurile temporale, lasă frâu mai liber
imaginaţiei şi străpung lirismul evocativ şi confesiv prin reflecţii,
interogaţii, exclamaţii.”
Peter Motzan
Angajament
(text colectiv al Grupului de Acţiune)
eşti angajat
da
sunt angajat
da da
foarte angajat
eşti şi tu angajat
da
sunt şi eu angajat
foarte angajat
da da
dar nu mai vreau să fiu angajat
am fost angajat deja de prea multă vreme
nici nu mai vreau să fiu angajat
am şi fost angajat de prea multă vreme
da
cu tine aici
cu tine aici de asemenea
nu mai sunt angajat da
nu mai sunt angajat de asemenea
da da
da da de asemenea
dar cine a fost odată angajat
va rămâne angajat totdeauna
da
da da

Anna-Espresso, Vaci-Utca,
Budapesta, 27 iulie 1979
I-o vreme cu vânt timpul stă pe scaune albe
în localuri beau cafea neagră amară
un bătrân se aşază lângă mine
în ochii săi veacul clipeşte
cu mirare ascultă ce-i povestesc
despre ţara din care vin
Ieri mi-am cumpărat poemele lui Ossip Mandelstam
i-am povestit deci bătrânului viaţa acestui poet
el mă întreabă cum trăiesc ce scriu cât câștig
sunt lucruri pe care nu le puteţi înţelege îi spun la sfârşit
până la urmă mergem să mâncăm ceva indiferent ce zic eu
cheltuindu-mi toţi banii

Notă pentru o posibilă poezie

fânețele se deschideau în faţă şi respirau vânt
pe ele creşteau flori în ziuă
vreme îndelungată exemple şchioape s-au ţinut scai de noi
după care au fost violaţi cu
pâinea cea din ce mai de toate zilele
voci târzii bântuie rănile deschise
ideile noastre pură geometrie
Traducere de Andrei Ujică

Variaţiuni pe o temă de Marina Ţvetaeva

A fost mai mult decât o împușcătură.
Nu doar sufletul ni l-au ochit Ca pe un duşman.
Toţi ne-am ales cu răni căci împușcătura, Marina Ţvetaeva,
nouă ne era destinată. Glonţul ne-a trecut prin grumaz,
degete, ochi, prin prietenii noştri.
Noi, ţinte vii, am supravieţuit cu beregata sfâşiată
în oraşe reci şi acum plătim cu punctualitate dobânzile
pentru speranţele luate cu chirie.

Steagul
Mai ţin încă
steagul cu gândul
Că-mi va fi de folos
Când m-o cuprinde frigul.

Autobiografie
am crescut mare
cu un entuziasm înfrigurat
care mi-a rupt dinţii
Seară la ţară
vin mult şi glasuri
glasuri
copacul se prăbuşeşte
hornul alunecă în fum

Sărbătoare
numai vin tulbure şi acru şi pâine
nici carne nici moarte înfometații se înăbușă în fumul de sulf

Alarmă de probă
gâfâi
peisajul se destramă
capul se face ţăndări sub masca de gaze

Jurnal de actualitate sau arestarea şi execuţia lui Lumumba

Imaginile zboară. În cinematograful negru
iau loc pălării, paltoane, rochii;
un iepure speriat se dă peste cap pentru ultima oară.
Baionete –un mormăit sufocat – horcăie.
Curăţită în bătaia tobelor o celulă
se preschimbă în pânză de ecran,
şi toate uşile scârțâie scurt
înainte de a auzi împușcăturile decisive.
Traducere de Doina Paşca şi William Totok

Carnaval. Poem adevărat.

cade pe-oraş un cer de fum curg propoziţiile-n şanţ
şi uşile trădează-acum marea eroare-ajunge danţ
cad păsări moarte din cais perdele tot mai grele stor
până la urmă totu-i vis şi noi creduli admiratori
prin case nebunia sare se clatină, smulge Iacăte
ne-mpiedicăm cu groază-afară ne-nghite pe nemestecate.

Anotimpuri
A sosit timpul, dincolo de ochii tăi paznicii scutură cheile.
Nu mai există nimic de pierdut. Crengile pomilor se frâng sub zăpadă,
linişte-n şuri.
Ochii tăi sunt acum două becuri arse. Petrol se scurge-n nisip.
Traducere de Grete Tartler
MIRCEA BÂRSILĂ
Născut în 1952 la Cârciu, jud. Gorj,poet, eseist. A terminat liceul în
Caransebeş. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara.
A publicat 8 volume de versuri, dintre care amintim: Obrazul celălalt al
Lunii, Editura Albatros, 1982; Viaţa din viaţa mea, Editura Cartea
românească 2014; Sonete desuete, Editura Tracus arte, 2014.

„Materialitatea versurilor, remarcată în primul rând de Alex Ştefănescu,

are fluiditate şi transparenţă şi e acţionată într-o manieră electrică,
poemele fiind adesea antrenate într-un vertij imaginar pe care retorica îl
însoțește nu numai fără poticneli, ci şi cu vădită voluptate. Tăietura lor nu
e atât de vehementă, Mircea Bârsilă etalând un simţ aparte al
apocalipticului şi promovând imaginarul la modul catastrofic. Subtilităţile
şi nuanţele îşi pierd delicateţea în limbajul său frust şi imperativ,
explodând ca nişte evenimente şi ținând nervul poetic într-o continuă
flamă.”
Al.
Cistelecan

Scrisoare către Sfântul Pavel

,,Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam
ca un copil, dar când m-am făcut mare am lepădat ce era copilăresc’’.
Am trădat-o pe mama, spre a mă lăsa biciuit de femei cu biciuşca lor de
miere.
Dintr-un arbore ce-şi înfigea rădăcina în cer am ajuns un copac răsucit,
noduros, un copac răsărit din ţărână. Un alt chip – unul de pământ,
pământiu –
îmi apare înainte când mă privesc în oglindă: un călător venit de departe
şi căruia nu-i cunosc înţelesul graiului. copil şi simţeam ca un copil.
Eram copil şi gândeam ca un copil. Şi iată-mă, acuma, aidoma celui
rămas, în miezul iernii, fără casă, aidoma celui rămas, în miezul iernii,
fără încălţări de iarnă,
într-o luncaviţă închiriată de câteva mâţe sălbatice sau într-o ţară unde
străinii
sunt alungaţi de locuitorii ei, cu pietre. Îmi este tulburată inima înlăuntrul
meu de copac noduros. Îmi este mâhnit duhul în mine cum într-un copac
răsărit din ţărână, într-un loc plin de gunoaie, şi mă gândesc la tot ce-am
lepădat cum la o pierdere nespus de mare.

Vinul din pahare

Da, uneori beau – şi beau, într-adevăr, prea mult. Au, cum să fii cumpătat
şi să nu bei, când vezi un ceasornic, dacă te uiţi înapoi: un ceasornic
imens cu orele frânte?
Cum să nu simţi nevoia să-njuri, de vreme ce toate, absolut toate ne mint:
ne minte trandafirul, ne minte orizontul, ne minte limpezimea.
Până şi roşia culoare a vinului din pahare, amintindu-ne de sângele scurs
la propria naştere, este un motiv de tristeţe. Mă uit înapoi de parcă nimic
nu ar fi existat cu adevărat
– nici măcar trupul mamei – şi-un scâncet de prunc cu tâmplele albe mi
se deşteaptă,
adesea, în suflet. Mă uit înainte: şiruri de gâşte sălbatice dispărând în
burţile de peşti răpitori ale norilor. În maţele lor de ştiucă şi de nisetru. În
maţele lor de somni, de păstrugă şi de rechini. Au, cum să fii cumpătat şi
să nu bei?
Au, cum să nu simţi nevoia să-njuri: înşelat, compromis şi contrariat, în
primul rând, de propria viaţă ajunsă o maşină de cusut care a luat-o
razna ,,şi nu mai acceptă să coase decât ceea ce vrea ea’’ şi decât cu fire
de aţă – groase şi negre. Se vor speria diavolii, la împlinirea veleatului, de
câtă tristeţe voi aduce cu mine în sumbra lor împărăţie.

Ceasuri cu orele furate

Tot ce-am iubit cu nervii încordaţi nu a fost, din păcate, decât o mare
promisiune şi atât. Un firicel de apă în a cărui vitalitate se regăseşte,
întreagă, spaima de care sunt cuprins tot mai des în faţa imenselor
deşerturi din sufletul meu. Tot ce-am iubit crezându-mă capabil
de o durere deplină mă desparte acum, la fel ca o prăpastie, de mine
însumi.
O, nu-i uşor când amara dialectică a existenţei îşi află adevărata sa
expresie
în subversivele râsete ale propriilor angoase: nişte râsete groteşti, nişte
râsete întru totul hecatice –de femei bătrâne înţepenite între roţile dinţate
ale timpului.
Cât de uşor poate să fie când te simţi înşelat, respins şi nedreptăţit – un
ceas cu orele furate, una câte una, spre a fi omorâte cu pietre –şi când
însăşi iubirea, o iubire trăită cu nervii încordaţi, începe să ia,
treptat, înţelesul unui complot
aidoma celor puse la cale de robii ce trag, pe o corabie în derivă, la vâsle.
Voiam să-mi înfrâng prin iubire angoasele – aceste actriţe într-adevăr
stranii, aceste negre fiice ale raţiunii –dar n-a fost, n-a fost să fie aşa. Aş fi
putut să mai şterg
din enorma datorie a lunii către soare, dar n-a fost, n-a fost să fie aşa şi nu
ştiu ce să cred,
iată, nu ştiu ce să spun, umilit de fiecare fulger când pune, grăbit,
întrebarea, iar tunetul
– tunetul de vară – îi răspunde, întotdeauna, imediat.

Viaţa din viaţa mea

Orice copac ştie, totuşi, prea multe: că domnişoara veveriţă îşi tratează cu
sâmburi de alune şi de nuci musafirii, iar printre ei, şi fratele meu din lună
–
că totul se învârte, asemenea unei roţi dinţate, în jurul unui ax,
că aproape toţi bărbaţii de la ţară au doar un singur costum de haine
pentru nunţi şi alte sărbători. Orice i-ai spune unui copac este ceva, în
mod sigur, deja fumat de el. De la nişte copaci se ştie şi faptul, spre
exemplu, că ochii căprioarelor – aceste declaraţii de respect ale naturii
faţă de Dumnezeu – nu ar fi atât de frumoşi, dacă ele nu s-ar gândi la
moarte. De la un copac s-au aflat atâtea şi atâtea despre mine şi despre
viaţa din viaţa mea,
astfel încât mă tem să nu cumva să mă denunţe, pălăvrăgind între altele
şi despre versurile pe care intenţionez să le fur din livada – înconjurată cu
sârmă ghimpată şi care este păzită de un urs – a liricii universale, acele
versuri de care am nevoie
cum de nişte cioburi de cărămidă, pentru a fixa lemnăria ferestrelor, în
golurile aproximative ale zidăriei. Da, ar mai fi loc pentru o fată, acolo,
departe,
printre albăstrelele din inima mea: greu de spus de unde şi cum s-a aflat şi
acest lucru!
De o mie de ani în locul acela arde o zdreanţă roşie.

Mai rea decât nebunia pe care o aprinde alcoolul în creierii unui

adolescent: incomoda ştiinţă a ta, copacule!
Închizători de argint
Doamne, ce ,,zidire’’ frumoasă, îmi spun, când trece pe sub sălciile
verzi din cartier, urmată – cum o corabie, de un rechin –
de firescul dispreţ strecurat, în doze variabile, printre gene,
genele ei de cristal, genele ei – ,,linioare trase de copii’’, şi, jur-împrejur,
clădirile întărite cu fier în dorinţa lor de a fi frumoase şi de a purta şi ele
rochii înflorate (şi care, de la o anumită talie în sus, împing imaginaţia
– chiar şi când sunt întinse pe sârmă – într-un con vag de obscenitate)
sau blugi în combinaţie cu o bluză vaporoasă şi, respectiv, cu simbolica
revărsare a pletelor peste umeri, o revărsare aproape acvatică,
o revărsare aproape sonoră. Doamne, ce zidire frumoasă – îmi spun –
şi, de fiecare dată, gândurile îmi zboară la un şase-şase,
acest zar aproape imposibil chiar şi în cazurile egale cu zero şi cu atât
mai mult când este vorba de pânza albă desfăşurată pe pat, în întuneric,
a trupului ei cu cele mai atrăgătoare forme în ortodoxismul lor
de exemplar din clasa privilegiată a femeilor înzestrate, încă din anii
de liceu, cu simţul solar al victoriei, de unde şi stilul ei distant, în acord
cu impresia extraordinară pe care o lasă, când trece pe sub sălciile verzi
din cartier, cu bulbii ochilor – lucitori – şi sânii fluctuând, extatici sau
poate doar
somnoroşi, în corset: un corset cu închizători, în mod sigur, de argint.

Vechi tablouri cinegetice

Nişte păsări mici într-un ulm uscat – nostime zecimale, o vrăjitoare
jumulind o gâscă sălbatică împuşcată în aripă, cuiburi de şoareci, sub
grinzi, şi chiţăitul acestora
în toiul meschinelor petreceri din saloane, turme de ciobani defilând, în
zilele senine, pe crestele munţilor, un lanţ ruginit izvorând dintr-un câine
abstract, un ghiocel arătându-şi, victorios, dinţii săi albi în cele dintâi
duminici cu iz de primăvară ale anului,
ştiu, ştiu, cele mai frumoase privelişti sunt în adâncul banilor,
armăsarul şi buldozerul: sfetnicii mei, pământiu: viitorul, gata, simpatice
poezii, cu fustiţele voastre prea scurte şi cu blugii tăiaţi, din păcate, nu
mai merge să fiu calm,
a respira, a vorbi, a umbla printre ciulinii unui câmp prin ceaţă, văzând
cum este bătut un cal amărât şi-a pierdut minţile Nietzsche, într-adevăr,
nu mai merge să fiu calm:
o pensulă de bărbierit pe etajera de sticlă a oglinzii din baie, un obiect
oarecare
în mâinile unor cumpărători lipsiţi de fineţe - ,poate că mulţi dintre voi,
iubiţi cititori,
nu m-aţi văzut decât în vechi tablouri cinegetice, se tunde iarba, se
coseşte fânul – e vară,
în anumite momente în aer se dă o luptă între două libelule proaspăt
divorţate, şi ciufii ţipând în amurg, şi pletele ieşite, în fiecare noapte, ale
femeilor încă tinere, pe sub uşi.

Sub poalele meselor

Un cătun cu biserică şi dispensar, cu văduve şi cuiburi de ciori prin
salcâmii înalţi. Se travestesc – fărâme pierdute de ansamblu – şi penaţii şi
larii
în cloşti cu pui, ascunse pe sub poalele meselor. Şi potecile
când albastre, şi potecile când roşii, la fel ca boiaua de ardei,
ale acestei aşezări înconjurate de livezi de pruni, de lanuri
de grâu şi de islazurile cu viroage şi inorogi preschimbaţi în arici.
Iată ce face liliacul, în zori:se agaţă de-o grindă, în bezna
– străpunsă de raze – din podul unei case, spânzurând acolo
toată ziua, cu capul în jos, paznic pe care nu-l plăteşte nimeni
al vechiturilor – hamuri, ghete, mosoare şi oale, cizme şi cojoace, sucala
şi vârtelniţa –
şi unde, la fel ca-n sufletele noastre, într-un loc este noapte, iar în altul –
zi.
Iată un stol de raţe sălbatice zburând, cu baltă cu tot, peste case, într-o
direcţie necunoscută: suntem, aşadar, în decembrie sau poate chiar în
ianuarie,
în una din lunile când îngheaţă până la fund apa din bălţi
şi din canalele de irigaţie. O fântână de sânge: taurul. Un cătun cu
biserică şi dispensar şi cuiburi de ciori prin salcâmii înalţi. În ochii fiecărei
văduve – dacă te uiţi bine – se văd
îndepărtatele scăpărături de chibrituri din întuneric:
vâscosul întuneric al nopţii de la capătul tuturor drumurilor.

Întâiul carnaval
Întâiul carnaval din viaţa mea. Aveam doar câţiva ani, încă nu eram la
şcoală, iar mama purta o mască de dropie. Nu mai erau ale sale nici
mersul şi nici mişcările capului,
ci, întru totul, ale celeilalte. Şi dorinţa – greu stăpânită – de a mă convinge
dacă nu va fi având cumva şi aripi ascunse sub rochia din mătase
albastră. N-am îndrăznit,
la gândul că mama – trădată, în sfârşit, de pliscul acela scurt –
era, de fapt, o dropie travestită în femeie. Nu mai erau ale ei nici mersul
şi nici mişcările capului, iar masca şi lungii cercei (nişte cercei cât o limbă
de câine de lungi) o făceau să semene – aş zice eu, acuma,la atâţia ani de
atunci –
cu un idol arhaic: slăvit, la sărbătorile lor, de barbari.

A VENIT TOAMNA
Se preschimbă vara vieţii mele în toamnă. Da, sunt unul dintre aceia
pentru care niciodată nu vor mai cânta, cu un respect inexplicabil,
păsărelele.

Simt cum mă despic în două, din creştet până în tălpi, asemenea unui
îndrăgostit, şi chiar şi trista foire de adâncuri, din sufletul meu, este
identică până la un punct,
cu luminoasa teamă din tinereţe, din prima tinereţe, în faţa femeii goale.

A venit toamna. Este ca şi cum, ascultând un disc – un disc pe care nu l-

am mai ascultat
de mult – aş auzi altceva decât înainte, repet, altceva decât înainte şi,
totodată, într-o limbă necunoscută.

Se preschimbă vara vieţii mele în toamnă. Parcă aş fi o pasăre – o pasăre

de noapte a cărei vedere descreşte pe măsură ce, în jurul ei se face, în
zori, tot mai multă lumină –
un cub ce se renegă, plin de amintirea sferei, sau, dacă nu cumva
exagerez, un zeu de altădată – al vegetaţiei – încercând să fugă de
propriul destin,
agăţat de coama unui dangăt de clopot.

O duşmănie de neînţeles înnegreşte mersul – de femeie văduvă – al

fiecărei zile.
ROLF BOSSERT
Născut în 1952 la Reşiţa – m. 1986.
A publicat 8 volume de versuri, dintre care amintim:
Siebensachen/mărunțișuri/catrafuse, versuri, Editura Kriterion, 1979;
Befristete Landschaft/Peisaj limitat, 1993; Ich steh auf den Treppen des
Winds, Ausgewahlte Gedichte 1972-1985/Stau pe treptele vântului, Poeme
alese 1972-1985, Editura ICR, 2008, în traducerea Norei Iuga.
„(...) Rolf Bossert asociază subtil sapienţialul ironic grefat pe notaţia
concretului modest, dacă nu mizer, al lumii din jur.”
Ion Pop

Căminele studenţeşti grozăveşti, bucureşti

aici stau pitite conducte
sub burţile podurilor
termocentrale şi cămine studenţeşti
printre ele tulbure
aproape secată
dâmboviţa
siluete scoase din gherete de tir pe bune
împușcate zilnic
învață supravieţuirea
la colţ de stradă
alături: cum
se traduce mirosul
de gogoaşă
în limba germană?
grădina botanică şi fabrica de ţigări
se luptă între ele pentru plămânii noştri
de care avem nevoie să strigăm şi
să respirăm în odăile
blocurilor noi
iată
ne
pregătim
[Am spus adevărul]
am spus adevărul
mint
am să tac
mint
am spus adevărul

Mică publicitate
caut câine
cu două boturi
care să nu fie obligat să tacă
atunci când muşcă

Vechea şi noua sensibilitate

se dedică prietenilor mei trişti
Pe atunci, în patruşcinci,
cuvântul preferat al Armatei Roşii
Părinţilor noştri încă le dădeau
Lacrimile : kaputt
De treizeci şi patru de ani suntem vârâţi în
pace până-n gât
Acum nu mai dăm gata niciun sistem,
doar când şi când un pahar, două,
mâine căsnicia noastră
: kaputt

Marea Neagră
Nisip, sânii tăi abrupţi ca o zi de iulie.
Mâna mea rebegită de ger.

Speranţă
Plumbul e leneş, glonţu-i încă pe drum.
Mai avem timp.

Siluetă nocturnă
Ăia stau la uşă, cu ciocane şi crizanteme:
nu-s oaspeţi, nu-s salahori.

Nu-s ruşi, ăia nu

se-mping printre zimţii gândurilor veşnic complementare.
Iubesc frumuseţea, stilul frânt. Dar nu-s
ai Domnului îngeri de piele. Pielea ta o râvnesc, cuvintele mele.

Grozăveşti
brutal îşi trage tramvaiul după el
femeia lui roşie de ruşine ceaţa zorilor
o părăseşte apoi şi-şi poartă setea
prin cârciumi renovate
şi seara târziu se întoarce ursuz ea-l aşteaptă
obosită şi ascultătoare,
cu ochi luminoşi, umeziţi.
pe urmă se-ascund împreună sub noapte
mâine e iar luni ora şapte
Traducere de Nora Iuga
Întrebările cârtiţei cititoare
Unde-i înţelepciunea, barba ei de-argint?
Unde sunt capete care-n pereche prind
minute, neminute, ironie fără viaţă?
Unde-i industria drăguţă, verde, creaţă?
Unde e roşa barbă-a anarhiei?
Unde-s copiii, cârd care nu ştie
dacă-ncolţeşte-n inimi creier, sau invérs?
Beţia cârtiţei – preţ de opt rânduri-vers.

Ora zero
1. Ţigaretă, soră blondă de culoarea tabacului. Tu
cea-mai-neagră iubire.

Steaua rostogolită prin zăpada adâncă pe limbă.

2. Asupra nopţii mi se repede prin pernă capul.
Izgonită de veste flutură pacea, vrabie de metal cenuşiu.
Somnul acesta –ca laptele pe pavaj.

Dimineaţă apăsătoare
Epiderma-zăpadă proaspăt căzută în faţa
peşterii surdo-mute. Ştirile, muzică
aprigă. Dar odaia în adâncul subsuorii
se-afundă: Ochiul meu e un sumbru dulap.

Catren
Piticul de grădină-n câmpuri clare,
Alături tropăie industriala bază.
Pe deal, sintetic laţ, spânzurătoare.
O ţară-ncet, încet, îngenunchează.

Salve
gerhardt ne promisese cafea şi s-a ţinut de cuvânt, lexicoane, mici turnuri,
biroul
meu este burgul meu. din fum auzim capra lui creangă şi cei trei iezi, până
la urmă
transpuşi-în germană, apoi a venit melanie, cât pe ce s-o înghită lupul, de-
n serios
ce-o ia gerhardt. planuri: werner vorbind de baconsky, treaba-n echipă i-un
lucru
bun, cineva iute s-aducă vin, cel mai mic ied i-ascuns în sertar, ies puţin
pe balcon,
acum îl aud pe armstrong, cade-amurgul, totuşi lumina roşcată a străzii
promite
căldură. gara de nord aş putea trece-not, parcă ea de asta are nevoie,
cartofi prăjiţi la
vecin, vom ciocni pentru viitorul în bucureşti.
Traducere de Grete Tartler
Petru Cârdu
Născut în 1952 la Sâmianaş-Bariţe, Serbia, m. 2011. A publicat 6 volume
de versuri, dintre care amintim: ,,În biserica Troia“ (1992), Şcoala
exilului”(Craiova – 1998)
„Cenzurându-şi cu discreţie abia simţită fluxul asociativ al imaginilor,
poetul înţelege să nu-şi cenzureze, în acelaşi timp, îndrăzneala: o
îndrăzneală de tip iconoclast, de copil teribil care sfărâmă, în general,
vechile imagini frumoase ale lirismului.”
Ştefan Aug. Doinaş

ACEST EU

A murit cineva fără mine

în propria-mi privire

când plec în lume clopotarul din satul vecin adoarme

în dangătul monoton
sub acuzarea că n-a executat ordinul domnului

se tânguie clopotul
în fiecare dangăt adoarme un alt clopotar

acum privesc fericit

cum infernul îmi creşte în oase

DESCRIEREA GENERALĂ A CUVINTELOR

Bartolomeu cu steagul
în mână aleluia aleluia

steagul nostru executat la comandă

a împărţit cu noi binele şi răul

pianul franz schubert cântă trag o linie fac socoteala

o picătură de sânge vie ninsoare ţi-o dăruiesc

ceea ce este aici toamnă târzie

se furişează în botul vulpei
un fapt neobservat în domeniul somnului

scriu cu condeiul luminos

de mâna lui bartolomeu
steagul nostru
şi noi patrioţii
care am participat pe cont propriu
la crimă şi pedeapsă

ultimul salut
amână descrierea cuvintelor

CHEMAREA SOARELUI
Trecem prin istorie
doamne
ce înghesuială

după calendar
îngheţul e
în firea omului

stăm la sfat
despre grijile casei şi ale ţării

oamenii pământului
de o parte şi de alta
a lutului
sfârşesc într-un veac
şi încep
în prefaţa vechiului testament

se aude chemarea soarelui

ÎNĂLŢARE
Au dat ordin vom importa funii de salvare
şi adevărul despre propriile noastre afaceri
vom ţine cont numai de necesităţile morţii

au dat ordin vom importa o ţară mai bună

oameni mai fericiţi
şi frontiere mai temătoare

vom aţâţa câteodată focul în cazanul

în care glasul celorlalţi a dat în clocot demult
pentru convalescenţa funiei

au dat ordin vom importa nevinovatele funii de salvare

nici prea lungi nici prea scurte
citate din Holderlin şi Dante
apoi ne vom îmbrăţişa cu dragoste nerăbdători
cu funia în suflet
ave

Zbor liber
Da suntem legaţi de pământ râuri păşuni şi de câte o casă
inspiraţia gândirii n-o putem lua cu noi la infinit spune stewardesa
legaţi-vă centurile umblăm cu trucuri la zbor
cădem cu demnitate într-o singură seminţie
în acest ceas e mare entuziasmul cailor vacilor gâştelor fluturilor
jos pe pământ suntem pentru zborul liber avionul zboară într-o direcţie
noi aparţinem direcţiei opuse
de jur împrejur sunt ai noştri şi ceilalţi
irump din lumină ca şi cum s-ar fi prăbuşit la pământ

Ce-i cu cealaltă jumătate

Atâta mai rămâne din victorie
o meserie ca oricare alta

o trecere de la zăpada neagră

la guvernul provizoriu al iernii

dar omul se speteşte mai mult decât poate

dă buzna în pivniţa cu chepengul întredeschis

omul de bine jumătate adevăr

jumătate iepure şchiop

Vuietul melanholic
La nouă şi treizeci în strada Poetului am întâlnit-o pe N
pictoriţa anonimă susura în tablourile lui De Chirico
mă strecuram cu bicicleta printre primejdiile străzii cu geanta pe umăr
ticsită de intenţii în muţenia străzii tânăra pictoriţă se întorcea acasă
stârnind un mare respect(întregul liceu de băieţi s-a năpustit asupra-i
pentru a o pecetlui cu urmele bărbăţiei) N venea de la magazinul unde
absorbise subtextul realităţii salutându-mă precum o elevă ingenuă niţel
mioapă aidoma presimţitei iubiri: vă relatez toate acestea duminică
dimineaţa singura zi cu destinaţie precisă din acea dup-amiază răsfrântă

s-au scurs două zile într-un vid retoric îndrăznesc să spun că decuseară
am întâlnit-o pe Avaldava ca pe o remuşcare ideală(Kavafis tăcea orgolios
în privinţa respectării câtorva legi dar nu ale tuturor)
zi de vineri a primejdiilor în odaia mânăstirească zidurile vibrau se legăna
podeaua
ne-a smintit de-a binelea acest război oare numai prin foc şi spadă
învăţăm libertatea
după ochii zidurilor credeam a fi singuri aşa cum se cuvenea cu trupurile
despicate valea străvechilor rugi îmbrăţişaţi lângă fereastra cu vedere
spre balcani
ne iubeam în pripă urmărind ceasornicul făceam dragoste precum un
veteran stătut al muţeniei mânăstireşti făcea dragoste răscolită de vuietul
melanholic
ne iubeam înfriguraţi cu ochii pe cadranul ceasornicului
contribuţia mea la război e că am stat acasă şi am iubit ştergând în
răstimpuri durerea sângelui stropit
ce sens avea Invizibilul în zăpadă aşteptând-o pe Avaldava în timpul de
mult trecut credeam într-o înmiresmată iubire de-apoi când la poartă a
bătut el cel Nevăzut
războiul nu e o metaforă doar dragostea e o floare de stil
între timp sporovăind vrute şi nevrute neostoind să ne tăvălim pe masa de
cânepă lucie mai târziu pe masa frântă pe masa frângându-se fără zgomot
prin forma-i prelungă
ne iubeam în pripă mereu cu ochii pe cadranul ceasului credeam într-o
femeie strict interzisă domol sporind miezul tandrei întrebări
credeam în lacătele fierbinţi ale tămâiei şi smirnei
ne iubeam sălbatec pe podeaua lucioasă îi înăbuşeam gura cu urechea
mai apoi reveneam pe tăblia mesei din ce în ce mai fragilă preschimbaţi în
carnivori de pe dulap priveam pe fereastră(e oare vreo prezenţă în curtea
Balcanilor) tavanul gemea depărtându-se tot mai sus(dorinţa ei mai veche
era să ajungem pe lună-iată o şansă)
războiul nu e o metaforă doar dragostea e o floare de stil
nici astăzi nu ştiu cine-i Asasinul pe cel cu Îndrăgostit îl ştiu doar
El aştepta nemulţumit nimic nu vede dar ştie totul în ninsoarea care răpăia
în interiorul oraşului precum în setosul pântec al nevestei galopam pe
femeia parfumată înotând orbeşte căutam sfârşitul în Avaldava în apele ei
înverzite în care mi-am înecat eu-l
ne-a smintit de-a binelea acest război
ne-a smintit de-a binelea acest război
Mă zbăteam în (ne)vinovăţia Uterului Avaldava Avaldava câtă neatenţie
am urlat sprijinit de Porţile Uterului cu ochii soţului zis şi Bach care
ascultase obscuritatea întâmplării ne iubeam grăbindu-ne precum în orice
iubire în preajmă era biserica şi şcoala rivalilor aşijderea credeam în
femeia plină de suspectele şi copilăreştile fructe ale suspiciunii în femeia
bună de mângâiat cu irişii după dictatul ceasornicului de pe peretele odăii
mânăstirești
Mai mult decât atât nu ştiu împietrind vreme îndelungată.
MANOLITA DRAGOMIR-FILIMONESCU
Născută în 1952 la Ineu, jud. Arad
A publicat 14 volume de versuri în română şi franceză, dintre care
amintim: Face a l’Instant, Editura Helicon, 1998; târziu în suflet, Editura
Augusta, 2002.

“Concluziv, vom observa, alături de Michel Bénard, că poeta încearcă să

construiască pentru noi un spaţiu-refugiu, de luminoasă frumuseţe.
Înregistrând, fireşte, cavalcada anotimpurilor, glisând între real şi ireal,
recuperând – ca un generos receptacol – „clipele încercănate ale altui
timp”.
ADRIAN DINU RACHIERU

UNDEVA ÎN TABLOU
Micul iepuraş verde se ascundea
undeva în fiecare
tablou de epocă. La picioarele
regilor şi reginelor, a prinţilor
şi a prinţeselor, a vânătorilor.
El veghea ca tabloul să fie terminat,
Culorile puse la locul lor, ideile bine aşezate
din prim plan până în adâncul tabloului.
Micul iepuraş verde, el cel care trecea
neobservat în zilele noastre, înalt, cu ochii
în zare spre trecutul lui celebru, el, cu
încălţările stricate şi urâte, cu umbrela
în mână ca să descopere secrete de palat,
cu capul lui cel mare şi simpatic depăşindu-i pe
toţi ceilalţi oameni din secolul XX, aceia care
trăiau în blândeţea lor indolentă, cu buzunarul
doldora de bani şi el, amărâtul naibii
ascuns pe undeva în tabloul plin de praf,
în inima vreunei prinţese şi ea schimbată

într-o femeie de afaceri foarte foarte şic.

Nevoie de linişte
Sunt la adăpost de tine
M-am pus deoparte
pentru timpuri mai bune.
Toate furtunile tale
sunt unice. Plouă cuvinte
în mine şi din mine răsar
alte cuvinte. Dar acum sunt muguri peste tot şi e
nevoie de linişte. Când se naşte o bucurie. Sunt la
adăpost de tine. Fără cuvinte şi pământul meu aşteaptă tăcut.

Şi bate vânt
Calde cuvintele
Calde !
Aşa vor fi strigat cei dintâi pentru
care cuvintele mai erau calde. Acum ne stau in
palme şi le trecem sub tăcere. Rănite cuvinte,
jucării fără haz. Ne stau cuvintele în buzunare rupte.
Şi bate vânt în visul nostru cu lut diform şi umed.

Încredere
Acum încă ai tot timpul să-mi strigi adevăruri în faţă
Cuvintele tale sunt în scădere la
Marea bursă a Vorbei.
Dar eu îţi acord câteva fraze pe credit şi chiar dacă toţi vor
spune că eşti în drum spre faliment mă voi găsi neapărat să-ţi strecor un
gând curat în buzunarul din spate să-l scoţi la nevoie şi obosit
de moarte să-l întorci împotriva mea.

Anotimp aiurea
Ce vară ciudată, prieteni, ce vară-n lumina toridă.
Filtrate resturi de apă-n pământ crăpat de buze în sete
Se-nmoaie o piele mai dură. Alcoolul trezit între umbre
ascunse de mine se prinde-ntre cioburi o rază ciudată. Lemne
arse cu vise prelungi de amiază. Ce aer de istovire-ntre paşii căzuţi
Ce arşiţă, Doamne, ce sete-n câmpie. Ce veste de albă-nflorire
Atât de alb, atât de crud. Înmărmuriri peste vreme şi albi munţi de sare.
Inutil se cheamă azi păsări de seară.
Ce sete în vremuri
Ce sete!

Întrebările poemului
La colţul străzii P O E Z I A
femeie uşoară îmi face semne cu mana. Aripă de vânt deschisă
pe cer. Cuvinte dezlânate albite de proasta lor întrebuinţare.
Poezia, deghizată în femeie mult prea uşoară mă pândeşte cu
ochii ascunşi sub pălăria vremii
Cine sunt eu – vin cu încetul pe drum ameţită de flori. Cine sunt eu
îmi spun vorbele ei, devorând liniştit felii din carnea mea. Cine sunt eu
În seara calmă strivită de paşi sub cerul deja deschis, traversat
uneori de silabele noastre sfâşiate.
REMUS VALERIU GIORGIONI
Născut în 1952 la Fârdea, jud. Timiş. Poet, prozator, publicist, eseist.
A publicat 9 volume de versuri, dintre care amintim: Din rostirile
pelerinului, Editura Metanoia, 1992; Un suflet ectopic, Editura Brumar,
2003; Pisarul şi vântul „Opera Omnia”, Editura Tipo Moldova, 2012.

„Cărţile sale sunt structurate în jurul unor simboluri, al unor idei,

demonstrând o elaborare scrupuloasă. (...)Remarcabila lor consistenţă
tematică şi stilistică le conferă calitatea de cărţi de referinţă.”
Paul Aretzu

Grădina lui Akademos

S-a rătăcit definitiv s-a
pierdut
în labirintul de litere
din grădina lui Akademos

Din când în când

a fost văzut trecând fluierând
flendurându-se pe alei
pe aleea cu incunabule –

Spinarea asinului său

frântă era de un pergament
uriaş cât o aripă de oraş!

mama vultur şi Dumnezeu

IAR când puiul de vultur devine destul de greu spinii
din fundul cuibului încep să-l înţepe iar puiul
se caţără speriat pe marginea cuibului în echilibru
fragil
atunci mama-vultur vine tiptil şi scutură cuibul
iar
puiul de vultur pică de sus ca un bolovan, bolovan bolnav
– ai zice că acu-acu se va face praf atunci mama-vultur
se lasă-n picaj până sub el şi-l poartă pe aripi aşa
o dată - aşa de două, de trei ori
până puiul cel uluit se-ngrozeşte deodată începe
să bată din aripi cu disperare să le întindă
şi să planeze
deasupra de munţi și prăpăstii peste afunde crevase
în rotocoale de puritate

… Dumnezeu e pentru noi mama-vultur

 pasăre cu colivia în cioc (excelenţa
magnificenţa
transparenţa şi transcendenţa
ideii de Dirijor)

duhul Dirijorului în tavan proiectându-se

fâlfâiri ca din aripi de parcă
ar trece mari păsări de pradă

prin faţa ochilor dinlăuntru

al orchestranţilor... fiecare
având viziunea Lui-Dirijorului
cum stau aşa împietriţi
cu arcuşul pe coarde
şi nasul în partitură… aşteptând
să le dea cineva tonul
intrările şi măsura

... încât îl crezură acolo

pe podium
dând din mâini ca din aripi o pasăre
multă vreme după ce el părăsise
sala de repetiţii în zbor (încercare
de transcenderea sălii orchestrei
prin
Dirijor!)

Alpinistul
Is.52:7
frumoase pe munţi picioarele Alpinistului
evanghelistului... el aduce veşti bune - iată-l pornit în urcuş
el nu se lasă în corzi legănat ca-ntr-un hamac de vise - ci una
cu stânca se face lipit de pietrele ei
ca lipitori pe un spate bolnav sau ventuze de caracatiţă
ca viţa sălbatică iedera
se agaţă

aducătorul-de-veşti… el nu şovăie nu se clatină

înaintează perseverent pe peretele vertical
ca spărgătorul de gheaţă în spinarea de aisberg
cu ochii la stea

… şi iată-l în vârf - fanionul înfipt (cucerit!)

îl vezi acolo cu părul vâlvoi
fluturând - o eşarfă sau un drapel
şi te bucuri c-a reuşit...
urmărindu-l îţi tremură sufletul ca o frunză
dar pentru temerar nu există prăpăstii!

(ce s-ar putea totuşi ar fi

să-i alunece pasul pe-un nor, nor călător
şi călare pe el-bidiviu
să naufragieze de viu pe o stea
mai apropiată... Proxima Centauri

Alpinistul-evanghelistul…)

Balada Culegătorului
Culegătorul copt se caţără în cireşul
copt şi-l apucă de crengi
ca de ugere negre… Culegătorul
se caţără sus tot mai sus,
greu şi foarte greu
se aburcă

Culegătorul se suie în vârful

cireşului negru iar vârful
se clatină se apleacă
sub greutatea lui în bătăile vântului –
Culegătorul
întinde mâna spre ultima chită
cu ochii la proximul nor…

un Culegător
se-ndepărtează se-ndepărtează
tot mai tare
în zbor!

Nec plus ultra

Mai este o lume: lamela
microscopului
viermuind…
mai este o lume (luneta e gaura cheii)
spre infra şi ultra imperii - mai este
între grilele aparatului roentgen
la ecograf RMN tomograf
Mai este o lume, cea care
apare
prin lentilele de la Palomar
(iar dincolo de Coloanele lui Hercule
ce oare se mai poate afla
se-ntreba se tot întreba
într-o zi de mai Pelerinul)

… O lume de unde şi radiaţii

de raze laser şi fibre optice
(transportă lumină imagini
- ca un ghid de undă -
imune la interferenţe galactice)

O lume întreaga în jurul meu!

musteşte-mişună-viermuieşte
ca pulberea aurie
înotând într-o rază de soare -
rază care despică
întunericul în camera adumbrită
în care mă aflu
desfătându-mă cu o carte de poezie)
*
Mai este o lume desigur
cum orice pădure îşi are ecoul
(Îmi amintesc adesea de un bătrân…,
oh nebunul acela… trecea
în fapt de seară pe-alei da târcoale
stradelelor lăturalnice mişuna - viermuia - hohotea
cu pupilele dilatate
de atropina iluminării… În gura mare striga
în urechile trecătorilor
uluiţi şi grăbiţi: Este domne să ştiţi…
Mai este o lume
Mai este o lume pe lume
Ha Ha!)
Constantin Mărăscu
Născut în 1952 la Pădina Mare, jud. Mehedinţi. Poet, prozator.

A publicat: Cântând printr-un oraş mare, Editura Facla, 1987;

Repetabilul Ulise, Editura Marineasa, 1999; Vinerea ciudată, Editura
Eubeea, 2001 proză; Ulise 2 – singuri, dincolo de noi, Editura
Marineasa, 2002; Ulise 3 – răstignit printre ahei, Editura Marineasa,
2007; Ulise – între două lumi promise, Editura Marineasa, 2008;
Strigând printr-un oraş mare, Editura Eubeea, 2012.

„Poezie (...) solară, exuberantă, plină de farmec, cu întorsături stilistice

surprinzătoare, niciodată plicticoasă și cu destule straturi de profunzime.”
Tudorel Urian

FERICIT ORAŞUL ANCORAT

CU OTGOANE DE AER
Fericit oraşul ancorat cu otgoane de aer.
odihnindu-şi picioarele obosite în apă
(şi apa însăşi acceptându-i prinosul -
aromatizate-i sânt malurile netede).
nu sforăie — e-o moale ambiguitate iubito-
nu clatină podurile crispate pe piloni,
nu sperie copiii (copiii iubindu-l,
zugrăvindu-i intrările şi ieşirile
cu cretă colorată, cărămidă sau cărbune)

Fericit oraşul acesta cu aripi albastre , cunoscându-şi limitele, intersecţiile,

conductele de curent sau de apă,
şinele de tramvai forfecându-i liniştea, constructorii şi copiii scurmându-i
temeliile.

Da, fericit oraşul acesta, sunt sigur,

vei spune. iubito, oglindindu-ți chipul în lumina asfaltului încins.

NOR ALB - TRUPURI ARĂMII UITATE LA PLAJĂ

Nor alb - trupuri arămii uitate la plajă

-şi-n oraş o bătrână-nfofolită îşi caută fiul —
pe Marco, cel plecat la primul război mondial —

în lumina tăioasă, cu asfaltul topit urcându-i

 la creier.

Băiatul ar fi putut între timp să se-nsoare. anunţând prin ziare, - să aibă fii
şi nepoţi,
pe trotuar nu e loc pentru-atâta copilărie cu fundiţă legată.

Deasupra norul îmbuibat cu acid clorhidric se pregăteşte de ploaie

şi copiii aleargă să prindă stropii în palme. . ,

BUNĂ DIMINEAŢA, APARATUL MEU DE BĂRBIERIT

Bună dimineaţa, aparatul meu de bărbierit

azi voi renunţa la serviciile tale electrice-

precum vezi ghilotina briciului e mai eficace, iar bunicul mai prezent în
memoria nepotului. Voi vizita locuri dragi mie,necunoscute încă,. străzi
lăturalnice, frontoane, e o dulce trăire, grupuri statuare, macarale şi alte
minuni sculptate în oameni (acorduri din Beethoven), orele a c i au altă
sevă - îmbie la somn -. zăpada face semne cu degetele toate : aşadar,
iubite domn, nu-ţi dai seama de senectutea ce te aşteaptă - diascolul
mărind imaginea nopţilor, nepoţii desluşind urma temperamentului după
cuta din buze prăvălindu-s e - n călcâie (cu toate simţurile ascuţite te laşi
dus în pat, culcat. înfofolit— oraşul iarăşi ţi-a scăpat).

V AŞTEPT SUB UNICA STRADA PAVATĂ

V-aştept sub unica strada pavată cu piatră cubică,
respirând cuminte, la pândă ; să ştiţi că şi eu am avut tendoane,
frizură după moda timpului meu, pantaloni cu multe buzunare,
şanse de avansare, gura ca o matrice-a cuvintelor
(dar nici o himeră nu ne salvează de avalanşa dicţionarelor).
Am mâncat ca şi voi, am muncit şi-am iubit
(personal n-am avut sentimente ciudate), viscolind prin propria existenţă.
tânăr, aparent ferice, puternic (judo, karate şi alte chestii
pentru tipii fără muşchi), aşteptând retragerea atestatului de pasăre,
spulberând încrederi şi convenienţe, ceasul care-mi fumează privirile –
ai ochii mari iubito (?) şl fluturii greşesc deseori
gustând aromele dinţilor tăi impecabili

De fapt divaghez mâhnit că se-nchide fereastra, v-aştept nepoţii nepoţilor

mei
să domoliţi ispitele turnând asfalt pur peste pavajul străzii
(odaie aspirându-mă pentru o clipă). Nu plângeţi. domnişoarelor,
NU-i ultima haltă a trecerii mele, la fereastra de iarbă sârmoasă
privesc ţinutul sonor dinainte -timpan presărat cu sticlă pisată
-presimt că drumul acesta din minte nu se va sfârşi niciodată . . .

Dur miezul orașului, dimineața

Dur miezul orașului, dimineața între dinții concasoarelor,
ai vrea să strigi, măruntaiele apei îți înăbușă pașii.
Respir cumsecade fumul de grâu nisipos, anotimp fără nume,
când doar femeile transparente se nasc în atâta neliniște
și bat lutul cerului cu saboții de fier.
E un joc de-a-nceputul câmpiei, mi-am spus,
pân-am zărit cohorta de oase – câtă risipă la temelia cetății de ceară.
Fumuri sonore prăvălindu-se-n nări, suntem înaintea altui mileniu
cu scuturi crescute din carne, cu săbiile unghiilor –
femeile-s alături de pleoapă cu fulguranța părului a spaimă uscată
după zidar aleargă strigând: zidește-ne încă o dată...
Ioan Palici
Născut în 1952 la Şipet, jud. Timiş.
A publicat: A doua călătorie a submarinului galben, în volumul colectiv
Argonauţii II, Editura Facla,1988; Domnul de rouă, Editura Cartea
Românească, 2004.
Despre Ioan Palici şi cartea lui minunată, Domnul de rouă, aşa:
„Atunci când Domnul Timpul Trecut se bate, buimac, pe un ring de
box dintr-un orăşel de provincie cu Firavul Domnul Timpul Prezent… Atunci
când Domnul Ochi nu mai seamănă prea mult cu Doamna Privirea, o rudă
îndepărtată despre care ştii măcar că există… Atunci când Domnul de Mult
se face tot mai mic asemenea unei semnături de farmacist bolnav de
singurătate… Atunci când Domnul de Rouă aşază, printre răsadurile
Domnişoarei Memoria, litere tot mai bătrâne, crepusculare, ale unei vieţi în
care am stat prea puţin, fiindcă ne-am rătăcit prin somnul de după-amiază
al unei alte zile, ploioase, poate de vară…”
Marcel Tolcea

dorinţa
vei deschide ochii şi poate nu va fi lumină
lucrurile vor rămâne înecate în aceeaşi ceaţă prin care vezi un tren
alunecând somnoros
spre mijlocul câmpiei şi copii aruncând cu pietre reci în geamurile oarbe
vei dori să cobori aproape de capăt luându-ți rămas bun de la ceilalţi
şi nicidecum nu se va face lumină iar pereţii se vor strânge
asemeni unui şarpe flămând silindu-ţi privirea să lase în urmă
o dâră umilă pe bolta cerească

risipire
cineva deschide poarta poftindu-ne înlăuntru pentru întâia oară
lespezile miros a ploaie şi bătrâneţe cauţi din ochi un loc liniştit
şi îi zăreşti umărul alb luminat de soare o clipă
ca o iederă sălbatică e zâmbetul legându-ți sufletul într-o coroană
cu flori uluitor de suave ai dori să dormi peste carnea ei caldă
visând cum se desface în somn picături parfumate
care vântul le poartă absent şi tăcut departe

păpuşi din fildeş

mă gândesc adesea la noi cei dintr-un trecut prăfuit
şi atât de fraged că de multe ori mi-e teamă să nu stric în vreun fel
personajele adunându-mi gândurile prea strâns în jur
ca un lanţ parfumat şi nostalgic când ele se mişcă
asemeni unor păpuşi mari cu obrajii pictaţi în roşu
făcând reverenţe elegante servind ceai şi prăjiturele dulci
vorbesc în şoaptă privind amurgul rece
oftând adesea când vântul se furişează
prin îmbrăcămintea uşoară rănindu-le carnea albă ca fildeşul

oglinda
e toamnă şi-am început plimbările lungi tolăniţi în fotolii
încălzindu-ne palmele în jurul ceştilor cu ceai pisica blândă cu blana
neagră
trezindu-ţi frica nopţile când râcâia la uşă visează dulce la picioarele
noastre
în faţa oglinzii îţi desfaci părul privind cum o femeie se piaptănă
departe bărbatul femeia sub clopotul de sticlă departe

zid alb
cum alunecă viaţa prin faţa ochilor în seara aceasta cu nori violeţi
când ai rămas singur ghemuit în fotoliu vorbind cu imaginea ta
abandonată
sprijinind zidul alb era ca începutul unui şlagăr vechi
auzit de mult pe coridorul întunecos al şcolii
când afară ploua şi aveai uniforma murdară iar acum ideea că de fapt era
totul hotărât
imposibil să ajungi la capătul zidului
așteptând plăcerea şi dorinţele să părăsească trupul
ca nişte solzi inutili unui animal alungat de multă vreme din casă

tablou
se lăsase noaptea când am început să privesc tabloul
luminat nefiresc undeva dedesubt eleganţi şi discreţi
aşteptau un semn să coboare în lume nespuşi de trişti în hainele strâmte
era doar piatră în jur şi aer fierbinte
nu înţelegeau nimic şi zâmbetul lor semăna cu cerul visat într-o vară
de care păreau să-şi aducă totuşi aminte şoptind printre buze o dulce
chemare

într-o seară de toamnă când împlineşti

30 de ani şi afară plouă
noi care astăzi avem 30 de ani şi mai bine ținând de mană copiii în drum
spre grădiniţă ori şcoală programând banii până la chenzină dacă se mai
poate cumpăra o pereche de pantofi o haină dacă ajung zahărul uleiul
făina până la primăvară
noi care dormim frânți în faţa televizorului şi deschidem ochii doar când
publicul urlă gol
noi care facem dragoste după filmul de noapte şi privim duşi şoldurile
pline săltând prin faţa nasului noi care prostiţi în faţa paharului umezind
cu limba ţigara desfăcută
comandăm încă un rând sprijinindu-ne coatele în zeama acră a berii
scursă pe masă
noi care odată purtam cămăşi cu flori şi părul lung pe gulerul hainei
ascultam metronom îngânând formaţii cu nume obscure aveam curajul să
urcăm pe scenă
şi în englezeasca de baltă să ne dăm în spectacol cu bateristul lovind într-
o tobă de pionieri să mergem la nunţile din sat fără costum şi cravată
să dansăm twist shake hully gully dansul dinozaurilor să cântăm romanţe
leşinate seara în drum spre casă să intrăm pe furiş la filme cu banda
afişată
interzis tinerilor sub 18 ani să facem dragoste atunci când izbucneau
hormonii
şi nu când aprobau părinţii biserica şcoala vecinii să citim copiii
căpitanului grant echipajul submarinului dox privind extaziaţi bicicleta
roşie proptită de gardul vecinului
noi astăzi la 30 de ani şi mai bine zburând ca vulturii bătrâni spre
următorul popas
înregistrând cu privirea lividă pe un film voalat un petec de iarbă muşcat
de copită

15 august
mâţele dormeau leşinate în soare când furişaţi apăreau ţiganii şi dintr-o
dată copiii purtau pistoale pălării din carton ochelari galbeni domnişoarele
arborau brăţări fabuloase
cercei înfiorând jucăuş pielea satul era invadat de o faună ciudată proptind
pomii din parc
băştinaşii se ghiftuiau unsuroşi așteptând neamuri îndepărtate se râgâia
încă la bere
cu urechile ciulite poate începe muzica şi praful vârtejul remorca pe care
tronau suflătorii
asemenea unor baloane mari de săpun în fiecare an se scotea de formă
cuţitul
picau din senin câteva palme până totul se îneca într-un asurzitor şi
inocent întuneric

câinii salvării noastre

vine o vreme când plimbările prin parc au ceva moale şi găsim un loc din
care lumea se vede fosforescentă ca prin ochii unei pisici bătrâne
o plăcere ascunsă ne macină oasele şi întârziem noaptea lângă ceasul
deşteptător
urmărind limbile albe obsedaţi de clipa în care va suna ca o armură lovită
de copita unui cal orb tresari adunându-ți părul în braţe şi plecăm cu paşi
clătinaţi
pe lungi drumuri pustii căutând cu desăvârșită eleganţă pescari în apele
verzi ale nopţii
bucăţi din câinii salvării noastre

linişte şi lacrimi
câteodată viaţa ţi se aruncă în faţă ca un şuvoi molcom
pe care poţi trimite împăcat bărci din hârtie albă
umede şi reci le vei aştepta la celălalt mal şi timpul se va măcina
implacabil
în camera mirosind a ceară uscată într-o singură clipă s-ar fi desfăcut
întunericul în perdele adânci şi abia atunci ar fi picurat
linişte şi lacrimi pană la sfârşit

într-o ultimă dulce noapte

aproape de marginea apei asculţi valurile lovind trupul femeii
şi o teamă albastră îţi învăluie ochii privind mâna întinsă spre câmpul gol
şi se făcea noapte înainte de apusul soarelui erau încă locuri libere
la masa întinsă în capătul pădurii voiam să stau lângă dreapta voastră
auzeau greu şoaptele alunecând ca foşnetul mătăsos al unei rochii
peste trupul muiat de somn aproape de mal căldura topea conturul
câmpiei
spre care priveam plictisiţi în această ultimă dulce noapte

împreună într-o duminică noaptea

pantofii roşii cu fundă albă aruncaţi prin cameră
peste care păşeşti acum când e îngrozitor de târziu
şi pleacă vacile tropotind
prin urbea rămasă un sat mai mare
în piaţă se răcneşte numele unguresc
al verdeţurilor aşezate pe tejghea
un bărbat cu sticla în buzunar
descarcă pâinea alungând supărat
ciorile căţărate pe capota maşinii
deschizi radioul aştepţi ştirile
etapa de ieri semănatul aproape gata
teoria omului nepereche
experimentată aiurea prin lume
coama ei neagră îţi atinge în treacăt buzele
astâmpără-te
cu aşa ceva poţi începe un film o poezie
dar e îngrozitor de târziu
şi noi stăm de o viaţă prăbuşiţi în fotolii
cu gustul amar al plăcerii în suflet

aspirina ceaiul şi america

he tristeţile noastre nişte ploi de vară
după care îţi cureţi în fiecare seară pantofii
cu o perie aspră încercând să-i faci strălucitori
cum sunt frunzele sălciilor dimineaţa cu roua pe ele
profunzi aruncăm vorbe mari printre coji de pâine şi pahare goale
visând blonda din revista de mode
şi cum o vei purta la braţ într-o după-amiază caldă
când lumea stă în faţa caselor pe bănci cu lemnul lustruit de atâtea
generaţii
salutând cu o plecăciune discretă două degete la borul pălăriei
ceaiul cald aspirina de la ora zece şi satul umed puţin la fel ca şi câinii
speriaţi în spatele gardului vieţile noastre lungi ca o lovitură de stat
în america latină

***
socoti deschizând pe rând câte un deget
viaţa trecută anii rămaşi
cu aceeaşi căutătură imobilă
lipită de colţul întunecos al clădirii
așteptând paşii prevestiţi de parfumul înțepător
un zâmbet odihnitor îi brăzdă pielea
prinzând braţul îmbrăcat în mătase albă
se lăsă îndelung purtat prin grădină
scormonind cu piciorul frunzele roşii
fluierând absent câinii
lângă zid aşteptară ploaia
TRAIAN POP TRAIAN
Născut în 1952 la Braşov. În prezent, trăieşte în Germania.
A publicat: Timp interior – Editura Facla, 1984; Developări discrete, Editura
Facla, 1989; Săptămâna 53 –Editura Marineasa, 1998; Frumos şi liber cu
tine privind (teatru), Editura Marineasa, 1999; Putere absolută, Editura
Marineasa, 1999; Miercurea de cenuşă, Editura Marineasa, 2000; Jocuri
ero(t)ice, Editura Marineasa, 2001; Ochiul boului, Editura Marineasa, 2002.
„Mai târziu, după revoluţie, poetul se va pierde în lumea apuseană, se va
confrunta cu lumi noi, va trăi experienţa însingurării şi depăşirea ei, de aici
un plus de profunzime, de marcată pecete existenţială, dublată de priviri
mai acute, un ton elegiac domol, strunit decent, toate acestea adăugându-
se altora asemenea, câştigate în anii ’80 (concreteţe narativă, ironia
socială, urbanitatea în amestec cu lumea de dincolo de marginile
acesteia)”.
Daniel Vighi

Sunetul caselor de demult

duc în mine sunetul caselor de demult lemnul porţilor îmi mângâie auzul
şi albul ochilor de sticlă ai cerbului atârnat deasupra intrării
îmi umple din ce în ce mai des visările beţia prafului neşters
culege flori din grădini demodate în care paşii scârțâie
asemenea podelelor din tinde sculptate modest
de câte ori sunt singur fac înconjurul casei mele de demult
în care aş fi vrut să te am o singură dată cumpătat şi în linişte
să-mi ajungă pentru totdeauna casei mele de demult
pe care n-am ajuns s-o construiesc aşa cum ţie nu ţi-au ajuns privirile / să
mă vezi /

casei de demult în care mi-am ascuns copilăria

înainte de a pleca şi-n care n-am reuşit să mai intru niciodată

Tschernobâl
ţi aminteşti cum am fugit în noaptea ceea de pomină doisprezece
kilometri pe lângă tine nu aveam să o repet decât cu frate-meu de data
asta
însă mult mai lată sau (mă rog?) lungă – ai rămas supărat că nu te-am
urcat
pe cadru scârțâia şi mi-era teamă să nu se frângă sub mine
dragu’ tati tu pe acolo mergi cu bicicleta aia una uşoară şi rezistentă sau
te-ai lenevit de tot ar fi bine să faci mişcare când l-am văzut întâia oară pe
Majestatea Sa Regele
era tânăr umbla fără gardă în pantaloni de vânătoare şi pulovăr – mi-a
cerut să fac una
alta cum e la vânătoare m-a întrebat de vorbă – nu ziceai defel că-i el –
toată
Lăpuşna se minuna cum poate să vină un om aşa însemnat de la drezină
la
cabană într-un automobil descoperit fără gardă ori companie ce să-i
trădeze rangul – voi
sunteţi paza mea de mă vreţi în viaţă de nu e totuna a spus îmbiindu-mă
să muşc din bucata de carne tăiată cu mâna lui din mistreţul ce avea să
mă alerge câțiva
ani în somn – ceea ce nu pot pricepe e chestia asta cu noaptea (cum?)
de se duce cu zâmbetul pe buze (ziua?) înainte de-a fi apucat să le
orânduiască
pe toate

Text pentru Phoenix

trupa de dubaşi îşi ţinea de bine de rău respiraţia în pofida
râului nărăvaş care-şi croise drum printre căruţele
încremenite roată în jurul scrânciobului o ţiglă
se desprindea din sprânceana amintirii trădate grădina
toată trăia dintr-o dată în viitor: unde şi când va ateriza
următoarea blitzurile tăiau zorite felii din tobele
tot mai împuținate la trup – avem să plecăm în turneu în curând explica un
cinel
unui microfon alungit pe podea poate iţi schimbi hotărârea şi vii cu noi
friptură
de veacuri în sos de secunde vom mânca şi ce-om mai dansa – tra-la-la
(ora pustie
receptată din plin de figura uimită a buhaiului ar fi putut lesne mângâia
uitătura
visătoare a ofiţerului în civil aflat la volan – secunda
neinspirat ascunsă în buzunarul din spate al bluejeansilor noi nouţi
se va fi lipit de minutarul neinspirat al plutonierului de circulaţie călare pe
căluţul de lemn – amenda s-o plătească cine ştiu eu) foaie verde stâlp de
telegraf prind a fredona în cor pumnul uitătura legitimaţia amenda şi
coama rară a căluţului de lemn

Obsesia grupului portocaliu

bani pentru nimic stă scris cu roşu pe buze pe vitrina tarom-ului peste
imaginea domnului
portocaliu planşeta biruitoare a dimineţii echilibrează crâmpeie din
tablouri
cu schiori fotbalişti şi săritoare la înălţime – printre platanii desfrunziţi îl
zăresc pe Ovidiu implorându-i pe cei de la centrul de recoltare al sângelui
de la centrul militar în fine pe cei de la centrul de recoltare a sticlelor şi
borcanelor – ceva mai şters dar încă de recunoscut conturul lui Zeno
primul care a reuşit să ne sperie pe toţi amestecând
rebeliunea neîntâmplată dar iminentă cu stropii de noroi ai secundei de
neînțeles
în balastiera gesticii răguşite – ieşit la raportul de dimineaţă un cuvânt
rătăcit ar fi rănit mai puţin imaginea de neatins a unei zile altminteri
suportabile
în loc de semnătură o pisică șezând un „opt” mic adică suprapus unui „S”
mare (cine
a spus asta când ai văzut-o la rându-ţi din interior?) paloarea frazei cu
buzele întredeschise respiraţia oprită a cărţii abandonate cearceaful ud ah
în dimineaţa asta nu sunt în stare de nimic mai acătării unde sunt
promisiunile primelor ore de curs chiulite unde amiezile cu note la scris şi
oral unde serile de cerneală însămânțate sub brazda zgâriată cu sârg pe
obrazul hârtiei de sugativă

Katja
cu toată vârsta ei şi toată sfiala de a spune şi face aşa cum ar vrea (de ce
atâta grabă
de unde atâta lipsă de înţelegere că doar stă la îndemâna oricui să afle
cine Cea mai neîmplinită promisiune rock a Timişoarei.
Nume împrumutat de cafeneaua de lângă fosta agenţie a companiei de
transporturi aeriene Tarom- Timişoara, frecventată mai ales de studenţi şi
artişti.
şi cum aparţine clipei vă place sau nu părinţii de azi sunt părinţii de ieri
inginerii
de azi sunt inginerii de ieri doctorii economiştii agricultorii
politicienii de azi sunt doctorii economiştii politicienii
de ieri profeţii de azi sunt profeţii de ieri profesorii de azi sunt deja
profesorii de ieri cum
să înţeleagă copilul de azi de ce i se cere s-asculte de legile zilei de ieri –
ehei
de-ar trăi el tata-moşu’) cu toată deci această sumă de îngrădiri de care
încă nu reuşeşte
a se debarasa Katja arată nemaipomenit de bine (regizorul
pensionat înainte de vreme ştie el ce ştie de vreme ce îi dă târcoale
cu atâta insistenţă – privirea iscoditoare a unei amieze plictisite i-a
surprins
tremurul nervos al stiloului transpirat zece broboane de cerneală au
mâzgălit cât
ai zice peşte începutul de schiţă sau ce-o fi fost – furată
însă de lectura romanului uşuratic pare-se a nu fi observat incidentul cum
nici nepoţica pusă pe urlat) ai zice că a crescut cu guvernantă şi n-a atins
nici în glumă un cartof sau morcov necurăţat ea care încă aleargă
de la plajă înaintea tuturor să pregătească prânzul – acest protest
disimulat împotriva lipsei celei mai elementare de foame şi respect

Puterea se plimbă
nu mai ştiu cine sunt – ruperea e numai un alt chip al continuităţii cum
arăta oare la faţă ziua de luni
cum ziua de marţi
de duminică
ne vom întoarce ne vom întoarce ne vom întoarce
cine?
e străinul din faţă?
din spate din stânga din dreapta de sus de jos
din a patra a cincea a şasea şi-a şaptea dimensiune a zilei?
cine străinul din mine?
străinul eu?
puterea m-a părăsit se plimbă
braţ la braţ cu fragmentu-mi de suflet care la rându-i
m-a părăsit aruncă
mirate câte o privire fragmentului de săptămână
ce nu se îndură a mă lăsa
de unul singur pe mâna ăstora
de-mi scotocesc prin buzunare

Tragi dintr-o ţigară

tragi dintr-o ţigară
vezi cum sub ochii tăi cioburile vaselor de lut o iau razna
regrupându-se după o regulă a cărei expresie se schimbă în
fiecare moment
te prinzi cu ambele mâini de toarta ceştii de cafea
iţi ridici picioarele deasupra inundaţiei de sare vin untdelemn grâu
mai lipseşte ţipătul – împușcătura vocea răguşită a sirenei –
nimic din toate acestea
ochii ancorei cu mâinile împreunate sub platoşa de rugină
dincolo de perdea o splendidă vedere spre câmp
fototapet – în plan apropiat parcare teren de joacă
suport pentru bătut covoare containere fiare moloz
ceva mai încolo o casă pe care groaza sistematizării a
îmbătrânit-o deja
la lumina parchetului ondulat parchetul – încă verde
neraşchetat nepaluxat –
nereuşind să formuleze vreo întrebare
bei o înghițitură de cafea
prietenul te invită la o plimbare cu autoturismul aproape
reparat „după o primă tură
îi montez şi fotoliile farurile geamurile uşile claxonul casetofonul”
demaraţi brusc şi te agăţi în ultima clipă de acele kilometrajului
curentul de aer îţi prinde bine – mai goneşte din fumul cuibărit
în încuietorile hainei –
la cumpăna dealului ai senzaţia că auzi un râset în praful
asmuţit de colţii roţilor
întorci privirile îi zăreşti pieptul părul chipul răvăşit
falsa bunădispoziţie dispare brusc „beţivul ăsta adormit în
mijlocul drumului nu poate
aduce decât necazuri”
cobori cu picioarele retezate îl vezi nevătămat şi te pregăteşti
să-l dojeneşti te opreşti – prietenul tău îl bate pe umăr şi ii
strecoară câțiva lei –
descoperi în sfârşit rumeguşul din rânjetul zilei
„totul e ordine” îţi spui
renunţi la somn întorci pagina cărţii
îţi aprinzi o ţigară şi tragi din ea
ca şi cum ai trage o înjurătură
SLAVOMIR GVOZDENOVICI
Născut în 1953 la Belobreşca, jud. Caraş-Severin. A publicat 20 de volume
de versuri, dintre care amintim: Krila i pomalo vatre/ Aripi şi puţin foc,
Editura Kriterion, 1973; Kamen za plakanje/ Piatra plângerii, Editura
Kriterion, 1990; Crnjanski u Temešvaru/ Crnjanski la Timişoara, Editura
Prosveta, 2002; Krst i krik/ Cruce şi urlet, Editura Antropos, 2003; Kornjača
silazi na Dunav/Ţestoasa coboară la Dunăre, Editura Prosveta, 2013.

„(…) Poetul al cărui nume este şi o carte de vizită pentru literatura

sârbilor. Talent. Apoi o uriaşă disponibilitate. Construcţiile monumentale îl
prind de minune. (…) în tăietura imaginii, se strecoară, ca un laser, arta de
a scrie versuri nu doar frumoase, ci şi reverberante de la poem la poem”.
Doina Uricariu

Primăvara în Timişoara, 1993

Două tinere doamne
(două minuni)
mi-au trecut pe alături
ca printr-o voce de preot
acest drum
şi rugăciunea aceasta
în 30 aprilie oamenii dezbăteau
ni s-au întâlnit privirile
în faţa operei timişorene
în mijlocul Europei
(numai o clipă)
în aerul de semne gânditoare preaplin

Zăpezi peste Ithaca

Zăpezile au căzut ca o sabie peste oraş peste copaci peste aripi
tu le strângeai neobosită la piept
prin librării inima ta încălzea guri de aur
în teatru vânturile ţi-au simţit jarul cuvintelor
de genunchi îţi stă rezemată-o biserică
în parc ai dat ocol trandafirului
ai pecetluit cu umărul o poveste de dragoste cu îngerii nepricepuţi
umbra lui Diogene se-ncălzea la tine în palmă
le-ai dat din căciulă din mână aheului furnicii istoriei
ai păşit în cărţi cu o iarnă asemenea
pe când eu treceam prin mulţime necunoscut singur
cu mâinile goale îi întindeam sarea Carthaginei
am ţâşnit la tine-n ierbar invocând ploi de lapte
în zadar te smulgeam din vis din cenuşi
ai străfulgerat din zăpezi ca o sabie
am închis ochii

Fragment despre adjectivele descriptive

în preajmă-mi se află
precum în jurul lucrurilor pe care le trezesc
şi cărora le dau formă
în jurul cărora se leagănă
a căror apropiere excită
într-un punct fierbinte
şi devin ochii prin care noi oamenii, fiarele ne socotim timpul
ne măsurăm bezna teribilă
dimineaţa copiii se joacă cu ele
le încrustează în sânge de păsări
dau brânci cărţilor noastre
şi nimeni nu îndrăzneşte să le vină aproape
îl vor învinge cum doar morfologia e-n stare
să luăm spre exemplu casa – înaltă, singuratică, senină
pluteşte cu fălcile căscate fără poartă şi fără ferestre
atârnată de vânt înnebunită
lipită de trupul celui orb
sau, de pildă, un deal – de aur de jos şi de sus
ţintuit de ochiul norului
pe călăreţ îl leagănă-n vis adjectivele – descriptive
din noaptea noastră se-nfruptă
se-ngraşă, iată cum cresc în umbra livezilor verzi
au alt suflet, nu ne linguşesc numele
se înalţă deasupra străfulgerării de stele
ne arată chip încruntat – adevărată materie primă pentru poezia noastră

O aventură teribilă
Este păstrată ultima notiţă
privind vânzarea tabloului „Paisprezece floarea-soarelui într-o vază”
către Galeria Naţională din Londra. Familia Van Gogh
a vândut pânza artistului blestemat.
Muzeele celebre colecţionarii pătimaşi pramatiile din lumea întreagă
marea piaţă liberă nu-şi revin în faţa măiestriei nebune a pictorului
de-a preface în infinit câmpul (cu tot cu splendoarea lui)
spre a răsădi infinitul în vază în sufletul lumii (de fapt).
Aproape două secole mai târziu
cu mâinile goale şi cu sufletul dezgolit
dezarmat în faţa haitelor eu, o nefericită întâmplare
aud: închide ochii, vei vedea întunericul zeilor
în capul fiecăruia şi în fiecare petală
În această noapte sunt Laza Kostici
în această noapte sunt Laza Kostici
întors către tine fără niciun sentiment
în sălile de aşteptare-ale lumii
unde se întrevede sfârşitul zilei
iată mă tălmăceşte postum:
părul tău
îl simt rece în jurul capului
în pălăria mea de profesor port un izvor
pentru finalul poemului
prin trupul tău şi al meu
prăpastia îmi trimite semne vizibile: durerea Egiptul cenuşa

Un locuitor al râului
respir goliciunea liniştită a râului
în zâmbetul tău se leagănă cuiburi de peşti şi tremurul bărcii
atingerea nisipului mă împrăştie-n noapte
pe val amorţesc fresce şi iubite
cu strigătul matern pe buze
cineva-mi sustrage din nou poezia din vârtejul grădinii
să fie oare paznicul înveșmântat în albastru
cel care acum se preface în scrib neîndemânatic
şi chiar nimeni să nu se împiedice de oul de la dejunul împărătesei
ori însetat să nu întindă mâna spre cer
ce va fi oare cu el când va da de lumina zilei
în ţinuturile mele întunecate.

Semne
depeşele amânate
nicio telegramă
niciun apel telefonic
pe zidul de tăcere se aşază uitările
grădina pustie nu mă mai vede
visul e tot mai departe de câmpul cu grâne
marea se retrage degrabă de dinaintea bărbiei mele
muntele-o porneşte-ntr-o direcţie necunoscută
nici ea nu mai ajunge la ora despre zbor
şi lumina mă ocoleşte alene
braţul pendulei coboară până la chipul meu
(ca o rană de câine)
nici propria umbră nu mă recunoaşte
trece neatentă strada
ca pe o carte deschide uşa grădinii
îmbracă haine de sărbătoare
citeşte ştirile
îmi duce singurătatea la teatru
se îndoapă cu un cântec nefericit
descuie lăzile de la părinţi
caută atent un loc pentru ziua
când va spune:
e vremea partidei de şah
decide: Diogene sau Seneca

Sărbători şi alte zile

cumpăr ziarele de duminică
le răsfoiesc
împart titlurile în bune şi importante
prisosesc cele din urmă
câte un chip îmi aminteşte de cel al femeii mele
ori de un copil ce plânge în leagănul din frunze de
stejar
virgulele adastă asemeni părinţilor
ce ciudat şi semnul exclamării
oare mama le boceşte pe toate în urma noastră
în pauza de respiraţie dintre două cuvinte
apoi iar Locomotiva cea străvezie, Pregătirea seminţei
Locul lui Homer care plânge
alunec în preajma versului stingher şi cad adânc adânc
doresc să revin iar din mâzga aceea
şi-abia atunci înţeleg ce căţea e duminica
mă strigă tata, şi eu nici gând să revin
mă strigă mama, amuţit în cântece
femeia mă strigă, călare pe cal ehei, ce mai cal
căruia-i ţin în întuneric căpăstrul
copilul mă strigă, plâng
îmi dau seama: mi se răceşte prânzul
Traducere de Slavomir Gvozdenovici
ION MONORAN
Născut în 1953 la Petroman, jud. Timiş – m. 1993. Poet, publicist. Postum,
i-au apărut: Locus periucundus, 1994; Ca un vagabond într-o flanelă roşie,
Editura Marineasa, 1996; Eu insumi, Editura Cartea românească, 2009;
Dragă poezie, antologie îngrijită de Tudor Crețu, Editura Brumar, 2014

„Proaspătă de parcă s-ar fi odihnit într-un in folio dintr-un congelator liric,

orgolioasă, revoltată, ingenuă,sentimentală cu zgârcenie în filigran,
autentică până în adâncul prepoziţiilor fragede, poezia de acum/atunci a
lui Ion Monoran e limpede, patetică, sinceră şi dezinhibată, gâlgâitoare,
contestatară, inteligentă, obsesivă, interpelativă, autobiografică,
demitizantă, politică, înaintescriitoare.”
Marcel
Tolcea

Copacul
Răbdător şi de unul singur ţinând loc de umbră unei terase
invizibil ca orice sentiment nu are nimic din Bacovia sau Stănescu
nu şi-l revendică nimeni nici măcar păsările care iată preferă lumina pe
balustradă încât ai putea spune prea e plin de frunze şi oricum te împiedici
de el pretutindeni multiplicat în milioane de exemplare
dar dacă ridici capul te uimeşte cu privirea blândă de parcă ai în faţă un
animal învelit în scoarţă părând să te întrebe („Ce faci”?) te simţi într-un
anumit fel vinovat şi te apropii să vezi cine e şi dacă e cald şi respiră
aici pe trotuar preferându-l dintr-o dată oricărui prieten un tovarăş în care
la nevoie poţi să te sprijini cu încredere.

viitura
Însoţită de tunete şi flăcări mai mult albă decât neagră sau neagră cu pete
galbene pe sub sălciile parcă răsucite spre înăuntru încât par bine înfipte
în albie se târăşte cu burta pe iarba din fundul văii printre albastrul şi roşul
coşurilor uzinei de preparare şi prin mirosul de cupru al gazului înghiţind
noaptea cu mierle ce nu mai ştiu să mintă fusele orare, încât ayaoya
uacaylli-oh, oh, trebuie să plângem ca nişte soldaţi incredibil de cuviincioşi
şi simpli refuzând să i se supună, în timp ce, cel mai simplu adevăr –
ploaia – întunecă şi mai mult ţigla veche a acoperişurilor pe care poate că
şi din cauza asta, niciodată, nimeni n-a mai schimbat-o.

privelişti
În dimineaţa calmă de gingăşii nestatornice pitite sub povârnişuri ca
pătrățele albe sau roşii în culisele văilor – satele, hurducate, transformând
aparențele în contrarii nesemnificative cu vaci şi mirişti în culori parcelate
de porumb şi floarea soarelui, cu faţade în motive geometrice sau florale
inspirate din vechi miniaturi de pe scoarţe şi cusături naţionale, făcând
coadă de-a lungul şoselelor în grupuri sau desprinse de pe axele şi
referinţele lor în Oltenia în Moldova sau în Ardealul cu semănăturile
cocoţate undeva pe dealuri în martie sau în august germinând fără
strălucire sau dimpotrivă orgolioase şi luxuriante în Bărăgan mai puţin
peisaj decât imensitate cu aspect lăptos şi albastru şi uneori cu viaţă
aspră ca pentru a înspăimânta puţin – desfătări grosolane – mulţimi
colorate şi o grămadă de excepţii de care te loveşti pretutindeni
moldoveni cu slujbe în Ardeal olteni în Banat obişnuiţi să câştige sau să
piardă de când se ştiu

***
Ţiţei albastru şi roşu pielea mea camuflează strada înainte de minutul
monstruos în care maşina salubrităţii stropeşte râmele rămase pe asfalt
după ploaie. Pielea mea acest brocart în care visează cabane prin păduri şi
femei cu iubirea uşoară. Pielea mea cu inele albastre de şarpe ce va muri
o dată cu înserarea; această ladă cu scule în care eu sunt cea mai
neînsemnată cheie sau un patent care-mi înfige în nas un belciug de tablă
şi-n care după ce îi voi repara caloriferul de la bucătărie o preafrumoasă
doamnă îşi va înfige dinţii şi ochii negri sticloşi.

***
Dimineaţă lacustră de amărăciuni şi regrete cu arbori calzi şi microfoane
nervoase ce le vibrează pe dedesubt cu vânturi şi stele iuți deasupra
vârfurilor oraşului ce-mpart ora în reverii de cerneală cu decoruri vijelioase
duhnind a rustic şi scene de stradă cu inscripţii şi trăncăneli cu minciuni şi
grămezi de secrete deasupra centrelor industriale şi greşeala cronică a
aparenţelor în care forfota îşi va pierde iluziile deşi aproape că-ți vine să
te-ndoieşti că pe aici pe undeva se-ascunde şarpele ce va pune totul în
mişcare.

***
Am crezut în tine câmpie arsă de soare
spre seară ca un vagabond într-o flanelă roşie
ocolind satele înainte şi-napoi sărind peste Timiş izbindu-te la tot pasul de
stâlpii de înaltă tensiune sau de tractoare şi pluguri.

Am crezut în tine cu o dragoste teribilă

Citind ziarele la voia-ntâmplării

nebănuind că gustul epocii ar putea schimba complet tradiţia
neînţelegând că pentru tine destinul nu e un abis chiar dacă deschide
o perspectivă asemănătoare şi că atâta timp cât se vor construi oraşe
şi fabrici, noile generaţii vor fi silite să înțeleagă că prezentul nu-l va putea
schimba nimeni.

Am crezut în tine

Ca un animal de povară mare şi prost cu ochii blânzi ai linsului de sare

buimăcit că nu mai există distanțe între satele noastre depărtarea părând
a fi o încăpere pustie până-n albăstrime.

***
M-am oprit în faţa bufetului transparent încât aproape te pierzi în această
răscruce de capete abia conturate căruţaşi mărunţi meseriaşi şi personal
eu fochist de încălzire centrală îmi place să-i văd să le ascult sintaxa
umezită pe buzele încreţite de băutură şi când le simţi transpiraţia
violentându-ţi nările prin fumul înstelat de lacrimi şi ochi prăbuşiţi în uitare
pe lângă toate astea realitatea e un vax şi nici o fisură în care să-ţi
decantezi plictisul aceşti prizonieri fără cătuşe aceşti negri ai societăţii
noastre în felul lor dialectici dar nu-ţi inspiră teamă ciubucari escroci până
la câteva sute de lei prăbuşiţi în alcool pe trotuare prin staţii unde
întunericul glacial acoperind sexul melancoliei îi trădează.

E vară.
ca nişte cloşte frunzele-nvelesc fructele şi nu-i zi în care să nu crească
producţia
în uzine. În vitrine
salamul şi franzelele de ghips ilustrează cu mult tact aluziile la fericire.
Dacă plouă, cu ce curge-ar putea încolţi (dese ca firele lui Whitman)
până şi ce lui Ivan Turbincă nu i-a venit să-şi creadă. Toată
lumea visează-n Sud o vilă (ca a Comitetului Central) şi-o maşină
roşie ca batista Sfintei Veronica. Altceva-i la ţară
acolo un vânt puternic se pare c-a măturat
totul gravată pe-un cer impecabil numai noaptea
i-un strop de visare.
Au venit tractoarele şi-au fugit ţăranii. După
mii de ani au preferat strungul furcilor din o mie nouă sute şapte.
Socialismul trebuie să fie ceva mai bun cu ei.
Iată-i: dimineaţă de dimineaţă, dezamăgiţi
ca nişte clăcaşi, ascultând îndemnurile tovarăşului Brigadier.
Miriştile-s verzi
cu pistilul gros vor mânji tractoarele cu polen
Pe-aici cândva tata-n chimeaşă şi izmene-mi spunea
dragă dac-o fi un an bun la iarnă o s-o ducem bine.
Noi n-am fost chiaburi, da’ când cu colectivu’
tata le-a lăsat tot şi ne-am mutat la oraş
unde „domnii” (spuneau ţăranii) iau prânzul la ora trei,
unde pâinea, zahărul şi uleiul se dădeau pe cartelă și
unde tre’ să mergi la ciubuc pentru ca să ai în casă întotdeauna carne

***
Pentru mine tata continuă să rămână un sfânt necunoscut
Uneori când trec pe la el îşi scoate capul prin crăpătura uşii
şi mă priveşte de parcă atunci m-ar vedea pentru prima oară
în cărţile lui despre mine se spune că aş putea fi un şarpe
un televizor sau o carte de care n-are voie să se atingă vreodată.
„Bună ziua” îi spun şi el îmi răspunde „Pace” după care îşi aşază
ochelarii pe nas şi încearcă să mă convingă de faptul că în dimineaţa
aceleiaşi zile a avut o vedenie în care m-a văzut îndreptându-mă spre
apartamentul lui din celălalt capăt al oraşului cu gânduri
ascunse, că a văzut-o pe mama făcând vrăji împotriva lui deşi ei sunt
despărţiţi de mai bine de zece ani. Tata e un bărbat cu părul alb
care la cincizeci de ani îşi aminteşte că în viaţă a ridicat din temelie
trei case, că în adolescenţă a fost slugă şi că de şaptesprezece
ani e ceferist.
Tata cu două operaţii de hernie e cel mai cinstit bărbat pe care
l-am văzut vreodată. Acum pentru el viaţa nu mai e decât o Biblie din care
va
citi fără să o termine vreodată, decât după-amiaza fiecărei zile în care
îşi destăinuie „fraţilor” vedeniile, decât credinţa că absenţa poate face
din femeie în sfârşit un lucru minunat, decât Rugăciunea spusă în
genunchi în fiecare seară, decât resemnarea că din cauza pocăinţei
nu va mai primi nici o categorie până la pensionare.
Dar eu ştiu că despărţindu-ne unul de altul el de fapt fuge cu moartea
cât mai departe de mine eu ştiu că în copilărie eram marea lui
întâlnire cu viaţa eu ştiu că ani de zile a purtat aceeaşi pereche de
pantofi şi acelaşi costum de haine eu ştiu că în timpul secetelor le-a
trimis celor zece fraţi din Moldova tot ce agonisea el ca slugă
fără să primească oricum partea lui de moştenire din pământul bunicului
eu ştiu cât de mult a iubit-o în tinereţe pe mama şi cât de mult ţinea
la orgoliul lui de bărbat şi de gospodar eu ştiu că toate concediile
nu şi le-a luat decât pentru ca să sape grădina ori să mai facă
câte ceva pe lângă casă eu ştiu că din cei zece mii de lei pe care
mi i-a dat am tocat o mie trei sute într-o lună şi că la el
mă gândeam eu şi nu la faptul că mareşalul de la „Palace”
îmi spunea de fiecare dată la plecare „Noapte bună şi mai poftiţi
pe la noi” ori la târfa care încearcă să ghicească dacă falusul
meu e mai mic sau mai mare decât al tipului cu care s-a culcat mai înainte
cu
o seară.
MARCEL SERGHIE
Născut în 1953 la Gohor, jud. Galaţi- m. 2011. A publicat Între toamnă
şi fruct, Editura Eurostampa, 2007

Străina casă…
Străină casă…
Ca roua când şerpi matinali
Ți-ntâmpină visul
Cu paşi ezitând la intrare
Zgâriindu-ți timpanul
Ca scârţâitul uşii ruginite
Străină casă…
Ca avalanşa dantescă
Învăluind gingăşia şi chipul lui Crist
Cu încă o eroare
Străină casă-n care străin
Mereu aştept o schimbare
Ca şi cum tânguit spre a ierta
Crucea Domnului în noi încă doare!

Regret
Uneori te mai adună din cioburi
Câte-o (oglindă) ezitând să mai strigi alergând
Bucuria
Te rezumi la răbdarea cu care
Câte un bătrân îţi taxează iluziile
Pe-o frunză într-un tramvai
Care până la ultima staţie
Îşi aruncă pe rând călătorii

Ce departe
Niciodată şi nimeni
nu-ţi va ghici drumul pe care-l aduni în jurul roţii tale
Niciodată şi nimeni
oricât ar căta faţa lucioasă a unei oglinzi
nu-ţi va reda chipul
desfăcut în nesfârşiţii ochi prin care materia plânge
Niciodată şi nimeni
strigând pe la porţi numele facerii tale
nu va primi un răspuns
asemenea ecoului

Poartă legată
Înserare ca tabla ştearsă
de cârpa uscată
cu pomeţii zbârciţi de plâns inutil
aştept înnoptarea cu poarta legată
Înserarea ca frunza taxată de norii fără ploi
Cală strivind ivirea orbită
de voi
de ne-voi!

Agonie
Motto: …măsura timpului
o dă o ruină… A.E. Baconsky
Am simţit
foşnetul maniac şi măreţ
explorând o pădure
un spital şi o morgă
Am simţit
masca unui copac singuratic
cu obrajii vineţi şi ochii însângeraţi
răvăşit de furtună
iar dedesubt un craniu
parcă voind să-şi ia zborul

Umbra unui plâns efemer

Viaţa ca o mască pusă morţii
Şi noi ca un râu inutil
Rana minciunii înhămând dimineţile
La căruţa trufiei
Pe drumu-i umil
– Liniştea – această idee abstractă –
Ca o umbră lungind un plâns efemer
Iarba despărţind ca un gard de sârmă ghimpată
Lumea de azi umblândă
Hilară
De visul sublim
De sub tăcerea uşoară!…
PAVEL ŞUŞARĂ
Născut în 1953 în localitatea Bănia, jud. Caraş-Severin. Poet, prozator,
critic de artă. A publicat: Regula jocului (poezie), Editura Crater, 1996;
Urmuz,parodii şi satire politice, Editura Crater, 1998; Veto (poeme în
proză), Editura Crater, 1998; Tetraktys (poeme), Editura Brumar, 2000;
Opt poveşti adevărate/ cu fiinţe minunate (poezie pentru copii), Editura ,
Aritmos, Bucureşti, 2000; Corneliu Baba, album monografic, Editura
Parkstone, Paris, 2001; Sinuciderea se amână (proză scurtă), Editura Top
Art, Bucureşti, 2003; Universul din Cuşcă (poem), Editura Eis, ediţie
bibliofilă, 2009.
„Originalitatea lui Pavel Șușară este incontestabilă. Ludic, precum toți
congenerii săi, poetul cunoaște și regula jocului; ironia este la el și o
autoironie; duritatea îi maschează tandrețea; inteligența lui visează
sentimental. Admirabil volum, profund și autentic, al unui poet care-și
ascunde fragilitățile sufletești într-o vervă jucăușă”.
Nicolae Manolescu

nord
sau despre cum se scrie o poveste romantică în ţesătura căreia apar
nenumărate
întâmplări şi sentimente pe care s-ar putea crede că autorul le-a trăit
nemijlocit
cândva iar astăzi le împărtășește umanităţii dintr-o pornire de generozitate
din masochism infantil ori poate doar spre a lăsa o mărturie asupra unei
călătorii iniţiatice
întrucât se ştie bine din literatura de specialitate că orizonturile boreale
sunt privite
mai curând ca spaţii ale visului în care dumnezeu şi veşnicia pot fi întâlniţi
mult mai
uşor decât se lasă ademenite să zicem
privirile flambate şi respiraţia deşertică ale dansatoarelor cu buricele goale
şi cu
pielea mai întunecată decât ceasurile amurgului. despre acestea şi despre
multe
altele cinstitul autor s-a hotărât acum să rupă tăcerea şi să spună totul în
cuvinte
foarte simple şi pe o muzică atât de cunoscută încât ar fi posibil ca ea să
treacă drept
lăutărească dacă ar mai avea cineva răbdare să se gândească la acest

lucru
iar mâna mea şi barba mea căruntă au lunecat atuncea ca în vis,
au coborât pe ţâţa ei măruntă şi-aceste stihuri singure s-au scris
1
cititorul va afla acum că în text este iarnă şi personajele vorbesc o limbă
ciudată un fel de engleză bizară, un fel de germană cu fonetica grea, cu
sintaxa stricată
autocarul gâfâie în amurg, se urneşte alene spre mare
în buncăre clipesc dilatate pupilele soldaţilor morţi, ochii de fosfor mă
ţintesc şi mă iau la cătare, fantomele lor mă dezbracă şi-mi joacă
veșmântul la sorţi
valul izbeşte găoacea de scoică, se stinge tăcut în nisip, bliţul tău scapără
sec,
apoi totul recade în sine şi rămâi doar atâta: o umbră sorbită de ape,
un trup fără chip, un ecou rupt de strigăt rătăcind prin ruine
vântul baltic vuieşte, pietrele-ţi ard la picioare e noapte, gerul dospeşte în
tulpina uscată de spini, nordul respiră sub gheaţă, se topeşte-n ninsoare,
iar în sud sângele tău despletit luminează-n măslini.
de unde vii? o întreb, cearcănele tale au parfumuri de stepă şi buzele
mustesc,
precum iarba zdrobită în potcoave de cal, când se desfac din crispare ca
un arc
străveziu sub cupolă. dinţii îţi scapără pe molatica piele creolă, privirea
cade gălbuie,
prelinsă din ochiul oval, se răsfrâng raze scurte şi învăluie tâmpla ta de
cristal, iar
sub hainele groase întrevăd – ca prin sticla brumată – pata aceea suavă,
maronie,
mongolă. presimt în tine o rasă bătrână, îi spun, ai ţâşnit din strânsoare, ai
fugit din
agartha. o, dar asta a fost mult mai târziu, când ea stătea goală-n
penumbre şi arunca
fuioare de fum… – caut acum o rimă comună: cum ar fi yalta sau malta –,
capul
mi-e greu în secunda aceasta, sufletul scrum. dar ea fuge, prin pietrişul
vâscos, ca un
şarpe, precum luna tăcută. deasupră-ne, abstractă şi rece, veghează
bolta… pustia,
stinghera, înalta…

2
demult, într-un text, am promis că n-am să mai scriu poeme de dragoste.
epicureul
ferecat în vintrele mele voia să iasă în lume. scrisul, zicea el răscolindu-mă
cu ţepuşa
lui înroșită în flăcări, te-ntoarce din drum, îţi îneacă viaţa-n oglindă şi tu
crezi că asta
e totul. tu crezi că femeia din vis e chiar femeia care-ţi suspină la tâmplă,
cu ochii
umbriţi, cu surâsul pe buze, cu pântecul umed. prinde-o în braţe atuncea,
desfă-i,
cu gesturi parşive, lănţişorul de-argint de la gât, muşcă-i, cu dinţii tăi laţi
ca vâslele
pescarilor din jurilovca, sfârcurile vârtoase şi calde, paşte-i apoi sfârcul
urechii şi lasă-ţi
limba s-alunece pe lobul ei străveziu, în palida lumină a zilei cenzurate. fă
dragoste cu
femeia din text, bea-i aburul gurii din diftongi şi din sufixele dulci sau lasă
dracului
totul, mi-a spus epicureul ferecat în vintrele mele, căci iat-o, iat-o cum
vine…
…cu părul strâns la ceafă şi genele-n amurg
păşind peste cadavre fictive de oşteni
ce bat cu spada-n pinteni, privesc cu ochi vicleni
şi-apoi se-ascund în zidul acestui nordic burg.
dar cititorul ştie că acum am avut o vedenie scurtă sau cine ştie ce altă
ieşire din lume
o-nălţare la cer, un moment de orbire, o cădere-n genune poate-un vis
frământat
ori un semn neştiut. – vrei un ceai, o întreb, şi privirea mea o străpunge
ca săgeata căzută în apă din slavă, picată aici din senin,
cu vârful verzui, aprins în jăratic, apoi stins în venin
– nu, zice ea plutind printre mese. fumez acuma, mi-ajunge.
decorul se mută. e cald. păşesc cu bunicul peste şina încinsă,
prin aer adie-un miros de cocs, de cărbune, de ulei şi unsori…
o văd cum vine din zare, cu trupul de abur, cu ochi sclipitori,
e femeia mea vagă, întruparea nocturnă căzută din vis şi prelinsă
în sângele fraged, în pieptul meu tânăr, în coapsa mea crudă.
– e-o zână, îmi spune bunica, îţi mângâie noaptea genele-n somn
şi te cheamă în lumea ei albă. păşesc pe traverse, adulmec şi dorm; cine
are vedere, să vadă, cine are urechi, să audă. afară plouă absent. stropii
tăcuţi îşi strivesc carnea pe geam.
îi priveşti prin perdeaua de fum, sub cupola de nori, cum taie lumina
ascunsă prin iarbă, răsfrântă în zori, cum leagănă frunzele roşii adormite
pe ram.

3
– ieşirea din spaţiu, îi spun, este o ieşire din timp o chemare obscură,
o fugă de tine, un strigăt departe acolo unde ceasul adoarme şi cortinele
cad,
unde iubirea şi visul măsoară durerea şi spaima ascunsă de moarte.
în trupul tău proaspăt urlă fiare flămânde şi sângele fierbe precum
dogoarea ţâşnită din hăuri, împinsă de flăcări spre cer, cine îţi soarbe
extatic suflarea şi cine, când stelele ard îngheţate, se-nalţă cu tine în slavă
şi zboară cu aripi de fier?
ştiu că femeia mea de hârtie se naşte din spaime, că ochiul ei alb mă
fixează ca piatra
de râu şi-mi întoarce privirea-napoi. ea n-are nici trup şi nici sânge
fierbinte sub
haine; o dezbrac fără gesturi, o aduc lângă mine, stăm tăcuţi amândoi, eu
cioplesc
o fantasmă, apoi văd că e bine, sânii ei luminează singuratici şi goi. femeia
mea
de hârtie se-ntrupează acuma în tine, se revarsă ca apa de munte în mare,
îi sorb
respirarea cu buzele arse… văd iar că e bine şi ce teamă se-nalţă şi ce
disperare!
căzut din iluzii în braţele ei, coborât din visare în carnea ei brună, presimt,
ca profetul
în groapa cu lei, bucuria înceată şi durerea nebună. dumnezeu e aproape,
îi zăresc
strălucirea, călare pe fiară satana pocneşte din bici, fruntea-i un rug
scăldat în
sudoare, iar şarpele meu adormit se trezeşte. mişcă din coadă, scapără
limba şi-mi
zornăie-n creier solzii lui mici. în piaţă statuile dorm. vin în zbor porumbei
să-ţi ciugulească din palmă, ploaia a stat o clipită şi iisus se naşte acum în
vitrine. cântăreți ambulanţi deschid pe asfalt cutia chitarei şi muzica lor se
ridică în noapte, se prelinge pe ziduri şi coboară spre tine. în muzee
statuile dorm. ploaia cerne din nou pe faleză,
iar valuri nebune se lovesc şi se sparg spumegânde-n carenă. regina-i
acasă,
spune steagul ei înălțat pe catarg, povestea e-ntreagă şi iubirea e vie,
spune mica sirenă. parcul e-n flăcări, văzduhul palpită sub spuza de stele,
boii învăluie-n aburii calzi pruncul născut din fecioară… no smoking,
citeşti cu privirea aţintită pe zid şi guşti din vinul roşu, pudrat cu
scorţişoară.
noaptea ne-nghite apoi voluptuoasă, cu fălci nesătule de chit,
lumea se surpă, maşinile curg şi drumul spre casă-i închis.
ce străzi fără capăt, ce drumuri ascunse are ţara asta ciudată,
prăbuşită în iarnă, îmi spun, şi păşesc mai departe, lângă tine, în vis.

4
iarna-i în aer, în cer, în lumi paralele, motoarele torc şi trezirea-i aproape.
privesc cum
desfaci cu mişcări mici prăjitura, cum părul tău negru se răsfrânge în ape.
privesc prin
hublou, norii cresc nemişcaţi şi văzduhul îi soarbe. e atât de uşor să
cădem fără veste
în genunile oarbe. moartea ne cheamă, ne-nconjoară subtil, ca un dans
voluptuos
de curvă bătrână, ochii tăi de femeie, ochii tăi de copil, rătăcesc printre
spectre într-o
lume străină. intre munţi de lumină, printre dealuri de vată, văile cad în
umbre verzui,
cine mai ştie dacă ochiul ne-arată himere spumoase, vedenii de-o clipă
sau un joc
translucid de statui? timpul e mort, spaţiul se naşte pe sine din starea lui
vidă, înainte-i
pustiu, înapoi e cenuşă, pleoapa grea din eter stă acum să se-nchidă. totul
e nou ca
un sânge fluid, ca un prunc ferecat în placentă, totul e veşted, adormit şi
etern – un
schelet rătăcind cu privirea absentă. stăm pe loc şi fugim, suntem mici şi
bătrâni,
străvezii şi opaci în această secundă,
fosforul arde sub tâmple, nisipul se cerne prin oase şi gândul aruncă o
rază albastră:
azvârle corpuscul şi undă. dare de fum desenează fantasme, pe ecranul
de-azur
încolțesc geometrii, îngerii cad şi se sting în miasme de carne stătută, de
hoituri
pustii. ce departe sunt toate, ce departe-s acuma, privesc printre nori, prin
perdeaua
de ceaţă, cum copilul pierdut rătăceşte întruna, prin poieni comprimate,
prin păşuni
cu verdeaţă.
ochii lui se înalţă, geana lui se deschide, ca un clopot de sticlă cerul curge
spre văi,
norii zboară alene, viermii torc crisalide, ochii mei de acuma sunt o umbră
târzie,
iar din apa înaltă m-aţintesc ochii săi. pe pământ şi în ceruri sunt copil şi
bătrân, pe
pământ şi în ceruri eşti copil şi femeie, lanţul mic de argint se răsfrânge pe
sân, piatra
prinsă-n inel se preschimbă-n scânteie. motoarele torc, gheaţa-nfloreşte la
geam, în
urmă două umbre ţin noaptea în mână, fără corp e oraşul, fără corp este
totul, fără
spaime ascunse, fără profi de română. beau vinul din sticlă, beau cerul din
palme,
dumnezeu e aicea, slava lui e aproape, ce tihnită-i amiaza şi văzduhul ce
calm e,
când sufletul nostru calcă lin peste ape. coborâm ca o rază, ca o luntre de
fier, prin aer
vibrează odgoane şi roţi, în mine visează din nou ezechiel, un vis cu
pucioasă, cu
foc şi roboţi. departe, în faţă, se naşte pământul, sămânța-ncolțită se
preschimbă-n
copaci, iarba suspină când şuieră vântul… eu vorbesc fără noimă, tu
cugeţi şi taci.
pădurile-s negre, pietrişul stătut, privite prin ceaţă, livezile-s mici, din
ţarcuri incerte,
dintr-un loc nevăzut, alunecă trist legiuni de furnici. stingi cu gesturi
grăbite încă-un
muc de ţigară, scrumiera discretă se închide la loc, din tavan plouă vorbe
într-o limbă
bizară şi văzduhul absoarbe rotocoale de foc. ce urmează acum, cine trage
de sfori,
mâna mea fără vlagă, ochiul meu adormit, cine caută în van, levitând
printre nori, să
întoarcă nadirul înapoi în zenit? tu rămâi neclintită şi pluteşti peste case,
părul negru
se frânge în şuviţe pe geam, vreau să-ţi spun că suntem, că erai, că eram,
peşti captivi
într-o apă cu izvoare vâscoase. cerul ţipă acum, ireal şi înalt, focul lui
piere, în etuve,
umil, prin zări lichefiate mai fuge un copil şi visul fără margini se sparge
pe asfalt…

5
e ziuă acum, jaluzelele-s trase şi aeru-i cald,
prin ochiul de geam lumina pătează covorul.
din gheata ei înaltă se naşte lin piciorul
cu unghiile pale ca geana de smarald
în care fluturi galbeni îşi frâng o clipă zborul.
din patul larg privirea se-nalţă în tavan
pleoapa vineţie se-nchide ca o poartă,
prin lumea asta strâmtă alunec în cealaltă
fierbinte ca banchiza pierdută în ocean
şi rece ca văpaia ce peste jar tresaltă.
departe, în orbite, se-aud cum urlă haite
de lupi cu blana sură şi limba vineţie
cum păsări înnoptate se-ntorc în colivie
cu aripile frânte ce ar mai vrea încalte
să-mbrăţişeze vidul, să fâlfâie-n pustie
ca vânturile serii, ca geamătul de moarte
când îngerul aruncă strigarea lui din goarnă.
zăpada bate-n geamuri şi prinde să aştearnă
puhoaie orbitoare şi scânteiri deşarte,
lumini crepusculare şi năluciri de iarnă.
din carnea înroșită se năpustesc izvoare,
torentele de lavă se varsă-n aşternut,
hăitaşii bat în tobe şi câinii şi-i asmut,
mistreţi cu ochii putrezi ne calcă în picioare
şi cerbii sparg tăcerea cu răgete de rut.
se prăbuşeşte cerul şi stelele se-nchid,
din pântecele nopţii o cârtiță învie,
îşi priponeşte-n slavă privirea ei pustie
şi goalele-i găvane lumina o ucid
cum pasărea ucide găoacea ivorie,
cum fluturele frânge omida de mătase.
şi sângele-şi opreşte zvâcnirile acum,
se-opresc din goană caii, îşi pierd copita-n drum,
iar valuri de cenuşă li se aştern în oase…
în urmă şi-nainte e-un paradis de scrum.
Ionel Bota
Născut în 1954 la Lupeni, jud. Hunedoara. A publicat: De naşterea
poemului, în volumul colectiv Argonauţii, II, Editura Facla, 1988; Cimitirul
cuvintelor, Editura Augusta, 1997; Poemele îngerului beţiv, Editura Scrisul
Prahovean, 1998; Frigul postum, Editura Marineasa, 2005; Ademenirea
cuvintelor, Editura TIM, 2006; Zădărnicia punctului, Clubul Mitteleuropa,
2009; Zei murdari, Clubul Mitteleuropa, 2010.

„Cu o poezie uşor (auto)persiflantă, pe tema aproape unică a construcţiei

poemului în jocul dintre „realul” (alimentat livresc) şi cuvintele mobilizate
de o fantezie alertă, începuse scrisul lui Ionel Bota în poemele publicate în
revista Echinox la sfârşitul anilor ’70 şi începutul celuilalt deceniu. Lectura
unor texte precum Întâmplări cu Jacques, Poemul sau Bătăiosul poem, pe
care le reţineam în antologia revistei din 2003, promitea o evoluţie către
un discurs conştient de convenţiile cu care lucrează, cu o anume lejeritate
şi sub mască de ucenic mai degrabă neascultător şi „nepriceput”, sub
semnul unui mimetism al candorii infantile, ori de cavaler îndrăgostit, nu
fără un pigment de scepticism, căci îşi deconspira imediat mica
gesticulaţie emfatică.”
Ion Pop

jurnalul de bord
(scrisoare domnului Tonegaru)
aduceam pe corăbii atlante lemnul pentru spectacolul din real undeva pe
o insulă gongul pendulei anunţa în surdină victoria păpuşile din vitrina
magazinului universal
erau triste şi valsau pe o melodie mai veche decât, memoria
în ritmul tamburinei mă închipuiam stăpânul acestei flote teribile
de câte ori aripile simulând zborul promis ca sentinţă pescăruşii în aer
traiectorii propun ireversibile şi în ţipătul lor acest poem se descrie cu
bunăvoinţă aşadar aduceam pe corăbii atlante lemnul atins de destin
undeva pe o insulă din real gongul pendulei oprit se
dezminte alături pe chei o păpuşă se-apleacă puţin câte puţin să culeagă
din valuri imaginea portului ancorat în aduceri-aminte

paznic de far la ora ceaiului

mereu mă năşteam într-o aventură cu mine chiar şi acum îmi stă gândul la
o nouă transcendere în real îmi amintesc submarinul cum aducea refăcând
la ţărm din ruine
piatră cu piatră insula fericitului amiral coborau în oglinzi aprinzându-și
trupurile de ceară
cuminţi baiadere purtând pe tăvi de inox demodatele mituri paznicul de
far nota fiecare mişcare seară de seară şi zeii fragili aveau chipul gravat
pe cutii de chibrituri
statuile din parc dispăruseră într-o noapte postumă în locul lor sângele
ierbii mărturisea cel de pe urmă dezastru era portul învins se discuta în
şoaptă sau poate în glumă
numai în colţul de sus al tabloului cineva optimist adăugase foarte mult
albastru
mereu mă năşteam într-o aventură cu mine chiar şi acum îmi stă gândul la
o nouă transcendere în real îmi amintesc submarinul cum aducea refăcând
la ţărm din ruine
piatră cu piatră insula fericitului amiral

nemângâiatul ulisse
atunci proslăveam cercul şi trăgeam cu dispreţ dreaptă linie între ani
încleind rama
dar cum uitam surâsul penelopei înflorind zarzării din spatele grădinii
direct într-o fotografie opream deodată corabia încărcată cu zăpezi de la
pol să se bucure mama
în poarta casei așteptându-ne cu pâinea şi sarea inimii sale de veşnicie
numai tata odihneşte pe deal şi se închipuie mire în alte întâmplări
lunecânde pe râu
plecase împreunând mâinile precum altădată bunicul cu tusea lui tabagică
invocând ploaia când în livezi păsări pedepsite prin cântec şi peste
dimineaţă iulie aprindea prapori de grâu satului de departe venit să
inunde odaia

alexandru magnificul
lui Ion Pop
pe copertă ochiul interior plânge ilustraţia descrie starea bolnavului din
rezervaţie
ziua este prefaţa nopţii dar noaptea se livrează în tiraje de lux laolaltă cu
melancolia
acum a apărut brusc un cuvânt însoțitor el deschide uşa el contemplă
aripile din muzeu
el scrie apoi simbolurile părăsesc fila sensurile sforăie deja așteptând
sărbătoarea
porţile rămân închise profeţii împodobesc taina vocii şi întâmplările
celeilalte zile
o iau razna pe malul mării odată cu nisipul furişat în aerul veacului la ora
în care dănţuim în hohote înghețând în amintirile tale aşadar ninge peste
discursul aristotelian aşadar
rămâne numai mirarea prin preajmă şi hoţii din marea negaţie respirând
nepăsători lângă nodul gordian aşa am îmbrăcat moartea ca pe o viaţă
exterminată precum cuvintele celei de-a treia preţuiri peste litere sângele
poeme născând în silabele cerului au strigat neguţătorii până fereastra s-a
deschis strălucirii înţeleptului la ora ceaiului
pe cortină cineva desenase cele patruzeci de nume ale istoriei nesăbuinţa
vieţii era alternativă pe o cărare din rai m-a atins îngerul copilăriei şi abia
atunci lumina absolută glisa pe semicercul unui curcubeu amar.

fascinanta absenţă
prag al aerului zidul unde-am murit prin genele zeului răcoarea nopţii
golul dintre obiecte pe ţărmul ciudat marginea de lume şi norul absorbind
viitorul
ninsori de vâsc himerele dau târcoale statuii voi nimburi voi uitări voi
nisipuri
când regele în amfiteatru veghea libaţii sâmburii dimineţii pavau tăceri
alte corăbii vor spune munţilor dorul de spaţiu şi marea-ntre ţărmuri de
marmură întoarce-va zborul porţile vechi mi-au luat întâmplările dincolo
nimic despre aer şi nicio plecare
poduri şi umbre în noi profeţii inima cântă fructul gutuilor ca un adevăr
frenetic şi tigva de mort trecem prin apa iordanului viaţa întreagă
continuu călători în fascinanta absenţă

poem politic în toamna gotică

lui Emil Hurezeanu
scoici oase-ale vremii în fiinţa obiectelor departe serile obosite arată
câinele destinului
el ţese hainele celeilalte zile din ramuri şi frunze de iederă pe o colină
pietrele execută purificările clipei

ne mustră lumina gâlgâie cuvintele nerostite în albe vitrine sfincşii ursuzi

fac reclamă săpunului total la marginea oraşului maidanele puroiază
întâmplări interzise
dar în ziare totul e frumos ca gatul lebedei arcuit peste ape acasă
pregătim ceaiul speranţei dar turla bisericii e tot în întuneric departe pe
stânci trupul timpului zdrenţuit corectează ritmul ceasornicului mobila
veche strigă-n surdină trecutului dar anticarul primise altă scrisoare
ridicăm mâinile spre văzduhul amăgitor al sirenei
zboară oglinda veneţiană cu o sută de frunze de iederă
tatuăm noua realitate şi ne-ncălzim prin parcuri destinele
sugrumând păsări împăiate şi crezând că e toamna gotică

întâmplări cu Jacques
pantalonii pe ramul înflorit peisaj rustic cu flori de nu mă uita Jacques face
curte iubitei –
întâi şipcile gardului date cu clei apoi casa părintească jocurile copiilor
şi firma cu rezonanţă genetică este aproape gata în ordine urmează oale
cu supa fierbinte
nu sufla nepriceputule are grijă vântul de asta nouă ne rămâne să facem
dragoste manie avangardistă aşa urcăm în poem rând pe rând simboluri
puse cap la cap să nu ne
doară prea tare înţelesurile şi măsurând cu privirea tradiţională coapsele
llenei-Cosânzeana pe care zilnic o răpim palatului de cleştar (în urmă
jacques îşi încheie liniştit
pantalonii)

***
s-a încheiat şi războiul de o sută de ani soldaţii se întorc copii şi puştile
devin (aproximativ) jucării atunci se născu jacques numărând de la stânga
la dreapta era al treilea dintre gemeni când rosinanta mesteca în linişte
fotografia așteptându-l pe don quijote câtă vreme câtă vreme sancho
panza scria insidioase poeme – prăzi câștigate în campanii de mici
proporţii urmând după o regulă dialectică de comun acord stabilită cu
morţii

***
în tablou tăcerea face dragoste cu pletele râului în oraşul din cer a
înfrunzit pădurea
aprindem lumânări pentru festin Dumnezeu propune lecţia despre destin
a venit apoi dimineaţa amintind dansul păstrăvului
noi am părăsit de mult lumea aceasta pe o scară de iarbă în paradis
sclavele ardeau doar de noi văzute când atingeau inima mielului cu un
stilet de raze
silabele din respiraţie s-au transformat în statui scuturăm covorul ecoului
şi facem ordine
în galantarele altui veac precum ninsoarea pe o carte de vizită colorată
ne trezim brusc în bucuria poetului camera cărţilor este goală acum
numai cuvintele strigă în van bem cafeaua eliberării vocea prietenului
invocă
lunecarea în Sacra Memoria

primăvară pentru buna mia

vino să vezi cum se iscă-amintirile în camera noastră de lângă drum
în bucătărie Buna Mia îşi aşteaptă nepoţii de la oraş cum de livezi se
apropie seara şi cum
plouă gutuiul peste casa bătrână din Lăţunaş vino să-ţi spun despre satul
acela desigur promis despre plicul închis cu sărutul ei de şapte carate
zâmbetul descifrându-ne singurul vis (poate inima coborând adevărul în
carte)
vino să prinzi între două agrafe ca pe- un mister semnele nopţii perfect
risipite pe drumul către oraş Buna Mia aşază c-un gest stelele toate pe cer
şi plouă gutuiul peste casa bătrână din Lăţunaş
dedicaţie
(pe un volum de Nicolas Guillen)
la Rosa de los Vientos fluviul are culoarea scoarţei de nuc
marinarii îşi ascund tinereţea în albumul cumpărat ieri
ploaia dansează cadril pe epoleţii căpitanului Cook
iar în grădină prietenii mei se visează condotieri
la Rosa de los Vientos fluviul are culoarea mărului copt
bătrânul pescar uitase odată
volumul deschis la pagina treizeci şi opt
ca să rimeze în poezia lui demodată

Al doilea poem în august

(portret al bunicului în tinereţe)
el trecuse peste ape cu gândul şi vârsta nu-l mai găsea nicăieri
dimineţile veneau prin oglindă în camera mare
câteodată bunicul tresărea dintre cărţi amintindu-şi
cum peste sat zburau păsări de fier
şi cum istoria defila nerăbdătoare
mai târziu a rămas fotografia dar bunica învăţase să scrie
astăzi un poem mâine un volum în coperte color
doar peste sat blânde păsări planând ca să fie
povestea aceasta un alt adevăr despre zbor

cimitirul cuvintelor
eram ca doi copii vânând clipa mistuitoare de sens
vedeam sunetele în graba lor perfidă cum cădeau la asalt
zăpezi în tăcere topeam, cuvintelor dându-le aerul dens
galante caleşti purtau cerul ca pe-o podoabă în evul celălalt
şi ne iubeam cu guri obosite când zeii defecau discursuri
magistrale şi degetele prindeau cuvintele de coadă zvârlindu-le
trupul pe jumătate-nflorit astfel împingeam ziua spre noapte cu ambele
mâini
prelungite-n petale apoi ne culcam pe paiele ieslei aflând c-am murit
de haine atârnau ideile ca stindarde fluturând în urale
îngeri în trecere loveau mobila din salonul albastru
încercam să dezlipim lustra din ochiul ferestrei ovale
şi plângeam în faţa trupului nostru damnat şi sihastru
ION CHICHERE
Născut în 1954 la Fizeş, jud. Caraş-Severin – m. 2004.
A publicat 13 volume de versuri, dintre care amintim: Poeme vesele şi
triste scrise prin cârciumi comuniste, Editura Timpul, 1990; Viziuni, Editura
Amarcord, 1996; Transatlanticul şi păpădia, Editura Marineasa, 2004.

„Ceea ce mă impresionează pe mine la Ion Chichere este capacitatea sa

de a se înnoi şi de a creşte de la un poem la altul. Privind în jur, aş spune
că fenomenul e mai degrabă neobişnuit”.
Mircea Martin

Când moartea nu mai este substantiv

poetului Costel Stancu
atunci şi numai atunci înfloresc plasticul şi oglinda şi vopseaua –
zboară o pasăre în formă de cheie printr-o uşă în formă de sicriu şi brusc
scândurile
se fac aripi de moară, eu atunci răguşesc în tunel şi picură pe creştetul
meu pleşuv
un sânge mic de vrabie şi de criptă.
cu atâta mirare crapă gheaţa în scris şi căţeii de muguri scot capul din
buzunarele
iepurilor şi iepurii scot capul din buzunarele urşilor şi înnebunesc toate
sălciile şi se
bâlbâie melcii şi ramele şi se poticnesc cocostârcii,
şi în ciocul lor substantivul de şarpe se face virgulă după moarte şi
urmează
ouăle ca nişte puncte, puncte.
toate hornurile rămân cu gura căscată şi parşivii de nori cotcodăcesc
pe sub fustele îngerilor,
e o nebunie cu lumina; ca o oglindă mi se sparge în cap.
şi mâine zi prietenii mă găsesc beat cu capul însângerat
şi din părul meu năclăit scot cioburile cu penseta.
în continuarea luminii zboară egreta.

***
Dintr-o dată degetele mi s-au îndepărtat de degete, mâinile de mâini,
umerii de umeri, picioarele de picioare – până şi cilindrul trupului
s-a desfăşurat într-o hartă.
Toată fiinţa mea, cu viteză fulgerătoare, se desfăşura într-o parte
pentru a se înfășura în altă lume, despre care nu ştiam nimic.
Acum, pe mine îşi plimbă degetul un copil mic.

Creanga roşie
Beau din vară cu o găleată de zinc, soarele-mi vâjâie-n creieri şi vinul
ca un păr roşu îmi curge pe umeri.
Sunt o forţă a verii. Valuri, valuri sângele şi lumina
pleacă din capul meu pulsând până departe în văile întunecoase,
în pădurile cu melci albi, în gaiurile cu urzici verzi, în văioagele cu şerpi
galbeni.
Tot ce se ascunde de lumină va sfârşi într-o coroană de muşte
într-o carne putredă din care vor ieşi învingători viermii albi –
Eu simt cum trăsnetul îşi ţine dinţii încleștați,
eu simt cum aerul nu mai poate ieşi din gura opărită a câinelui,
eu simt cum burta norului se freacă, umflată, de crucea bisericii.
În curând va plesni, în curând va plesni!
Piatra albă, piatra albă, deja aud cum piatra albă
huruie în geamurile cooperativei, în tabla de zinc a căminului
cultural, în acoperişurile roşii ale caselor, în cratiţele goale.
În curând piatra albă va toca porumbul
şi grâul şi secara şi orzul şi ca un stol de gheaţă,
ca un stol de ulii albi va mânca puii de găină. şi puii de trandafir…
Acum cerul e negru ca o gură de mină, ca un cărbune
care abia se mai ţine de ţâţa apei din adânc.
Acum cerul e negru şi copiii mici
şi-au turtit nasurile în geamuri şi aşteaptă.
Deodată ca un topor în creştetul alb al bradului, trăsnetul se duce până
jos,
la rădăcina lumii şi ciupercile albe sfârâie adunându-se în scrumul negru.
Deodată mii de bucăţi de gheaţă, mii se seminţe de frig rup lanurile
galbene şi le
târâie şi le învolburează şi le sfâşie.
Praf şi fum şi vârtej şi acel miros străvechi de piatră arsă
şi de apă răcoroasă se amestecă şi se răsuceşte pur în memoria
eternităţii.
Cumpăna fântânii se învârte ca o elice de lemn
şi găleata de zinc îmi pare un scăunel de scrânciob
în cercuri concentrice tăind aerul şi praful verii.
În curtea casei toate se lovesc de toate şi vântul a rupt cireşul plin şi-i
sânge peste tot
şi o creangă roşie a scris pe varul casei cel mai frumos poem despre vară.

Câinii şi racul
Am văzut doi câini mâncând un rac –
eu eram flămând şi într-o pânză de sac.
Aşteptam, vai, aşteptam să se sfârșească
noaptea cu frig, îmi număram bătăile inimii dintre lună şi cucurig.
Dar era noapte chiar dacă stelele luminau,
toate vieţile mele din mine se înfricoșau.
Şi chiar dacă de mult nu mai vedeam cuvintele,
scriam pe pământ cu degetele, tremurândele.

Verighetele
Bate un vânt de o mie de ani
în vârtej verighetele
se înalţă la ceruri, unde
îngerii stau cu degetele întinse.
Stau îngerii cu degetele lor albe,
întinse înspre pământ,
ah, degetele lor albe ca
nişte clape de pian
se aud în liniştea neagră
a nopţii, scâncind…
O melodie cu muzica înăuntru
este moartea,
o cununie cu un melc negru
pe o scândură albă –
Bate un vânt de o mie de ani,
şi sunt chiar în timpul
cuceririlor barbare
şi cineva îmi poartă capul
într-o suliţă
deasupra capetelor descoperite.
şi eu văd cum tot ce e pe pământ
este cununat trainic
cu tot ce este în cer
pe o scândură albă –

***
Totul poate fi oricum şi chiar este –
stau pe un tub de ciment, într-o margine de drum,
ca-ntr-o poveste. Frunzele cad în gândul meu,
abia mai pot pe pământ, duzii-druzii aşteaptă
un singur cuvânt. Pot să fiu la Fizeş sau la Jimbolia
sau în Agartha, în mine este puterea,
în mine e harta. Văd lucrurile în devenire
firesc, normal, mi-e foame, nu voi mânca
dar pot desena un cal. Sapă în mine îngerii
un mormânt vertical. stau pe un tub de ciment,
într-o margine de drum, „totul este inversul totului”,
totul poate fi oricum.

Ca sângele de pur
N-a mai rămas nimic din râsul copiilor,
nici din vrăbii n-a mai rămas nimic.
e seara când cimentul şi lemnul şi trunchiul de fier
al copacului stau singure în lume şi cred că au putere.
Înserarea e ca un bandaj peste ochi, ca o pleoapă de tifon.
Cei care văd lucrurile sunt cu mine, vii şi morţi. Ne ţinem de mână cu
ochii duşi după un fluture, după o frunză, după un melc întârziat
în drumul spre casă. Lucrurile mici au o putere definitivă.
Dealul cu o mie de nări ca un cal proaspăt, nechează.
Suntem împreună pentru o mie de ani, ca sângele de puri
călătorind în capul femeii, în sânii ei umflaţi, în laptele unei bucurii
nemaivăzute, în puterea lui Dumnezeu – deodată cu vrăbiile,
deodată cu înserarea, înțelegând totul.

**
linia se subţiază litera se lăţeşte gândul s-a rărit
m-am născut de prea puţine ori şi de prea multe ori
am murit ar fi putut fi frumos ar fi putut fi bine
s-ar fi putut peste fiecare sfârşit am scris început
dar tot ce e suflet apasă acum tot ce e trup greu, mult prea greu
şi nu mai pot întoarce flacăra în minereu.

Fizeş
Ilenei Chichere
copilăria – un lighean întors peste păsări o sfoară terminată într-un zmeu
o casă în hornul căreia barza pune scrisorile lui Dumnezeu
o seară în care pâlpâie lumânarea în ochii strigoiului de dovleac
când râsul parcă mi-e plâns şi tata... copac...
visam întreg visul era înalt de 64 de metri
şi în vale încă se turnau cărămizi desculţe,
vinul ardea cu fuste albastre, era timpul pământului circumcis de cercul
căruţei
toamna îşi ţinea luna pe dulap... o, voi flori albe de lemn câinesc
şi voi flori galbene de corn şerpiu arcul meu se întinde între europe
coama mea în asii se spăla îmi ţineam iubita de mână
şi ne era teamă că vom naşte vibram ca ascuţitul tril
al săgeţii în fag... topit în noapte cu luna pe umăr cântam
ţinte de aur îmi păreau stelele-ntr-un ham părul mi se-ncâlcise în osia
carului mare
roţile lui mă târau peste castanii în floare... ţin soarele de căpăstru
aburul dimineţii învineţeşte zăbaua mă luminez
cântă pe acelaşi ram privighetoarea şi cucuveaua
Dumnezeu spală norii, ca pe nişte rufe albe
îi întinde pe raze de soare, vântul adie uşor
vârful porumbului se clatină nicicând n-am să mor...
este în mine un suflet limpede şi o mirare atât de fericită
că nu îndrăznesc să mă mişc din iarba înflorită
glasul lumii este atât de departe încât cuvintele pot fi oricum
lanţul fântânii cântă-n amiază viaţa e fum...
IOAN CRĂCIUN
Născut în 1954 la Timişoara – m. 2010. A publicat: Blândul ceas al
reîntoarcerii, Editura Marineasa, 1994; Noi am fost zeii zilei, publicistică,
Editura Marineasa, 1994, ediţia a II-a, Editura Eubeea, 1999; Răsăritul
trădat, Editura Marineasa, 1996; Deşert, Editura Eubeea, 1999.
„Ioan Crăciun este un patetic care, făcând gesturi mari, roteşte
cuvintele dimprejurul lui într-o mişcare centrifugală, le amestecă, le
aruncă în vecinătăţi pe care niciodată nu le-au frecventat... N-o face din
joacă, ori ca să reintegreze delirul verbal suprarealist. O face într-un spirit
patetic şi chiar elegiac...”
Livius ciocârlie

Concert pentru pian

poate aşa începe un poem:
luându-ne de mană
alergând fiecare
pe jumătatea de inimă a unui drum abia început!
Vai, dacă am ajunge acolo
unde lumina se topeşte în lanul de grâu
neştiută de nimeni
fără să gândească la binecuvântarea
cuiva dintre noi!
iată, din nou
cuvintele alergând înspre matcă
mângâindu-ne ca într-un ritual
căruia nu-i vom sfârși înţelesul!
Această oră din noapte
(fiindu-i subjugat)
niciodată nu-și va închega numele
căci dincolo de oglinda surâsului ei
va mai înflori ceva, poate un mac, poate
un crin cărora nu li se vor încercăna
foile!
Haideţi să ne întoarcem cu toţii
la pământul căruia încă
nu i-am îngenuncheat
haideţi să ne întoarcem cu toţii
la fântânile rătăcite în câmpul pe care
cei de-o seamă cu noi l-au arat fără să ştie
încotro merge plugul aşa, acum
să ne dezmeticim
Haideţi din nou la dumnezeiescul fir de grâu
care-şi înmoaie spicul în amurgul
unui mântuitor absent
Şi acum din nou
revenind la poemele niciodată scrise
revenind mereu la negăsitele cuvinte
luându-ne de mână
alergânzi
stăpâni pe aceeaşi carne verde,
tăvălindu-ne în neştiinţa lui, sărutându-l
pe el pământul închinându-ne
ochilor lui
Haideţi dincolo de lanul
Acela
în lanul acela albastru pe care
niciodată nu-l vom obloji cu rănile
cuvintelor noastre pentru că
mereu mereu
va rămâne ceva mereu pe care
nu-l vom regăsi niciodată

Natalia
DEŞERT ÎNAPOI DEŞERT ÎNAINTE
deşert părul ei pe care îl descâlcea
în dimineţile cristaline când Dumnezeu poposea
o clipă în ogradă spre a ne da bineţe
şi a ne asigura că fiinţăm cântecul cocoşului încremenea
în aerul încremenit cadra era un conglomerat de arhetipuri
perele mari căzând încremeneau în cadră
lumina încremenea în părul ei optzeci de ninsori
încremenite în părul ei atunci intra furiş în cadră
moş achim se apropia tiptil de centrul
lumii ochii lui înfruntau toate
arhetipurile cadrei în care talia şi ioan personaje secundare deveniseră
dar încă vii în labirintul ce avea să vină
(nişte biete paradigme în ceaţa acestui poem
netrucat) doi prunci cu părul nins
un băiat şi o fetiţă măcinaţi de vânzoleala
de spaimele a două secole cocoţaţi în paturi sordide
urându-se pentru o pulpă de pui şi un pahar de ţuică diluată
şi mai ales aproape foarte aproape de
dealul bocşei acolo unde îi va scuipa îi va
rejecta îi va pulveriza neîndurătorul capăt al mileniului
scârbavnicul
Ioachim
din gruniul lupului acasă sunt vreo doi kilometri. de-o parte
şi de alta case. sfinţi pe porţi. doar sfinţii ne mai privesc
pe mine şi taica achim cum târam după noi
câte un tei furat din pădurea noastră
că oamenii au plecat la Oraş şi au uitat acolo de păduri şi dealuri
sau poate li s-a cerut să le uite
au luat cu ei răchia, mierea, făina, caşul şi icoanele
numai casele şi sfinţii nu le-au luat
memoria şi dealurile şi pe Dumnezeu
(pană va veni ciobanul vor trece douăzeci şi cinci de ani
... ciobanul venit călare pe istorie, el care avea să cumpere istoria
pe o felie de caş şi-o căruţă cu vreascuri putrede)
dar la poartă ne aştepta uica iepure
(şi de atunci n-a contenit să ne aştepte)
zice achime v-o văzut a lu ionel... sigur
ăsta o să vă spună maica talia ar fi putut zice
ioane nu ţi-o fost prea greu? dar ea va deveni mai târziu
actantă în poemul meu somnul ei va activa mai târziu
poemul meu nu ştie nimeni dacă
teii au ars martorul a fost focul
şi aceste mute paradigme
dreptul lor la viaţă
amin

Cântec de dragoste
pe EA am întâlnit-o într-o şaretă. nu ştiam că este în criză
sufletească şi nu ştiam că am să-i cedez. mi-a spus atât: am
conjunctivită şi un sistem propriu de valori (era toamna când toate valorile
nu-şi mai dau de capăt) (şoseaua fluiera în vântul albastru al dimineţii) m-
am
întors înspre EA, m-am aplecat şi am sărutat-o
caii muşcau din asfalt într-un ritm infernal. nea’ vasile (tată de
profesoară) stătea pe capră mustăcind gândind obscen (poate) despre ce
se înfiripa. la capătul drumului i-am dat întâlnire (nici băşcălios
nici tragic). la întoarcere mi-a spus: domnule profesor regret că nu sunt cu
zece ani
mai tânără. atât. apoi a plecat să cumpere nuci. peronul devenise
abstract. a sosit
în ultimul moment: „dacă aş avea...” a mai zis
avea să urmeze o altă dimineaţă rece solară (vise, vise ş.a.m.d.)
dar despre asta altă poveste prieteni altă poveste...
MILODRAG KONSTANTINOVICI
Născut în 1954, în Timișoara. A publicat poezii în „Amfiteatru“, „Forum
Studențesc“, „Luceafărul“ (la Geo Dumitrescu). A fost premiat de către
revista „Amfiteatru“, al cărei redactor şef era, până la începutul anilor ’80,
poetul Dinu Flămând. A participat, în anii ’80, la Festivalul de poezie de la
Sighişoara, renumit în epocă, şi la tabăra de creaţie literară studenţească
– iniţiată de Viorel Marineasa – de la Crivaia.

cine – verité
la început au spus că scena-i trucată
te aflai în cameră în fața ferestrei
dincolo de fereastră
piersicul
un fruct pârguit te chema cu putere
brusc distanța a încetat să existe
obstacolul geamului n-a mai contat
ți-ai repezit mâna prin sticlă
au urmat fluierăturile huiduielile au pomenit de efecte speciale
că piersicul n-ar fi piersic și sângele sânge
au cerut să se aprindă luminile
mâna ți-era într-adevăr însângerată
fructul din mână adevărat
ai încercat să repeți scena noaptea
ai lovit o dată apoi încă o dată
geamul părea de oțel
furios ai început să izbești mai tare tot mai tare
scena părea să-i mulțumească nimeni n-a protestat
totuși ceva îți spunea
că dincolo
în noapte
piersicul încetase să mai existe

caii
A înfățișa marea
și-n imediata-i apropriere pe țărm
un grup de cai liberi
înseamnă a „merge” la simbol la simbolul-tampon
sau
mai propriu
la simboluri care se suprapun
căci dacă vei privi atent
caii în alergarea lor liberă către mare
repetă întocmai mișcările valurilor
aceeași prudență același strategic pas înapoi
bine – va spune un isteț – cu marea lucrurile sunt limpezi
dar dacă renunţi să-nfăţişezi marea
caii ce vor face caii
și atunci ca să-i faci hatârul
ștergi marea lăsând câmp deschis cailor liberi
și vezi ceea ce de-altfel bănuiai
aceeași prudență același strategic pas înapoi

obiectul
ceva real violent real
un obiect un cât de mic obiect
pe-a cărui rezistență o vreme să poți conta liniștit
ceva de netăgăduit și palpabil un obiect un cât de mic obiect
pe care să-l așezi fără excurs didactic ori determinare simbolică undeva
într-un colț
între atâtea și atâtea lucruri imaginate și să observi doar tu așa pentru
tine
cum în acel interior în acea vecinătate obiectul dintr-o dată devine el
fabulos
făcându-te să te-ndoiești ei bine făcându-te să te-ndoiești de irealitatea
lucrurilor imaginate și să simți cum ți se face teamă – nu prea mult doar
atât cât i se poate
face teamă unui om singur într-un loc unde se petrec lucruri nu tocmai
curate – și să încerci s-o scoți cumva la capăt
să ieși cu bine din acel interior și chiar să reușești
puțin șifonat însă teafăr
și să-ți spui atunci mințindu-te singur
că nu vei mai face asta niciodată

eufonie
el plânge și nu știe de ce plânge
el are totul ar putea avea mai mult
căci fără sfârșit sunt făgăduielile visului
fiecare gest al său ascunde un mic don quijote obosit
o mică moară de vânt fără vânt
el are totul și totuși plânge fără sfârșit sunt făgăduielile visului

troia
vine o dimineață ironică
și ne dăruiește un cal de lemn
vine o amiază ironică
și ne dăruiește un cal de lemn
vine o seară ironică
și ne dăruiește un cal de lemn
noaptea vine cu mâinile goale
ne ajută să strângem darurile
ne prefacem că nu știm nimic
ne lăsăm cuceriți

citind
citindu-l pe homer
și încercând să imaginezi altfel lucrurile
străduindu-te să furi cât mai puțin
și reprezentându-ți cartea astfel sau
jucându-te să încerci să pătrunzi
tu însuți în carte și-odată ajuns
să treci pe viu la modificări să furi calul de pildă
să furi calul de lemn din fața cetății
s-aștepți deznodământul
dar nu-ți place lași calul la locul său
și obosit de imaginar părăsești troia
lăsând modificările pe altădată

cădere liberă
obosit de poeme cu gura amară de poeme
te ridici de la masa de lucru și te duci la fereastră
și stai și aștepți și nu știi ce aștepți cade o frunză o privești
ai putea s-o lași să cadă sau dimpotrivă apucând iute creionul
ai putea dedesubtul ei să trasezi o linie un soi de limită
peste care ea frunza să nu poată să treacă
și chiar faci asta tragi linia
amuzându-te și tu de neputința ei de a trece dincolo
te plictisești însă repede ștergi linia lăsând liberă căderea
și revii la masa de lucru și stai și aștepți
și nu știi ce aștepți

cercul
încercând diferite tertipuri spre a ieși din imaginar
căutând punctul slab golul de aer în alternanța
de tăceri și cuvinte o breșă prin care să te poți strecura
profitând de slăbiciunea unui verb mai puțin vigilent
de orgia adjectivelor de bum-ul unei exclamații
scotocind înfrigurat după cheia poemului
și (surpriză strigăt de bucurie) găsind-o tocmai la tine
potrivind-o răsucind-o constatând că se potrivește doar din afară
făcând eforturi să-ți păstrezi calmul („cuvintele aliniate sunt o
terapeutică”)
continuând să faci jocul imaginarului proiectând o ieșire pe măsura lui
dibuind o propoziție perfidă pe care s-o plasezi undeva-n spate
ca o portiță secretă reușind în fine să ieși eliberat de poetică
încercând o ciudată senzație de autonomie de beatitudine a
nedeterminării
luând-o de capul tău prin iarba copleșită de rouă
realizând pur și simplu instaurarea dimineții
reprimându-ți la timp patetismul oprindu-te în fața unui copac –
o bucurie vie verde sedativ vizual – evitând să faci din el o temă
ori pilonul unei simbolizări reluând drumul întâlnind oameni
continuând să mergi în neștire până la limita realului
până la imaginarele porți ale imaginarului
încercând să pătrunzi căutând scotocind găsind încercând

alt timp altă poveste

alteori ești între obiecte tu însuți un obiect
mai ciudat poate un obiect ce iată respiră gândește
din exteriorul poemului însă
parte sensibilă din lumea sensibilă
încât până și lor mobilelor din jur
le simți stinghereala de-a te ști ele pe tine falsă potrivă
și ești și tu stingherit de nemișcarea lor mută
de odaia 4/4 ordine și precizie adică limită
limită adică moarte
și atunci nu numai din teamă dar puțin și din teamă
încerci să ieși din câmpul acela de forță de gravitație
și ieșind să devii altul în alt timp în altă poveste
și să regăsești acolo fata pierdută
episodul acela sentimental cum îi spui tu acum
„atunci” nu l-ai numit sau dacă ai făcut-o (dar nu-ți amintești)
i-ai spus altfel
totul toate sfârșesc într-un cântec un soi de literatură
pe care n-o mai transcrii aici și acum hic et nunc
în schimb o trăiești o retrăiești o bucată de vreme
până când ești împins nu știi de cine de ce
înspre masa de lucru dar și aici fără ca jocul să înceteze
jocul adică înfrângerile tale prost deghizate
trandafirul face ce face și apare și el așa sub ochii tăi mirați
direct din hârtie și umbra lui nu se lasă nici ea mai prejos
și-apare albă parcă dinadins albă de-a curmezișul filei albe
încât ți-e și teamă să mai continui să mai adaugi acolo ceva
unde greu mai distingi umbra trandafirului de hârtia propriu-zisă
albul de alb

Fără titlu
eterna poveste: linii hașuri sugerând spațiul
mimici împietrite un copac fără pasăre
un albastru fără cer dar linii ferme – osatură
nici n-ai crede că-i vorba de cuvinte
și de tăcerile ce le pândesc
GEORGE LÂNĂ
Născut în 1954 la Timişoara. Poet, publicist. A publicat: Spaţiul dintre două
secunde, Editura Marineasa, 1994; Bariera de la Voiteni, Editura
Marineasa, 1997; Casă cu flori, Editura Marineasa, 2007; Tulpina mea
nevăzută, Editura Gordian, 2011, Linia Siegfried a ochilor tăi, Editura
Gordian, 2015.
„Poezia, ca spaţiu magic şi sacru, asigură şi dă sens lumii lui George
Lână, creditându-i licenţa de părtaş şi lucrător la marea ei taină.”
Dan Sgârţă

Pădure de fagi
Îngrijoraţi şi tăcuţi cutreieram pădurea de fagi cu trunchiuri negre de
ploaie
şi ramuri bătute în picuri mărunţi gata să cadă scânteietori şi grei de
lumină
lunecam vrăjiţi înspre culme înspre epicentrul tău de imperiu
străjuit de stânci domoale şi oarbe de pini şi molizi printre tufe de corn şi
aluni
îngenuncheaţi pe şuba mea de şofer moale şi caldă
te mângâiam în tăcere scandalizând aerul rece duhurile şi ielele aţipite în
preajmă
în întâia dimineaţă a anului urmăream cu ochii închişi
cum se limpezeşte până departe pădurea de fagi
deceniul urzit să-l traversăm împreună.

Ochii ei
Râul – mai verde decât Tujas decât brazii din maluri şi mult pe deasupra
ochii ei
mai verzi şi mai limpezi ca râul cu miezul lor de magneziu tezaurizează
secunda
mă integrează cu totul în joc în acest ritual frumos şi absurd
în care traversând aproape staţionar şi osmotic pereţii de aer
patrulaterul nostalgic de apă tulbur chipul înalt şi solemn
al Catedralei răsfrânte din parc liniştea şi îndărătnicia cuiburilor de ciori
şi abia perceptibil bucuria îmi suie-n obraji şi freamătul ce mă cuprinde
îmi coboară de-a curmezişul în oase susţinut de râul mai verde ca
Tujas amplificat de ochii ei suverani mai verzi decât râul.

În urma noastră
Culegeam măceşe alături de colegii mei de liceu risipiţi pe dealurile
domoale
ale Mărghitaşului tulburam liniştea ecosistemului dominat de graminee
şi pâlcuri mari de ferigă la sfârşit de septembrie echilibram în mişcare
browniană
cu hainele noastre intens colorate deficitul de culoare al zonei
căzusem rob scânteierii tale de Smărăndiţă ochilor tăi mari şi limpezi
în lumina strălucitoare ne opream în dreptul fiecărui arbust
înainte să-i culegem fructele roşii îl binecuvântam în tăcere
apoi te sărutam îndelung. În urma noastră una câte una tufele spinoase de
Rosa Canina au prins a-nflori.

Am înălţat mâna
M-am oprit locului ademenit de cântecul savant al mierlelor nevăzute din
parc
năucit de barosul miresmelor de tei am înălţat mâna smerit învăluit într-o
fosforescentă nepământeană lumină binecuvântând dimineaţa
un brâu de flori albastre apăru ca prin farmec şi ea deveni mai
strălucitoare.
Mântuit sufletul meu înviase şi domol se transforma în secunde.

Răsturnare alături
Cutreieram hotarul însoţit de doamna economistă şi evaluam cucuruzul
din ordinul mai marilor zilei am oprit să bem apă aproape de
Codrul Izgarului ochii ei mă luară fără complexe în stăpânire
sânii ei disperaţi îmi aţâţară simultan pofta respectul recunoştinţa
am renunţat la principii porumbul îmbătrânea cu viteza luminii răsturnate
alături
cerul roşietic de august şi codrul cernit aşteaptă de câteva luni
să îşi recapete echilibrul.

Autoportret cu tractorişti la arat

Dimineaţă strălucitoare cu pită brânză, clisă şi ceapă zdrumicate la
repezeală pe iarbă
şi o duzină de tractorişti potrivind plugurile în brazdă smuls din adormire
pământul se revarsă docil în straturi prelungi paralele cu mult mai intensă
acum
lumina dezlănţui un veritabil incendiu în puzderia roşie de măceşe din
slogul vecin
tractoarele gâfâie şi nu bagă în seamă spectacolul banda neagră se lăţise
considerabil
cârduri hămesite de ciori scoboară la festinul neaşteptat larve râme şi alte
gângănii
şfichiuite cu ciocul sunt înghiţite cu grabă şi lăcomie. Pământul se revarsă
fertil
şi cuminte mirosul lui proaspăt îmi pătrunde în nări ca o andrea oţelită
în oglinda brăzdarelor dragul de mine îmi revine subit.

Dimineţi isihaste
Doar acum în dimineţi isihaste de vară cu aer dens şi lumină profundă
capilarele prin care cerul urcă la noi crapă şi se preling abia perceptibil
şi la aceeaşi intensitate cu a tăcerii din jur roiul infinit şi călduţ de particule
încremeneşte pe coastele magnetice şi reci ale ierbii în sferice şi
scânteietoare nuclee
miliarde de ochi răsfrânţi în afară care însă nu pot ori nu ştiu să reflecte
dinamica măreaţă a acestui străvechi ritual de priveghi şi botez –
simultan.

Ca în ultima zi
Ca un buncăr inexpugnabil viroaga din ţarină tivită cu tufe dese de
porumbar
ne înghiţea simultan din iulie până în septembrie la recoltatul porumbului
sfidam statutul tău de femeie măritată în sat de câteva ori pe zi
ne luam fără complexe în stăpânire în iarba până la brâu o nevoie acută
de dragoste
fără ecou într-un sat cărăşean în care se trăieşte după alte rigori
şi se moare de tebece. Dumnezeule mare dincolo de această realitate
ochii tăi inconfundabili
şi frenezia perversă de a ne bucura
în ilegalitate unul de celălalt
de câteva ori pe zi
ca în ultima zi
tăinuiţi de viroaga din ţarină.

Casă cu flori
Ca nişte pâlnii vitale şi delicate
învăluite-n tăcere
zorelele filtrează neguroşi zorii
în tocul ferestrelor
lumina înmugureşte abia perceptibil
şi ipostaza ta de regină
învie în reprezentările mele.

Blitz în amurg
Învolburat
amurgul împrăştia miros stătut de ferigă
stropi ecumenici de ploaie.
La orizont unde lanul de grâu
din violet aluneca înspre negru
neverosimil de aproape
o franjă roşie de lumină
mă orbi pentru câteva clipe.
Mi se făcu rece pe şira spinării
tuna de parcă se prăvăleau stânci din tărie
tuna de se cutremurau nucul
casa fântâna hambarul.
Prin
Spaţiul dintre două secunde
Sfântul Ilie păgânul
binecuvântat trecuse hotarul.

La numai câteva ore

Îţi veneau trăznet toate
pantofii cu toc bluziţa
prin care priveam împietriţi sânii
fusta despicată simetric
pe coapse
aveau să facă senzaţie de Paşti în Ardeal
au înflorit merii
lumina agoniza pe
Wish you were here
ai înţeles brusc
starea mea complicată de spirit
şi dezarmantă
în ciorapii negri şi transparenţi
m-ai stâmpărat îndelung.
În Calea Şagului
se îngustau galbeni zorii.
Sufeream ca un câine
la numai câteva ore
treceai rapandulă în braţele
celuilalt.

Un lan verde de orz

Spic lângă spic cât vezi cu ochii
lanul verde-albastru de orz
soarele roşu
şi linia neagră a orizontului
în toată splendoarea
la sfârşit de aprilie
o mare cu ariste prelungi
unduind armonic
la orice pală de vânt
în fapt o colonie disciplinată
ce duduie de viaţă şi frumuseţe
fiecare anonim din tablou
se hrăneşte respiră îmbătrâneşte
marcat de acelaşi blestem
înscris în codul genetic.
Un lan verde-albastru
de orz în toată splendoarea
câteva kilograme de clorofilă
în stare de veghe
şi terapia verde-albastră a privitului
mai eficientă decât
o trăistuţă cu diazepam.
OLGA NEAGU
Născută în 1954 la Reşiţa, jud. Caraş-Severin.
A publicat: Ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate imagina, Editura
Albatros, 1974; Mandat pentru aducerea zăpezii, Editura Albatros, 1983;
Toate cuvintele se supun, Editura Facla, 1988; De-a poezia, Editura Timpul,
1995; Cuvintele trec strada hârtiei, Editura Timpul, 2003.
„Dincolo de aspectul ca să zic aşa tematic al lirismului tinerei poetese,
remarcabilă rămâne expresia poetică în care mişcarea inefabilă a trăirilor
îşi afirmă prezenţa. Versul, fie el liber ori de rigoare clasică, e mai
întotdeauna imediat, dovedind prospeţimea percepţiei, şi de tensiune
expresionistă, semn al coincidenţei tumultului lăuntric cu vocabularul
colportor.”
Laurenţiu Ulici

Anti-cerere
Ia-mi, Doamne, tot ce mi-ai dat
Până şi aerul îmi prisoseşte
Şi schimbă-mă-n ceva neînsemnat
Ce nimănui pe Pământ nu-i lipseşte

Ia-mi, Doamne, mai ia-mi şi neînsemnarea

Că şi aceea-i prea mult pentru mine
Ci du-mă unde-ncepe-nserarea
Şi de unde nimeni înapoi nu mai vine

Şi mai ia-mi şi mai ia-mi şi nevenirea

Ia-mi totul, definitiv, dureros
Lasă-mi doar dorul că Eşti
Şi pământul ca o piele pe os...

Uneori mai alunec

Uneori mai alunec din regn înspre lucruri
invidiind eternitatea lor umedă, rece,
masă şi scaun şi litere scrise
şi cifrele toate până la zece.

Uneori (mi se-ntâmplă tot mai des)

îmi ascund sentimentele
sub ceva neînsemnat
sperând să le dezgrop într-o zi fericită

şi mereu constat că locul lor l-am uitat.

Oh, şi această alunecare de melc
pe zidul răcoros al fântânii
este şi alunecarea-n poem
a poetului, a mâinii...
Ca două valuri pe valuri
de-o vreme privesc spre celălalt mal
cu teamă şi dor de viaţă a morţii
spre o altă lume şi un alt real
dincolo de stâlpii putrezitori ai porţii
tu umbli albastru şi trist printre nori
cuvintele-ţi sună în ochiul urechii
reuşesc să le prind între cleşti uneori
alteori doar stric simetria perechii
ne-ntâlnim, încă, nu ne găsim,
faţă-n faţă ca două triste maluri
aşteptăm să ne sece apa şi să pornim
unul spre altul ca două valuri pe valuri...

Stare de graţie
părul meu răsfoit de singurătate
pe cearşafuri scrobite ca de sicriu
lampa cu lumină de miere
clatină umbre şi-aşteaptă să scriu
mai bine-aş muri adormind
decât să mai îngenunchez în faţa hârtiei de scris
cu pistolul tristeţii în ceafă
nici vie, nici moartă, între veghe şi vis
părul meu citit pe-ntuneric
fir cu fir de mâinile tale de gheaţă
singurătate, mai lasă-mă o clipă
să te-ntâlnesc între moarte şi viaţă.
Firul de-argint se subţie. E trei dimineaţă.

Poate nici n-are rost

poate nici n-are rost să mai scriu tot ce scriu
undeva, cineva, acum, mai târziu,
scrie, a scris sau va scrie curând,
şi nimic nu e nou, absolut nici un rând
îmi rămâne doar iarna mereu cu alt nins,
şi fereastra spre gară şi becul aprins,
şi un gest o batistă fluturând „mai exişti”
şi tristeţea-n oraş, hăituindu-ne trişti
poate ştii, poate simţi, sau visezi că te-ating,
cu degete lungi încercând să te ning,
şi degetele sunt sloiuri însângerate, fierbinţi,
poate ştii, sau visezi, poate simţi...
Noaptea nopţilor
Calcă noaptea desculţă pe iarbă de april
lasă urme mărunte de-argint şi de rouă
calcă pe sufletul meu întristat şi copil
şi îl sfarmă în două.
Numai noaptea se-mplinesc cu-adevărat,
se desăvârşesc lucrurile începute peste zi
ca nişte mere de aur în livezi de-mpărat
părinţii se mută în fii
Numai noaptea hârtia mai albă ca luna
se lasă mâncată de vârcolacii cuvintelor reci
eşti scribul de azi, cel dintotdeauna
în noaptea nopţilor prin care treci.

Cu fiecare poem
Cu fiecare poem mai trag clapa sorţii
mai amân ghilotina uitării să cadă
picotind sub aripa morţii
dragostea mea sub prima zăpadă
Cu fiecare literă-ngropată-n hârtie
inima mea – pe mătasea albă, frumoasă
ca un măr veşnicia se-mparte-n două ţie
partea rumenă – mie cea viermănoasă.

Cu de-amăruntul nici lumea

cu de-amăruntul nici lumea nu-ncape
în toate cărţile care s-au scris
fântânile foşnesc ale morţilor ape
iar restul atârnă afară din vis
ca o aripă necuprinsă de zbor,
ca un zbor cu doar o aripă
e dragostea încăpută în dor
şi timpul înghesuit într-o clipă
doar inima mea, ca un ochi, ca o zare
nemărginită de nicio privire de zeu
vă-ncape pe toţi şi pe fiecare
şi rămân în afară doar eu

În sala vieţii pustie şi rece

Sufletul se târa pe pământ
un ghem, hăituit, de ciulini
noaptea cobora din toamnă plângând
ca un arac greu, plin de ciorchini
toţi plecau doar eu rămâneam
în sala vieţii pustie şi rece
sufletul jupuit de trup de-abia-l mai ţineam
din lesa de-argint să nu plece
şi veri şi toamne şi ierni, primăveri
recitam pe-ntuneric lecţia aşteptării
cu un ochi înspre mâine şi altul spre ieri
dar tu răsăreai, apuneai
pe celălalt mal al uitării.

Mandat pentru aducerea zăpezii

Iarna nu-nseamnă cozonaci răsturnaţi
pe şervetele copilăriei, negreşit
nu-nseamnă încă un anotimp onorabil.
Presimt că într-o zi
ea nu va mai veni.
Vom cumpăra pe valută puţină zăpadă,
vom cere mandat pentru aducerea ei.
Măturătorii surmenaţi de frunzele
toamnei veşnice vor intra în grevă,
înota-vom prin frunze uscate,
ca nişte nobile gunoaie,
oraşul se va-neca în fum,
soldaţii vor aduce mult prea târziu
în loc de zăpadă muntele Himalaya
puţini îl vom urca
şi vom vedea şoarecele alb,
cobaiul secolului ronţăind
ultimul ţurţur de gheaţă...

Parcă scriu mereu

Parcă scriu mereu aceleaşi cuvinte
pe care mi le dictează o aceeaşi viaţă sau moarte
nimic nu-mi aparţine, sunt scribul cuminte
aşteptând să-mi dictaţi mai departe.
Şi deşi cunosc totul din păr până-n fir
(acelaşi caer – acelaşi e ghemul)
niciodată nu ştiu cu precizie şi mă mir
când începe şi când sfârşeşte poemul...
HORST SAMSON
Născut în 1954 la Salcâmi, jud. Ialomiţa. A publicat: Der blaue
Wasserjunge, Editura Facla, 1978; Tiefflug, Editura Dacia, 1981;
Reibfläche, Editura Kriterion, 1982; Lebraum,Editura Dacia, 1985; Wer
springt schon aus der Schiene , Nosmas Verlag, 1991; Was noch blieb von
Edom, Nosmas Verlag, 1995; La Victoire. Poem, Lyrikedition, 2000, Und
wenn du willst, vergiss. Gedichte, Pop Verlag, 2010, Kein Schweigen bleibt
ungehört / Nicio tăcere rămâne neauzită , Pop Verlag 2013.

„(...) Lirica lui Horst Samson denotă uneori, elemente ermetice alăturate
de o profunzime cutremurătoare.”
Eleonora Pascu

E voie să se plângă
pentru tata
e zăvorâtă
uşa către nepăsarea mea
frica
nu ştiu încotro duce
ştiu doar de unde vine
o viaţă pentru geamantane
spune tata
şi se freacă până la rană
de povara patriei lui
sub un cer fără semnalmente deosebite
se destramă la margini
viaţa lui
e voie să se plângă
spune tata

Poezie germano-română
Intru primul prin uşa turnantă
şi ies al doilea.
Privesc
împrejur
în necunoscut.
într-o celulă
adânc în creier
un avion decolează
de pe pistă.
Un autobuz trece pe alături.
în faţa mea e un chip.
Ăsta sunt chiar eu,
sau sunt eu totuşi
Îmi scot carneţelul din buzunar,
încep să scriu o poezie,
tot mai greu se mişcă stiloul
deasupra hârtiei.
Am ajuns,
notez eu,
imposibil de trecut cu vederea, de ignorat cu auzul,
ne târâm pe nisip ca racii.
Îmi şterg sudoarea de pe ochi,
sus deasupra mea soarele,
arzător,
mare
şi de temut
o dâră de abur în aer.
Mai bine lasă asta,
îmi şopteşte cineva
în ureche.
Hai să ne jucăm de-a visul
şi apoi eu îţi smulg capul
iar tu ghiceşti cine a fost.

Marea
Ei stăruie pe ţărm, mici ca nişte chibrituri,
plutesc
în gând spre larg în ochiul roşu
încercănat.
Orizontul
e fitilul
care le aprinde capetele.
Nisip li se scurge
pe trupuri. Ei aşteaptă
calmi
la picioarele crucii de lumină de peste apă. Sunt
piraţi? Sunt de-ai dreptăţii?
Vântul hoinar nu cunoaşte
nicio lege,
vine,
pleacă.
Sunt tineri şi sunt bătrâni,
şi au ajuns la mare!

Elegie
Cerul ca o bucată
de hârtie de ziar, o filă,
de efemer pe partea interioară
a frunţii. Iar pescăruşii
deasupra fluviului Main par nişte
pietre zburătoare. Sub piele
lucrează plutoniul
celor singuratici, hrăneşte ochiul
de timpuriu cu lebede.

Cântecul deţinutului
Se moare greu sub propria piele,
eu trăiesc negru pe alb.
Ploaia atârnă pieziş, aerul încărunţeşte,
în cer se topeşte gheaţa.

Autobiografie punctuală
Tata îşi pune noaptea
casca de oţel pe cap,
îşi vâră o carte de rugăciuni
în buzunarul de la piept
şi porneşte cu NSU-ul lui cel negru
peste un câmp minat de lângă Narva
în direcţia Leningradului;
dimineaţa la cinci
e iar aici.

Noaptea lui Edom

Je t’ apporte l’ enfant... Stephane Mallarmé
Vârful compasului
în moarte. Bănuieşti cercul,
geologia trădării
până în celulele
nervilor. În globul luminii
pâlpâie inima. Din ţară picură
tăcere
şi sânge. Ce mai arde
în noapte e mac învăpăiat,
ce mai rămâne din Edom
sunt silabe în creier
şi flori de tortură,
ele năpădesc
fără zgomot

Cuvântul la sfârşitul secolului

Suntem liberi, să vânăm
sau să fim vânaţi. Cineva ia
cuvântul. Mereu există cineva care
ia cuvântul,
la început de secol sau
la sfârşit de secol sau cândva
între ele. Cineva trebuie s-o facă,
deci eu iau acum,
la mijlocul cuvântului,
cuvântul. Acesta e un cuvânt,
zic eu, şi pentru aceasta
un cuvânt nu ajunge.
Aici ia cineva cuvântul
care are cu adevărat ceva de spus:
aici, zice el,
a luat cineva cuvântul
care de fapt nu are
nimic de spus!

And the Dead Tree Gives No Shelter *

Supermagazinele părăsite şi închise
corpurile. Cinematografele goale şi cerul
amuţit. Totul pare mort, călătorii pe mare
şi ora ceaiului. Noi eram
înaintea noastră aici, noi
am căutat îndelung şi puţin
am găsit. Vezi
vântul pe banca martorilor.
Și ce e cu mine? Eu, care şezui la Teba sub poartă*,
eu, care am călătorit
în regatul morţilor, sunt ca şi tine
singur şi ştiu, nu există pentru asta
în această oră violetă* niciun alt
cuvânt. Afară se mişcă
uşor o frunză, în creier
dragostea este
ultima minune.
(* T. S. Eliot – The Waste Land)
Traducere de Dan Dănilă
RICHARD WAGNER
Născut în 1954 la Lovrin, jud. Timiș . A publicat 31 de volume de versuri
și proză, dintre care amintim: Klartext. Ein Gedichtbuch [Text răspicat.
O carte de poeme] , Editura Albatros, 1973; Viena, Banat, Editura Univers,
1998, traducerea romanului
Die Muren von Wien [Torentele noroioase din Viena], Luchterhand,
Frankfurt am Main, 1990; Ausreiseantrag/ Begrüßungsgeld. Erzählungen
[Cerere de plecare din ţară/Bani de bun venit. Povestiri], Aufbau-
Taschenbuch, Berlin, 2002

.„Amalgamarea diferitelor procedee de reprezentare este deseori însoţită

(...) în poeziile lui Richard Wagner – de problematizarea ficţiunii. (...)
Interogarea realităţii ia forma unei meditaţii asupra posibilităţii de
descriere a ei, dificultăţile exprimării devin parte integrantă a scriiturii,
care se înfăţișează ca un atelier de creaţie, dezvăluindu-și imperfecţiunile,
comentând propria ei creștere.”
Peter Motzan

Text răspicat
să-ţi stabileşti reşedinţa în acest peisaj prolix
cu gesturi ambigui să îngenunchezi necuprinsul
în câmpul vizual să fereşti harababura fenomenelor de atotputernicia
ordinii stabilite prin discuţii amănunţite
să scoţi în evidenţă stări de lucruri preexistente
contribuţia noastră în această etapă este premeditată şi proprie
unui nou punct de vedere

Poeţii
Trup şi suflet cu scaunele, uneltele de scris, culcuşurile, spaţiul
locativ şi libertatea de mişcare, stau şi aşteaptă prin oraşe din cele
mai bine puse la punct. Doar tihna ce-i suge şi stoarce cu-ncetul de tot.

Invazia ornicelor
cum ornicele ni s-au năpustit asupra cui să-i mai fi bătut atuncea ceasul
primăvara ajunsese sub supraveghere adio timpuri cosmice
ciclurile de pe perete au fost răzuite am avut revelaţia unei linii suverane
care ne-a astupat superbe temeliile nici vorbă de vreo devenire sau
scurgere
am bâjbâit în natura devenită sărăcăcioasă
am dat de neutralizare şi indiferenţă
obiectele la care am ajuns semănau dintr-o dată unele cu altele
căutam şi n-am dat de nimic cunoscut

totul era vid totul era omogen

golul odată-ntipărit în capetele noastre
timpul l-am dus la iarmaroc
am dat deoparte mahmureala zilei de luni
moneda de sub limbă ne-a făcut orele neîncăpătoare
le-am însemnat cu ban şi cu stemă
în capetele pătrate s-a strecurat disciplina
au început să ne hăituiască maşini
într-o evadare aberantă
stăruiam în sincronizare pe neaşteptate
ne ieşea în cale banda rulantă a timpului
conştiinţă a ce ne purta
în neguri înşelătoare
de-atunci întruna se năpusteşte timpul asupră-ne
fapt care nici măcar nu ne mai scoate din sărite
ne agăţăm atunci de unde putem şi ne lăsăm în voia curentului
de-acelaşi lucru ne-agăţăm întotdeauna
purtaţi fiind într-un continuum
alcătuit din momente repetitive
pe care uneori când ne mai tragem sufletul
sau preţ de o ţigară
îl numim viaţă

Lacul din craterul bombei

măştile slinoase zici care întrerup discuţiile noastre
încât atunci când vorbim despre oameni vorbim
de idei iar când vorbim despre idei aproape niciodată
nu pomenim de oameni orice propoziţie perfectă
trebuie să trezească neîncredere arlechini zgomotoşi
pe străzi mă feresc de metaforele astea precise
ne aflăm acum la un pas de marginea cuvintelor
amintire-a unei poezii de dragoste de enzensberger
care nu se mai lasă exprimată-n cuvinte să trebuiască tot
din cuvinte să dai relaţii despre alte cuvinte
anumite cuvinte gesturi formulări ne întristează şi zici
că-ngrămădim mereu reprezentări crezând cândva să putem
face câte ceva cu ele şi pielea ne-o păzim
ştiind că e ridicol ne păzim însă pielea buchete uriaşe
de flori un bărbat stă pe un buchet uriaş de flori şi-şi
bărbiereşte piaţa de pe chip conturele cuvintelor
le sparg culori abia palpabile margini ale ochilor cuvântului
ale nasului cuvântului ale gurii
cuvântului ale chipului cuvântului ochii ar trebui
pictaţi cu ochii nasul cu nasul gura cu gura
a devenit atât de complicat cu toate
detaliile astea
Traducere de Ioan Muşlea

De-ale prietenilor
Pe mobilă o mare
albă ureche
tăiată. Telefonul

Pianul
Trece-un pian plutind pe val
Pe el, ia uite, – un animal.
Ce stă, vorbeşte, – asudă foc,
Sare-n picioare, stă pe loc,
Până la prânz – trei şi-o secundă.
Atunci pianul se scufundă.

Făcătorul de cântece
Cânţi încet. Cânţi încet despre-a lumii groază.
Cânţi despre ceea ce groaza o şi păstrează.
Cânţi încet. Noi auzim strigătul, de-i. Însă-n
ziare e linişte. Ei numără pân’ la trei.
Ei numără şi ochesc şi stau pe loc. Către noi
numără ei şi ochesc. Noi stăm în şanţ, în noroi.
Picăm din baltă în puţ. Vorbim. Dar în şoaptă.
Și joasă.
Ochii prea larg sunt deschişi.
Statul o ieşire ne lasă.
Cântă încet. Cum plutea-n
juru-ne şoapta. Vorbeşte.
Zi avan. Cântă-ncet, nouă
moşnegilor de treizeci de ani.

Masa arzândă
(După o ilustrată)

La masa arzândă am stat şi-am scris.

Ce scriam, arderea n-o oprea. Ce ardea,
Piedică pentru scris nu-mi era.

Ianuarie pentru maşina de scris

Clapele aprobate. Cuvânt. Care are loc.
În lăuntru. Cuvânt de pe clape. Aşteaptă aprobări de cuvinte.

Traducere de Grete Tartler

ILIE CHELARIU
Născut în 1955 la Timişoara.A publicat: Istoria Radiofoniei bănăţene, în
colaborare cu Nicolae Pârvu, Editura Augusta, 1998; Zece ani de
singurătate, Editura Eubeea, 2000; Kaki, Editura Eubeea, 2003.
„Poezia lui Ilie Chelariu aleargă pe traseele literaturii optzeciste cu viteza
şi pasul sigur ale celui ce are exerciţiul solidarităţii. Dar şi pasul sigur al
celui capabil de a trăi evenimentul la toată intensitatea dezamăgirii”.
Cornel Ungureanu

blaşcovici
cu gura căscată după sputnik
nici nu ştiu când am crescut
o
i
oi
ţara mea bogată şi frumoasă
poporul meu harnic şi viteaz
lăboaiele mari şi muncite de cefere ale tatei
bunicii mei geace mat rata şi oraca
usoda şi chiloţii mei tetra de şraţ
cinema steaua roşie mehala
biletele cu un leu cin’zeci la filme cu tancuri şi konieţ just
coloanele de gheorghe nume de prost
uralele sincere ale lui ion nume de slugă
la ţol festiv şi fanfara
ah fanfara
de unu mai sfinţii se roagă
leidi madona pentru toţi copii albaştri ai cetăţii
de la ada marinescu la lira
pantaloni strâmţi şi soioşi cu trei sute de la ocico
minimax
o lume mirată de directori cu foarfeca în mână prin clase
să mă înveţe minte
să ne înveţe minte
să ne facă oameni
strungari betonişti şoferi lăcătuşi electricieni
nu paraziţi
hipi
la statuia cu tanchişti ruşi sclipesc antene
e duminică
ceata lui cornel buchiseşte la aer curat
numele din dicţionarul nevăzut bai ricuest
tristeţe la barieră
drumul spre izbăvire în lumina sulfuroasă a crepusculului
patru metri de fâşie cenuşie
arată greblată pândită
bătăi şi trădători chilugi
la colţ e pustiu
n-a mai venit nimeni
n-a mai rămas nimic
doar cei ce ne-am dat nume după a zecea bere la cină
ui-mast-tu-bi-fri
în spatele gării
cei douăzeci şi doi şi-au luat liber
pe iarbă brichete aprinse desenează grafiti
trupa adunată din nou cojeşte timpul într-un colţ
nicu ioji mircea ţăndărică
dar e doar un mizerabil de plei bec
anii se zvârcolesc pe jos horcăind
şi-au înfipt vedeniile colţii în beregata lor
la orele zece ale nopţii
după ultima sticlă de vodcă ieftină
bătrâni plecăm spre case teve copii neveste servicii daravele
cartierul te izbeşte cu sete
de noii vecini noii copaci noile case de tine
la colţ e pustiu
duhul albastru al cetăţii a murit
umbrele se zbat tăcute în mâlul nopţii
nicio poezie nicio poezie
doare doare

manuscrisele de la timişoara moartă

aveţi dreptate să-mi topiţi aripile
şi eu trebuie să înghit aerul libertăţii noastre
dar moleculele de oxigen se împuţinează
din pielea celor 3652 de zile ale
oligofrenului tineger
iată manuscrisele de la timişoara moartă
între coperţi
clonţul de siliciu al noilor hecări roade
maculata parolă a tuturor
mi-e dor de un flai adevărat
am strâns ceara pentru aripi
dar am rădăcinile înfipte prea adânc în noroaiele
de pe strada mea
n-am putut fi nici măcar o zi vulturi
n-am avut parte nici măcar de curata prăbuşire
vietăţi ale labirintului
boşorogii optzecişti
nimeni nu mai optzeceşte
lustruiesc cu sârg aurele maeştrilor
molfăie doctorate dau din mână
color
tropăim înapoi în eprubetă
în vitrina librăriei căţeaua de viaţă urlă a pustiu
ne ţinem de urât perechi după sticlă
eu şi statuia mea tu şi statuia ta el şi statuia lui
soldăţeii de plumb scriu scriu scriu
amuşină soclurile
pantomima obligatorie
un fel de pablic rileişns
anglofeţii lustruiesc balustradele anilor arondaţi
nimeni nu mai mârâie
dan mi-au pus costumul cu cocoaşă
când nici nu ştiam de evadarea în viitorul programat
exuperiadă cu botul în nisip în oraşul duşmanilor mei
timişoara hope-hope hopa-hopa
mă hăituiesc vedenii din ţara părăsită

fotografia bunicilor
oldis bat goldis pe care nu i-a cumpărat nimeni
niciodată deşi erau de vânzare mereu la bucată şi la verstă
fast fud pentru cartografi şi gestionarii de zodii
un muced veac de singurătate în doi
bardo ochi care n-au văzut niciodată muntele ararat
deşi frumoasa lor arcă construită la anul de graţie una mie nouă sute opt
era o solidă versiune giast merid de după sticlă
ochii goi şoptesc că shambhala-i după dune
bucovina

prizonier în ochiul cioclului

lui Iosif Costinaş
fericitule
te-am văzut cu ochiul liber într-o zi fierbinte de mai
şi m-a luat cu frig nu erai în groapa cu lei la pol nu există lei
doar eschimoşi bătrâni duşi departe să se împace cu lumea şi cu ei
nimeni n-a aflat niciodată dacă au făcut-o dar aşa povestesc
cei ce-i duc altcumva n-ar putea să doarmă liniştiţi
fericitule

fericitule
te-am văzut cu ochiul minţii într-o noapte pustie de mai
temperatura mediului ambiant oricum nu mai conta
nu mai aveam trup demult îl abandonasem printre florile lui ianuarie
într-un geam mizer şi m-am gândit că pe tine aş putea să te întreb
cum poţi să scuipi pe carne fără să-i doară fără să te urască
fericitule

copilul lui panthera

am văzut copilul lui panthera
cel flămând cel gol cel desculţ
fără nume şi fără casă
pândea cele douăsprezece coşuri cu fărâmituri
retragerea celor zece mii nu a mai avut loc
thalassa a amuţit după o mie de bice
cei cincisprezece mii n-au mai sosit
treizeci de sicli înseamnă un drum lung
mai lung ca acel de o mie de li
chestii socoteli
zicea nea bachus
la bariera mileniului
domnul bakunin ne aşteaptă cu fiara în lesă

huaquero
priveşte-mă frate bolnav
ţi-am făcut semn din groapa comună a milioanelor de uitaţi
dar nu mă vezi coclită aura mea nu mai luceşte
acum sunt doar poetul nevândut huaquero în valea uitatelor averi
un fel de membru cu drepturi depline
al uniunii nescriitorilor din românia
un zecist eșuat în oribila noapte a fetelor lui lot
cobor din nou treptele însingurării
fug cu velele însângerate în spinare
spre țărmul de unde am venit
îl mai pomenesc unii prin temple
îl mai văd alții prin hublou
îl mai străbatem noi la
ceasul topirii aripilor
DUŞAN BAISKI
Născut în 1955 la Sânnicolau Mare, jud. Timiș
. Poet, prozator, traducător, jurnalist. A publicat: Averse izolate, proză
scurtă, Editura Facla, 1984; Radiografia unui caz banal, proză scurtă,
Editura Facla, 1988; Ljubav među senkama/Dragoste între umbre, poezie,
Editura Kriterion, 1990; Luna și tramvaiul 5, proză scurtă, Editura
Marineasa, 1994; Piaţa cu paiaţe
, teatru, Editura Marineasa, 1994; Război pe internet, Editura Waldpress,
2004;
Păsări pătrate pe cerul de apus, proză scurtă, Editura Marineasa, 2006;
Svađa s mastilom, Cearta cu cerneala, poezie, Editura Uniunea Sârbilor din
România, 2008; Cenad, pur și simplu, studii istorice, Editura Marineasa,
2009.
„ (...) Cu elementele de natură livrescă, Dușan Baiski creează simboluri,
celor vechi se străduiește să le dea un nou înţeles. (...) se mișcă întru totul
natural, u
șor, fără a insista, nonșalant (...)
Ivo Muncian

Reîntoarcerea
M-am întors în satul simțurilor adevărate
Să caut uşa de care am lipit cândva
Prima mea gumă de mestecat.
N-am dat de tramvaiele şi blocurile-turn ale visurilor mele
Ci de mirosul sulfurat de încălțări aprinse
Și de acelaşi glod unde, cândva,
Mureau hergheliile mele din argilă.
M-am întors în satul simțurilor adevărate
Să caut nisipul primelor mele litere
N-am dat peste grămada cărților mele
Ci de cortegiul funerar al îndureratelor femei
Pe cărarea dintre castani.
M-am reîntors în satul primelor mele întrebări
Să caut Soarele în oglinda Lunii
Am dat de-un ochi nemişcat şi gol
Privind în pustiul sufletului meu.

Suflet caută poet

Cine cine-i, nu-i aşa?
Evident, tu nu eşti cine cine-i
Nici cine cine-i nu eşti tu
Cine cine-i trebuie să fie cineva
Câte cărţi ai spus?
...şsprezece?
Și ce?
Feedback zero
Ori cinci cunoscuţi cărora le-ai dăruit cartea
Care te divinizează, dar nu ştiu să citească
Până la cifrele de pe bancnote
Povesteşti că eşti milionar, poate miliardar
OK, meeeennn, păi tu eşti o stea
Hai să sărbătorim... Ce... n-au bani?
Aaa... tu eşti milionar de semne tipografice...
Scuză-mă, sunt foarte ocupat...
Și aşa a rămas sufletul fără poet.

Europubelă. Cai verzi. Ce-mi pasă?

Cu ochii plesniţi de „ce-mi pasă“
Priveau impasibil la zbaterea clipei din urmă
Atinsă de solzul briceagului peşte.
O picătură de sânge imaculă zăpada mieilor,
Imagine-n mişcare-n TV-ul frigiderului multimilionar.
Sticla cu ţuică de poame purta la bord
Duzii Mariei Teresa, împărăteasa cailor verzi.
O adunătură seacă de imagini,
Aflate-n grevă japoneză,
Urâţeau pe nedrept pupila poetului-piranha.
„Qui prodest?“, se-ntrebau „La Trei Păduchi“
Ultimii beţivi răstigniţi pe tejghea,
Înjurând maşina fără fund din stradă,
Ce tocmai le-nghiţise boarfele second-hand de sub boscheţi.
Un marţian trăgea dormitând de europubelă
‘nspre gunoiera cu aer condiţionat.
Un stol de eurociori roia peste oraşul alb de-atâta
Negru colorat în alb.
Clipa din urmă, stoarsă de cuvinte, sfârşi melodramatic
În europubela stoarsă-n burta fără de sfârşit a timpului.
Cai verzi pe pereţi. Ce-mi pasă?

Punctul de final
Zi şi noapte mă plimb prin nevăzutele păduri ale Viselor mele
Căutând punctul de final.
Gândurile-mi rătăcesc pe-nşelătoarea mare a speranței
Punctul de final parcă fuge. Fuge
Zi şi noapte. Cu paşi aidoma alor mei.
Iar picioarele şi mâinile şi trupul meu tremură cu
Frecvența Pământului.
Am devenit pământ.
Am devenit eu pentru mine însumi punctul de final.

Traducere de Duşan Baiski

MARCEL SĂMÂNŢĂ
Născut în 1955 la Olaru, jud. Călăraşi. A publicat:
Argonauţii II, Editura Facla, 1988, debut colectiv; Planeta destin, Editura
Renașterea, 1995.
„Vizionare sau restrictive, fulminante ori afectuoase poemele de aici
confirmă un talent poetic, fixat cam deodată pe o coordonată aperceptivă
a realităţii, constrânsă spre un discurs liric dens, sacadat, rupt în versuri
scurte, icnite.”
Alexandru Ruja

Regăsire
Încerc să mă întorc la poezie,
ca la vechea mea bicicletă înţepenită,
din care şi aerul a plecat.
Mersul acesta îl cunosc,
e precum respiraţia.
Va fi la fel de uşor, am crezut,
ca atunci când am plonjat cu toată fiinţa
printre porumbeii speriaţi.
De două decenii rătăcesc
printre oameni, năuci ca şi mine,
căutând bucata de libertate
pe care am înşfăcat-o din aer.
Cât mi-am dorit să pot schimba
lumea în care am înviat
sub forme pe care nu mi le închipuiam
înaintea acestei repetiţii
la spectacolul mereu amânat!
Mi-am adus bicicleta pe umăr,
în Piaţa Operei la ceas,
şurubelniţa şi cheile, ca s-o repar.
Am aşezat-o, firesc, cu roţile în sus,
pe caldarâmul care arde
şi cum o repar, reglându-mi respiraţia
la paşii şi la bătăile aripilor din jur,
privesc printre spiţele care pornesc
cât de repede se învârt clădirile din jur,
şi tălpile ce se lipesc pe burta norilor,
şi ochii care mă privesc de sus,
lăcrimând din cauza soarelui
ce se izbeşte de crucea Catedralei
Dar, dacă întorc ochii, văd
cum de pe balustrada balconului
cade un steag decupat,
ca o cârpă pusă la uscat,
luată de vânt.
Mai bine n-o fac...
Chibiţii s-au adunat cerc în jurul meu,
vorbind gălăgios de-ale lor,
în timp ce-mi încerc bicicleta
cu care fac câteva ture,
apoi zbor, preţ de clipe,
pe deasupra tuturor,
fără ca să mă bage cineva în seamă.

Norul
De tine îmi aduc aminte, cum îţi doreai atât de mult
să locuieşti în centrul lumii, iar pentru că acest lucru nu părea posibil,
măcar să fi avut un apartament deasupra Operei din Timişoara,
cu pereţii plini de tablouri ale unor pictori celebri
care imortalizau simplu, în puţine linii şi culori,
frumuseţile vieţii, anotimpurile, marea pe care n-ai văzut-o.
Niciodată nu ai mărturisit că ţi-ar fi plăcut să călătoreşti,
să vizitezi Parisul şi să înnoptezi în Turnul Eiffel,
dar Opera, în care poate că ai intrat o singură dată, în tinereţe, te fascina.
În schimb, în locul îndeplinirii unor dorinţe atât de extravagante,
viaţa ţi-a dăruit altele, bune şi rele, încât ai trăit după cum
erau vremurile şi vârstele,
mai mult pe la ţară, dar şi-ntr-un apartament de bloc fără noimă,
pe valul tău zbuciumat, până într-o seară,
când acesta s-a spart de ţărm, ca un ecou.
De la această întâmplare, de câte ori privesc clădirea
în care se pun în scenă valuri de vieţi imaginare
ridic ochii spre cer, pentru a vedea norul, în care te-ai
mutat fără voie, mamă...

***
Pe aşternuturi din paie umede
se odihnesc câinii vagabonzi ai oraşului.
Cu lanţuri pe braţe vine îngrijitorul.
În mijlocul parcului va suspenda
colivia de pază,
în timp ce jocuri de artificii, din ochii sticloşi
se vor porni în seara ceţoasă.

Orele
Cei doisprezece fraţi ai mei
bat orele în orologiul Catedralei.
Ce stranie impresie de jam-session
dă la amiază cântecul lor,
mereu altul, şi altfel, după cum
suflă vântul în alămurile lor patinate,
după unghiul sub care cade lumina.
Anunţă pe rând orele, care trec.
Numai la amiază vin împreună
şi suflă în alămurile încinse şi apoi amuţesc,
cum ar sta la o masă de taină, aşteptându-mă.
Cei doisprezece fraţi ai mei din porţelan,
atât de fragili şi de departe de mine,
de când au venit pe lume,
bat orele, fără greşeală,
în timp ce eu nu fac nimic grav.

În parc
Studenta care citeşte o carte,
la umbra magnoliei din parc,
are faţa ovală şi părul castaniu,
ochii mărunţi, bărbia ascuţită.
Un tânăr deşirat, cu o vioară,
trece pe lângă ea şi-o salută.
Ea tresare.
Nişte piese de şah se mişcă în jur.
Un păianjen se hotărăşte să viziteze oraşul.
Aruncă un năvod spre părul castaniu.
Amândoi citesc o carte,
privesc pozele vechi ale oraşului
şi muţi află câte ceva
despre intrigile, despre bârfele din alte vremi,
constatând cu mirare
cât de vechi, de demodate, de actuale
sunt cele câteva poze.

Nu am atâta împotrivire
O, nu am atâta împotrivire
să zăgăzuiesc intrarea apelor murdare,
în cetate bat clopote întomnate
şi luminile impure mor sub creasta culorilor vii.
Batem pasul pe loc –
undeva se pregăteşte fastul unei defilări.
Nu-i cale să umplem containerele goale cu depărtare.
Domnilor, nu vă jucaţi,
cuvintele au suflet şi nu încap
în pălăriile voastre şi nu se amestecă,
şi, de se amestecă, nu se regăsesc,
puşcă peretele lor ca varul nestins.
O, nu am atâta împotrivire...
Culori vii, lumini moarte, un clar de lună stins,
firmamentul bolnav de iluminare...
N-am atâta împotrivire,
apele murdare îmi ţâşnesc din plămâni,
pe umerii goi, sângerând, ai realului insolit,
ca un vânt în trecere, într-o lume supraexpusă
la un soare – roată dinţată, sfâşietor.

Oglinzi răsturnate
Prin întuneric se aud mărşăluind
soldaţii armatelor invizibile,
bat pasul pe loc într-un marş
de intimidare.
Nu cumva să deschizi gura
să se facă lumină,
iar de-ai deschis-o...
armatele invizibile sunt protejate
de megafoane puternice
care aplaudă.
Fiecare soldat poartă în raniţă
tomuri de anonime pe care pasul său
apăsat le va dizolva.
Fiecare soldat e menţinut
la temperatura întunericului
de o lumină interioară,
de-o pâine şi de-o sabie.
Ici-colo, scapără lumini în întuneric,
răbufnite de spuma
instinctoarelor portabile.
În întuneric viaţa decurge normal,
în limitele şi candorile ei fireşti,
ţâşneşte în oglinzile ei răsturnate.
HELMUTH BRITZ
Născut în 1956 la Timişoara. A publicat: Schorfeis/Gedichte, Editura Dacia,
1989; Das Land ist ein Wesen/Prosaversuche, Editura Kriterion, 1989.

Aşa haihui
de-abia ne târam prin noroiul amestecat cu pietriş
soarele aproape ne silea să-nchidem ochii
trecea încet o maşină şi leo zicea că n-ar sta cu plăcere
în cutiuţa aia de tablă
de la răspântie o luarăm
pe drumul care duce spre deal
amândurora ne apărea albastru
când drumul deveni impracticabil o luarăm prin iarbă
sârma ghimpată tăia ţinutul de-a curmezişul
doar la drum mai rămăsese o deschizătură
am mers mai departe
până ce un soldat ne-a făcut semn s-o luăm înapoi
ne-am întors şi pe drum pe jumătate-n glumă leo a vrut să ia poziţia culcat
aşa cum o-nvăţaseră la ora de militărie
ochea cu arătătorul stângii şi apăsa pe trăgaci cu-arătătorul dreptei
câmpul vizual era câmpul ei de tragere

Însemnări de ziua morţilor

ne pomenirăm dintr-o dată în jurul unui uriaş puhoi de oameni
care pe distanţa scurtă dintre hotelul continental şi cimitirul central
se revărsa pe partea carosabilă a străzii doi miliţieni de la circulaţie erau
de-ajuns
să devieze traficul pe bordură se înşirau începând de la internatul de fete
şi până la
colţul căminului studenţesc
din strada cimitirului ghivece de flori
de la ferestrele etajului pândeau
printre zăbrele fetele de la internat
ce părere ai, astea se bucură cu siguranţă mai mult decât morţii
cumpăram apoi de la gheretele din faţa intrării turtă
dulce oamenii se băteau pentru ea
cimitirul şi oamenii puţeau pe întrecute
înspre cer naftalină loţiuni de ras spray-uri de păr şi
lumânările de ceară arzând liniştite-ntr-acolo
după o clipă ai spus adulmecând: fenol
căldura lumânărilor înmuiase pământul
a morminte oamenii-şi cădeau în braţe
bucuria revederii le strălucea în ochi
Revărsare 1
dimineaţa cu biţoacla la lucru
era singura parte bună
oamenii se treziseră
şi oarecum ştiau cu toţii
că porneau la lucru
iar eu că nu era ceva definitiv
ca şi naşterea fie-mii munca e în chip definitiv
realitatea ajunsă pe drojdie
în tren nu mai am sentimentul că plec
golit precum ploaia care cade din nori
vin în oraş vărsătura
dacă ajung la o satisfacere deplină acasă
un sentiment de solidaritate
ca sub influenţa radiaţiilor radioactive
duminica după-amiaza
când mulţimile se revarsă de la stadion
goluri în textul unui smintit
la încrucişare stopul curmă rezistenţa aerului
se domolesc şi poalele lodenului său oprite
în loc bicicletele sunt gata să cadă într-o parte stăm
crăcănaţi peste barele bicicletelor noastre
bărbăteşti piciorul, cel stâng, e pe jumătate
tăiat cu multă pricepere şi-l taie cu firezul
şi pe celălalt cum naiba mă gândesc
poţi merge în halul ăsta cu biţoacla el
râde şi calcă pedalele cu cioturile şi iarăşi
sunt în întârziere şi nu mă pot dezmetici
secţionarea realităţii la fierăstrăul circular
s-a prefăcut mai încolo într-o senzaţie de deget lipsă
dacă am să trag în compunerea şcolarului peste „decet
libsă”
acasă au să-l ameninţe că n-o să-l mai iubească nimeni
şi c-are s-ajungă să tragă la şaibă
cum oare furia care mă cuprinde impersonală
să poată deveni una lăuntrică

Revărsare 2
ciudat
cum a dat aşa ceva peste mine
biografia mea mă trăieşte
de rău augur
solniţa se răstoarnă
aduce ghinion
zice mama
prezenţa ta contează
zice responsabilul
am fost dintotdeauna fiul cuiva
mai demult îi ziceau tătucu’
de atâta vreme nu îmi mai pasă
de asta lor însă da
sunt vulturi bărboşi
eu în excursie beau ţuică
acu’ mâncaţi de cinşpeleicincizeci
îmi spune persoana de la casă
şi îmi împinge tava pe ştandul cu autoservire
fără nicio perspectivă
copacii fac cereri pentru frunze
adresându-le cetinei
de programare răspund coniferele
măreţia corpului meu
porcul
se vâră fără pic de ruşine
să mituiască administrativul
e nasol
o bănuiam dintotdeauna
bunicul purta moletiere
asta umple şi proxima rubrică
un dinte mi se strică în gură
ceva se întâmplă, oameni buni

Pe drum
trenul s-a oprit
în compartiment se făcuse la fel de întuneric ca şi-afară
între siluetele ogorului a apărut un punct luminos mişcându-se
uniform din colţul de jos al geamului spre centrul câmpului meu vizual
ce-o mai fi-nsemnând şi punctul ăsta luminos.
şedeam având în faţă un punct luminos
şi-ncercam să-mi dau seama că mă aflu într-un compartiment de tren
în mijlocul acestui peisaj nocturn că stau la căldură
şi că întâmplător tot acolo şi la fel ca mine mai călătorea cineva.
şi mă gândeam că punctul acela luminos s-ar putea interpreta ca o
metaforă
apoi am ştiut acest lucru dar trenul tot nu se urnise. de pe culoar se răţoi
un glas de
muiere: de ce tot stă? şi s-a urnit. lumina de pe culoar a dispărut, tata a
bătut la uşă
încercă să privească în compartiment ducându-şi palmele în dreptul
ochilor
renunţă însă de îndată şi-i făcu semn celui oricum nevăzut
ducând la buze două degete probabil ca justificare şi-i mai făcu semn o
dată
până acum fusese împotriva fumatului acum însă deschise hotărât şi
aproape bucuros
uşa şi mă întrebă dacă nu mi-o fi cald şi dacă sunt singur purtam aceleaşi
izmene lungi
cu care eram obişnuit în ce mă priveşte, fiindcă maică-mea insistase
i-am dat o ţigară şi pe culoar a spus ceva despre peţit zâmbea poate
prieteneşte
iar când n-am fost de acord m-a bătut pe umeri probabil a împăcare
sosirea la Târgu Jiu formula de salut şi simpatia crescândă pentru că totul
mergea perfect
tatăl Mioarei turna din ţuica pe care-o aduse mă-sa tata mă felicita pentru
alegerea fericită
după o juma’ de oră veteranii povesteau despre război
întâi sarmale, apoi ciolan şi supă ceea ce l-a făcut pe tata să vorbească
despre obiceiuri
după masa tinerii, adică Mioara şi cu mine, au făcut o plimbare până la
Brâncuşi pe-aici
aşa se obişnuieşte şi mai ales valorile eterne se potriveau intenţiilor
noastre serioase
coloana infinită se ridică în parcul oraşului
alături de ea un combinat chimic şi hanul
la plopii fără soţ
Mioara povestea cum în anii cincizeci ţiganii îşi legau mârţoagele de
coloană
şi încercau s-o răstoarne cazangiii voiau să-i topească bronzul
o noapte curgătoare este Jiul asta din cauza apei din mină
zicea Mioara am cumpărat ţigări Astor care pe-aici se găseau în toate
prăvăliile
şi o ilustrată cu Coloana pe ea i-am trimis-o mamei. cu salutări. am fumat.
a doua zi
am pornit prin împrejurimi. prietenii Mioarei, Ion şi Dorina, ne aşteptau
privelişti care
nu-ţi spuneau nimic. la depăşiri în autobuz se crea agitaţie. se pierdea
echilibrul. un
indicator atrăgea atenţia: cerbi. şoferul o lua mai încet. ne dam jos, şosea
spinări de
munţi margine de pădure câmpuri gospodării.
Dorina se arătă încântată, sarmale ciolan supă friptură şi ţuică. a apărut
un moşneag
tremurând. a dat din cap îmbătrânim, îmbătrânim cu toţii şi iar a dat din
cap,
în satul vecin urma să fie seara bal am mers pe jos de-a lungul şoselei
a fost odihnitor vorbeam despre Ion şi Dorina părinţii lor au fost împotrivă
nu se
culcaseră încă împreună vroiau să se căsătorească-ntâi, chiar fără
consimţământul
bătrânilor şi să-şi facă o casă după care am început să-ngân un cântec.
floridor îşi înfofolește pornirile Misdale s-a căţărat în vârful nopţii
Wilfrid se scapă în clopote Ortlieb îşi lustruieşte scula
când începeam a doua oară
pantofiori pestriţi în crângurile bucuriei... m-am oprit. în ogorul de lângă
pădure apăruseră
nişte puncte-ntunecate care se mişcau dezordonat, sunt ciute spuse Ion.
mănâncă
răsadurile, pagubele se compensează: vânatul
era el de părere e valută forte
în noaptea limpede de iarnă luna răsărea deasupra luminişului
ciutele păşteau mi se păreau că sunt ciute care în nopţi limpezi de iarnă
când se ridică
luna peste luminiş pasc
o ciută s-a apropiat degajată şi-a spus: how are you
CĂTĂLIN ISMAN
Născut în 1956, la Arad--m. 2004. Poet, jurnalist . A publicat: Însemnări
dintr-o călătorie neterminată, Editura Mirton, 1998. Este prezent în
antologia de poezie, Treisprezece poeţi timişoreni vii, Editura Eubeea,
2005.

După ce am făcut dragoste, unul lângă altul,

cu mâinile sub cap
(cu ochii-n tavan)
vom merge la un restaurant de pe o petală de nufăr
în faţa noastră palmierii se vor legăna în ritmul muzicii
pe care mexicanii, cu marile lor pălării, îl vor trezi la chitară,
vom bea coniac Napoleon din pahare de cristal,
vom bate din palme, aplaudând distins din scaune stil, vom privi
la vrăjitoarea care, călare pe mătură, va zbura
până-n lună şi apoi se va preface într-o bătrână cu flori,
de la care voi cumpăra o margaretă, să ţi-o pun în părul
tău cel negru ce se revarsă peste umerii dezgoliţi, vom
valsa printre chelneri fercheşi ce se preumblă cu tăvi de
argint pe care aşteaptă, cu mărul în gură, purceluşi
fragezi şi rumeni, vom juca la ruletă, pierzând imperiul
lui Alexandru cel Mare, herghelii de cai şi sclavi negri
cu tot cu plantaţiile de cafea, vom râde cu poftă aruncând
torturi cu frişcă în statuile greceşti de la marginea
piscinei, ne vom gâdila (hi-hi!), îţi voi ridica brusc
poalele rochiei albe, să cadă din balcoane bătrânii
cu monoclu, îmbrăcaţi în fracuri ce miros a lavandă
şi-am să-ţi fac declaraţii de dragoste cu un genunchi în pământ,
promiţând că vei fi singura stăpână a inimii
mele, Dulcineea mea, minţindu-te că eşti cea mai frumoasă, cea
mai bună, cea mai cinstită, cea mai dintre toate femeile de pe pământ şi
de sub
pământ şi din sistemul nostru solar… şi tu vei râde
cu lacrimi în ochi, şi mă vei crede din spirit de frondă
în fond de ce nu de ce n-ai fi regina inimii mele
de ce n-ai primi în dar luna de pe cer şi-aceste stele
singure şi triste?…

Salvador Dali
cobor treptele unui măr, mărul e simbolul în care
se scaldă copiii de ţigani, cobor trăgând după mine
o jucărie, un tractoraş dulce şi scump, şi tractoraşul
are remorcă, şi în remorcă sunt ţărani autentici, mici
ca nişte boabe de piper, şi ţăranii se ceartă între ei
pentru pământ, dar nimeni nu aude, nici pieile-roşii
care ascultă cu urechea lipită de drum, se-aude doar
eu aud cum, trăgându-l după mine, tractoraşul dulce
şi scump cade o treaptă şi uite-aşa, eu şi tractoraşul, coborând
treptele unui măr ce-atârnă de-o creangă, suntem obiectul celei mai alese
desfătări pentru o cireadă de vaci care, pe spate, picior peste picior, cu
mâinile sub cap
ne privesc rumegând, rumegând de două mii de ani
căci, cum se ştie, nimic nu se pierde şi totul se transformă…

Duminică , la iarbă verde

la un concurs de zmee un copil cu mustaţă răsucită în sus a prezentat o
slănină zburătoare da ţinea cu mâna de o aţă şi aţa avea grijă ca slănina
să nu
scape, să nu se ducă în soarele cu obraji bucălaţi care-şi sufla mănunchiul
de raze gălbui deasupra creştetelor noastre de intelectuali balonaţi
veniseră cu
toţii, cu copii, cu mătuşile, cu păpuşile, cu toţi gândacii coborâţi de la
vecini şi sub o ciupercă uriaşă cu pălărie roşie şi albe picăţele cânta o
fanfară şi câţiva
căţeluşi alergau după o doctoriţă desculţă vaporoasă şi cu părul de aur şi
pământul, simplă linie, pe care o tragi cu pixul pe manşeta unei cămăşi,
ne răbda doamne cum ne răbda şi-l simţeam în răbdarea lui lungă şi
subţire ca o sârmă de aluminiu că nu mai poate că nu e drept că până
când că de ce tocmai el…

Alien X
uită-te la ea săraca fată bogată ce mijloc are de libelulă
de libelulă verde cu aripi străvezii şi ochi de prinţesă
ochi de chihlimbar (Domnişoara Pogany) ce-mi văd toate
teritoriile sufletului pe care-au aterizat farfurii zburătoare
omuleţi cu antene la cap, de captau respiraţiile licuricilor
refugiaţi în pod, mângâierea diafană cu care, în timpul faraonilor,
liniştea pantera regală, uită-te la ea ce curbe
ale sânilor, ce arcuiri de şolduri ce blânde coborâri de zici
că eşti Harun al Rashid călare pe-o cămilă prin dunele
deşertului şi vezi ce dos ne oferă când spală podele tu
vezi aceste superbe forme ale omenirii care pârâie sub
palme icneşte lovită, ea, omenirea din care poţi să…
poţi să muşti ca dintr-o felie zemoasă rece şi roşie
cu sâmburi scoşi cu pumnalul.
Pe caniculă
de la fereastră nişte căţeluşi pe labe priveau ochii lor mărgele de sticlă
portocalii în mişcare
priveau cum se desprind balcoanele de pe zid aşa din senin „Ce ciudat!“ a
zis un hornar
trecând cu bicicleta pe lângă o căruţă plină cu ligheane, „Ce porcărie!“ a
exclamat un bătrân cu ochelari desenat cu spray-ul deasupra intrării în
bloc
şi blocul, mai mult longitudinal decât latitudinal, uşor nesimţit, aşa l-a
calificat ultima barză
care-a trecut peste antenele lui ca nişte nervi pe care-i scoţi cu penseta şi
blocul spuneam
dormea cu balcoanele lipsă doamne ce mai dormea şi ce mai sforăit putea
să tragă noroc că noi în adânc căutam după virgule şi inele de pleu…
IOAN MORAR

Născut în 1956 la Şeitin, județul Arad. A publicat: Îmblânzitorul de

metafore, Editura Facla, 1981; Vară indiană, Editura Albatros, 1984; Fumul
și spada, Editura Cartea Românească, 1989; Șovăiala, Editura Brumar,
2000; Nerușinarea, Editura Brumar, 2003; Lindenfeld – roman, Editura
Polirom, 2005; Cartea de la capătul lumii: Noua Caledonie – la un pas de
Paradis, Editura Polirom, 2007.
„(...) forţa poeziei lui Ioan Morar transpare tocmai din această neașteptată
coincidenţă a contrariilor: din abilitatea de a privi esenţialul, caracteristică
ochiului care descoperă placată pe reticenţa mărturisirii.”

Mircea Mihăieș

Intrarea în balenă
Viaţa în imagini luxuriante:
Mă încălzesc la un foc de cărţi, pe ţărm. Până la picioarele mele
vin valuri obosite care au înecat mulţi profeţi, vine
luminiţa jucăuşă (a spaimei ) – Vei mai inventa jocul şi
o gramatică mincinoasă. Călătoriile sunt de prisos,
cetăţile mari sunt oarbe ca fumul
(semnez un compromis între mine şi trupul meu.
Îl părăsesc în faţa vechilor anatomişti, aici doar gheara
de bufniţă luminează) Timpul îmi înghesuie în palmă câteva
mărgeluţe
Sunt primul sălbatic în faţa aparatului de fotografiat şi
tu mă ademeneşti cu strălucirea mătăsii, cu această cutiuţă
cântând,
cu oglinzi înşelătoare, mai limpezi ca lacul, cu vocea tatălui
mort,
tu mă ademeneşti, mă duci pe corabia ta, Ahab
Vin valuri obosite, corăbiile mari sunt oarbe ca fumul, Ahab.
Și chiar învăţând să aprind focul, să-mi acopăr trupul cu strălucirea
mătăsii promise, nu văd decât gheara luminoasă
care-ţi înlănţuie gâtul.
Viaţa după imagini luxuriante din natură
viaţa pulsând în carotida sănătoasă a tribului
(niciun fiu rătăcitor, niciun văl să înfierbânte pieliţa minţii).
Stau în faţa aparatului de fotografiat, în lumina lui galbenă
ţin în mână câteva mărgeluţe şi cânt
Eşti a mea, eşti a mea,
eşti tot ce mi-a mai rămas
Tu mă ademeneşti cu strălucirea mătăsii, mă duci pe corabia ta, Ahab.
Vin valuri mari, oarbe ca fumul, vreau să cânt:
valul din urmă îmi umple gura.

Călăuză oarbă
Știu: bâzâitul pe care tot mai aproape-l aud
este al zilei în care nu voi mai putea scrie
(s-a spus – vocea ta va fi o flacără
ce nu pârjoleşte mai mult decât un licurici)
Acum văd valuri mari împingând spre ţărm înspăimântate
corăbii
văd trompeta fierbinte căzută-n zăpadă
buzele pline de băşici
văd cârtiţa săpând într-un pământ transparent
Acum scriu cu febrilitate
(mă descriu, te mângâi – alcătuim un ecosistem)
Stau într-o cameră albă şi ascult un bâzâit care se apropie
Iată o senzaţie care va eşua în panică. Un bâzâit
care se apropie
Te mângâi până părul tău răspândeşte lumină
până când mâna mea se carbonizează
Stau într-o cameră albă şi scriu
Călăuză oarbă e inima mea
un ogar care a luat-o pe urmele morţii
şi zburdă şi schelălăie fericit
Un alt ogar
mă alungă prin mărăcini arzători, eu alerg
şi strâng pe rând la piept un măr putred, câteva mărgeluţe,
eu alerg
şi trupul mi se umple de numele slăbiciunilor noi
(pentru o clipă îl văd abandonat pe o masă de marmoră
în jurul lui roiesc vechii anatomişti: „trupul eretic”)
Un bâzâit care se aproprie
Mă văd în balconul insomniei
Un bâzâit se apropie ca un sedativ necunoscut
Am mai citit odată toate cărţile
la lumina părului tău
într-o cameră albă, într-un ecosistem
Aud la uşă un bâzâit, deschid: intră mâlul

Înălţare
O, aş vrea ca vorbele
mele să fie scrise, să fie
scrise-ntr-o carte
Casa în care n-am să mai pot scrie se înalţă încet-încet
mă voi muta în ea fără spaimă
ca o inimă sănătoasă într-un transplant
Acum mă mai tem de vorbele care merg înaintea mea şi strigă
şi stau noaptea-ntr-un foc,
ziua-ntr-o cârtiţă
„Oftat de leu şi odihnă de leu ţi s-au dat. Acum scoală-te şi
scrie”
M-am sculat şi am scris
„Să nu fierbi iedul în laptele mamei lui”
La marginea câmpiei văd viţelul de aur ridicat
pentru o nouă împărăţie a iluziei
văd vorbele mele
cum se hrănesc neputincioase unele pe altele
(limbile care nu au adăpostit minciuna au murit)
Se poate pierde totul cu un vers
se poate ridica o casă pe o singură îndoială, ştiu.
Unii se încred în vedeniile lor, alţii în toiagul lor
se frâng şi cad.
Și jertfa mea are un fum firav
şi-n haina mea se înveseleşte molia
„Acum scoală-te şi scrie”
Amurgul ne umple casa şi ne face mai blânzi. Acestea
sunt legile lui. M-am sculat şi am scris.
S-a mai ridicat un perete
dincolo sunt munţi şi pe munţi turme sălbatice
Alunec singur prin tunelul vedeniei
(focul şi cârtiţa)
mă trezesc într-o altă existenţă, vânător aproape orb
cântăreţ exaltat Nimic nu iese
din cuvintele mele
o grămăjoară de pene putrede şi oscioare de aripi –
Rătăcesc printre ruinele unei case arătoase
în întunericul ei – un scris orbitor
Se poate pierde totul cu un vers
Dincolo sunt munţi şi pe munţi turme sălbatice păstorite de vânt

Învinge sarea
Tot mai mică se face flacăra la care scriu,
tot mai mari: vârsta, primejdiile, gustul de pământ de la mine
din gură
Nu mă mai pot descrie. Învinge sarea, învinge iedera care abia
dacă într-o mie de ani va putea dărâma o casă (odaia în care stau
singur acum, cu auzul încordat până la sânge încercând să mă
încânt
de vuietul cu care celulele mele alcătuiesc trupul meu.
Nu mă mai pot descrie)
Nu mă mai pot descrie deşi ştiu: te vor speria şi vor fugi,
mă vor speria şi vor fi orbi
O, ce greu lacăt este inima mea pentru uşa dintre
suflet şi trup
Trufia se va ridica şi va zice – Mai lasă-mă să mă joc
cu ei, mai lasă-mă să construiesc un imperiu
Învinge sarea, învinge pata de sânge care a umplut biblioteca
(pe masa de lucru câteva fructe sălbatice)
Nu mă mai pot descrie
nu mai pot prevesti,
stau în mijlocul anilor mei ca în flacăra cea mai folositoare.
„Noi singure nu vom mai putea hrăni pata de sânge din bibliotecă
nu te vom mai descrie” spun poemele mele
Dar pentru a ne iubi trebuie să inventez o limbă incandescentă,
câteva fructe sălbatice („mai lasă-mă să mă joc cu ele”)
Și moartea face puţină retorică: un gust de pământ.

Perdeaua
Europa, Europa, înspumegate valuri lovesc în făptura ta
chircită cum în fereastra mea laba carbonizată a iernii
Eu vreau să-mi ridic vocea dar vocea mea devine un fruct rece
(vorbe sărace luminate de vorbe sărace)
şi un tremur uşor stăpâneşte mâinile mele atunci când
sunt gata să scriu, să te cânt
O fisură înfloreşte brusc
în balconul unde stau şi te strig pe nume
buzele mele se acoperă de o sare amară
şi văd picioarele mele ca nişte făpturi mărunte
alergând prin burguri prin ceţuri
prin pieţe istorice – alergând oarbe
înconjurându-te, Europa
ca o lumină gălbuie socială
Un fel de fum un fel de pereţi de cenuşă prin care străbat
fosforescente contururi ridică jazzul în faţa mea
şi mă aplec din nou
şi nu pot să-mi ridic vocea
mai sus de puterea ei însăşi
dar mâna mea, ea se ridică în suburbii şi scrie pe ziduri
„umbră şi vis, umbră şi vis
nu este făptură omenească
pe care să n-o tulbure vântul cald al pustiei–
imaginea tremurată
perdeaua de fum în spatele căreia
neliniştea ne conduce la gară, ne sărută pe frunte
ne scrie nenumărate scrisori”
O altă mână se ridică din valuri, din Marea retorică
îmi trece străină prin păr se întinde după imaginea falsă a iernii
(mi-ai cerut un semn:
iată-l – în palmă fragede cristale, un vers încă umed)
Ca o insectă se cuibăreşte somnul de după amiază în ungherele trupului
ca un paianjen
Trupul se face un timpan uriaş
deasupra căruia bubuie ninsoarea gălbuie
LUCIAN P. PETRESCU

Născut în 1956 la Caransebeș, jud. Caraș-Severin. Prozator, poet. A

publicat: Gustul livezii – debut colectiv, Editura Facla, 1985; Anonimul
îndrăgostit, Editura Cartea Românească, 1990; Căutându-l pe
Adam,Editura Marineasa, 1996; Haos, Editura Hestia, 1998; Antijurnal –
sau însemnări despre vocaţia eternă a ratării,Editura Eminescu, 1999;
Vedere spre curtea interioară, roman,Editura Cartea Românească, 2006;
Dezorbirea, versuri, Editura Brumar, 2009.
„L.P.P. este unul din puţinii creatori ai generaţiei optzeci consecvent unui
proiect poetic de o modernitate radicală, urmărită dincolo de fruntariile
interesului public, ba chiar asumat împotriva acestuia. Cultivat, cunoscător
în detaliu al unei poetici aplicate pe o teorie subsecventă propriului
itinerar narativ, L.P.P. este un împătimit al teoriei scrisului creator ca
dimensiune existenţială interiorizată.”
Daniel Vighi

Lamentările
Regrete se adună oricum, precum cărţile nescrise, aliniate pe raftul
degeaba şters de
praf, zi după zi. Nu voi fi nicicând altul decât şoarecele leneş de bibliotecă,
spălăcit şi
apatic, gata mereu să se întindă pe desfundată canapeaua reveriilor
sintagmei puterii
şi graţiei literelor stacojii...Pe când voi toţi, privitorii mei, miriapozii harnici
cu
mişcarea picioarelor perfect adaptate solului ăsta, mereu denaturat şi
vetust, cu care
de o mie de ani mi se întunecă perspectiva, voi vă descurcaţi de minune,
ocupaţi, lent, şi cu desăvârşire compact, toate oraşele, încă vii, ale
memoriei, toate
gările ascunse îndărătul coamelor linse de dealuri pleşuve şi moi, (precum
creştetul
meu, încă quadragenar – ce dulci şi caduce, cacofoniile-n vesper,
cerneală).
Sunteţi, deci, coroana de foc a stejarului nu degeaba uscat în grădina din
spatele
casei, pe când toamna, devreme, se preschimbă religii în mortarul de
plumb al
prelungii căderi, decrepit auria cămaşă-a renunţării. Nu! – nu voi fi
nicicând altul
decât şoarecele leneş de bibliotecă, mursecând în gând, ca o lemură
străină,
lumea încă netot concepută, o acoladă velină, întoarsă pe dos, o surdină,
o şoaptă
de var, un geamăt pe umbra durerii de bine, de spasm şi de lapte, Vai,
mamă! – de ce
te-ai făcut aşa repede noapte? Sunt doar un hotar dintre mine şi întreaga
dorinţă de
fapte, sunt viu, degerat, cu toţi colţii înfipţi în coperţile grele şi coapte.
Sunt un rod al
uitării, efebul castrat, desfrânat şi amarnic, mai poftind amânat de tot
rutul sabatic şi
harnic, nu voi fi – Doamne – nicicând nu voi fi, poate, altul, un şoarece pe-
o carte,
amuşinându-i galben şpaltul, doar una şi încă o mie de cărţi refuzate, un
vis prea
stingher şi prea ros de ftiziile toate, lamentaţiile,-ncet, binişor emaciate,
cabotinul de
gardă, în camera vieţii fanate... Pe canapeaua zvântată-mi întind toate
oasele late şi
mor. O părere doar, o umbră de tainic regret, şi de dor. O să fie iar linişte,
sămânță-n

pământ de decor, o să fie la fel, neam de şoareci de laborator! O să fie un

vis dintr-un
vechi, sângeros abator, unde alţi şoareci rod dintr-un os fermecat şi dator,
o să fiu,
poate-n fine, perfect pentru alt, ne'nceput viitor. Voi... vedeţi, chiar acum,
cum încet...
iarăşi şoarece, mor?...

Zăpezile...
Când privesc acoperişurile sparte ale fabricilor de mult părăsite,
uite, chiar aici, în mijlocul aburind al oraşului, mi se face dor de toate
rămăşiţele
„vremurilor noastre clasice”, de tramvaiele hodorogind pe creştetul
amiezelor odioase,
de izul de clei şi sacâz, pe-un macaz din depoul din spatele blocului,
salopete, o ladă de cuie,
mirosul de fiare, ulei şi latrină de scânduri hai-huie. Când privesc toate
hangaralele
părăsite de viaţă, mi se face dor rău de speranţele închise în piepţii
vestoanelor, şi
cusute cu albele aţe, şi mă plâng, tot mai des, de reumă, oftat, şi de
maţe...
Doar copiii îi rabd lângă mine, să strige, să se bată, să uite de ziua de
mâine cum frige,
e un soare dement, încălzirea planetei e oarbă, chestiunea industriei e
doar
o cucoană isterică, cheală, cu barbă, cui îi pasă de prologul la marea
teorie-a
catastrofei, ori de fundul cel rond şi albastru al profei de diploma galbenă,
roasă în
colţuri de vie, în locul ei, un ciocan şi o seceră, ori o simplă mistrie,
recitând abisal
pe o margine calmă de glie, aburită de vinul de mat şi de luni dimineaţa,
brobonit
doar de rouă: „cu mânuţele-mi două, oi clădi, oi clădi chiar o ţară mai
nouă!”
Când privesc suprafeţele moi ale amintirilor toate mă surprind morfolind,
câte-un
rest de franzelă, pe coate, e doar foamea ascunsă prin colţuri, şi sunt alte
şoapte
din preajma oraşului surd şi posac peste noapte, mă surprind agresiv,
dornic parcă de
ceartă, dau vina pe vremuri, pe oameni, pe patria – pată pe hartă,
şi în fond, nu găsesc, nu ghicesc ce-mi lipseşte, nici cât lingura grea, de
aramă, cu
untură de peşte, nici hotarul minciunii, străbătut dus-întors, ca un dans
sideral,
am avut o victorie-n mâini, un liman de atins, ca un Graal, ce făcurăm cu
ea, mă
întreabă un neamţ colosal, ce deschide artere prin Franţa, cu o singură,
splendidă
cheie, „ce făcurăţi cu visul de aur al lumii plebeie?!” Îl înjur printre dinţi şi
mă-ntorc
printre ţaţe şi sfinţi mitocani, mai suntem vreo trei diletanţi peste 50 de
ani care
sincer, stingheri îşi mai fac socoteli: O să vină şi ziua când toate aceste
scorneli să ne-
aducă odihna, tinereţea zvântată de ploi şi de negre îngheţuri-dezgheţuri
ca albinele,
în fine, întoarse la roi. O să vină şi ziua... cântăm harnici, şi goi, proletari
cu pancarte,
coborâţi din inferne cu noi, dezlegaţi-vă fruntea, ridicaţi întâi mâna, şi-apoi
mai tuşiţi,
ca atunci când fumaţi un „Carpaţi” mai de soi, Gaulloise-ul lui peşte, cu
veşnic parfum
de usturoi. Când privesc, deci, oraşul, zadarnic, şi-ntreg fără vină, mi se
face un dor,
cum un fier înroşit mi se-nfige prin splină, să vomit, să apăs unde doare,
ori s-aştept,
doar, cuminte, e prea multă linişte, prea multe îngropate oseminte, prea
din greu ni
se-nchină, iar, ziua de ieri, ca o Iudă. Oare câte milenii ne-o mai face şi
Asta în ciudă?!
Generaţie şuie, învaţă să tai şi să baţi, n-o să vină nicicând altă viaţă
pentru oameni
curaţi, n-o să fie nici noapte, nici zi pentru glia uitucă străbună, nu vedeţi
Balamucul?
– o, lume de mâine nebună! Acum scriu poezii, ca o babă parşivă şi
proastă, scriitor de
servici pentru o elită caduc-anakastă, înţelege, odată – îţi spun – nu-i nimic
de iertat,
activişti de partid, securişti, cenzori, şefi de rahat, şi ce e cu asta – îţi spun
– uite, ziua
de luni, lehamitea-i sfântă, iară noi, fără fabrici, şi la toate imuni, mi se
face un dor, şi
nu ştiu dracului de ce şi de cine, că nu e nimic să-mi amintească, puţin
doar, de tine.
Mi se face iar dor, şi parcă-i semn de sfârşeală, e doar greaţa din voi, ori e
viaţa, cum
iarăşi...mă-nşeală?...

Cine aruncă insulele atât de departe?

N-o
să înţelegeţi odată de ce nu mai suport frigul,
ori relieful scămoşat al vederii imediate datorită căruia
mă mişc precum trenuleţele teleghidate, cu gări şi copaci
ascunşi printre linii ferate, mai şerpuitoare decât meandrele
râurilor sau pieile pitonilor, de cine ştie când abandonate?
Și-atunci, răspunde-ţi-mi, juri, ori venerabili profesori de
belearte, cine aruncă insulele, toate, atât de departe, Noa-Noa,
sau Cicadele, de ce de ele ne desparte, ca o cortină,
spânzurată şi apoi crucificată ca toate pildele,
un hiatus mistic, o moarte sugerată pentru toate fidele
Crimhildele, cine împarte repausul, tihna, căldura şi
Matildele, ei bine, m-am săturat de atâtea tratate de geofizică,
strategii de vânzare şi tablete pentru toată ameninţarea ftizică,
am nevoie de soare, de o piele curată şi demnă, amfibie,
de un val peste mal, în nisip să-mi înfig biata tibie,
şi să-mi sting racul alb ce îmi macină leneş din oase,
palmierul să-mi ţină doar sfoara hamacului
pe când trag la aghioase, vai! – uite cum zboară de lin
peste golf grea, cenzura artelor frumoase,
cu toate regulile ei dezesperat caraghioase,
poema se sparge de ţărm şi de sute de hohote groase,
iară somnul e nobil, vreun duce, ori chiar împărat,
peste raiul din dosul tabloului de cine mai ştie care
străbun cumpărat la talciocul destinului, mort
şi-mpăiat, mi-e atât de lehamite de atâtea versete deşarte,
înţelegi, dar, acum când întreb, ca privind de pe Marte –
cine dracului aruncă toate insulele atât de departe? –
dar cui îi e frică să tacă, să se-ntoarcă pe-o parte:
sforăitul se moaie, apneea încă mai trebuie s-aştepte
solilocviul nebunului, revendicările lui cele mai inepte,
iară eu nu mai pot, nu mai pot aştepta degerat, tot pe trepte,
corabia-n dană şi un clopot de cart, singur să mă deştepte...

Bim, câinele meu

Bim e câinele meu, bullmastiff englezesc,
dar, tot atât de bine, s-ar putea să greşesc, i-am găsit rasa-n cărţi,
răsfoind plictisit, călător doar pe hărţi, eu, eternul ţicnit, am făcut
un drum scurt, numai până-n Arad, l-am găsit într-o cuşcă, la minus un
grad,
un pui de trei luni îngheţat pe griblură, sub soarta orfană
de rea corcitură, a dat să mă muşte ca leul turbat, când chiar îi primisem
pedigriul trucat, samsarul de câini a sărit ca o şarlă să-i dea peste bot:
„a dracu’ cotarlă!... englezu’ din el...” s-a scuzat, cam codit, l-am luat iute-
n braţe
pe puiul sfrijit şi m-am dus să-l aşez într-o pătură-ntins, m-a muşcat blând
de
mână, a oftat, şi m-a lins, pentru el lungul război cu destinul s-a stins,
e câinele meu englezesc şi distins, corcitură-a rămas doar stăpânului lui
bun, nici galez, nici normand, nici c-un nobil străbun, al ţinutului neaoş
exilat de nebun, şi cu firea străină de bietul cătun, Bim e câinele meu,
un metis galben-brun, da, n-o să găsiţi un englez mai curat, o rasă mai
pură
de metis torturat prin istorii sordide cu lupte de câini, îi port urma de colţi
chiar pe ambele mâini, şi nu ştiu prieten mai bun şi decent,
al cui dumnezeului
demn descendent, lichelele curg râuri-râuri pe stradă,
mă simt ca un frate
de-al lor, după pradă, un pitbull pribeag încolţit şi stingher,
căutându-şi prin lume
un tainic ungher de unde să tacă, şi blând, să se-aşeze, sub pătura moale,
şi-n fine,
să-ofteze, şi poate de asta în ultimii ani l-am lăsat să m-aştepte ca pe
golani,
muncind pe orbeşte s-adun gologani şi gândind ca un peşte cu sângele
rece
că-i de ajuns tot ce-ncet, între noi se petrece, şi că hrana şi caldul culcuş
sunt destule, împreună de-o ducem
ca două patrule, străjuindu-ne unul pe altul
de hoţi, de atâţia sălbatici
şi gri hotentoţi, încât nu mai ştim
nimic unul de altul, de parcă-ntre noi
s-ar fi strâns un ocean, un aspru îngheţ,
practic, cotidian, o eră postumă, etern,
glaciară din care n-avem cum scăpa
de sub gheară, Bim, câinele meu,
bullmastiff românesc, bătrân şi artrozic
mă priveşte firesc, şi ştie când plâng,
ori când gem şi tuşesc, vom fi vagabonzii
de neam pur, regesc, când sloiuri fantastice
se (în fine) topesc, şi umăr la umăr
fără chiar să-l privesc,
ne-om topi doar în zarea
cu iz englezesc, doi blânzi bullmastif
de roman picaresc...
Monica Rohan
Născută în 1956 la Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud. A publicat: Trecând
printr-o dimineaţă, Editura Facla, 1983; Scrâșnet,Editura Litera, 1984;
Poveşti pestriţe, Editura Facla, 1986;Împărăţia de vis (povestiri), Editura
Ion Creangă, 1990; Dulce lumină, Editura Hestia, 1996; Vedere periferică,
Editura Hestia, 1998; 1000 fără 1, Editura Brumar, 2002;Nostalgia grădinii,
Editura Anthropos, 2006; Picături, Editura Marineasa,
2007;Rogvaiv(antologie), Editura Anthropos, 2009 Zid după zid, poeme,
Timișoara, Editura Brumar, 2011,
Translucid, poeme, București, Editura Tracus Arte, 2014.

„Monica Rohan, construieşte –cu abilităţi regizorale –adevărate ceremonii

scripturale, developând sau opacizând –cu ştiinţă–sensurile.”
Adrian Dinu
Rachieru

Fereastra
(filă de jurnal)
Arunc un pumn de poeme pe fereastră
calde, moi, pe pârtii de aer
ploaia creşte ca iarba
viorie lacrima pescuitorului se îngroaşă deasupra serii
amurgul ca o vitrină încărcată
îşi răreşte lucrurile carnivore
Tu du-te acasă, tu pleacă din piaţă
fântâna azvârle nu ştiu câţi litri
de nelinişte între două bătăi de clopot
În cămin a ceai şi a singurătate se întâmplă
Să fac ordine – zic
să netezesc perna şi faţa de masă
fereastra – dreptunghiul meu
de legătură cu dincolo
deschid fereastra
deschid larg-larg fereastra
mă biciuiesc pârtii de aer
Să fac ordine – zic
să nu mă gândesc
să fac ordine
arunc pe fereastră un pumn de cenuşă.

Nu cer prea mult

Să locuiesc într-o portocală
un anotimp
să vă privesc prin
miezul ei de lumină
sâmburii ei de fildeş amărui
să-mi fie grădină
E cald într-o portocală
să-mi lunec întâmplările
printre fibrele ei strălucitoare-prelungi-transparente
să locuiesc un anotimp
într-o portocală
să mă rostogolesc printre voi
să vă privesc prin miile ei de ferestre
prin miile ei de urechi să vă ascult
să vă respir prin miile ei de pori
să locuiesc un anotimp
într-o portocală şi să vă pot aştepta.

În adânc tobele altor veri

Vară aur
umbra întinsă peste pământ
sub ea tremurând iarba udă
cu sămânţă în gând
cu vânt şi rodire în dorinţe
plăpândele de iarbă fiinţe
Aur vară lumină sfântă
fără de vină cuţit înfipt în spinare de fruct
în adânc tobele altor veri
aurul greu căzut din văzduh
şi albe oase de ucise primăveri
Vară vietate nevinovată
strecurată prea curând
în rodirea din pământ
Vară umbra mea lungă lipită peste inima ta
soare zeu crud şi sfânt
eliberează-mi umbra să pot pleca

Doar un zvon un polen

Zidul îmbătrâneşte încă o vară grea peste el aplecată
lumină neînduplecată lumină de aur amiază lumină
îmi simt sufletul vălurind ca un peşte într-o găleată
Pe albia seacă tălpi mici stârnind pulberea
copilul cu găleata de tablă Doar un zvon un polen
un roi de albine Eu am trecut prin acest copil
dar el nici nu ştie de mine Tencuiala printre degete presărată
gol pe dinăuntru zidul cu surparea din sine
Într-o arenă în fierbinte amiază prin colb
alergarea în cerc după legi trufaş întocmite
necălcate vreodată Deasupra peste mucegai
muşchi verde şi brun şi spori strecuraţi prin fisura de piatră

Neaua se întunecă
Iar tu tai, tai decupezi din mine forme ciudate de iarnă
mai poţi să scoţi din oglindă o carte o lapoviţă o pisică
dar nu te mai ştii întoarce înlăuntrul fiinţei tale
agale dintr-o margine într-alte margini
neaua se întunecă şi lunecă în vale.

Primăvară
Eu curg pe străzi cu sângele meu închis în mine
îi povestesc verzi şi uscate îl ţin de vorbă
fiindcă altfel nu se poate răbda o asemenea nelibertate
E primăvară bunăoară într-o astfel de primăvară
într-o astfel de zi se poate fugi în pădure
dacă te întinzi pe pământul jilav ai putea încolţi
sângele ar trece în plante râzând peste trup ar luneca
albe flori carnivore şi rând pe rând s-ar face sărbătoare
în ultimele ore Peste un anotimp aceste ierburi vii
şi crud mirositoare vor fi sacrificate în abatoare

Dincolo
Iată-mă dragul meu cum harnică tricotez
pentru tine un pulovăr elastic din venele mele
albastre şi foarte întinse mai cu seamă la răscruce
la răspântie (la răspăr) susură dulce
şi distilând aluviunile acestor din urmă zile
când rătăciţii de noi / trişti şi goi
în astă lume streină şi plină de locuri interzise
(vezi Valea Plângerii, ostrovul şi chiar încăperea
cheiţei de aur ş.a.) vezi pe alocuri
stropit ca ouăle păsării măiestre
pulovărul tău e aproape gata şi atât de
fierbinte! în el răsună inima mea
puternic răsună încât sparge pereţii câte unui
cuvânt şi amestecă sensurile
cu zăpada fierbinte a sângelui meu
care domol mă părăseşte în pragul iernii
iată cheiţa de aur...

Umbrele voastre plăpânde

Mic animal singur fără stăpân şi înfrigurat te strecori
printre zilele mele, pe sub streşini de oase chircite în somn
aluneci cu măduva ta electrică mare de afecţiune ocean de ascultare
devotament pe care nu-l vrea nimeni
dragoste ce se evaporă ca acetona Câine slăbănog, mâţă sperioasă
mici corpuri tremurătoare şi umede, blăniţe calde încă
stomacuri ulcerate de foame oase subţiri macerate de frig
În inima mea vă cuprind dar casa mea mică nu vă încape
voi nu ştiţi nimic despre această dragoste omenească
însă eu nu mai pot suporta neputincioasa mea milă, memoria încărcată
cu umbrele voastre plăpânde într-o lume şi-aşa nefirească...

Spre livadă...
Livada de pruni cu chihlimbar în urechi
în rănile negrelor crengi, boabe vechi
de dulce răşină Cât de deplină era
fericirea aceea de care habar nu aveam
O, cum nimic nu se mai poate asemăna
cu simpla ieşire pe geam peste pervazul ferestrei,
în lume fuga de-a lungul străzii prăfoase
verile lungi serile dulci, harta feliei de pâine
cu boia şi untură înghiţită din mers
pe-de-rost.

Ploaie luminoasă
Prin ploaia de lumină se vede cerul clar
gândurile mele de cristal dure
zgârie cerul fraged şi umed ca un muşchi de pădure
Plouă limpede plouă limpede plouă frumos
În pământ ploaia înfige tuburi subţiri de lumină
Ies în grădină şi privesc în jos pământul luminat până la os.

Umbre vechi
Glasuri mimate învelite-n glazuri nefireşti
În faetonul de gală clipind ştrengăreşte
dar nereal Umbre vechi, schimbătoare
transpar prin spoiala de var subţire sclipind în amiază.
Ce resorturi mai pot orologiul din loc să-l clintească?!
Nostalgia cu trena ei lungă şuierătoare
şi şerpuind tânguirea-i deplină
pe căile stelelor amar însemnate
în noaptea verii noastre îndepărtată chiar
NICOLAE SILADE
Născut în 1956 la Făget, jud. Timiş. Poet, jurnalist. A publicat: Visul în
lucru, Editura Litera, 1979; Mergere înainte, Editura Lugojpress, 1997;
Eternelia, Editura Marineasa, 2006, Iubirea nu bate la uşă, Editura Brumar
2013.

„Limbajul său de psalmist este „alb”, mustind, precum un tub de neon, de

o lumină a revelaţiei, care împlineşte rolul unei metafore sufleteşti”.
Gheorghe Grigurcu

Libertate
ai bucuria aspră a vestului întipărită pe chip şi nostalgia estului
când priveşti pierdută împrejurul tău către cei ce te-au pierdut
când îţi faci iluzii că e timp destul în timpul dominat cândva de tine
la naşterea ta popoarele exaltau de bucurie te-nfăşurau într-un drapel
găurit
naşterea ta a fost însăşi naşterea bucuriei deşi sângerie sângerândă
te păzeau cu tancurile cu mitralierele ca nu cumva să te întorci
în maternitatea neagră din care te-ai ivit în maternitatea roşie
a unui sfârşit de secol negru a unui deceniu mult prea roşu
în tine îşi puneau speranţe tinerii îşi dădeau viaţa pentru tine
mureau copii pe treptele catedralei ofrandă unui zeu necunoscut
naşterea ta a fost cea mai firească naştere ca naşterea mântuitorului a
fost
dar numai noi te-am luat în braţe numai noi te-am proslăvit
strigând pe străzi de bucurie cu pieptul sfâşiat de gloanţe
numai noi te-am ocrotit de cei ce nici în gând nu te-au dorit
în sufletele noastre te-am ascuns să nu te poată nimeni lua
decât cu sufletele noastre decât cu trupurile noastre
cu bucuria că doar pentru noi te naşti că vei trăi doar pentru noi
măcar atât cât am murit noi pentru tine

Binecuvântările
îţi mulţumesc ţie doamne pentru această libertate de a gândi de a fi
de a spune şi de facere îţi mulţumesc pentru harul vederii şi bucuria
înţelegerii celor văzute pentru binecuvântarea celorlalte simţuri prin
care mă orientez prin lume spre tine când lumea rătăceşte şi se
pierde în întunericul ei îţi mulţumesc pentru această lumină
care mă călăuzeşte spre tine când fratele soare şi sora lună
şi sfântul francisc din assisi dăruie omului liniştea şi neliniştea
şi dorinţa de căutare a unui sens pierdut îţi mulţumesc pentru
prietenii mei întorşi la tine şi care dorm în pacea ta elitis seferis
montale şi eliot şi pentru ţara pustie pe care ne-ai dat-o nouă
ţi mulţumesc de asemenea pentru această insulă binecuvântată
în care m-ai adus să gust din pacea ta să văd măreţia ta şi pentru
marea albastră şi liniştită ce o înconjoară şi pentru femeia pe care
tu mi-ai dat-o să-mi fie de ajutor şi de amor şi de naştere
de ducere mai departe a lumii pe care ai creat-o tu
după cum vezi nu mă pricep la cântare de laudă dar inima mea
te laudă ne-ncetat şi gândul meu spre tine străluceşte şi pasul meu
numai spre tine se îndreaptă şi sufletul o rugăciune mi se face
acum când cele de văzut au fost văzute şi cele de urmat au fost
urmate arată-ne calea ta arată-ne împărăţia ta arată-ni-te
II
vara când omul călătoreşte şi e singur în călătoriile lui
şi fiul omului îl călăuzeşte de la un capăt la altul al ţărmului
de la un capăt la altul al mării vara când omul călătoreşte
tot mai departe de sine tot mai departe de om în căutarea fericirii
care mereu se depărtează vara ne-a ajuns în saliara
la marble beach la golden beach la san antonio cu marea
de turcoaz în braţe şi noi în braţele mării valuri şi valuri izbeau
stânca de marmură până o făceau statuie valuri şi valuri
dorinţele noastre se făceau spumă pe stânci şi dragostea
marea atotputernica dragoste venea în valuri înspre noi
din port din kavala am pornit-o în zori cu feribotul spre insule
mulţimi fără număr însoţite de mulţimi fără număr de pescăruşi
de valuri înspumate şi valuri de gânduri speranţe dorinţe şi cerul
atât de albastru cerul că-l intuiai pe dumnezeu înfăşurându-ne
cu el chemându-ne-n împărăţia sa în raiul său de pe pământ
bărci de pescari ancorate la ţărm şi pescari împletind plase
pe diguri vile vechi vile noi şi viţă-de-vie şi măslini între ele şi munţii
în depărtare ca nişte străjeri e limenas portul văratic din thassos
pământul de nord al eladei insula în formă de inimă legendară dar ce
nu e legendă aici unde totul devine legendă aici unde totul devine
III
sunt locuri pe pământ care trebuie văzute sunt frumuseţi
fără de care sufletul ar fi mai sărac sunt lucruri pe care mintea
nu le înţelege dar inima le poate explica sunt insule unde omul
e singur sunt insule cu oameni singuri cu munţi însinguraţi
şi marea de jur împrejur aceeaşi mare cu aceleaşi valuri
să priveşti lumea de sus cum zeii din olimp odinioară cu
olimpul la picioarele tale să te simţi ca un zeu printre oameni
să fii precum fiul lui dumnezeu când atâtea minuni te-nconjoară
şi stăruie în memoria pietrei în memoria valului să vezi cum omul
devine amintire devine piatră devine val şi fiul omului se înalţă
pe sine într-o fără de seamăn şi fără sfârşit frumuseţe
şi pentru că tocmai despre frumuseţe voiam să-ţi vorbesc
despre frumuseţea care se înfăţişează vederii şi frumuseţea
care stă ascunsă aşteptând să o descoperi despre frumuseţea
care-ţi intră în suflet şi-l face să cânte şi despre frumuseţea
gândurilor tale pietricele de marmură în jurul unui leandru
înflorit pietricele de marmură dintre care se înalţă crucea
biruinţei dintre care se înalţă înălţimile lumii acesteia înălţimile
celeilalte lumi vreau să-ţi spun că înălţimile sunt pentru cei aleşi
pentru cei care sunt la înălţime chiar şi în adâncuri chiar şi acolo
IV
toată ziua cu vaporul pe mare toată ziua cu gândul la tine de trei ori
înconjurarăm insula de trei ori am făcut ocolul pământului am ancorat
în golfuri liniştite şi am cercetat împrejurimile am urcat pe munţi şi am
coborât în adâncuri am cules fructe de mare am adunat pietricele şi
scoici am făcut fotografii şi filmuleţe şi ne-am rugat într-o bisericuţă
spune-ne ce urmează acum când soarele dă să scapete şi luna e o
insulă într-un ocean fără margini ce urmează acum când pământul se
depărtează şi tot ce-i pământesc se întoarce în pământ ce urmează după
cele ce urmează acum când cele de văzut au fost văzute şi nevăzutul
încă nu e de văzut ce drum urmează când se sfârşeşte drumul
toată ziua cu vaporul pe mare cu vaporul victoria am colindat toată
ziua cu gândul mereu la victorii ne-am bucurat de soare de mare de
marea ta dragoste de mila ta ne-am bucurat şi-am bucurat am adunat
impresii şi impresii despre impresii toată ziua cu gândul la tine toată
ziua cu vaporul pe mare am colindat toată marea tot pământul tot cerul
dar încotro ne vom duce când se sfârşesc drumeţiile încotro
vom privi când privirea se-ntunecă şi omul coboară şi nu e nici portul
şi nu e nici insula şi nici marea măcar nu mai e încotro ne vom duce
când toate s-au dus şi nimeni nu vine şi nimeni nu pleacă şi singurul
drum spre noi înşine duce spre lumina înaltă din inima noastră
V
iată-mă aşadar în această insulă ruptă de lume iată-mă rupt
de lumea din jur în această lume a mea unde viaţa prinde viaţă
şi se înalţă spre cer spre o nouă viaţă iată-mă aşadar în această
lume nouă născută din vechile lumi rugându-mă ţie dumnezeule
mare care toate le ştii şi toate le ţii în puterile tale în cuvântul tău
ai milă de mine gândeşte-te la mine păzeşte-mă pe mine şi du-mă
pe mine pe căile tale şi du-mă în împărăţia ta şi rătăceşte-mă acolo
unde se pierd din vedere văzutele şi nevăzutul se lasă văzut unde
se face aripă gândul şi mărginirea se nemărgineşte unde lumina
se face trup şi înălţare şi cântec fără de sfârşit ai milă de mine
binecuvântează-mă pe mine cel pierdut cel regăsit cel care iată
se întoarce la tine cel care vine la chemarea ta în marea ta iubire
şi se naşte din nou şi se naşte din sine da binevesteşte-mă pe mine
în această lume a mea în această ţară pustie această insulă vie
unde începutul e neînceput unde sfârşitul nu are sfârşit
iată-mă aşadar în noul olimp în acest timp fără timp fără zei fără
oameni în această împărăţie a cuvintelor în această lumină fără apus
în această oază de linişte din pustietatea pustiită iată-mă liniştit în
neliniştea mea ascultând tăcerea ta grăitoare cuvintele tale nerostite
încă iată-mă în sfârşit întreg întregind cu viaţa mea viaţa lumii întregi

n
îi spuneam angela şi am iubit-o într-a şaptea
am iubit-o cât şapte şi ea doar îmi zâmbea
mă-nsoţea după ore o-nsoţeam după timp
pe străzile din al cincilea anotimp
o meditam la franceză mereu cu je t’aime
îi scriam bileţele în ora de matematică
era atât de simpatică cea mai frumoasă din bătrânul liceu
şi ce mini avea şi ce decolteu
apoi a plecat cu părinţii la cluj
mi-a mai scris o scrisoare dar fără adresă
şi-am pierdut legătura am pierdut o prinţesă
nu şi zâmbetul ei fără ruj
am iubit-o cât şapte şapte ani după aceea
şi acum parcă iar se reaprinde scânteia
MARCEL TOLCEA
Născut în 1956 la Sânnicolau Mare, jud. Timiş. A publicat: Urania, în
volumul colectiv Argonauţii, Editura Facla, 1986; Ochiul inimii, Editura
Facla, 1988, versuri; Bicicleta van Gogh, Editura Brumar, 1998. Cărţi,
cursuri universitare: Presa şi toleranţa, în colaborare cu Călin Rus, volum
apărut sub egida Consiliului Europei şi al SFOS, în ediţie romană şi
franceză, La presse et la tolerance (traducere de M. Pârâu); Oravitzan,
Editura Brumar, 1999 (în colaborare cu Paul Barbăneagră); Interviul în
presa scrisă. Curs universitar, Editura Augusta, 1999 (ediţia a doua,
revăzută şi adăugită, 2002); Eliade, ezotericul, Editura Mirton, 2002;
Ezoterism şi comunicare simbolică, Editura Universităţii de Vest, 2004.

„Tandreţe, cruzime, ingenuitate, bucurie a jocului într-un spectacol-op,

pop, în care evenimentul cultural trăieşte, se dă în spectacol. [...] În parcul
lui Arp, balansoarele, băncile, scaunele trăiau, aveau forme care evocau o
altă lume — un univers intermediar. Nimic nu mai exista prin fracturile
sale, prin neşansa diferenţierilor categorice, ci sub semnul unităţii.
Obiectele trebuiau iubite, mângâiate, făceau parte din universul uitat,
abandonat al copilăriei şi al ingenuităţii.”
Cornel
Ungureanu

Cinematograful „Cocor”

Unul dintre cele mai frumoase filme pe care

le-am văzut la cinematograful „Cocor”
s-a terminat abia la o săptămână după ce, mână în
mână, a trebuit să coborâm toţi
spectatorii pe nişte trepte abrupte ce — ziceau unii —
„pare din fildeş de neuitat din China”, să-i găsim
bereta cu vise a tov. operator, fiindcă,
la nici 5 minute după ce Tanti Otilia a dat semnalul sonor din
fluieriţa ei de argint că ne aflăm toţi în fotolii gata de zbor,
(e vorba aici de zborul imaginaţiei, stimat cititor!)
pur şi simplu Nenea Fodor s-a aplecat, nu mai mult decât
o făcuse în primăvara anterioară, să vadă exact dacă scrisul galben-
strălucitor
începe să aibă pe margini o dunguliţă abia verzulie,
adică un semn că şi cele care nu sunt aievea
(deci niciodată nu mor!)
pot înflori măcar pentru o vreme. Numai că, de data asta, sfârşitul de
Mărţişor fusese mai friguros decât în alţi ani. Afară ningea dintr-o
parte de nor şi nevastă-sa l-a convins să îşi
pună basca de vânător — pe care o purta foarte rar,
în duminicile în care nu suna la poarta cinematografului nici
o mână de spectator
şi el pleca, atunci, la marginea oraşului, să
pândească păsări, pe un drum ce descrie perfect profilul
unei jumătăţi de vioară.
Dacă nu se mai întorcea.

Tânăra Păr Imens ori, poate, această poveste s-ar numi chiar:
Lapis Exillis

O întâmplare ce ar putea fi socotită mondenă, într-o vară, pe o plajă

galbenă.
Jocul cu mingea. La ştrand. Totul se întâmplă spre seară când
gemenii Weidt încep să
semene între ei asemenea plopilor ce străjuiesc cele două alei care
duc la Faleză,
acolo unde vocea lor, până la o vreme difuză, nu mai are nici o
putere să acopere sonul ei
de cord prenatal ce abia acum se împarte în două, fiindcă, am uitat
să vă spun,
mingea noastră aparte pare, uneori, de departe, tivită cu bucăţi
orbitoare din piele de şarpe,
astfel că numai după asfinţit ea se putea destrăma.
De obicei, la ora aceea ieşeam şi noi la plimbare, şi, când zic noi, mă
gândesc la mine,
la mama, la tata şi la soră-mea. Ea venea, pe timpul verii, acasă, pentru
câteva zile, şi-acum
— în nesfârșitul acum —
după ce se măritase cu bărbatul acela subţire şi fragil ca un mugur,
parcă avea gesturile
mai moi, mai încete. Cel puţin aşa mi-au apărut ele în clipita în care
părul ei cel frumos şi
imens, vineţiu, s-a desprins ca un şarpe din coc şi a dat să cază în râu
(printre peştii mei
coloraţi). Deşi ne speriasem grozav, am râs cu toţii, atât de tare am râs
cu toţii încât
am acoperit până şi orchestra de la Grădina de vară, de parcă Bunul
Nostru Zeu al Oraşului
fusese rănit de moarte cu o săgeată otrăvitoare.
- Doamne, ce râs ai, a spus mama, când s-a lăsat din nou liniștea,
foarte aproape de noi.
Hilde

La trei săptămâni după ce Aurica a primit un post de cicoare într-o

grădină superbă cu petalele
mereu îndreptate spre soare, Tanti ne aduse-n sufragerie un fragment
luminos dintr-un şarpe, ce, atunci când a intrat cu el aşezat peste
nişte coperte vechi de carte germană, părea să fi fost, mai de mult,
chiar o floare dintr-un regn ce se despărţise peste noapte de contur
şi culoare pentru a fi mai frumos.
Era ora şapte spre seară.
Afară, lumina îşi mai pierduse din snagă, pe unele porţiuni chiar se
întunecase, şi toţi ai casei — sau, cum se mai spune, Familionul — ne
sorbeam ceaiul aşteptând rândul semnelor vesperale, după ce, fireşte,
fragmentul-oaspete-o-să-moară — sau, cum se mai spune — o să
cadă în lege numai cu partea lui de petale, aşa că aprinserăm în
cameră numai o lampă, mică de cupru, cu fitil trecător de mătasă.
Am primit oaspeţi, apoi, care s-au întors cu nişte tineri sau mai tineri
acasă,
am auzit şoapte într-o limbă necunoscută în vale şi ne-am uitat la cer
să vedem atenţi luna la faţă, ne-am plimbat până târziu prin livadă
aşa cum alţii ies noaptea pe puntea unui vapor pentru a trage în
piept aerul tare al mării şi zâmbesc fericiţi când aud, de departe,
strigătul elefanţilor, slab ca un corn, semn că trec aproape de
ţărmurile vii ale Africii. Ne-am întors apoi în odăi. Totul era viu.
Respira.
Am vorbit ceva mai tare pentru steaua pripită-a cădea în chematul
locşor de lângă fereastră, dacă tot ce-a fost scris o să crească.
Nu plângeți, rogu-vă !
Încă de la primul cuvânt am stat toţi într-o romanţă veche, nemţească.

STOFE CALDE, MĂTĂSĂRII

Cu inimă de pasăre în gând, peste un pod

şi o apă în maluri uşoare ce par să fie, vara,
panglici adevărate, risipite în vânt de o Mişcare
de Bucurie şi un Timp ce se înalţă peste orologiul
din urbe, la întretăierea străzilor Brănişteanu cu
bulevardul Ecaterina, vizavi de un cinematograf,
am scos, câteva săptămâni, un praf simplu de vindecare.
După ce vestea a găsit cale spre mare
au venit în locul iubit cetăţeni cu doamne strălucitoare,
copii, asemenea domnişoare cu Telegraf,
stofe calde, mătăsării (sensuri uşoare)
sau nişte băieţi care au visat clima blândă a
acest miracol umbrit de partea sănătoasă a oricărui Oracol
ce se depărtează de fiecare până departe, la nesfârșit.

ŞI-APOI, DALIILE, PE CÂND FETIŢELE LOR ABIA SE NĂŞTEAU, UNDE

SUNT? DOMINĂ ELE AUZUL, ACUM CÂND ŞED ÎN BUZUNAR DE
VATMANE ?
Cu domnul Visamatunci Larionovici S.
am ridicat o parte din iarba ce putrezeşte în mare
şi voiam să învăţăm scris-cititul de dimineaţă
iar desenul alpin să îl lăsăm singur în ceruri să zboare.
De fapt, ne propusesem să stăm toată vara şi să vorbim
ce vom face cu nepotul imaginar după soră
fiindcă, de la o vreme, vine noaptea pe jos până la
barieră cu prietenii şi strigă acolo că vrea să benchetuiască
cu peştii.

Până aici face în jur de o oră

dar la întoarcere ani i se-nghesuie-n gură şi
i se şterg de pe tălpi lunele
fiindcă e fericit şi încurcă astfel tărâmele.

FILOTIM
Fiindcă aveam părul negru, de argint,
fusesem trimis, mai de mult, la o
mătuşă dintr-un Oraş Mineral ce voia (tante)
să mă vadă cum sânt
atunci când aduc norii buni acolo, pe deal,
pentru a le reaminti o privelişte de-a mea
Depărtată, când seară de seară am încolţit ca un grâu albăstriu
în lemnul umed de la fereastră.
De fapt, dumneaei credea că astfel va afla de la mine
locul celor... grădine şi chiar va citi Şpalte-n Aldine
despre Pieptenul Nostru Familial
ce mă ţine încă departe de veştejime, pentru că –
trebuie să ştiţi – din cauza asta nu ieşeam din
vreme nici măcar cu o parte,
neavând a iubi decât părul meu de argint.

Aşa ca staţionam liniştit acolo, în Han,

şi, când a ajuns la mine primul mesaj
cu un lemn bătrân, spaniol, ce se afla în
acoperişul de la Bunul Nostru Poştalion
fiindcă tinereţele lui de fost galion i le mâncaseră
marea, apa şi sarea, am aşteptat următoarea rodire şi i-am dat telefon
să îi spun că sosesc.

Avva
Deşi nu învăţasem pe de rost Regulamentul de înflorit, împreună cu un
coleg narator
am tras la sorţi aerul ce ni-l donase-un planor şi ne-am grozăvit o jumătate
de ceas în
faţa vecinilor mei de la care Respectivul împrumutase o cheie franceză
pentru motor.
Deocamdată, fiind toamnă, majoritatea adulţilor se găsea ocupată cu
marginea unui scut
(vă daţi seama că vorbesc aici de adolescenţă) în timp ce restul minoritar
călătorea cu o diligenţă în care Solul Parcurs se prefăcea într-un câmp de
trifoi renăscut
cu o casă frumoasă, cu nuc, şi perdele imaginare după care se orienta
lumina când le-ntoarcem; pe o parte desenate cu lună, pe o parte, cu un
astru gălbui.
PAVEL GĂTĂIANŢU

Născut în 1957 la Lokve-Sân-Mihai, Banatul Sârbesc -m. 2015. A publicat

13 volume de versuri, dintre care amintim: Vântul toamnei , 1972;
Antrenament pentru ogari , 1997, Anarhie cu pauză de ceai, 2011.

„Poet inventiv în limbaj, nonconformist, dezinhibat în teme, el continuă

acea stare de libertate absolută în expresie și spirit. (...) Un poet cu totul
proaspăt și frust în expresie.”
Vasile Dan

Industria disperării
Într-o amiază de septembrie
prin ‘92 treceam podul lui
Jejeli
din Novi Sad şi întrezăream
o coloană interminabilă de maşini blindate.
Priveam chipurile nevinovate
ale soldaţilor în rezervă
şi mă rugam Sfântului Mihai
să le oblojească rănile
ce pluteau sângerânde-n văzduh.
Îndreptându-mă spre
Neptun
îi rugăm pe cei şapte apostoli
să-i scutească de gloanţe
pe câmpul de luptă, de tradiţia
îndelungată a flagelului,
îi imploram fără să deschid gura;
iar soldatul din apropiere
mă saluta bolborosind doar lozinca
„Moartea e de culoare violet!”

Foileton
La cafe-barul Trei M din piaţa centrală a
oraşului, barmana îşi arată sânii
voluminoşi, coapsele cărnoase,
sprâncenele depilate.
Instructorul de schi, în blugi italieni, o
cuprinde de mijloc. Îi ciupeşte şezutul
transpirat, îi sărută privirea umedă.
Introduce un bănuţ
în tonomatul ce sparge tăcerea, sfârâind un
rock-and-roll demodat.
În jurul ei, muncitori în salopete stropite

de ciment, cu faţa măslinie şi

mâini lungi şi osoase. Pe mese farfurii cu
caşcaval şi măsline, mormane de pahare,
scrumiere suprasaturate.
Dialoguri despre realitatea fiziologică a
meduzei, integritatea morală a greierului,
viaţa imorală a studenţimii.
Despre trestia ce-ţi creşte-n barbă şi bălţile
în care se îneacă gâştele sălbatice,
şi câte-un poem parfumat.

Naşterea prozei
Înaintea mea-i coala albă de hârtie.
Trebuie să scriu un poem evocator
şi confesiv.
Să introduc noţiuni, metafore de un ordin
logic bine definit, coexistenţa tuturor
făpturilor, fenomenele de transhumanţă,
migraţia vietăţilor.
Trebuie să văd faţa ce-mi surâde de la
versul întâi până la versul al treilea.
Trebuie totodată să evoc latura
imnic-patetică a lucrurilor. Stogul de fân.
Terasa suspendată-n aer. Mansarda.
Șezlongul rinocerului.
Să-mi sedimentez expresia lăuntrică.
Experienţa vieţii să o zidesc între
blocurile de beton.
Să-mi pavez interiorul capului cu versuri
şi să râd cu titlul spânzurat de gât.
Să-mi iau zborul spre gerunziu.

Poemul din congelator

În congelatorul familial
Într-un colţ uitat de Dumnezeu
mai sunt dosite câteva pungi.
În prima sunt visele mele
neîmplinite şi mirosul de izmă
creaţă lăsat de bunica
printre resturile de amintiri.
În alta stă chircit
un vajnic nai, trei fotografii
color şi o scrisoare
din străinătate cu douăzeci
de franci elveţieni,
de fapt ajutor umanitar
din partea verişoarei stabilită în Canada.
În ultima pungă se cuibăreşte
libertatea de rezervă, vacumată,
ca primul ajutor pentru micile
făpturi în caz de supravieţuire la rece.
În caz de pericol lăsaţi naiul să cânte singur.

Luaţi-mă şi duceţi-mă lângă...

Luaţi-mă şi duceţi-mă lângă
lăutarii de la periferia Bucureştilor,
sau la Cheile Turzii, undeva prin Ceahlău,
sau în Delta Dunării să mă odihnesc
ca orişice vietate, sau plantă părăsită de rădăcini.
Mâine-zi, sau atunci când mă voi trezi,
luaţi-mă la întrebări şi vă voi spune
cine sunt, ce am de făcut şi unde merg
cu cine plâng împreună atunci
când apropiaţii mei încet dispar.
În caz de necesitate îngropaţi-mă
şi pe mine ca şi când aş fi şi eu de-al vostru.

Dragă, te rog aranjează

Un aperitiv pentru iubirile ratate
Trăieşti liber — demn, ţi se spune
cu toate că uneori visele tale
de pe etajeră sunt doar nişte
simple exaltări luate
dintr-un thriller în vogă.
Dragă, te rog aranjează un aperitiv
pentru iubirile ratate,
pentru carnea tranşată de avocado
cu o rutină în care noaptea Sfântului
Bartolomeu e o simplă jucărie.
Citeşti horoscopul din ziarul
de ieri şi simţi cum te apasă
dragostea ca un dovleac din Texas
după ce ai posedat-o (într-o zonă
pitorească) lunecând în depresii −
animalule.
(ha, ha, râde Iggy Pop)
Lupii singuratici îşi schimbă bârlogul
zise ea în bucătărie
lăsând un pui de cuc în cuib
şi pe mine cu el,
două păsări fără ţintă.

Cocostârci
Cocostârci
în cuiburi
pe coşuri
pisici
alergând
pe oale
mama mea
cu obraniţa
aplecată
de greutatea
apei
ţine
cu umerii ei
echilibrul
identităţii
Banatului.

Pantaloni kaki şi muzica retro

Era o zi albăstrie, cu domni şi doamne pestriţe
Bucureştii anilor patruzeci cu miros de parfum ieftin parizian.
Aceeaşi forfotă e şi azi, sunt alte blocuri în centrul oraşului
şi alte doamne îşi plimbă păsăricile, iar domnişorii
se gândesc cum să le iepurească la asalt.
Era o zi cam albăstrie, nu−mi amintesc bine anul
însa ca prin ceaţă sunt sigur că sunt anii patruzeci bucureşteni.
Altă stofă, alte pălării aceleaşi zâmbete în Herăstrău
selecţionata de fotbal a ziariştilor în dispută cu echipa de scriitori
Arghezi, Bogza, Blaga antrenor, fotoreporteri, fetiţe, securişti.
Nimic nu s-a schimbat urmaşii lui Decebal, eroii odiosului,
unitate, democraţie, parole, ciorba de burtă, vorbe goale.
How are you Ted?
Trage-o pe Mariţa din uz intern
Cândva era o zi mai albăstrie
Totuşi.
DAN EMILI AN ROŞCA

Născut în 1957 la Timişoara – m. 2006. A publicat: Oceane, ocheane, iluzii,

Editura Litera,1980; Corabia manechinului, Editura Litera, 1983;
Arhipelagul pasiunilor, Editura Facla, 1985; Mansarda de catifea, Editura
Hestia, 1993; 10 poezii şi o întâmplare , Editura Almanahul Banatului,
2006.

„Li-te-ra-tu-ră e şi poezia (fronda şi aventura) lui Dan Emilian Roşca –

aflându-şi el, în larga avangardă un areal, o ambianţă, un climat..., un „loc
comun”: un topos, un azil”...
Şerban Foarţă

mermaids
unde se sfârşesc degetele mele începe marea
undeva în urmă mi-au rămas rădăcinile de care uneori mi-e dor
dar ele nu mă aşteaptă rod nevrednic le-am fost
vorbeşti despre altcineva mă trezeşte mermaid din somn
vino localul se închide acuşi vor cânta cocoşii
aerul e mai sărat afară în cer sunt rădăcinile tale
vino pe dig (flori letale sunt florile tale dragostea mea)

Măiastra ciugulind var

chiar şi astfel e bine: unora pregătirile
noastre le par derizorii nici nu trebuie
să ştie că ele înseamnă pregătirea cea mare
în timp ce plâng în timp ce mă subţiez
o măiastră ciuguleşte var pentru mine
în timp ce plâng în timp ce mă subţiez
se balansează un alb balansoar
sunând ca un clopot adânc

efectul k
muzicile unui cosmos pierdut prin ce mansardă nelocuită
or fi? o nouă zi trebuie înfrântă o nouă zi mirosind
a friptură rece şi bere trezită o nouă zi
plină de morţi ce-şi plimbă hainele cenuşii
deschide-mi o venă să curgă amurgul
să nu ştiu de mine să ştii doar de mine
lângă orhideea dintre coapsele tale

fructul ce mi-ai dat

trezeşte-mă încet
şi nu privi pe fereastră
camera nu mai aparţine
casei pe care o ştii
trezeşte-mă încet
în timp ce adormi
acum noi suntem afară
şi cineva ne priveşte pe fereastră
fără să ne vadă
cineva priveşte afară
în camera care nu mai aparţine
casei pe care o ştii
cineva se uită la noi
fără să ne vadă
se uită la noi
ca la o pereche imperială
fără nume

proiect pentru o carte de vizită

cât de ciudate sunt toate în firescul lor
atâta risipă de libertate
şi nu s-a întâmplat nimic altceva
decât ceea ce trebuia să se întâmple
a fost scrisă Cartea noi încă n-am terminat de scris
în urma mea rămâne codrul adolescenţei
în care femeia-golem doarme cu gura plină de zăpadă

dedicaţie nimănui
o cafenea ca un muzeu
îmi ocroteşte
strălucitoarea scăpătare
o înţelepciune de nepătruns
pentru oamenii acestui sfârşit de mileniu
aşternut-a pe străzi o pojghiţă de pace
undeva se iau hotărâri
undeva hotărârile au fost luate
curând
se vor întoarce
cocorii

povara ce mă poartă
nimic de făcut în astă privinţă
am intrat într-o vârstă cenuşie şi
caldă prea multe lucruri de
neuitat de care nu-mi aduc aminte
sună precum cioburi de fontă
într-un adânc de-al meu
în trecerea-mi o aşteptare îmi
rămâne doar: în tină a găsi
a MEMREI piatră care
din totdeauna mă aşteaptă

poet în oglindă
pe unde creşte-va iarba dan
emilian roşca va trece iar
când valiza ponosită şi-o
va deschide minunate
batiste îşi vor lua
zborul şi miresme
de orgă vor mângâia
orice smerită epidermă

orwell 1990
enormul frate elias cel mare ştia cu multă vreme-n urmă
că fluturii se vor schimba la faţă că fluturii vor deveni nesăţioase larve
ce se vor albăstri din ce în ce la nesfârşit
sorbindu-ne azurul dar noi vom trece zi de zi
noapte de noapte neabătuţi
pe lângă din ce în ce mai ruginitele
cutii de scrisori în speranţa minunatei veniri

din timişoara
luna picură ulei pe acoperişuri prin mahalale urlă câte-un lup
o femeie săracă şi frumoasă a adormit lângă un magazin aşteptând
deschiderea visează nordul sau sudul în piaţa victoriei arteziana îşi
scuipă apa mizerabilă în gară fără bagaje îşi fac veacul
cei care nu mai sunt e trecut de miezul nopţii acum îşi ia micul dejun
cel care intră într-un spital ca-ntr-o biserică

golem: lecţia de istorie

puţini au plecat mulţi s-au întorși într-o dimineaţă ne vom pomeni
cu străzile acoperite de mătasea-broaştei
vom deschide radiourile la maximum şi ne vom aduce aminte
unde sunt ascunse carabinele dar văduvele duioase vor scrie
frumos despre noi în jurnalele lor intime în timp ce măturătorii îşi vor face
datoria
şi străzile lustruite ne vor umple din nou de melancolie
tramă
vom veghea până dincolo de sfârşitul nostru
împreună cu anacronicele noastre muschete
încărcate cu speranţă şi cărţi peste cărţi vorbi-vor
despre viitoarele noastre grădini pline de prinţese
care aşteaptă

wuthering heights
(1)
vatra e plină cu cenuşă la uşă bate cineva dar
nu e nimeni ce miresme dulci aduci întotdeauna iubito
din lumea de dincolo ţipând trece în zbor o
pasăre sau un înger în seara asta şarpele cel bun
n-a venit să-şi bea laptele nu vreau nu vreau
să văd cât de frumos şi de trist e afară
(5)
zglobie moartea îmi bate la fereastră
chiar dacă-i voi deschide nu va putea intra
seminţele aşteaptă îngropate şi fruntea mea nu vrea
nu vrea şi tot nu vrea să mai asude
(6)
şi chiar dacă vei spune eu nu îl mai caut
şi chiar dacă voi spune eu nu o mai caut
şi chiar de mă voi uita şi chiar de te vei uita
visele noastre se vor visa până la viaţa cea mare
aleasă domina

constelaţia natală
între o stare şi alta când horcăi îmi
ies licurici din gură între o stare şi alta
cade doar ghindă la aşternut
şi sunt doar drumuri de seară
printr-o perdea de apă îmi tace semnificativ swedenborg
însă eu rămân credincios fertilului pustiu

***
cu atâtea singurătăţi în preajmă
în mine însumi mă risipesc
n-am cum să mor nu voi muri niciodată
adiată celest ca o limbă de clopot
în mine bate o limbă
Simona-Grazia Dima

Născută în 1958 la Timişoara. A publicat: Ecuaţie liniştită, Dimineţile

gândului, Scara lui Iacob, Focul matematic, Noaptea romană, Confesor de
tigri, (premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara, 1999);
Ultimul etrusc, Călătorii apocrife, Dreptul rănii de a rămâne deschisă, La
ora fulgerului(o traducere de orientalistică din limba engleză –Arthur
Osborne, Sri Ramana Maharishi şi Calea Cunoaşterii Supreme ), precum şi
două cărţi de eseuri critice: Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé,
modele pentru scriitori români contemporani, în colaborare cu Aurelian
Titu Dumitrescu; Labirint fără minotaur; Interiorul lucrurilor (poeme),
Editura Vinea, 2011; Blândeţea scorpionului (eseuri critice) , Editura Ideea
Europeană, 2011.
„Aspiraţia purificării prin poem, comprimarea versului până la o
străfulgerare de adolescentinism, de exuberanţă, construirea de parabole
arată ambiţiile acestei poezii. Miza pe tehnica iluminării subite..., în
numele unei mitologii a vârstei de aur, individualizează vocea poetei...
vocea lirică ştie să moduleze – între şoaptă şi
declamaţie – un pregnant scenariu liric.”
Mircea Mihăieş

Întâlnirea cu îngerul
Noaptea, când razele se adună în spatele oglinzilor, apare drumul, scăldat
de ploaia lui martie, porneşti pe el cu pas lent, nu mai grăbit ca apa,
îmboldit de soliile zilei. De-o parte şi de alta lucesc castele pe câmpuri
fertile, ţi-e teamă că priveliştea se va destrăma,
căci pare durată din solzi jucăuşi ori din cioburi de caleidoscop. Clipocesc
luminile aţipite în iazuri, vechimea-i însă trează: strămoşii cu priviri
arzătoare, în cămăşi albe de in, cărturari şi haiduci, ţin nemişcaţi puşti
înflorite, pe care se încolăceşte vântul.
Neîndoielnic, a avut loc o victorie, parcă nici n-ai ştiut de vreo bătălie.
Luptele vor fi fost domoale şi tandre, biruinţa nu poate avea niciun alt
înţeles. Te cuprinde o clipă, copilăreşte, frica pentru bunul tău, ce
caraghios, nu mai ai nimic, şi mergi apărat
de o necuprinsă esenţă, de veacuri pritocită, gol în aburii calzi care te-
nvăluie într-o ştiinţă arhaică. Prietenii au lucrat pentru tine şi ce se
întâmplă a trecut prin cuvânt,
să te poată însoţi. Te copleşeşte cascada seminţelor pierdute cândva şi nu
departe, cei de care te-ai despărţit te aşteaptă rumeni, tropotind de
nerăbdare. Te apropii, caşti fericit,
ai găsit totul transformat în vin, muncile s-au îndeplinit, fiindcă ai făcut
odată un legământ în fiinţă şi el s-a pornit singur să rodească. Elixirul
jubilează în jerbe clare,
protectorii tăi n-au stat degeaba, văzduhul e plin de făpturi ce-aşteaptă să
fie recunoscute, fiecare în aventura şi legea ei. Se întâlnesc aici pentru
prima oară, tu eşti cel ce le uneşte într-un cămin, capetele lor plecate sub
ochii tăi alcătuiesc un covor viu
întruna reînnoit în beznă. Oftezi, viaţa s-a descătuşat din tine, în sfârşit,
zăngăne o poartă ruginită, atât de calm, atât de uitat. Şi-apare îngerul,
obosit de truda de peste zi la câmp,
prăfuit, asudat, în saboţi. Te întâmpină pe drumul de ţară, cu o lanternă
pâlpâind
în mâinile noduroase.

Vorbire iarna
La această oră târzie din an,
în crângul răvăşit de vifor,
ce încă mai păstrează coama
verde-albastră a ierbii, maeştrii
îşi continuă, ca totdeauna, conversaţia,
pentru unii stranie, fiindcă tac,
dar noi o auzim mereu, neîntreruptă,
duioasă. E un chioşc lângă apele prinse
de ger, unde se compuneau vara scrisori
şi fiinţe naive îşi încrustau numele-n lemn.
Alături, praful alb din cer
se uneşte, fără pic de uimire,
cu maroniul praf de pământ.
Maeştrilor le umflă vesel fularele
nimicul cel rodnic
şi duna zăpezii se alungeşte
în bătaia crivăţului şi stă în aşteptare,
vietate cu ochii larg deschişi, lipsiţi de durere.
Nu departe e casa pădurarului, neschimbată
de ani mulţi. Cuprinsă-n rostirea lor caldă,
întreaga privelişte vorbeşte şi ea fără oprire,
pe când ei se îndepărtează, la fel de tăcuţi.
Pentru ca noi, martorii, să nu uităm vorbirea
ce nu conteneşte, chiar şi după ce vom reveni
pe neaşteptate în locurile cunoscute, chiar dacă,
ocolind, vom sosi acolo de unde am plecat.

În ploaie şi în lumină
Fiinţele mici înaintează pendulând în noaptea luminoasă
printre raze încrucişate cu şuviţe de ploaie, zboară cu faţa când în lumină,
când în bogăţia de stropi, înconjoară locul şi intră tot mai departe în
noapte.
Ochii lor rotunzi, îmbibaţi de lumină şi apă încep să întrezărească o fiinţă
care li se naşte nebulos înainte, îi dau târcoale tremurând,
o privesc cum creşte în rafale de ploaie şi raze până i se vede miezul de
marmură,
ca un schelet în carnea ceţoasă. Atunci flutură peste domenii întemeierea,
apare casa cu pereţii ei de piatră şi grâu din pământurile nopţii
şi fiinţele mici o privesc mai departe, dinspre ploaie, dinspre lumină,
până ce ea nu se mai schimbă, nu se mai mişcă,
crescând printre râsete subţirele, mereu în mijloc,
apropiată, necunoscută.

Ora albă
În spectacolul schimbător al teatrului mereu prezent pe domenii,
fiinţele mici înaintează pe tabla de joc, măsurând cu iubire pământul.
Ridică ochii
în ceaţa de aur, spre inima formelor, unde mulţimi, dând din cap a
încuviinţare,
dansează proaspete în vânt. Fiinţele mici cunosc făptura de aer,
unică şi apropiată, naşterea neîntreruptă i-o-nvăluie în adieri şi sufluri
argintate.
În alb şi fineţe, fiinţele mici adăpostesc tiparul crud a ce le seamănă
şi a ce nu le seamănă, spre a-l creşte, carne din carnea lor,
topită în mierea tainică a recunoaşterii. Ora albă le face acum semn să
stea o clipă
şi iată-le minunându-se iar de oceanele de creaturi ivite până-n zare,
care spun da şi înfloresc.

Jocul pământului
Fiinţe negre cu aripi de beriliu
zboară în furtună umăr la umăr,
sub urnele grele de boabe,
nerăbdătoare să se descarce de poezie.
Scrutează de sus ogorul întins,
care clipeşte răbdător, aşteptând în linişte
rosturile, să le preschimbe, să le uimească.
Aruncate, zboară seminţele fără să ştie unde,
iar pământul se înclină cu viclenie
şi le pofteşte în nişele lui ferite,
unde nu trec decât vietăţi de întuneric
şi se preling rădăcinile ciulinilor,
într-un mic mormânt, nucă înotând printre pietre.
Apoi le transformă în fluturi, în zmeie, în fete,
după voia lui, şi nu ştii niciodată
ce înfăţişare va răsări de după paravanul
de mătase dinaintea apariţiei, de sub vălul
tras cu grijă pe sub coaja oului,
unde alegerea se face în taină şi râs.

Imn către munte

O, munte, părinte cărunt, ne închinăm ţie, apăraţi de bogăţia codrilor.
Ţine-ne mai departe sub cortul străşniciei tale pe toţi, copiii tăi iubiţi,
acoperiţi de moarte şi mister, gingaşii, ostaşii neînarmaţi,
arzând de mânie împotriva întunecării, mistuiţi de credinţa în tine.
Noi, trenă de hârciogi, jderi şi râşi, pornind clătinat pe aleea pădurii,
cu voaluri de borangic peste blana deasă şi încăpăţânată –
sufletele noastre îmbătate de iubire se pierd în inima puterii tale!

Roata
Ora aceasta e o pădure din care iese marea. Şi fluxul se-adună – tot mai
leneş, mai sălbatic,
în trunchiuri fluide, cu sunet de orgi îndepărtate. În miezul apelor, un
animal cu ochii mari
se scaldă şi fornăie lumină prin spiţele nărilor. Pupila i se-nchide sorbind
valuri verzi
şi inimile copacilor marini palpită în cercuri când, brusc, albia se umple şi
se vede adânc, până-n spate, cum ora de-acum, făcută inel incandescent,
alunecă până la capăt în roata uriaşă ce-aşteaptă, cu gura larg deschisă,
de furnal.

Lucrul polifonic
Fragmente se-ating în zbor, îşi potrivesc alături tipare, schiţează pe cer un
covor vibratil,
de colţuri treptat rotunjite-n fluidul jocului care dispune mişcările. Se-
nmoaie şi sclipesc
de bogăţia fără pierderi, se-nveselesc de-nvăţătură în ţeava aerului cald şi
devenit pe-ncetul al lor, mereu mai luminos în noapte. Azi ştiu să dea ocol
torentului de drumuri vrăjitoare, ispitei de la dreapta, de la stânga, până
când nu mai
există cioburi, lucruri, ci numai lucrul polifonic, vast, ticsit de seve –
întrezăreşti în el un om
a cărui bunătate fără seamăn adoarme legile nedrepte pornite-n urmărirea
lui. Şi nu se mai arată feţe, ci chipul de meduză îmblânzită: radioasă,
toropitoare frumuseţe.

Noroc
Nu ştiam că-mi ieşise în cale norocul, când am găsit pruncul enigmatic,
tremurându-şi picioruşele, într-un trandafir, nici că de la petale încolo
începea marea
şi ar fi fost destul să cobor palmele ca să ating fiorul cald din inima
peştilor grăbiţi. Încă nu simţeam că prinsesem rădăcini sub bolta
Primăverii
şi lumea înflorise în jur.

Urme pentru tine

Sunt vietăţi ce lasă anume pe drum un semn pentru tine –
câte o crenguţă înmiresmată, o carte de aer, o urmă de pas brusc ridicat
la cer.

Popas fulgurant
Într-o zi vei apărea în faţa bătrânilor, îi vei îmbrăţişa, le vei simţi inima
bătând prin nenumăratele straturi de lână grosolană de casă, iar ei vor
clipi iepureşte spre tine,
vor netezi cu mâna hainele moderne pe care le porţi, vor spune, cu glasuri
subţirele de viori, că moda e un lucru frumos, care merită să existe,
le vei plăcea aşa cum eşti şi cum te-ai deghizat; nu vor dori s-alunge
vântul
care vă prinde-mpreună-n piaţă, nici tu, să-i împiedici să-ţi ciufulească
părul, de parcă nu-i
al tău. Te vei simţi într-adevăr singur, adică limpede, înfăşat în petale
răcoroase de crini,
veţi râde unii la alţii poznaş, două ghicitori ce se iubesc prea mult ca să se
dezlege,
veţi glumi la adăpostul straielor complice, încreţite cu veselie, traducând
între voi intenţiile
în vorbe calme ca stofele. Ce comicărie sunt veşmintele, va gândi fiecare,
în timpul
ceremoniei de rămas-bun, când reverenţele provoacă tot alte falduri, ce
pretext, pentru a ocupa, în această piaţă cu vânt, în centrul zilei deja în
scădere, un loc transparent,
migdală arzând, un teritoriu fulgurant, unde, eliberat, să te poţi bucura de
pace
şi de cuvânt, împreună cu nişte tineri ori cu nişte bătrâni.
JOZSEF RACZ

Născut în 1959 la Reșiţa. A publicat: Rogvaiv, Editura Timpul, 2001; Sonete

în albnegru, Editura Marineasa, 2004; Ţestoasele descreierate, Editura
Palimpsest 2013.
„(...) Pendulează cu voluptate între absurd și bizar, asumându-și un joc-
limită, pe muchie de cuţit, în care imaginarul și cuvântul devin prioritare,
manifestându-se cu o libertate deplină.”
Ion Cocora

***
face să aterizeze fără cauză
cuie supersonice pe aerodromuri de lemn
face să lumineze sori verzi planete roşii
fără cauză face trotuare de asfalt să scoată
limbi de smoală şi prezintă moda ai ghicit fără cauză
face ca palmierii degetelor să hrănească deşertul palmelor
fără nicio cauză face în antracte ca o mare
mură albă de vocale
să se rostogolească din alfabetare

***
întorc livingul cu josu-n sus văd un mare covor discoidal de vinilin
zburător vâsoţki cu treiştrei rotaţii pe minut urc şi o iau razna prin duty
free-uri în galantare eu-uri rânjesc din cărnuri ue
lângă ţarcul copiilor voievozi voievozi joacă ţară ţară vrem ostaşi
ionesco intră din dreapta călare pe un rinocer salută în două limbi moarte
iese prin stânga şi tot faze din astea îi zic lui vâsoţki
ostaş ostaş vreau ţară urcă zice ţi-am ţinut loc printre melodiile din faţă
în livingul întors cu susu-n jos aisberg lunec în vodca de răcit
un milion de titanice mi se-aliniază-n infinit

***
ard lanterne în fântâni
în caste a-nserat
în pragul uşii din fereastră
aştern poem de linoleum
o doamnă de cupru conduce
curentul electric pe ultimul drum
însoţită de banda lui moebius
îmi zice-atâta tu
iubea litera U

***
cu criza asta a locurilor din grădiniţe
dumnezeu îmi citeşte în palatul
elisabeta basmele reginei maria
trimite un paj de teracotă să mă ajute să le uit
trimite o fetiţă cu totul şi cu totul din heliu
să mă ajute să mi le amintesc
dincolo de zaplaz
pe drumul spre la paz

***
mă uit pe desfăşurător dincolo de balizele limbii inuite
vine o morsă în mare viteză din stânga
mă alăptează iese prin dreapta
vin şase pinguini şi mă adoptă
ei sunt compozitori şi nu ies pe niciunde
îmi dedică un septet pentru serpent
să mă trec la vocalize A A A încerc eu
foarte bine mă încurajează ei
încearcă o o o
în limba cebuano
vine din dreapta fram în mare viteză pe rotiţe rotite pe roţi
iese prin stânga nu înainte de-a zice
mâine vine-mblânzitorul
şi vă dau pe toţi

***
din iezere de ceai urc până la nori
de trei virgulă paisprezece ori
eliberez câteva animale din mitologii
printre gratii fototapetate
le dau în cărţi caro într-un cal troian maro
îmi pun pe neve orţii
actualmente la dativ abia mă mai ridic
portret să fac robot al morţii
electric zeu diode îţi dedic

***
sfinte cristobald patron al călătoriilor
ce bine se pricep bărbaţii să dea volum clepsidrelor
rochiilor prin care femei de nemetale
precum fumul vapoarelor ţin vremea suspendată de zare

***
prin trapa goticului hol al marelui A de tipar
filharmonici cad în laminor de la etajul şapte
desfiletează sori din solmajor universul în plină expansiune
atinge o nouă culme-n creierul liftierei
într-un eseu despre salpetru în nuntaşii ce dorm în turbării
visând sus şi tare că liftiera poartă creier
cu şapte numere mai mare

***
de caolin ziţa îşi face siesta într-o moleculă de porţelan un urs liliachiu
într-un cristal zmeuriu
plopii pe contrasens fecundează bezna neîncetat
cu aripi de maiuri e în dilemă ziţa
mama pelicanul ori tata babiţa
în girator amuz
zumur zurum rumuz

***
aştept samovarul de ora cinci
într-o gară de alpaca intră o cucoană
toată-n boa de sienna arsă drăguţule îmi zice
sunt moartea ta şi aruncă asupra-mi un ochi de morion
aştept expresul de cinci bâiguii din piscul unei şurubelniţe
stea luci orion şuierând samovarul trăgea la peron
urcăm privim pe geam pe rând un câine dă din coadă pe pământ

***
eliberez câteva poeme concentrice din trunchiul arborelui de cafea
soprane lirico-lejere din partituri dicotiledonate steaua aldebaran
din şurubelniţa de şofran femei din bărbaţi bărbaţi din femei
toţi leii din zoo zebrele din lei

***
când chindia parcă e şi nu e
gotică secţiune prin gutuie
mama audiază-n amfiteatrul de lut
cursuri de chimie supramoleculară
dă bineţe academicienilor postumi croşetează dantele din hadroni
pune compot din moleculele citricelor în nanotuburi de carbon
găteşte zilnic şapte miliarde de feluri pentru musafiri
orânduie seminţele de piatră-n brazdele minelor
iar spre seară când mai termină cu treaba toarnă clorofile în candela ierbii
iscând din onix cerbii
Vladimir Petrescu

Născut 1959+
„Vladimir Petrescu şi-a făcut acum doi ani o apariţie revelatoare în cenaclul
„Universitas” cu texte a căror forţă nu era alta decât a faptelor înseşi,
surprinse cu privirea neconcesivă şi cu stângăcia, cu nepriceperea în ale
vieţii caracteristice poetului”.
Mircea Martin

Introducţie
Bunul obicei de-a acoperi oglinda după ce am scris un poem,
de-a-mi aşeza mâinile botezătoare de copii din flori peste gura
metaforei îndesată cu regeşti bacşişuri, la bursa tragediei acţiunile
scad ... am devenit propria legendă despre mine, cetatea de sare
deschisă către apă; cei treizeci de ucigaşi plătiţi ai vârstei mele
făptuiesc zăpadă la toate răspântiile, aproape un nou anotimp şi
lumina târzie un înger în poartă şi poarta de piatră ... Fantasia
mon amour ... între numen şi limbaj mă hrănesc cu păcate,
în spaţiul acela unde cu vâlvă au sunat din trâmbiţe maeştrii cântăreţi
între vers şi obiect, vestind durere şi înălţimea exactă a vârfului Parâng
locuieşte personajul din mine întru totul asemănător cu o poezie
şi nu eu sunt acela, risipitorul care transformă ultima dimensiune
într-o linie punctată, într-un semn, nu eu descifrez hrematistica
înfigând din loc în loc jaloane în pustiul de alcool ...
întotdeauna bunul obicei de-a trata metafora ca pe-o femeie
ce ar putea să-mi fie nevastă, târziu, între cele treisprezece
personaje care ştiu totul despre mine să-şi vâre mâinile adânc
în buzunar, vagabondând prin legendele provinciei despre
poezia de dragoste a lumii

Încrosnatu Brisc Restabileşte

Convenţia
Fără nici un cuvânt de prevenire planeta de la capătul satului
a început să se-nvârtească în sine, iar tristeţea fluidă a lui Brisc,
înălbitorul de veşminte cu juma’ de normă, nu era uşa după care
zace o gravidă, el văzuse într-o dimineaţă fără de vină cum
provincia se aşeza picior peste picior, coapsele ei balcanice,
ah, dodoloaţele, ne excitau, dar nu într-atât încât să n-o ducem
în pivniţă spre a-i arăta cum obiectele citesc cărţi, că foarte multă
lume plânge şi fumează ... deşi n-am fost acolo când s-a întâmplat
nemurire şi începuse scrisul cu litere foarte mici, aproape transparente,
iar Încrosnatu Brisc muşca din fructul căzut, din para aproape ca un om
c-o nevastă în braţe, gura i se umplea de albine, cineva afirma că asta
nu-i decât o invenţie, dar nu se poate dom’le din moment ce bâzâitul se
aude,
prin orbita rupturii se vedeau câmpia şi monumentul în spatele căruia se
bănuieşte o femeie frumoasă, umbra ei luneca peste maşina de scris,
băteam cu pauze mari, Brisc apăsa pe trăgaci ţintind un melc care
curbase geamul tot târându-şi argintul, gesturile lui nu anunţau o invazie
de culpabilitate, mâinile i se năclăiseră în mierea de pe-un cuţit
prelungit în absenţa câmpiei, el avea tot dreptul să fie frumos şi palid ...
în acest moment al poemului – să zicem că Încrosnatu a ieşit la ora cinci,
–
fără nici un avertisment orice miracol ar începe de la buze în jos, iar finalul
ar trebui să relateze asasinarea lui Brisc de către maşina salubrităţii
pretinzând că descrie cum domnişoara educatoare Pălade Marula se
dezbrăca
încet, mă anunţa că am rămas doar noi doi în lanul de grâu
şi ce dacă, am diseară un tren înspre mama.

ELIE FAUSTIN CONSTRUIEŞTE

UN ZEPELIN , ÎI REVINE VOCEA
Fiind pictor de naturi moarte dar mai ales mut din naştere, Elie Faustin
se bucura de o trecere deosebită printre cutiile de scrisori care alcătuiau
interiorul Suzanei Titiţa, moaşa satului, şi mai avea el un dagherotip
sângerând ceaţă, multe fotografii ale unor clopote acoperite cu cenuşă,
un zeu–taur în miniatură făcut din cochilii de melci care lumina pânzele,
în special pe aceea încă nevândută făcută la faţa locului şi nu din
imaginaţie
atunci când Efta Vărvara, fostă poetesă a născut; adică ea năştea şi el
picta
ieşirea celor 3,800 kg de numere impare, precum şi lumina aceea
scoţându-şi
ghimpii din ochi, lăsând privirii sale orbitele ciuruite de mari câmpuri şi
mari
turme de animale gigantice făcând dragoste printre comete şi pulberi şi
clădiri
locuite, femeia se înghesuia în femeie, naşterea în naştere, el a pictat
chiar şi
ţipătul, după a ceea planeta s-a rotit mai încet ... deasupra unui deal
brăzdat
de şanţuri pentru scurgerea aurului, o biserică trist mirosea a bărbat.
Dar pentru că era pictor de naturi moarte, Elie Faustin a mai încercat ceva:
a fixat dagherotipul pentru o declanşare întârziată şi-n camera lui, pe jos
printre
stalactite, brazi şi rămăşiţe de O.Z.N.-uri a aşezat fotografia pruncului,
apoi a plecat.
Ce s-a întâmplat când s-a întors, nimeni n-a ştiut, el n-a povestit nimănui,
doar că,
după aceea a început construcţia unui zepellin cu propriile lui mâini ... şi-
ntr-o zi
când Efta Vărvara în braţe cu pruncul a venit în vizită să-i aducă un poem
scris
demult, pentru de mâncare la cină, la un moment dat s-a auzit un fel de
cutremur,
de huruit al aerului, de ridicare la ultima putere a detaliului, a metaforei,
adică
Elie Faustin a început să vorbească, a întrebat cu voce tare „unde naiba
este lipiciul”,
i-a revenit vocea, iar zepellinul s-a ridicat în văzduh sus, tot mai sus,
îngânând un cânticel de inimă albastră.

EDUARD TIVODAR RUGINEŞTE

DINTR-UN SĂRUT

Când înspre zori ierburile deveneau zei şi bărbaţii

din poemele nescrise îşi dădeau foc, Eduard – păgubosul,
de profesie biciclist, se ghemuia în numele nostru de
familie şi după aceea din gura unui tip care semăna leit
cu o poezie care poate fi cântată ieşeau fluturi cu batistuţe
brodate frumos în loc de aripi, Tivodar ne povestea că
fluturii mâncau
lubeniţă, fructul se rostogolea dintr-un
tramvai în plină nemişcare, mâncam şi noi, ne ştergeam
sudoarea, din schimbul de noapte ieşea Poezia plecând
după cumpărături, o ajutam să treacă strada, la fel şi pe
tovarăşa administratoare Leruha pentru că avea picioare
întristător de frumoase şi-apoi ne ştergeam ochii cu fluturii
ăia ... tipul ştia precis ce vrea, altfel n-ar fi urlat aşa ca un
înger,
mâinile ne dureau că erau ale noastre, tăceam împreună
şi tot felul de chestii indescriptibile, fluturii se aşezau pe
rana creşterii, sughiţau şi mureau ca nişte blegi, asta îl făcea
pe Eduard Tivodar să inventeze o stare de uşoară nedumerire
ca şi cum prin cinematografe ar umbla în patru labe plânsul,
îi explica Leruhei că mai există refluxuri şi zone luminate de
cochilii, în zilele cu soare cobora pe sub pământ, înota
printre
materii prime, îl impresionau negativ morţii în aţipeala lor
ajungea la cantină pe o pajişte murdară de flori, costumul de
protecţie i se jupuise de i se vedeau pielea şi cerul aproape
albastru, explora penumbra şi cartofii copţi sub cămaşă,
tovarăşei administratoare i se umplea cerul gurii de ceaţă,
adora grămezile de steril botezându-le cu nume de tangouri
celebre
şi-atunci Eduard îi povestea că se ocupă cu ecuatorul şi-n general
e un ins adorabil, decojeşte fructe şi le vinde navigatorilor, nu ne
puteam permite acest lux, îl invidiam şi-i băgam strâmbe peste tot
până la ora închiderii, la un pian de frişcă amândoi exersau apoi
întâmplări previzibile ... înspre zori persoane deghizate în silabe
de apă făceau abstracţie de fum şi dormeau de parcă s-ar fi
putut rugini dintr-un simplu sărut, iar domnul Eduard Tivodar
îşi trăgea paradisul până la bărbie şi scâncea
CORINA RUJAN

Născută în 1959 la Timişoara. A publicat: Ieșirea din somn, Editura

Marineasa, 1995; Trudă albă,Editura Marineasa, 2001; Pânza de veghe,
antologie, Editura Marineasa, 2008.

„Poemele Corinei Rujan, departe de a-și refuza un anume lirism ce se

revendică din însăși starea existenţială de poezie, se structurează totuși
sub tutela unui spirit lucid, a unei rigori matematice, ceea ce dă
discursului său poetic o fluenţă și o tonalitate aparte, sugerând o subtilă
armonizare a contrariilor.”
Eugen Bunaru

Armonie
E un amestec de soare şi apă în aer
Sunt bălţi hurducate de umbre
În care nici măcar nu mă recunosc
Aşteptarea toacă prelungirile frunzei
Crescute pe spate
Și mersul lebedei printre nuferi
E ca o scuturare de lacrimi
Pe fotografia deşertului
E un amestec de soare şi apă
Pe tâmple
Zvâcneşte doar un capăt
De anotimp evaziv
Armonie deplină
Pe coapsele zilei
Răsucite-n spirala de verde
Și poate tocmai de-aceea
Trec întâi prin cercul de linişte
La ieşirea din somn.

Călătorie în gol
Nu există drumul acela albastru pe care nu mi s-au păstrat urmele
Aşa cum nu există cercul acesta de somn
În care-am pătruns ca o panteră dresată
Printre gratii de cuşcă
Aşa cum n-o să existe
Dimineaţa aceea de linişte
În care să-mi spăl rufele în familie
Mai uşor şi mai dezinvolt ca în tren
De fapt nu există nici trenul
Doar o gară pustie
Mai rezistă între două curgeri
Abrupte
Și un pasager
Cu paşaport fals
Și cu multe inele pe degete
Gâfâind în zadar.

Pasărea, umbra, pantera

Pasărea umbra pantera cum le privesc deodată
nu mai ajung să le deosebesc în vasta grădină a simţurilor
o licărire şi din nou pasul tău limpezit pe urmă îndoirea
cercul numărătoarea şi totul rotindu-se-n jurul meu
deveni o nouă formă a mersului rece şi calculată
să schimbi primejdia să desprinzi doar atât
cât să lase lumina în parcuri nevinovată.

Pledoarie pentru ştiinţă

Imaginaţi-vă o bucată de zahăr
În formă de con
Cu baza-nroşită
Și vârful proptit într-un cerc
Calculaţi-i dimensiunile
Fără să salivaţi
Și fără să-i atingeţi conturul
Alb ca o pojghiţă fină
Cu sunet metalic
Imaginaţi-vă ce v-am spus
Și recunoaşteţi că vă vine
Cu mult mai uşor
Să topiţi liniştea
Alunecând în inele
Decât să întindeţi
Frânghii de cenuşă
Pe patul savantului
Pregătit să-şi susţină
O nouă lucrare
Peste câteva zile.

În văi de lumină
De mult nu mai stau în odihna acestei seri gândurile ca şi noaptea s-au
terminat
pentru mine în văi de lumină doar marginea chipului tău dezlegată
pasărea cu gheare subţiri trece acum peste lume.
Socoteli fără sens
Nu mai ştiu nimic pe dinafară
Tot ce se-adună-n jurul meu
Seamănă cu o falsă insomnie
Cu o margine de iluzie încercuită
Vedeţi să nu mă treziţi din starea
de apoteoză permanentă
Să nu mă-ntrebaţi de ce nu mai pot
să rotesc miracole fără-nceputuri
Nici din greşeală acum nu mai vreau să mor
Și de fapt nici nu-mi pasă
că ar putea veni şi o zi mai urâtă
Tot ce ştiu e să traversez mereu strada
În sandale albastre
Ziua şi noaptea să fac socoteli fără sens.

În somn
În somn te păzesc ca pe o plantă sub cerul unei aşteptări oprite
şi-al unei morţi uitate îţi salvez dezgolirea
un ghimpe alb în creştetul sorţii cu calm răscolit cineva povesteşte
despre liniştea mea.

Nor început
Voi numi această stare cu liniştea ta un chip prăvălindu-se peste-ncercări
la marginea oazei în care cânţi despărţirea şi locul deopotrivă de vechi
Voi numi această stare cu gândul primar o taină umezită în descoperire şi
alungată
precum aerul precum cântecul vestejit deasupra un nor început
luminează poemul.

La suprafaţa acestei lumi

La suprafaţa acestei lumi stă cuvântul cu care te-mpodobesc
în urma fărâmiţării învins ca o umbră pe care-o cobori singur precum
calmul tăcutei stări
La suprafaţa acestei lumi noaptea cutreieră un cântec
desprins de păcat umil trece albă uimirea peste chipul împovărat.

Ceasul meu
Acesta e ceasul meu
Îi simt pe frunte limbile reci
Și deodată aerul se face lumină
Acum văd limpede
Distanţa dintre mine şi noapte
Ca pe o sfoară verde
Întinsă între două amurguri
Mai văd şi cerul pe care încă nu scrie nimic
Mai văd şi ochiul unui fluture cu aripi târzii
Acesta e ceasul meu și totuşi cineva îl poartă-n piept
Ca pe o inimă.
NICU CIOBANU

Născut în 1960 la Lokve-Sân-Mihai, Serbia. Poet, dramaturg, publicist,

editor.
A publicat: Păsări neînșeuate , 1981; Om singur visând, 1984; Împrejurări
inexplicabile, 1990; Depoetizare, 2002, Vânător din labirinturi, Iași, 2007;
Obscură, lumina, Drobeta-Turnu Severin, 2010.
„Voce distinctă a generaţiei optzeciste a Voivodinei, el este autorul unei
lirici hyperlucide a problematicii existenţiale, a adevărurilor pline de
încifrări ale realului. Opera sa transcrie o stare poetică zguduită de
seisme, declanșate de zbaterile creatorului aflat în căutarea unor
certitudini, unor repere, orale și umane.”
Catinca Agache

Depoetizarea realităţii
Nimic nu mă mai mişcă –
nici limbajul profetic al pietrelor,
rătăcit prin biblioteci imaginare,
nu mă mai fascinează.
Orice metaforă scufundată în vers
este ignorată de jos în sus
cu o forţă inegală cu greutatea
volumului de realitate depoetizată.
Nici cuvintele, şi cu atât mai puţin cuvintele,
nu mă vor apropia de esenţă.
Doar de deşertăciune
cu desăvârşire m-apropii.
Nici răspunsurile,
care niciodată nu vor încolţi,
nu mă mai mişcă.
Poate doar gândul,
singurul,
că nimic nu mă mai mişcă –
m-ar putea mişca.

Labirint
Nimic nu vei afla mai mult
decât ce-ţi este dat să-nveţi.
Vei rătăci prin labirintul cuvintelor
fără ca să afli cum se stinge lemnul
şi cum arde piatra.
Nimic nu vei afla mai mult decât ce-ţi
este dat,
tu însuţi vei deveni un labirint.
O reală şi imediată rătăcire
Și până unde să mai merg
prin viscolul de metafore şi
discursuri politice,
prin risipa asta de cuvinte şi toasturi
funerare,
dineuri plictisitoare, false arătări,
mai false prezenţe şi câte încercări.
Cineva îţi aruncă zăpadă în ochi,
zăpadă în casă –
aleasă
e umbra care te pândeşte,
zvonul care te goneşte,
cuvintele ciulite mocnesc pe nepusă masă.
Urmăreşti cum îţi creşte molozul
la pragul uşii,
cum se spulberă nisipul din clepsidră.
Din halucinantele vise nu-nţelegi nimic.
Din toate cele zise
s-alegi, să scrii despre rătăciri,
despre citatele ce-au fost aprinse.
Vei suspecta chiar şi-n silabe
şi rar, tot mai rar te regăseşti
şi-n pripă cauţi,
prin vechi şi armonioase cântece de lume,
să izbeşti, să reapari,
să spargi şi oul barbian.

Inevitabila risipire
Spune-mi, cine s-a mai putut gândi
la ziua de azi. Până mai ieri
totul ni s-a părut posibil şi firesc.
Cuibăriţi prin labirintul înfrunzit
am urmărit cu ochii cum ni se aşază
promoroaca
tocmai în pragul uşii – şi plonjau spicele
de nea
şi-atunci şi-n propria casă
ne-am simţit ca la noi acasă.
Inimă, nimănui nu-i mai trebuieşti –
chiar şi ca cea mai patetică formă
a socio-realismului. Vei fi rătăcită prin muzee,
pe pânzele pictoriţelor din Uzdin,
vei deveni o prezenţă bizară, hidoasă...
atâta doar. Lumina plesneşte precum o umbră cuibărită-n gene
şi prea devreme se rostogoleşte tăcerea
prin casele noastre.

Exil
E mult prea târziu – ninsori albastre
se-aştern cu desăvârşire.
Mă grăbesc să-l întâlnesc pe Nicu Ciobanu,
înainte ca exilul să-l surprindă,
precum ninsorile întârziate
floarea de cais.
Știu, exilat pe-o limbă de pelin,
între vânt şi furtună nu va avea ce s-aleagă,
dar nici eu nu-i mai pot oferi nimic.
Mă grăbesc să-l revăd
pe Nicu Ciobanu,
demult îmi datorează nişte răspunsuri.
E timpul să nu-mi răspundă.

Oul îşi caută pasărea

Ce trebuie să fac pentru tine, pasăre neagră –
întreabă oul din cuibul devorat. Nici acest sfârşit de mileniu,
cu atâtea erori, nu mă mai fascinează. Poate fi visul mai adevărat
decât somnul? Mi-e tot mai greu să cred în miracole.
Mi-e teamă că iarăşi n-am înţeles nimic şi se va mai scurge o viaţă de om,
precum altele care au fost şi vor veni. Ce trebuie să mai fac pentru tine,
pasăre neagră – ca să-nţelegi că zborul e inutil, se-ntreabă oul vânător.

Lecţia de poezie
poeţii în singurătatea lor cred în ce li se spune
între ei şi eternitate picură stropi de poezie uneori din ochi
le ţâşnesc întrebările le creşte câte un stejar în lumina căruia
mocneşte cheia adevărului prin care întunericul pulsează
mai viguros decât o avalanşă de stele desprinsă din infern
şi atunci poeţii trăiesc eternitatea prin lumina stejarului
alteori întrebările din ochii lor se transformă în nişte pânze minuscule de
corabie
care opresc furtuna alteori orbiţi de realitate
în urechile poeţilor răsună sinistra trecere aud eternitatea
din care atârnă întunericul precum lumina zdrenţuită
de pânzele corăbiei rătăcite în furtună inima poeţilor uneori se transformă
într-un ochi închis prin care curge toamna alungată
de răcnetul de tun pe buzele lor răsar necuvintele ce aşteaptă să
încolţească
în paginile de lumină eternă a poeziei.
EMILIAN ROŞCULESCU
Născut în 1960 la Reşiţa. A publicat: Versuri, versuri, versuri, versuri,
Editura Litera, 1988; „Într-un obiect numit poem - şi numai acolo" Editura
Marineasa 2002, Letopiseţul deconstrucţiei, Manchmal spater, Pop. Verlag,
2005.

“Marea victorie a poeziei lui este că vorbeşte despre suferinţa umană, dar
şi faptul că poate fi citită în multiple chei de interpretare.”
Gheorghe Jurma

text necorectat, dactilogarfiat

Insomnia salvează poezia

Plecarea este începutul pe urmă nu mia eşti acasă niciunde

într-o cameră de pensiune cu formă de sicriu scriu către voi aceste scrisori
disperate
şi-mi doresc să aparţin unui loc toate locurile din lume sunt la fel de ostile
de peste tot mă privesc găuri din craniile străbunilor aparenţi
nici nu mai ştiu dacă eu sunt cel ce vă spune aceste cuvinte
şi tocmai de aceea îmi vine să râd văzând în oglindă faţa străină
mă spăl pe dinţi şi râd mă spăl pe dinţi apoi scriu pe genunchi un început
de epopee sunt omul cu 5000 de începuturi

***
sunt cel ce ia comenzi la restaurantul fără nume nimeni nu va onora
comenzile
cei care comandă şi aşteaptă la mese speră
în lumea mea comenzile nu au fost niciodată onorate

mi s-a spus fă aia, fă asta, am zis mulţumesc şi-am făcut ce-am vrut din
punctul meu de vedere şi asta poate fi libertate poate /

***
şi-am să mă bucur că mi te-a dat vara din gărâna dar să ştii că
întotdeauna mi-e dor să vorbesc cu tine când dormi când vin acasă ca
turnul din pisa nu pot dormi mă prinde ziua fumând ultima ţigară şi bând
un pahar de vodcă nu pot şi nu vreau să mă schimb iar ultimul pahar
curge direct în vene bună dimineaţa iubito

***
mia ascult susurul inutil al cuvântului în vers mă mai bucur de el mia cred
că poate schimba ceva
cerbul pe care l-am văzut ieri era mai viu şi mai puternic decât mine
câinele este şi el viu şi puternic

în spaţiul dintre două strofe creşte pădurea de mesteceni între cuvinte

ierburi aromate e cimbru, e rozmarin, e primăvară ascult cum cântă
cucuvaia, de parcă-i prima oară

***
avangardistul căuta ciuperci în pădurea fontainbleu eu trag un şut de la 11
metri direct în colţul unde nu se întâmpla nimic trag de timp îmi fac sanie
cu câini

din bolile spiritului contemporan ascult cum creşte cerul în oglinda lacului
ştiu că nu mă vei uita sunt cercul din inima ta sunt sufletul iepurelui ucis
zăcând sub zăpada primăverii la gărâna

***
sunt posesor de nimic nimeni nu-mi simte lipsa daca se face primăvară
plânsul meu nu deranjează pe nimeni

râsul meu nici atâta vor veni câinii să-mi lingă rănile făcute de oameni
rănile se vor vindeca

oricum nimeni nu ştie de mine oricum primăvara-i mai bine

***
prietenia te face vulnerabil dragostea te face vulnerabil dependenţa te
face vulnerabil frica te face vulnerabil

sunt un prost sentimental sunt patinatorul stângaci de la mantinelă sunt

lupul neintegrat în haită sunt totul şi nimic

mamă tată încetaţi să mai tăiaţi viţelul cel gras fiul vostru rătăceşte
drumul spre casă hangiul hoţ îi trece pe nota de plată vinul lui şi cina cea
de taină de fiecare dată

***
fă-ţi ceai din ierburile ce cresc în curtea casei de nebuni urlă-ţi mânia
întotdeauna spunea vraciul antonin artaud

din măciulia macului albastru aduni răşină pentru somn adevărat din
struguri faci vin din primăvară extragi seva ce umple golul alb al iernii
trecute
din singurătate şi numai din ea împleteşti coarda rezistentă ce ţine trupul
şi sufletul în pendularea dintre viaţă şi moarte

***
aud noaptea păsările revenind văd cum se ridică de pe munte ceaţa azi se
opreşte apa în oraş şi asta-mi strică toată dimineaţa

blocurile din cartier titanice cu mii de căpitani se scufundă în faţa ochilor

mei am primit dispoziţie să fac rost de-un eisberg pentru fiecare din ele
mă bucur să trăiţi am înțeles

***
aveam un amic ce obişnuia să afirme „sunt liber sunt autarh îmi iau
energia din tot ce mă-nconjoară şi dărui energia mea întregului de unde
vine” aveam un amic ce obişnuia să afirme „sunt urmărit îmi ascultă
telefoanele când e întuneric vin şi mă lovesc nici măcar nu lasă urme doar
eu îi văd îi simt în jurul meu”

aveam un amic ce obişnuieşte să nu afirme nimic şi totuşi să se facă

înţeles

toate astea se întâmplă doar pentru că eu exist îmi spuneam

toate acestea sunt de fapt lumea mea şi totuşi poate nu micul rabi din
colţul stâng al inimii mele spune şi tu ai dreptate şi tu ai dreptate dar bine
rabi cum se poate iar rabi zise şi tu ai dreptate

***
lui Ghe. Jurma
la peste 500 de kilometri de mormântul lui eminescu îmi iau libertatea să
fiu eu bun sau rău aşa cum sunt

în oraşul cu poeţi nu am un loc aparte sunt dincolo de ierarhii şi topuri am

de unul singur doar o carte iarba din ea se vinde-n coffee shopuri tot ce-a
rămas e doar ... colecţia de dopuri
Constantin Rupa

Născut în 1960 în comuna Devesel, jud. Mehedinţi. Poet, critic literar. A

publicat Obsedat textual (poezie), Editura Timpul, 1994, Literatura
luciferică. O istorie ocultă a literaturii române (critică), Editura. Cartea
Românească, 2010, Bucolicele (poezie), Editura TIM, 2012, Literatura
luciferică. O istorie ocultă a literaturii române (critică), editia a II-a: eBook,
Polirom, 2013, Tezaurul scufundat. Din viața şi opera Sf. Gerard de Cenad
(monografie), Editura Muzeul Literaturii Romane, 2014

„Asociaţiile neaşteptate, fie lexicale, fie sintactice sau pur şi simplu

fonetice, ruperile de ritm(şi de cuvânt, respectiv de înţeles), suprapunerile
de straturi literare(de la folclor la postmodernism), cât şi o tensiune de
profunzime între satiră şi nostalgie, între banal şi grav dau poeziei lui
Constantin Rupa savoare şi valoare.”
Gheorghe Jurma
despre nimic
tu ai plecat sau poate eu am venit prea târziu îmi zic stând în staţia de
tramvai în mână cu un buchet de mângâieri ofilite vitrinele mă privesc în
mii de feluri sau poate eu am luat chipul a mii şi mii de singurătăţi care s-
au perindat pe aici doar umbra ne este aceeaşi mă trage înapoi la picior
ascultător o însoţesc în lesă pe străzile pustii ale poemului pe acolo pe
unde ţii minte? tu mi-ai spus că nimicul e o plenitudine de posibilităţi şi
brusc m-am decis să arunc toate lucrurile astea nefolositoare din viaţa
mea tramvaiele străzile casele oamenii gândurile cuvintele ah da mai ales
cuvintele astea care stau prăfuite în poeme nefolositoare ca păpuşile din
podul bunicii singur în locul acesta viran te voi aştepta îmbrăcat într-un
vers alb la patru ace şi chiar dacă nu ai să vii eu îţi mulţumesc Doamne că
mi-ai dăruit încă o dată şansa de a mă întâlni aici în poemul acesta
nereuşit cu mine

ziua tatei
după ploaie mă plimb cu tata de mână pe stradă peste oraş adie un vânt
al pustiei miroase a aripi ude de înger şi e atâta linişte încât se aude cum
se desprinde şi cade lutul din oameni tăcuţi trecem prin apele cerului
scurs pe pământ eu potrivindu-mi paşii după cei ai tatei mândru de
foşnetul cămăşii mele albe apretată căptuşită cu poeme nescrise prin aer
zboară peşti zebre şi alte pagini colorate din manualul de clasa a IIII-a norii
se oglindesc în nori cuvintele se oglindesc în triluri ai grijă să nu cazi
spune tata când păşesc pe norii care aşteaptă la semafor un băieţel cu
sandale ca ale mele mă urmăreşte ca o umbră şi chiar dacă de atunci am
mai crescut şi fumez şi scot panglici pe nas pentru domnişoare trecute
umbra mea continuă să joace şotron pe trotuar la acelaşi semafor printre
picioarele transpirate ale dimineţii umbrele se reped se agaţă de umbra
mea trag cu putere de ramurile venelor mele tot mai mult se înteţeşte
vântul pustiei şi oamenii se agăţă unii de alţii de copaci de case de
amintiri de tot ce le iese în cale cu mâna mea mică eu îl ţin strâns de
mână pe tata fericit că pot să mă plimb alături de el în fiecare zi a morţilor

plecarea îngerului mi-a lăsat aurolac pe degete

ce luminoasă fost-a bezna din camera ta iubito ceasul încetinise doar
pentru noi doi inorogi nechezau sub bluza ta înflorată nu ştiam pe atunci
că sunt atât de mici că încap în palmă şi după un sfert de ceas de la
gambă cam prin dreptul inimii am dat de ceva misterios ca o cheie şi
curios am întors-o oooo o poartă s-a deschis în faţa mea nu nu te descălţa
m-ai invitat tu şi strâns îmbrăţişaţi am păşit pe podele de aer valsând unul
în altul ne-am pierdut ne-am regăsit tu erai o fabuloasă grădină cu rodii
înmugurite şi flori de vie frumos mirositoare într-un roi de licurici se
preschimbaseră ochii mei uite aici îmi ţin zăpezile copilăriei mi-ai arătat tu
un gard înalt pe care iedera crescuse ca nişte vene albastre eu am păşit în
vârful degetelor şi degetele mi s-au transformat într-un stol de porumbei
iernând în grădinile suspendate ale ochilor tăi demult trecusem de borna
kilometrică a trupului meu aripile se auzeau la locul lor ca o muzică de
palestrina şi când într-un târziu cu părul alb unul din altul ne-am dezgropat
şi am căzut pe pământ nu mai eram decât un bătrân respirând din pungă
o aură de înger

invitaţie la vals
am despachetat din valiza prăfuită uitată de ani şi ani în podul copilăriei
amintiri cu genunchii juliţi bunici zâmbind sepia tovarăşi de joacă cu aripi
de înger şi la urmă un surâs presat între filele unui album de familie surâs
care se poate deschide cât o umbrelă pe vreme de ploaie mi-l pun pe furiş
odată cu jobenul şi pantofii de lac ai bunicului apoi apari tu în rochia de
mireasă belle époque a bunicii te invit la dans printre fotografiile
albumului ca între oglinzi paralele dansăm 1 2 3 1 2 3 până simt cum ies
din trup şi praful stârnit de aripi mi se aşterne pe simţuri ca o tencuială
care mă zideşte de viu în amintiri cu dinţii tai cordonul ombilical care mă
mai leagă de realitate

vaca roşie
a fost odată ca niciodată pe când se potcoveau poeţii proletcultişti cu 99
oca de fier şi săreau hăt în slava ceriului într-o vreme cu gust de fiertură
goală de crumpei şi chelărabe pe când mai câştiga bunica turul franţei
pedalând la maşina de cusut singer adusă din tirolul italian de tata-moşu
în raniţa lui de vânător alpin alături de un picior din lemn de pin
rechiziţionat lui dumnezeu pe când umbla moşu lu ceacea tie dubaşu cu
primaru rusălin din poartă-n poartă să-i vopsească fiecăruia marvele
nevasta speranţele în roşu culoarea veşniciei strigau deşteptarea oameni
buni treziţi-vă priviţi aceasta e pompa acolo-i furtunu aici mâneru cu care
vom detona trecutu prima s-a lăsat vopsită măgdălina vaca de zestre a lu
doda iconia ca membru cotizant lua nu ca alţii cuvântul nea boală! la
adunările uteme ţinute în şura lu doda semn că e pe linie că se integra
zicea ceacea rusălin noul premar mereu cu cartea rusă sub braţul îngropat
undeva prin munţii tatra şi-n vreme ce el biruia în lupta cu gândacul
imperialist de colorado nevastă-sa doda iconia bea cu raftul la m.a.t. iar o
bieut pân o dzâs lu cânie cuscru şchipeau babele ieşite seara pe şanţ la
givan ş-ai auzit nană maria-magdalena a murizgwwrrruuummm o ha?
zdgwruuummmmm ei taci! călcată de tractoriuzdgwwrrruuuummm copiii
se visau mulgând cele 7 tractoawwrruummmmwwrruummmm noi şi grase
cu care ceacea rusălin ademenea lumea să intre în colectivă cu vocea lui
frumoasă de cântăreţ bisericesc tata-moşu cânta singur sara pe prispă
cântecul iancului bănăta-m-aş şi n-am cui/ bănăta-m-aş iancului până îi
răspundeau dinspre dealul cimitirului ecouri de urale şi ovaţii în ochii mari
deschişi steaua îmi picura un vis c-am fugit de acasă ca uica noană ăl de-a
fost îngropat de un mal de flori la parcă bumbeşti-livezeni în chiar anul
acela în care după catastiful popii cornean din căvăran s-au arătat neşte
oameni roşii călărind pe cai roşii rubei homines qui de montana exierunt in
rubei equis aici toţi ne făceam un zaplaz înalt de cruci aceşti daemonibus
spăriind caii de la şareta vechiului premar de s-au ridicat caii tropotind pe
curcubeul arcuit peste canalul morii transformându-l în podul ce dăinuie şi
azi on pod gie fier pănă la cier/ on pod gi-aramă prăstă vamă

gugulan cu car cu meară

ca ieri era în zori la ora când îngerii schimbau tura de noapte livezile de
meri în pârg aplecau cerul până la pământ când doda viţa a bătut din
poartă-n poartă strigând săriţi măi de pe cruce a dispărut dumnezeu
imediat s-au cutremurat clopotele s-au alarmat autorităţile şeful de post
primaru consilierii popa crâstnicu şi birtaşu au ţinut sfat într-un damf de
rachiu au răscolit de n x satul spăriind gâştele şi uiegile până târziu s-au
luat declaraţii la tot natul posomorât sta cerul în satul fără fiul lui
dumnezeu geaba au cutezat babele maică dar nu or lătrat cânii nu or
nechezat marvele şefu de post a rezolvat pe loc cazul bă e cu autori nă-
cu-nos-cuţi statuia dă 100 (u-na su-tă) kile bronz e acu hăhăăă topită la
făbrică sara pe şant la givan doda viţa a de are casa la răscruce lângă
monumentu cu pricina ne-a povestit un vis ciudat în care i s-ar fi arătat
hristos cel preacurat şi luminos e vremea dodă i-ar fi zis pe tabla de
smarald a ceriului livada mea de meri a dat în pârg mă duc să umplu iarăşi
carul mare cu mearăle de aur smerit şi dulce altoi de gând pe cerul gurii
cruci de gând sătenii şi-au făcut pe rând ca un descânt din gură în gură
visul circulând până azi crugul cerului stă frânt şi sprijonit e-n vânt de o
răscruce goală ce aşteaptă printre livezile de meri ale gugulanilor astea
care se întind pe fruntea dealurilor până hăt departe în cer

pescuirea miraculoasă
mi-ai promis că nu vom îmbătrâni niciodată
că ne vom trezi peste secole
în aceleaşi trupuri puţin lustruite la coate
mirosind a levănțică şi a sânziene ca
în lada de zestre a bunicii cu hainele ei pentru
toate anotimpurile de pe lumea cealaltă
că vom sta mână în mână sub torentul curgător al timpului
înconjuraţi de liane şi flori de apă
precum regii din basme vom vedea
inorogii venind să se adape
şi scufundaţi in poem vom aştepta cuminţi
plasele unei pescuiri miraculoase
până atunci însă
în fiecare zi învăţ să te cred
şi descopăr că în braţele tale e
şi pământul şi cerul şi locul
în care pot să mă pierd

chimeşa albă
în fiecare an legat la ochi de albul florilor de măr îngenunchez în mine ca-
ntr-o biserică văd pe catapeteasma sufletului meu icoana bunicii în palme
ţine ca pe o ctitorie pâinea şi merele de aur şi dangătul de clopot toate
purtate de bunicul în raniţa lui de cătănie până la cotul donului până la
apa vavilonului unde a îngenunchiat lângă iesle obosit ca un mag
oferindu-şi toată averea lui un rând de izmene o chimeşă albă şi dealul
verde de acasă lăsat moştenire de tata moşu lui tata moşu lui tata moşu
lui dumnezeu acolo sub coasa bunicului cad an de an în fânul ud aripi de
înger se înfig în mine ca vraja florilor de măr iar când mă rătăcesc prin
lume ajunge să pun palma streaşină la ochi şi văd mereu pe coasta
dealului chimeşa albă a bunicului care coseşte cot la cot cu dumnezeu

calul troian
din cea mai bună dintre lumile posibile
n-a mai rămas decât
o iluzie anemică

mi-ai arătat-o cândva sprijinită de pereţii spitalului

pe care mi-am scrijelat sub perfuzii sufletul
îşi simte trupul ca pe un cal troian
în care stau ascunse ştirile de la ora 5 zilele

cu hramul noilor sfinţi din icoane pixelate nimicul

ne face semne disperate toate drumurile duc

la doza de amfetamină şi toate

poemele se sfârşesc cu mine
îmi spun fugind pe ascuns din poemul acesta

luând cu mine
în bocceaua pribegiei doar cărtea aceasta a mea
pe care o port pe umăr dintotdeauna ca pe o cocoaşă
când ai să vii dac-ai să vii
nu vei mai găsi în acest poem decât o piele

apretată pe un umeraş

darul meu pentru tine

viaţă
VIOREL SUCIU
Născut în 1961 la Jimbolia, jud. Timiş. A publicat: Ploaia care stă să cadă,
Editura Marineasa, 2001; Insula de fier vechi, Editura Brumar, 2007.

(...) Lucrurile, gesturile şi aproape toate părelniciile din jur sunt observate
cu grijă de parcă ar urma să te desparţi de ele în câteva clipe şi să nu le
mai vezi niciodată. Dinspre ele, vin înţelesuri realizate sub forme de
versuri din care iese un fin abur de firesc. Chiar împăcare. Graţie acestor
potriviri, pentru mine, Viorel Suciu este poet – poet.
Marcel Tolcea

Inflexiune
Ca o rază de soare calc norii încet.
Voi relua lucruri rămase neterminate,
mânat de încurajarea unui zâmbet luminos.
Rotiţele ceasului mai în voie se mişcă
mă dezmiardă cristalele de gheaţă din fereastră
şi zâmbesc fără intenţie la gândul că aripile mele
vor fi trepte pentru zbor de păsări.
Aerul s-a umplut cu puf de păpădie,
muzica va suna iar, piciorul va bate ritmul
şi învăluit în parfumul unui car cu pepeni galbeni
mă bucur de parcă aş pluti în jurul unui secret.
Dacă mă distrează urmele de pisică de pe lucruri
degetele îmi vor vibra ca la atingerea unei imense cochilii:
atunci visele din tinereţe îmi vor face cu ochiul.
Se trage macazul, mă îndrept spre o lume de basm
şi nu voi mai înţelege dacă e o vioară în aer, o pasăre
sau un râs de copil dezmierdat.
Îmi vine să râd şi îmi este bine
de parcă cineva îmi pregăteşte daruri;
cum să nu găsesc o alee luminată
când stelele ziua clipesc împrăştiate pe pământ,
iar cadranul ceasului tău
îndreaptă soarele spre mine?

Zburăm deasupra Chinei

Privesc China din cer, e verde şi luceşte de parcă ar fi plină cu cioburi.
Se târa avionul deasupra Manciuriei şi lăsa în urmă râuri ca scame de aţă;
spre o destinaţie neclară mă îndrept cu viteza unui suspin.
Privesc norii şi cred că plutesc de-a-lungul unor icoane;
am văzut prin ei câmpurile ca filarmonici sub apă,
apoi sub mine au fost postate mii de locomotive cu aburi în acţiune,
acoperite încet-încet de troiene de zăpadă.
Ca un puşti lipesc nasul de geam scrutând lumea minunata de jos;
privesc fata din visele mele chinezeşti, plutim amândoi pe un covor
fermecat,
ea apucă un nor şi-l face cascadă, eu voi dansa devastat de muzică
şi din transpiraţia mea va cădea o ploaie caldă peste Beijing.
Pierdem în zbor un alt fel de timp. Chinezii pe care i-am fotografiat
s-au bucurat şi mi-au mulţumit. Soarele a rămas în urmă
iar noaptea ce se lasă îmi aminteşte că zburăm pe deasupra a milioane de
vise.

Odă
Pe cele mai iubite pământence le pot ghici uşor pentru că fac cele mai
graţioase gesturi în somn ; sunt sau arată ca nişte copile, mâini mlădioase
şi degete delicate
graţios se întorc de pe un vis pe altul iar gura le schiţează un sărut domol;
dacă nu m-aş teme că stric vraja, mi-aş lăsa degetele să lunece pe obrazul
lor.
Ies încet la rampă dragele mele, zâmbesc în timp ce se gândesc la ceva;
când îşi aranjează agrafa în păr cu exagerată grijă, îmi leagă fără voia lor
vrajă grea,
vorbesc între ele şi înţeleg din gesturi că au cules fructe mari, o recoltă
bogată.
La amiază mi-aduc bucate alese frumoasele mele
şi scriu poeme homerice pe scuturile atât de slab reliefate;
cu bărbia în palmă văd cum mă-ncercuiesc, mă acoperă cu braţele ca
nişte arcade;
eu ghicesc parfumul fiecăreia în parte
şi mă simt ca un rege.

Voievodina
Bunule Miodrag, voi ajunge la tine la vremea când vei culege cireşul!
Mă reîntorc în câmpie într-o dimineaţă de vară atât de luminoasă, încât îmi
dau lacrimile şi nu pot privi prea departe. Soarele s-a ridicat încet printre
duzi, asemenea unui cap ce-a găsit gâtul pulovărului. În urma roţilor de
tractor au rămas mici bălţi, pe care patinează păianjeni. Vechea maşină a
pompierilor se învârte în răscrucea unde îmi venea rău când eram mic, la
întoarcerea de la oraş. M-am plimbat prin aburi şi rouă, am trecut prin
culcuşuri de animale calde încă, adulmecând pusta rezemată în râuri cu
parcele în carouri, fixată la colţuri de sălaşe pline de igrasie. Ziua în
amiaza mare pompierii îşi repară girofarele în câmp; eu simt că aş vrea să
mă caţăr pe diguri, să văd ce e dincolo de ele. Miodrag spunea: „Să nu ai
somnul omului de dincolo de diguri, oamenii care trăiesc acolo trebuie să
sufere”. Ajuns pe meleagurile mele cu lanuri ciuruite de mană, las vântul
să mă bată şi să mă usuce un soare năpraznic, care
îţi intră în ochi şi prin pleoape, după ce se izbeşte de straturile de ceapă.

Pe recolta de porumb scrie „porumb” pe dovleci nu scrie nimic, ei se văd

de departe; observ pompierii care se echipează în drum, dar de zonele
inundate nimănui nu-i pasă. Stanco, îţi vei păzi singur birtul de şerpi!
Soarele intră încet în pământ dând foc cerului, macii aprind lanul, flăcările
îşi dau mâna într-un incendiu general în care se pierde cu zgomot
monoton maşina pompierilor, care înghite limbile de foc făcând loc unui
amurg răcoros. Stâlpii de telegraf au rămas fără fire şi fără zumzetul din
copilărie al convorbirilor suprapuse. Bunicul spunea: „Va creşte iarba şi se
va lăsa întunericul şi peste ţări bogate”, eu mi-am amintit că, aşteptând la
orizont, nu mi-a ieşit niciodată nimic bun. Am scăpat chitara şi s-a rupt o
floare aşa că seara m-a găsit întins în iarbă; după zgomotele vagi din jur
vrăjmaşi necunoscuţi se apropie târâş.

A fost o vreme în care au căzut podurile şi s-au uscat ardeii în trei ţări
vecine; apa din fântână s-a transformat în gelatină, am mâncat-o, dar nu a
ţinut de sete.
Miodrag! Miodrag! Casa ta din marginea câmpului nu lăsa să o ardă
războiul, ci doar văpaia muşcatelor roşii.

Poezie de pustă
În spatele caselor sunt lacuri pe care nu le vezi decât dacă ai pană la
bicicletă. Eu, oricum, mă simt al câmpiei, am nostalgia stufului de lângă
casă, a apelor care primăvara îmi inundă grădina, a împrejurimilor în care
poţi face oricând un foc, a geamurilor pe care le ştergi de aburi şi poţi privi
până departe. În serile lungi peretele respiră greu ca un tuberculos, de
parcă s-ar afla în el o sepie. Oaspeţii sunt prea rari, mă culc îngândurat,
poate chiar temător, într-un pat înalt, cu dună grea, având în gânduri
poduri, frâne, mici represalii, litere ca nişte furci, grămezi de frunze
măturate, foşnet de pungă, ocolişuri, eleganţă, mici statui coclite, locuri de
întors vapoare, dureri de spate nemasat, vrăbii ce se scaldă în bălţi, un
câine care aleargă pe câmp într-o direcţie sigură, ţărănci obişnuite care au
fost cândva mirese frumoase, o frunză plimbată de vânt ca o jucărie
teleghidată, ca o cutie mare de carton din filmele lui Kusturica, Kusturica
tras pe sfoară, sfoară cu bucata de săpun potrivită lângă ea, săpun de
casă făcut la cazan de tuci de femei zâmbăreţe, etcetera. Nu o să pot să
mă întind şi să casc din lipsă de spaţiu: voi fi vânător de animale foarte
mici, neliniştit că am şerpi pe lângă casă, poate pe prispă, sau poate la
closetul din curte, şerpi care ticăie asemeni ceasornicului, ascunşi perfect;
nu-i voi vedea niciodată
aşa cum nu poţi vedea un înger în zbor. Va veni o iarnă când o să ningă cu
zgomot de clopoţei, fulgii de zăpadă vor aduce indulgenţe. Dacă de pe
acoperişuri austroungare o să îmi cadă zăpada în cap (eventual cu ţigle cu
tot) las oraşul şi dau fuga în pustă: e vremea să fie îngropaţi morţii. În nări
îmi va intra aburul din gropi proaspete iar minutele vor trece atât de încet,
că nici nu o să simt cum adorm cu sare în jurul ochilor: voi visa că am pus
la păstrare crucea de la răscruce.

Mama viperelor
Mama viperelor era o femeie frumoasă. Azi, prin pepiniera cu molizi,
m-am temut că se surpă lumea mea, sprijinită în barajul
din argilă şi pietre de moară de la capătul lumii.
Dorm somnul îndoielii cu degetele încrucişate; aşa voi ocoli insula
pregătită pentru naufragii, unde tobele bat aleatoriu şi de clanţa de la uşă
adesea găseşti înnodaţi şerpi.
Acolo, lumea are molecule goale în carne, ar pluti dacă n-ar avea păcate
grele în mâini şi în picioare; iubiţii stau cu spatele unul la altul şi vara
rămâne fără căldură.
În loc să privesc o lume întreagă de pe pisc, voi prefera plaja, unde alerg
prin nisip atent la năpârci; dacă arunc pietre plutesc pe ape iar lemnele se
duc la fund şi, tolănit pe sub rădăcini, fotografiez de jos în sus: O doamnă
distinsă,
cu vipere pe pălărie, mă salută cu fineţe.

Inimă filmată
Pulsează soarele prin fum ca o inimă filmată te voi trezi cu un sunet de
frunză ruptă între degete. Eu o să mă ridic în picioare şi zgura acestei
dimineţi leapăd-o tu de pe mantia mea.
Se scutură aripi deasupra mea şi uneori ninge Vor muri clipe
pe care aproape nu le-am trăit.

Cu un sâmbure de caisă
Mă scald într-un lac pe al cărui fund strălucesc oase mari. Ies la mal
încălţat în cranii de iepe, păşesc stângaci mestecând aerul şi rotulele îmi
pocnesc cu ecouri.
Într-un turn babel învăluit în fum potrivesc trepte spre zâmbetul tău;
ţi-aş mângâia umerii goi cu un sâmbure de caisă. Mă opresc în faţa ta
ruşinos şi bicisnic, numai piele şi os, zâmbind cu trei rânduri de danturi
subţiate de vreme, cu respiraţia grea
ca un cântec de lebădă. De câte ori clipesc, îmi trece o rândunică prin
faţă. Timiditatea m-a întinerit; mă vreau flacăra unei lumânări în calea
respiraţiei tale.

Când mi se abureau ochelarii la ceai

Cataramele au încetat să mai strălucească iar centurile nu mai am de ce
să le agăţ, aşa că toate stau întinse pe pământ
şi mă privesc ţintă, ca şerpii.

În faţă, în stânga sau dreapta nimic de ţintit;

în spate – tabloul Afroditei, ca un zid de execuţie.

Aparent nu ar mai fi nimic de făcut decât să îmi tai unghiile

şi să mă gândesc

cum să-mi procur chei brute.

Nu mă pricep decât să îmi masez faţa şi să fac o mişcare de parcă

pedalez
gândind la dimineţile cu muzica preferată, când mi se abureau ochelarii la
ceai.
Rodica Draghincescu
Născută în 1962 la Buziaş. Poetă, prozatoare. A publicat: Aproape cald,
Editura Plumb, 1993; Fiecare avem sub pat nişte fotografii de care ne
este
ruşine, Editura Marineasa, 1995; Obiect de lux ascuţit pe ambele părţi,
Editura Cartea Românească, 1997; Ah! Antologie poetică, Editura Vinea,
1998; EU-genía, Editura Vinea, 2000. PROZĂ : Distanţa dintre un bărbat
îmbrăcat şi o femeie aşa cum e, Editura Marineasa, 1996; Craun., Editura
Paralela 45, 1999; Tangouri pe trambulină. (Yeseuri), Editura Paralela 45,
2001.
***
„Rodica Draghincescu scrie o poezie a nevăzutului, a „de
nemărturisitului”, în care copilăria şi prezentul sunt aduse în acelaşi
prezent derutant, întreţesându-se şi contrazicându-se cu maliţie. Nu
tehnica şi nu familiaritatea cu diversele postmodernisme ale clipei dau
consistenţa acestei poezii, ci ignorarea lor nonşalantă. Rodica
Draghincescu recuperează nu doar o lume, un spaţiu şi un tip de
sensibilitate în care femininul se copilăreşte cu graţie, ci şi o gravitate, un
tragism disimulat în strategii retorice prin care, ascunzându-se, eul
profund al autoarei ne arată doar faţa pregătită pentru spectacolul
disimulării”.
Mircea Mihăieş

Bob de nisip marin

aici nu mă va găsi nimeni totul e calculat dinainte
în apa călduţă a infinitului: ziduri, ziduri din care oricând ar putea izbucni
înserarea scot de sub unghie un bob de nisip marin îl legăn în palmă
stărui puţin, cât să ajung cu buzele
de genunchiul ţărmului apoi îl arunc în cele şapte crăpături ale vântului un
fel de a accepta să mi se întâmple un chin
căci mai apoi mi-e ciudă, mă smiorcăi, mă acuz inutil
târziu de-acum fiecare lacrimă e un bâlci în care a scăpat o leoaică

Eu vin eu plec eu vin eu plec

(efect de zid II)
Cu o foarfecă imensă (bună seara!) eu nu aş fi tocmai eu
chipul tuturor e chipul meu chipul meu e restul nimicului
care chip nu are susţinere nu are pământ nu doar umbră şi-n umbră o
insectă parşivă şetivă fosilă spunând o rugăciune de la coadă la cap chipul
meu e un gest fotografiat (doriţi apa ’nainte?)
chipul lui Dumnezeu a fost furat dreapta sus priviţi e când nu e când nu e
va fi când a fost s-a supărat pre noi inexistenţii aşa
se justifică uşile din fotografia aceasta şi lacătul ce le ţine mănunchi iată-
vă-s eu încă din copilărie nu am chip răspund de gestul fotografiat ca
bucurie ori jertfă nu am nume mama bunica străbunica odată când va fi
niciodată pe când fu mâine mânie şi ieri împăcare într-un minut era că
foloseau acelaşi tâmplar notar măcelar fotograf pluridimensional crescător
de fluturi
pentru oamenii singuri (staţi laolaltă?) Iată-mă-vă-s ei voi ele în fluturărie
din a căror creştere prin scădere aţi căzut până la brâu uşa-i de vină se tot
deschide mai jos e lună plină la răstimpuri cine
zâmbeşte nu suspină cine suspină nu râde aude: PĂSĂRICA! (ţac-ţac)
Valuri de fotografiaţi identici şi nici unul la fel dreapta sus respiraţi uşa
începe oriunde fotografia va fi când a fost era şi mâine
un adăpost o congelare a rasei un set de omuleţi în nisip
pe care îi umple şi îi goleşte vântul precum ursitoarea în sângele mieilor
tăiaţi la botez gemete rugăciuni poziţii înjurături urmări
(e poarta de urlet a iluziei?): o fecioară pe sfoară de la fotografie la
fotografie pădure de e pădure de nu e multă iarbă şi-n iarbă copiluţi-tătuţi
colorându-se ca fluturii pe deasupra flutureselor aprinse 2 paşi înainte 3
paşi înapoi fotografiile lor pe trupurile lor sunt blana vie 2 paşi înainte 3
paşi înapoi la periniţa cu moştenitori eu vă voi mă încă nu este totul văzut
şi fixat (din pubis izvorăşte râuşorul dalb?) ţac altminteri ar creşte o
generaţie argintie 2 paşi înainte 3 paşi înapoi eu vin eu plec eu vin eu plec
din fotografiile mele vă veţi face o familie din fotografiile familiei vă veţi
face o ţară
din fotografiile ţării vă veţi face doua idei: un organ inteligent înăuntru un
organ inteligent în afară din fotografiile organelor o turmă de zei 2 paşi
înainte 3 paşi laterali gura mare! ochii mari!
nu vă temeţi pisicile căţărate pe voi sunt efectul de zid prea aproape

O întreagă vină şi-un întreg caracter

(drumul spre poem) dragă naţiune română, sunt dezertoare
şi-mi recunosc vina de cât şi deşertăciunea voinţei de a mă
numi draghincescu întruna mă aflu încă pe linia 1 de fugă
nu m-am îndepărtat prea tare pot fi regăsită oricând în
plin relief de lămpi lanterne neoane lustrelupe de siguranţă naţională şi
readusă pentru desprinderea de verdele negru
al câmpiei române în care există undeva o gaură roz de ieşit din patrie
intrând cu totul în patrie pe partea ei de basm sau balsam ovaritic dragă
naţiune română, s-ar putea să nu mă mai recunoşti
şi să nu mă mai poţi acuza de găsire «flori pâine şi sare 100% produse
româneşti» picioarele mi s-au tocit de la trambulina asta
care m-a ridicat din ce în ce mai jos până când petalele şi firmiturile şi
sarea s-au făcut nisip de nimerit în noroi inchizitiv vei zice tu imagine
imposibilă vei adăuga tot tu mda am pe chip imposibilitatea de care am
fost acuzată de la bun început fără probe de derulaj etnic trădare sau
invers o întreagă vină şi-un întreg caracter ale poporului între intrigă şi
deznodământ încapsulat în lacrimi româneşti dragă naţiune română, cu
limbi latine slave teutone urlu original traducându-mi singură ce urlu buza
de jos mi-am mutat-o pe frunte deh se poartă silabisirea cât mai facilă
creierului şi cât mai dificilă inimii tangente astea din urmă zborurilor tarom
cu mulţi pasageri trişti dragă naţiune română,
din prea multă salivă de la nefericirea sau ineditul că mereu va fi cum a
fost aşa (1) se aude un scrâşnet de dinţi ascuns în labirintul unei lirici sau
linii stomato-mazo-elastice nu pentru a trece graniţa pentru sine ci pentru
a trece patria peste graniţă atunci când este important şi urgent (tonul
grav şi ironia de noi însene le putem transmuta în « quinta essentia »
durerii comune sau în oracolul de melc al nimicniciei române vorbind
sufletelor fără putinţă poezie părere) dragă naţiune română, eu m-am luat
pe cont propriu
şi nu am abuzat de tine fă din mine ce vrei sunt dezertoarea d.
mă aflu încă pe linia 1 de fugă uşor de găsit în marele logos am număr
abrupt şi riscant între înfăţişare şi absenţă alerg contrar nU
m-am îndepărtat prea tare de graniţă fug şi cad aproape de casă exact
aşa (2) cum mi-ai promis întotdeauna tu cad şi mă ridic şi nu mai cad asta
numindu-se trădare sau fuga de patrie
sau draghincescu

GEAMURI NECHITUITE
o pândă făţarnică mă împietreşte dincolo de începutul acestei oglinzi sete,
sete neterminată, rece, între prima mea lingură de griş cu lapte şi primul
adevăr minţit. Plantaţii de fotografii, păpuşi, râsete hieratice în care puiesc
îngeri perfizi. Dincolo de jumătatea acestei oglinzi geamuri nechituite,
relief agresiv, vipere.
Prea înainte, prea înapoi trei fete îngroapă în grădină un pui de cloşcă,
stătut. Mănâncă pâine cu magiun cântă aleluia, zgâlţâie clopotele mieilor
crescuţi, se pitesc speriate de ploaie, bocesc,
adăpostesc lumânarea aprinsă sub haine,
pulverizând fierturile echilibrului pierdut

LÂNĂ NEAGRĂ
Febră.
O scară albă, dizgraţios de albă,
proptindu-se arogant de pieptul meu.
Stau cu picioarele în apă oţetită. Tricotez.
Din lână neagră un flanel.
Două pe faţă, două pe dos,
ochiurile îmbucă din lână cu lăcomie.
Două pe deasupra, două lăsate pe jos
Ghemul ca un titirez se învârte,
mănâncă din masă, din scaune, din pat.
Visez. Deşirând în bucle negre, aspre,
rotundul prins în mine.

AICI
Între smerenie şi violenţă,
fotografiile ies kilometrice,
cu ombilicul lipit de obraz.
Din fiece surâs curge spre nord
laptele aruncător de flăcări.
Început şi sfârşit (I)
Singurătate, transparenţă cu ouă de lăcuste.
Început şi sfârşit (II)
Pur şi simplu
Poemul, ţinta luminoasă a descântecului
Pur şi simplu
Singurătatea, forţa cosmică a pământului
Pur şi simplu
Ochiul, cămaşa lacrimii de gheaţă
Pur şi simplu
Durerea, rădăcina poetului, adevărată
Pur si simplu
Mâna, pe hârtia curată.

PRIMEJDIA EXACTĂ
lucruri ultime, mistice lămuriri, o după-amiază sub greutatea potrivită
asemeni poemelor în care coboară arzând
rochii şi cămăşi părăsite
Aş putea vorbi la următoarea numărătoare
fără să ţin seama de cei născuţi din asfinţit.
Primejdia exactă, ordinele interioare forţează depărtarea
sau măcar ceea ce ştie ea acum.
Aşa se explică faptul că oriunde şi oricât voi fi scris,
religia perspectivei nu-i simpla trezire
într-Altul, în plânsul cu care m-am deprins
când mi se spune: „Bună dimineaţa!”
Tocmai înlăuntru acel „ă” e învins,
incapabil să-mi fie aţă, alarmă, anchetă,
Şi apoi, de vreo câteva zile,
privirile cioplesc îngeri
din tot ce ating...
SORIN GÂRJAN
Născut în 1962 la Anina, jud. Caraş-Severin. A publicat: Tăierea aripilor la
îngeri, Editura Hestia, 1993; Îmblânzirea sinelui, Editura Hestia, 1994;
Frontiera de cretă, Biblioteca Judeţeană „Paul Iorgovici”, 1995; Lecţia de
anatomie în aer liber, Editura Hestia, 1996; Sezonul de vânătoare, Editura
Hestia, 1997; Îngerul nimănui. Poeme siameze, Editura Hestia, 1998;
Iani… (ocheanul cu vitralii), Editura Eikon, 2003.
„(...) De obicei profund şi grav, Sorin Gârjan nu îşi cen-zurează decât
arareori poza juvenil-romantică, de ins neliniştit, care observă (printr-o
ceaţă metafizică ce aminteşte melancolia unui de Chirico) cum gheizerii
imaginarului ţâşnesc din toate colţurile imunde ale cotidianului. Poet al
tragicului existenţial, Sorin Gârjan ne aruncă adevărul în faţă ca pe un
prosop salva-tor, plin însă de scoriile unei realităţi crude, nefardate,
surprinse într-o viguroasă viziune expresionistă, ce-l situează printre poeţii
cei mai profunzi ai dramaticei noastre actualităţi.”
Ion Cristofor
akédia: sârguinţa nimicului!
…(mi-am pierdut capul… zilele… puţinul avut!)

lipsit sunt – iată! – de turma chiotelor/ de râsul lor fugit de acasă ca un

câine care preferă lanţului asprimea unei ierni trăite în cimitirul
gunoaielor/ care a ştiut să aleagă între golgota indiferenţei şi golgota
gamelei cu lături preţioase şi sigure! (patruzeci de ani au trebuit ca să
treacă până să încetez să mai râgâi după rugăciunea de seară ca după
un desfrâu cu şampanie aleasă. totuşi, atât de puţine gânduri se bucură,
parcă văd în fiece clipă un sicriu scâncind între pulpele fremătând ale
mamei/ căzând şi prinzând rădăcini în putregaiul acestei pregătiri pentru
o singură cale: scâncet ciudat, amestecătură de cântec şi plâns/ arta
pierderii sufletului: un copil rătăcit într-o pustietate fără flori şi ferestre
rugându-se-ntruna în toate limbile morţii!).

de la o vreme cămătarii îşi toarnă arginţii în sângele stins ca-ntr-o groapă

cu var, mama şi tata tot vin unul spre celălalt cu capul ascuns în mari
buchete de crini…iar eu, prietenul greierilor sângerii – închişi în cutia
patefonului vechi! –

zac sub perfuzii de cântec: un fel de chiţăit vesel prins într-o cursă de
şoareci – o rouă sticloasă, nu scârbă, nu limba băloasă a vreunei pohte
bătrâne. (realizezi că între viaţa ta şi a lor cresc buruieni şi resturile unui
menaj sanguin devorându-şi strigătul, văzul/ că limbă de şmirghel au avut
toate iubirile tale, piele cu solzi şi parfum de anghinare
uscată la soare.) doar Dumnezeu ştie măsura cămăşii de forţă căreia ei îi
spun suflet!… – fericiţi cei ce şi-o poartă ca pe o ie uşoară/ ca pe o
margaretă în părul negru al vieţii!

un soare albastru răsărit din întunericul nopţii-i femeia/ o sfioşenie-n

halat de mătase care atunci când ţi-e rău îţi

aduce ceaiul amar şi-ţi sărută sudoarea, îţi citeşte din psalmi şi aprinde
lumânări parfumate: inima tristeţii cântă în ea precum un violoncelist
necunoscut pe marginea unei şosele pustii. aproape, într-un spital cu
nebuni şi borcane etichetate, în care foetuşi de gheaţă se leagănă în bălţi
de formol/ cu pereţii tapiţaţi cu placente uscate/ câte un ţipăt viu face

să tremure venele depărtării, puterea mea să se clatine, ca atunci, când

studenta aceea frumoasă îmi oferea o bibliotecă de plăceri pe doar o
pungă de prune uscate: Doamne, primăvara lentilelor ei de contact pare
fără sfârşit/ iarba înaltă a fiorului mai adie încă în liniştea lâncezelii de-
acum.

aceasta e viaţa! – înfiorătoare ca urletul celulelor de reeducare/ frumoasă

ca dimineaţa de vară în care bărbaţii bat coasele îngenuncheaţi într-un
lan de lucernă ca pe o toacă la capătul lumii/…coală de indigo prinsă între
două buze de înger, treceri hăituite de treceri! (înghiţind aerul cu
greutate

– clipă de clipă! – altă vârstă cuibărindu-se-n mine: trupe de păpuşari

plecându-se ceremonios la sfârşitul reprezentaţiei/ capetele de cârpe ale
păpuşilor nimic altceva decât aceste puncte-puncte pe linia norocului. în
mulţimea de gură-cască surdo-muţii îşi plimbă surâsul pe cer!)

nu mă mai plimb/ nu mai trec peste podul cu patru melci de ipsos la

capete; la marginea poligonului de tir nu se mai adună cei care pariau pe
navete de bere că vor împuşca cât mai multe dintre statuile de placaj şi
hârtie: nopţi la rând ai

fost duhovnicul trupurilor lor ciuruite pentru ca mai târziu să le dai foc în
spatele blocului dezvirginându-ţi improvizaţiile, toată slava invidiilor. copil
„de nimic” stăpânind oamenii-ţintă ce ard în picioare ca nişte cruci
blestemate de pulberi mereu ucigaşe.
(…cu amintirea pozarului care-şi pierde capul în mâneca neagră de in/ cu
apa gurii tale ca singurul martor/ cu privirile lor curgând peste tine ca mila
lui Dumnezeu peste o casă săracă/ cu râuri de slavă lăsate să moară în
canalizarea oraşului/

cu afurisita plimbare alături de şoldul unei femei într-o tăcere mai grea
decât pansamentul gipsat pus pe sternul de lapte al pruncului/ cu defilări
prin durere… cu decoraţii… spaime… cu acest memorial al nimicului…)
cu siguranţa că doar Dumnezeu ştie numărul şi glasul paşilor tăi!

prin subteranele muntelui Saint-Michel ai văzut trecând caravana aceea

ciudată cu berbeci tunşi în locul cailor/ cu câte un copil orb sub coviltirul
fiecărei căruţe: urechea lor îngropată în cochilia roză a unui melc marin –
ca pe şerpii de aer! – îmblânzind postumele muzici de xilofon…

ocheanul cu vitralii. despre muză ca despre o târfă mereu

odihnită!

noapte şi dedesubtul vântului o lebădă neagră scoţându-şi gâtul lung şi

subţire din tubulatura orgii de apă, ondulându-l, ca într-o extaziere de rut.

poate că şi-n noaptea aceasta, într-un dormitor din manhattan, (ca orice
baby-sitter ce se respectă!) dorul de casă scoate limba la gângurelile
neciteţe ale unor copii plutitori, ascunşi ca viermii în plutitoare gogoşi de
mătase; poate răsfoieşte albume cu poze ori mai împlântă câteva ace de
gămălie în peticita păpuşă-insectă a poeziei: între cărţi ce-au adunat praf
de pe aripile fluturilor pe ele, între oglinzi, facturi iubăreţe şi perversele
telegrame ale moştenitei sale nostalgii balcanice; poate că doar stă
ghemuit şi prizează

un drog cu gust de busuioc şi tămâie revăzând cerul de-acasă

pe care mai trec şarete trase de inorogi, bărci acoperite de staniol şi

trotinetele scârţâind ale îngerilor.

(convins că moartea îl va găsi şi pe el îmbrăţişat cu slugile celelalte în

ocheanul acesta umplut cu sticla pisată a unor vitralii. asta îl face să
plângă după ocheanul cu cioburi colorate dăruit de mama pe insula ada-
kaleh: plăcerea acelei jucării îl înnebunise de-a binelea, şi-o simte
înşurubată
în orbită până când lumea din jur este cuprinsă de neguri şi, doar în
ochean, la cea mai firavă mişcare, şopârlele de

lumină ţâşneau de sub pietrele atâtor culori. era un deliciu să vezi

curcubee cocoţate-n cireşi sau săltând peste tufele de porumbe, cristalele
zbenguindu-se ca nişte mormoloci coloraţi într-o apă nestăpânită…). apoi,
convingerea că întorşi cu spatele unii la alţii, mergând în mâini sau pe
picioroange de sticlă, privind dintr-un capăt al lumii

mări şi oceane – de jos în sus ca pe ceruri! – totul e viaţă şi moarte, că

îmbrăţişarea râvnită e lanţul cu zalele petrecute prin inimile tuturor,
încolăcindu-se şi crescând întruna în jurul picioarelor lui dumnezeu – al
mersului lumii! – până când cei aleşi vor atârna de gâtul lui ca
rândunicile pe sârmele unei numărători vechi şi acolo, ajunşi curtezanii
sfinţeniei, îşi vor petrece zilele în nesfârşite colocvii despre copiii din flori
ai literaturii, despre călătoriile lor spre nu-se-ştie-ce,

nici cum!;

poate că în azilul de noapte creierul lumii cântă deodată cu inima. ca

poeţii prin cârciumi lăsându-se duşi! acelaşi

cântec şi-n gura privighetorii şi-n gura lupului de prerie! din păcate, de
aici nu se aude nimic. doar se vede: o corabie care nu mai ajunge la ţărm
ci se învârte prinsă-n vârtejul spumos ca o foiţă de ceapă deasupra
sorbului cu găurele într-o chiuvetă de aur;

poate că strălucirea unui ego comun poartă fulgerul rătăcit ce-o loveşte
mereu; poate că printr-un dormitor din

manhattan trece drumul dintre viaţă şi viaţă. cu ochii lui străvezii

ca ai unei feline prinse în plasa de lumină a farurilor, cu un gât de lebădă

neagră în gură.

poate!

fratele meu de pământ

1. şi el avea o seră în suflet / un Eden aglomerat ca o curte de

penitenciar la ora plimbării!
în adevărul sticlei cu vodcă Moskoff ne căutam dezmierdarea /
dezlegam caii tinereţii din laţul ierbii flămânde şi ne spuneam
că va veni ziua ce va aduce cu ea moartea depărtării
în care ne-au înflorit nervii şi gândurile /

că va seca râul de ani şi îngerii aceia bătrâni

– traşi parcă la xerox – pe care-i treceam strada dintre lumi

noi ţâncii tunşi cu breton şi purtând coroniţe de zăpadă pe cap
că îngerii aceia-aşadar vor veni şi-or săpa în locul nostru
drumuri printr-o apă smerită.

2. într-un geamantan de carton îmi îngropam zilele:

doar duminica sângele meu se îmbrăţişa cu-al lui şi fericirea mi-o
scoteam la vedere / haină de duminică

peste un suflet zidit!

întotdeauna durerea – ca un caporal zelos – mă pune să mătur

cu mine
nesomnul / îmi toarnă-n urechi un cântec de pasăre stranie

tulbură aerul şi îmi aduce aminte că lacrima fratelui se

întoarce

astăzi acasă / că nu ne mai rămâne decât să ne vorbim ca

de la frate la frate

ca de la geamantan cu pământ la geamantan cu pământ.

aura. peşteri în apă

puii primejdiei ca nişte căţei moţăind în coşul vechi

de răchită ce-l poartă copilul în mâini:

cu nările pipăind un vânt otrăvit ori lingând

în răstimpuri mâinile calde

legate cu un lanţ ruginit de gâtul pescarului şi cu altul de aur

de vârşia aruncată

în Dunăre… cursă
de prins nimfe cega de gheaţă şi vidre cu ochii de
pustnic…

până va chicoti un clopoţel în adâncuri

şi prin spuma înaltă-a vârtejului va trece roiul albinelor matcă dinspre

cer spre grotele apei.

Roua adolescenţei (Alcool 96°)

Tinerii aceştia care fac cercuri de îngeri din fum de ţigară, Rockeri, hippy,
punkişti

consumând aerul altei lumi

scriind pe ziduri cu sprayuri: apeluri civice, declaraţii de dragoste sau

numele unor idoli perverşi, iubindu-se, prin cimitire, cinematografe
sau parcuri,

priviţi-i: nimic nu-i poate ţine în lesă, intră în grădini interzise,

fluierând, cu inimile pline de greieri,

cu jeanşii tăiaţi, cu bocancii bunicilor în picioare, şi beau

roua adolescenţei (alcool 96°), apoi îşi imaginează că

stau

cu curul pe lume – ca într-un scaun electric şi

fac cercuri de îngeri, din fumul celei din urmă ţigări.

Vasile Mitu
Născut în 1962, la Reşiţa. A publicat: – Śastra, Editura Timpul, Reşiţa,
1998.
„Starea temporală a celui ce a scris aceste rânduri a început în vestul ţării,
acum treizeci şi patru de ani. El nu a fost decât locul prin care, în acest
moment şi în acest mod , S-a exprimat Ceea Ce Este Atemporal”.
de pe coperta a IV-a a volumului Śastra

***
soare
îngăduie o clipă ochiului meu să te cuprindă o clipă doar această minune
îngădui-o
şi toate gândurile mele în peşti lucitori se vor schimba şi toate amintirile
mele vor slăvi cu buze de foc răsăritul peste ierburi zemuind mi-aş culca
fruntea obosită într-un gest de venerare
soare
lună
cu obrazul tău argintat ascute-mi simţurile tipsia sunând tăcut în odaie
rostogoleşte-o peste pieptul meu îngemănată cu bulgărele arzător al inimii
să se iubească împătimit şi fără margini
dincolo de unduirea cuvântului să alergăm împreună lună
***
la-e-la cântă munţii la-e-la cântă apa
la-e-la răbdătoarele litanii la-e-la în înserare
la
cum ai arunca năvodul pe spinarea întărâtată a focului peştii răsucesc
lumina soarelui ca pe o sabie
taie adânc în mal surpă malul sub picioarele noastre
înţeleptule mai există o piatră vorbitoare mai există inelul de aramă al
asfinţitului şi toate amintirile curg râu spre buzele tale în acest ceas
rămâne taina neîmpărtăşită
piatra vorbitoare rămâne mută pentru o clipă sânge suspendat
la-e-la
gândul abstras în grota ursului
rătăceam plin de adâncă ştiinţă în aerul pur oamenii mâncau puţin – miere
lapte fructele vrăjite se rugau se rugau
o dată la patru ani zeul cobora în frunze timid ca o fecioară rupând
zăgazurile năpădeau sevele la-e-la
înţeleptule poporul tău
cum ai arunca un năvod pe spinarea întărâtată a focului a rupt malurile
sub picioarele noastre
ne duce vremea frate ne duce frate ca o apă la-e-la
ca un cântec la-e-la
***
stranie coborâre în adâncuri în miezul neştiut al cuvântului
să uiţi cine eşti cine ai putea fi — lama unui buldozer sau
piatra rostogolită fără împotrivire — să lepezi celulele trupului
cum se leapădă toamna frunzele copacului
esenţă să rămâi aromă
călătorind spre nările delicate ale zeului
iată-mă
curat fără de prihană
mă supun ţie firesc neocolit
mă supun ţie spre ruperea zăgazului berbece să-ţi fiu braţ înarmat iată-mă
laptele proaspăt
pe buzele obosite de chemare
mă joc cu sufletul meu elastic ca o minge pentru bucuria ochilor tăi
Cuvântule frate

***
uleiul din candelă
argintul viu amuşinând în întuneric
mare minune dumnezeiască minune
lemnele nu ard lemnele dansează în flăcări ca sufletele în para iubirii
vine fochistul şi varsă peste ele năduful pământului lemnele nu ard
lemnele suflă şi strigă în vâltoare dumnezeieşti cuvinte cântece
lângă leagănul copilului soarele apune în unduiri sânul freamătă arămiu
sub aromele de fân
mare minune
noapte ca un animal uriaş şi moale moarte blândă atât de trecătoare
priveşte cu ochi rotunzi focul neputincios lemnele dansând
apoi oftează se târăşte mai departe
vine fochistul scuipă-n palme se cruceşte lemnele nu ard
mare minune dumnezeiască minune

***
iubire
starea diafană a întregului
în care atât de greu – cumplit de greu – mă las purtat starea de crepuscul
când lucrurile se apropie atât de mult încât lunecarea domoală a soarelui
devine sonoră taină şi pace profundă
ce înfioară mintea înfierbântată cât de străină îmi eşti
cât de străină îmi eşti iubire
cât de străină mi-e lumea
şi cât de departe zilnica mişunare a vieţii
rareori în nopţile foarte lungi ca o amintire
o imagine sclipeşte
albă şi strălucitoare
mantia imaculată a Veşnicei Înălţări în parfum de smirnă şi tămâie
mă duce în chilie
mă aşează în genunchi
şi-mi mângâie blând creştetul
Doamne
cu nesfârşită puterea Ta şi necuprinsă îndurarea Ta pe mine apără-mă
de mine

***
ninge blând
mâini de alabastru lucrează neobosite alba împărtăşanie cu vioara sub
braţ cu gulerul ridicat
sufletul zilei urcă strada păşind agale în blânda ninsoare
fior sfânt spală zidurile de bâlbâiala noroaielor
cu braţe fierbinţi iarna întinde fructele sale minunate
o! suflet neîncăpător
suflet arzând în zăpadă ca o candelă scutură putreziciunea şi cazi în
genunchi proaspăt trunchi şi gol cu ramuri puternice
cuţite de ger să te scrijelească să te împodobească vântul să te aline
mâini de alabastru să te modeleze vioară
cântând în blânda ninsoare

***
încă o treaptă şi încă mai adânc tot mai adânc peste tobogane de muşchi
joaca izvoarelor din palma statuii cad stele

un sfânt s-a ridicat din iarbă să ne sărute fruntea înfierbântată miezul

pământului arde în verde crud
îl cuprindem în palme şi ne îmbătăm de mireasmă
încă o treaptă şi încă mai adânc mai lin şuvoaie de ulei în candele de
piatră sufletele curg îmbălsămate
mai vie strălucirea inelului în jurul nufărului

cărţile fără file se citesc singure ca nişte buze desferecate prelungă litanie
inima lumii pompează pompează
drumul întors spre taina simplă
încă o treaptă şi încă — sfere de sticlă atunci am destrămat ultimul văl
atunci am împins ultima poartă atunci a izbucnit tăcerea
ne-am cuprins în braţe în timp ce pluteam
fulgurare

***
nu, nu voi muri
moartea mea va fi ca o lungă toamnă cu arbori fără frunze ca o ploaie ca o
umbră a ploii fertilizând amintirea gândurile mele vor trăi simple printre
orele zilei curgând culcate între rădăcini oasele mele vor învăţa din nou
adevărul

sângele meu urmând cu mare bucurie izvoarele va şopoti

supremă smerenie în moarte
să te pierzi nevăzut acestei lumi supremă veneraţie
alungare din pământ spre ceruri
os din osul omului va striga alb în ninsorile albe carne din carnea omului
sfios cutremurată şi străină pasăre de mucava din cercurile verzi se
smulge nepătrunsă schimbarea sângelui în rouă

tainică schimbarea buzelor şoptitoare în lut ulcioare cântând în adierea

vântului
nu, nu voi muri
am să plec pentru o vreme din această lume voi pluti o vreme peste
păduri şi râuri şi oameni şi voi visa

voi visa atât

Dinu Olăraşu
Născut în 1962 la Vulpăşeşti, judeţul Neamţ. A publicat: Dăruit eternităţii
pe fereastră, Editura Albatros, 1984. Traficul de transparenţă, Editura
Marineasa, 1997. Frenetic, Editura Timpul, 1998. In, Editura Brumar, 2001.
Caietele verii, Editura Artisis, Sighişoara, 2003. Caietele toamnei, Editura
Artisis, Sighişoara, 2003. Caietele iernii, Editura Artisis, Sighişoara, 2004.
Caietele primăverii, Editura Artisis, Sighişoara, 2004.

„O poezie scrisă cu o frenezie tinerească, pulsând în ritmuri ascendente,

năvalnic, nu o dată intertextual. Atrage atenţia, înainte de toate,
tensiunea lirică ardentă între goluri şi plinuri, între febră şi frig, între
invenţia proprie şi memoria lumii. În infinitul scrierii, între fondul
sentimental labişian şi violenţa muzical-verbală a lumii contemporane se
întinde totuşi un arc îmblânzit de bibliotecă şi singurătate”.
Gheorghe
Jurma

de parcă nici nu-i vezi

de parcă nici nu-i vezi nu spui nimic despre frumoşii peşti
mari negri şi doar e-n stăpânirea lor acuma casa
chiar au ieşit plutind pe aripi adulmecând livada înflorită
dar parcă nici nu-i vezi nu spui nimic despre frumoşii peşti
mari negri din voal prealarg şi trupuri mici
plutind îngemănându-se-n oglinzile rotunde
cum te vor atinge-n umeri sau poate în tâmple te vor răcori
cu o mişcare tristă şi-atunci vei spune totul
povestea cum era când s-a ţesut

poţi să rămâi acolo tăioasă

poţi să rămâi acolo tăioasă pe cer să mă aperi în noapte tâmplele şi paşii
în lumină da da tu să mă aperi de diavol cu mişcătoare securi luminoase
când limba lui roşie se-ntinde lung spre visul meu
şi lacurile toate au să te ajute şi norii răsfăţaţi de vânturile
de la miazăzi şi-un cântec de va fi nevoie
se va scrie singur cum scriu prin frunze către seară
jivinele pădurii largi poeme

era frumoasă clar cea mai frumoasă

era frumoasă clar cea mai frumoasă astfel s-ar fi văzut şi de pe mare
şi din fereastră era frumoasă clar cea mai frumoasă
dinspre savane dinspre nori venind
vedeam într-o adunătură tainică izbind cu fruntea valurile adânci
mereu la fel de bine şi de sigur orânduiala
era frumoasă clar cea mai frumoasă

nu-i chiar acela şi timp

nu-i chiar acelaşi timp mişcând livezile
nu sunt aceleaşi clipe armatele acestea fără de sfârşit
cu ele regi alături ne înfrâng şi ne învie iarăşi
înlănţuiţi numai de lanţuri scriam demult în altă parte
nu-i chiar acelaşi timp mereu mai clar
mai trist lucrând în pajişti clare se-adevereşte
nici nu gândesc la litere la sunete din tobe
deloc deloc mă veţi găsi în scorburi de apă
bolborosind schimonosit nu-i chiar acelaşi timp
aici e pretutindeni iar veţi înţelege

cu noaptea nesfârşită încă

cu noaptea nesfârşită încă am început să le măsor
întâi din toate cum se adâncesc apoi cum se prefiră-n umbre
şi dacă iar le simţi în preajmă cum se-arcuiesc în aer spinările reci
dar unde dorm şi unde ţipă denevăzutele
şi-n pielea lor încape carnea? iar dacă ştii că-i mâna ta pe masă
de ce nu e acolo mâna ta cu noaptea nesfârşită încă
am început să le măsor denevăzutele
şi ca şi mine ştiu, erau cu teamă

dansam sub cer

dansam sub cer erau din toate alese zilele acestea
şi cântecele porneau bine şi chiar tristeţea ne ţinea de umeri
cum foarte bine foarte bine şi din puteri înalte ne răsuceam
dansam sub cer cu vitele în preajmă libere
şi mulţi copii ai tuturor şi din întreg seninul
era doar unul care-a pus să scrie pe file mici
acolo-ntins umbrit de roşii poemele poemele poemele

când moare El
când moare El
şi moare lângă tine atât de aproape foarte aproape
nu poţi pune nimic între doar o pânză de ape
când moare urcă şi scapă printr-o pânză de apă
mai sus printr-o pânză de in se face vin
şi pâine când mâine vom bea vom mânca
ne vom bucura pe pânza de ape El va veni aproape
iarăşi iarăşi fără paşi fără zbor
cum vine din toate Cuvântul făuritor
îmbrăţişat în sine
îmbrăţişat în sine
stai chiar lângă drumul către casă şi-aştepţi
să vină cineva să te îmbrăţişeze şi să plecaţi puternici împreună
sporovăind din toate e-atât de-aproape casa se văd luminile aprinse
chiar chipu’ ei părea dar umbrele serii te-au agăţat
cu groase cârlige te-au ţintuit aici umbrele serii
copii orfani ai serii şi morţi şi vii cine va mai şti
nici nu contează nu e odihnă în liniştea aceasta
e-o fierbere surdă e un prilej al tainei

pietrişul dulce da
pietrişul dulce da
pietrişul dulce ai fost când eu călcam în rotunjimea ta
pietrişul dulce înlănţuirea bună dezlănţuirea calmă
boltind acele zile triste boltind acele nopţi
pietrişul dulce da cumva din toate ai împărtăşit
cumva din bunul care-am fost pietrişul dulce da pietrişul dulce
în preajma căruia am înotat

de-acum voi şti

să te privesc când despleteşti cămăşile spălate
să caut îndelung în părul tău agrafe de argint
va fi un sunet clar în toată casa iar vorbele tale trecători înalte
ce va fi straniu se va contopi cu ce-i surâzător
câinele va urca pe scări voi şti să te aştept
când vii din grădină cu palmele împreunate ca un mic sicriu
în care duci un bulb de trandafir
de vântul serii rupt
sălaşului vei fi asemeni

adânci fântâni
adânci fântâni
de-acolo se ridică moartea
cu aripi calme
şi-n mintea mea tânără se-aşază
acum se înţelege totul
lumina-n vulpi scânteietoare
şi-n zările de cânepă înaltă
vântul trist
cum se ridică moartea
cu aripi calme din fântâni
şi umbre mari în mintea mea aşază
MARIAN OPREA
Născut în 1962 la Timişoara. A publicat: Preludiu, Editura Eminescu, 1996;
Divina Erotica, Editura Eurostampa, 1999; Muntele lui Venus, Editura
Marineasa, 2002; Ca păpădia-n zbor, Editura Brumar, 2006; fetele oraşului
tău, Editura Brumar, 2011; Şi aeru-i erotic, Editura Waldpress, 2015.
„(...) poemele lui Marian Oprea nu sunt deloc uşor de caracterizat, căci
amalgamează nivele diferite ale limbajului, oralităţi mimate, ecouri
intertextuale care topesc referinţa livrescă într-o materie verbală densă,
stratificată, însă niciodată inertă, străbătută, dimpotrivă de vase sangvine
ce-o irighează abundent.”
Ion Pop

***
imaginaţia se plimbă goală pe tocuri salută hârtia e invitată la balu
bobocilor e studenta lui M. şi preferata lui U. se întinde plină de promisiuni
e în mai multe locuri simultan
se lasă descoperită din unghiuri opuse împrăştie norii salvează poeme
deflorează idei razele-i sclipesc în cercei cu toate formele-şi dă randez-
vous

***
în fiecare zi întâlnea oameni noi comunica a trecut pe lângă mine ca o
zvârlugă
hei nu mă mai recunoşti am fost iubita lui Aldea mi-a scris cele mai
frumoase poezii nici nu-i de mirare am zis de ce v-aţi despărţit nu pot să-ţi
spun acu e prea complicat hai să ne mai vedem te invit la filarmonică
săptămâna asta lucrez după-masă poate altă dată voi yoghinii nu prea
agreaţi fumătoarele tu eşti o excepţie o să te laşi o să fie bine o să fiu
pregătit şi pentru pasu în jos n-o să mai fiu luat ca din oală n-o să mă mai
surprindă nimic

***
ţi surâdea norocu îţi surâdea cu ochii LUI când o vedeai întreaga lume-i un
serai se completa bine cu meditaţia dacă n-aş fi fost papă-lapte poate m-
aş fi jucat cu nasturii ei dac-am uitat sau n-am făcut-o înseamnă că n-am
meritat să fiu cu Alice în ţara minunilor ei când apărea te simţeai ca după
duş mirosea a verdeaţă ca salcia după ploaie poate nici acu nu-i târziu
dacă-i scriu pe www.bluestar-romania.ro stimată rază ne-am întâlnit la
ezoteric fest în anul de graţie ce s-a revărsat asupra mea contemplându-
vă sau bună sunt M din TM îmi dai accept pe poate şi-ar fi dorit ca Daniela
să dormim îmbrăţişaţi poate am fi mers mai departe pe pliantu primit
(degetele ei l-au atins) scria lumea sinele nostru exterior

***
eram mai mult ca atent era mai mult ca o călătorie interioară am filat
îndelung ca serviciile ultrasecrete o zburătoare de la tai-chi dezinvoltă
armonioasă se mula după cum credeam că e era deschisă spre nou spre
aventuri sublime vedeam în ea ce era-n mine chiar şi sexu-i zâmbea un
suvenir spre pomenirea mea parcă te cunosc şi tu îmi pari cunoscut am
luat pulsu oraşului în plină campanie electorală era o lume difuză agitaţie
îmbulzeală aurolacii sectarii de la partide cerşetorii ne trezeau mila când
scriu de ce mă gândesc la Ludmila poate că bat pasu pe loc Gabriela mă
priveşte din poză îmi poartă noroc

***
am văzut chinezoaice erau fragede ca nişte puştoaice aveau vibraţii mai
bune oriunde-s libere şi vesele mereu femeile fac dragoste cu Dumnezeu
nu se supără ca mine din te-miri n-au aşteptări nici dezamăgiri au bun
simţ argumente pro şi contra au idei se dau în vânt şi după alte femei
îmbunătăţesc tot ce văd ce simt au disponibilităţi vaste nu-s înghesuite de
cenuşiu ca micimile noastre iau totul cum vine sărace-n dorinţe văd lumea
cum e se acceptă pe sine se bucură de-ncercări au răbdare le iau ca
posibilităţi de progres scriu despre ele mă primenesc exuberanţa şi
drăgălăşenia lor vor să ne spună savuraţi-ne orhideea plină cu spumă

***
se făcea că erau mulţi în biserică era o prelegere despre căsătorie (oare
ce căutam printre ei) de mic mă bosumflam ca un arici când auzeam de
asta eliminam o şansă din start (probabil mi se activau sechele mai vechi)
n-am privit de sus au trecut toate prin mine
am răni peste tot credeam că ele îţi fură timpu trebuia să scriu să citesc
preoţii o ţineau pe a lor că nu-i bine să fie omu singur spuneau ceva de
copii aşteptam copilu din mine să crească să devină flexibil să-şi mărească
pânza de păianjen femeile-s complicate te-ncearcă fără să vrea te ţin în
priză până devii vertical

***
eram în pauză cu ea am recomandat-o unor amici să reuşească ei lui Adi
i-am spus că-i vegană din ţara bârsană o să-l ducă pe culmi unde sfinţii-s
ulmi a spus că între ei e o oarecare simpatie dar doar atât nu se potrivesc
zodiile leu cu leu evoluţia-i mai tare ca zodia încearcă o să te descurci lui
Sigi i-am spus că-i singură niciun bărbat n-a împlinit-o ar fi-ncântată să-l
cunoască şi-ar dori doar să o ţină-n braţe când vine de la servici obosită el
a spus că are o prietenă şi ce dacă unde-s trei armonia-n jur creşte
prietena ta va fi curioasă o să te aprecieze va intra delicat în relaţia
voastră cu binecuvântarea Preasfinţitului care le face pe toate

***
se făcea că eram în Ferentari era sărbătoare lichenii îmi arătau calea
indieni (de ce indieni) murmurau cântece devoţionale în faţă copiii se
ţineau de mânuţe aveau lumânări tarabele erau înţesate de brăţări icoane
aur smirnă tămâie am luat-o oblic eram grăbit trebuia să ajung am dat de
un stadion doi jucători erau goi pe unu-l ştiam n-am putut trece de galerie
prin spate pământu era arat m-am întors am întâlnit o fată de la Sophrozin
aştepta o voce care se rotea-n aer (tot de astea găsesc) am schimbat
câteva vorbe ce s-au tot lungit şi n-am mai ajuns

***
salcia pescuia sunete goarna era camuflată şurubu era primul client
camerele închiriau camere încolăcită de o schiţă tulpina vrejului vorbea
singură vocea are importanţa unei relaţii scaunu de răchită era mason
picioru unei ciuperci alerga spre pălăriuţa unei amante
de când cu intrarea în u.e. gaiţele s-au epilat uşa unui deal era deschisă
spre toate religiile

***
Dragan la revelion a-nceput să se vaite (era mai rău ca atunci când se
lăuda ) a spus că-şi bagă picioarele în relaţii s-a săturat nu mai vrea s-
audă de nimic noi i-am spus fiecare are ce merită atragi ce eşti ar trebui
să-ţi fie milă până la urmă s-a cuplat cu o tipă cu care a fost câteva luni

***
îmi era frig pe la mâneci a plecat morcovu prietenu sturzului prind versuri
la copcă până ajung măicuţe la mănăstiri până au fantasme cu mine dorm
ca o sticlă de plastic de ce n-am curta vremea cocoşii au flancat dimineaţa
se subţiază acul frunzele nisipului au făcut cale-ntoarsă ne căutăm printre
sâmburi

***
ca să mă scoată din letargie ca să mă inspire pe ultima sută s-a apropiat
de spirală era îmbrăcată o vedeam goală şi aeru-i erotic şi pixu şi hârtia

ei cred că ştiu n-au îndoieli vor să ne combine cu jumătăţi de adevăr în

rest amor platonic sau agape nu ştiu nu vor să afle când află nu acceptă
că libidoú ne ţine de Creator aproape (scoica umedă acoperă a lumii jale)
în ea eşti cum ai vrea să fii deschizătoare-i de portale ei spun că-i păcat să
delectezi alţi sâni sau fund divin integrat să fii redus să nu treci dincolo-i
păcat ce scriu nu-i de la mine El mă inspiră

albu se percepe mai bine pe val măceşele erau ferme cu gripa desena
coru culorilor saluta sfinţii ce ieşeau din copaci se privea prin ochii pisicii
leagănu pentru flori gângurea casa o aştepta vioaie ca un fruct o urma
pretutindeni puteam să-i cer sau să-i dau un autograf ca statuile din parcu
central zburam ca gându prin cartiere să-i prizez orhideea sălbatică o
delicatesă pe care o savurez(i) cu prietenii tot mai des

***
îmi plac atât de mult zilnic ies în oraş să le admir când vin de la biserică
teatru când stau suspendate la câte-o terasă gureşe ca stropii de ploaie ce
cad pe parbriz pline de energie negresele au aceeaşi putere ca
indicatoarele rutiere în preajma asiaticelor te simţi împlinit îmi plac
feministele chiar dacă-s folosite de Rochefeller şi nu ştiu ce fac îmi plac
femeile relaxa(n)te care se satisfac singure (au găsit înăuntru ce căutau în
afară) îmi plac actriţele din filmele de dragoste-n pielea goală (arhetipuri
vitale curioase dezinhiba(n)te îmi plac lesbienele m-aş împlini în cuplurile
lor ador delicatesele cu petalele ieşite-n afară înclinate spre ecumenism
îmi plac blondele uneori le confund cu razele soarelui îmi plac piticele din
păduri tropicale ador măicuţele privirea lor rugătoare trece dincolo de
privire te scormoneşte prin ani îmi plac femeile pe care nu le cunosc

iubita noastră pe mulţi i-ar delecta-n filmele de dragoste-n pielea goală

aici nimeni nu-i gelos posesiv fiecare caută să-i facă pe plac aproapelui
bunăvoința-i monedă de schimb
timpu se comprimă distanţele dispar negrii satisfac albele iar ele
negresele aici se-ntâlnesc arhetipuri aici nu există intrigi ca-n scenariile
celor devoraţi de telenovele aici se moare doar de plăcere cu numele Lui
pe buze aici armonia se-ntoarce acasă spală negura zilei pângărită de
priviri obosite Dani zidaru zis ParkPlace când a văzut frumuseţea-n
mişcare a zis aşa ceva nu există-n realitate

pe jumătate liber pe jumătate legat ani de zile mi-am urât tatăl a murit
ros de alcool la 54 de ani încă mai am meciuri cu el uneori mai dă pe
acasă odată în capătu grădinii a spus
(era o ploaie caldă de vară ca-n copilărie) că acolo unde-i e bine faţa-i
radia de bucurie
cortina ce ne desparte-i pâcloasă subţire subţire doar ei ne văd poate ar
trebui să-i dau de pomană sau să-i aprind lumânări nu l-am ajutat când mă
punea să lucrez mi se făcea rău
când culegeam cartofi parcă zgâriam tablă spunea toată ziua citeşti ce
câştigi din asta
maică-mea-i ţinea isonu la 21 de ani am plecat hai-hui ca vântu de miază-
noapte am locuit la tanti Bibi-n chirie aici venea boema oraşului Pruncuţ
era când nepotu lui Bacchus
când apostolu lui Iisus băieţii cu ochii albaştri aveau iscoadele lor m-am
mutat apoi în Fratelia lângă biserică şi izlaz (orătăniile spărgeau liniştea-n
două) frau Herta mi-a oferit bunătăţi pe atunci nu puteam cristaliza o
relaţie credeam că totu mi se cuvine când ieşeam din schimbu doi
traversam cimitirul greierii şi cucuvăile se armonizau din când în când mai
nimeream pe acasă l-am internat credeam ca pot să-l salvez mi-a reproşat
mereu că l-am dus la nebuni bunică-mea a mers pentru el la un preot în
Piaţa Traian care deschidea Biblia i-a spus c-a fost legat la o nuntă nu se
mai poate face nimic mă întreb ce jigodie a făcut asta şi de ce

***
se făcea că eram cu Giulia pe drumu de ţară ce ducea-n golf (să fi fost
golfu plăcerilor
de care n-am avut parte) îi sărutam mâinile îi spuneam sfinţia ta sfinţia ta
jubilam eram fericit cum niciodată n-am fost aici pe pământ

se făcea că vechile structuri au preluat puterea Maurer încerca să-l

convingă pe unu
că-i o victimă a sistemului ăla zicea comunism-capitalism tot exploatarea
omului de către om sau mai bine a omului de animal da’ cum s-a ajuns aici
clanuri de tip mafiot conduc lumea din tată-n fiu politicienii sunt ca
păsările alea micuţe care ciugulesc ce a mai rămas între dinţii rinocerilor
sunt puşi ca paravan să-i deruteze pe naivi să abată opinia publică de la ei
să facă gargară alt activist chicotea da’ ce căutau ăştia printre noi eram la
un eveniment cultural în Mediaş (m-am nimerit pe acolo) am intrat în
catedrală o căutam pe Luminiţa (o caut mereu) un gând mi-a şoptit tu eşti
cu Daniela da’ ce căutau ăştia printre noi
LIUBIŢA RAICHICI
Născută în 1962 la Belobreşca, jud. Caraş-Severin. Poetă, traducătoare. A
publicat opt volume de versuri în limba sârbă, două volume în limba
romană şi două volume bilingve (sârbo/ român şi sârbo/englez). Dintre ele
amintim: Vertu Na Istinu (Cu adevăr în faţa vântului) – poezii în limba
sârbă, volum în casetă – Editura Kriterion, 1986; Pomilovanje (Miluieşte-
ne) – poezii în limba sârbă – Editura Uniunea sârbilor din Romania, 1997;
sârbeşte, într-o limbă necunoscută (poezii în limba romană), Editura
Timpul, 2000; Postul din cuvinte, Editura Palimpsest 2013.

lirica Liubiței Raichici aduce în poezia de limbă română actuală rezonanţe

particulare, oferindu-ne în fond, o versiune în registru neliniştit şi patetic a
balcanismului. Acesta nu trebuie redus cum face adeseori critica de la noi,
la gustul pentru pitoresc, la spiritul băşcălios şi hazul de necaz, că ci are şi
o latură anxioasă, legată mai ales de o experienţă dureroasă a istoriei.
Octavian
Soviany

Nu sunt primul poet în familie.

Înaintea mea, tatăl Jiva, deportat politic în Bărăgan, la toate întrebările
puse răspundea, ca un făcut, numai în versuri, ceea ce a stârnit o imensă
nemulţumire. De aceea şi-a despicat capul cu securea, dorea să-şi scoată
poezia din cap, să-i mulţumească pe toţi şi să se liniştească pe sine… Însă,
înaintea lui, stră-străbunicul meu Toşa şi-a luat în cârcă pe cei nouă copii,
soţia, averea şi sacul cu făină şi a trecut înot Dunărea. Când au ajuns le-a
ordonat: aici să staţi, eu mă întorc după Vracii noştri Cozma şi Damian, să
nu-şi ude sfintele lor picioare şi să devină bolnăvicioşi, fiindcă atunci, în
timp ce noi săpăm viile din Clisură, cine va mai fi cronicarul nostru? Dar şi
înaintea lui, un stră-stră-stră frate al meu Lazarici, pe care însăşi Cneazul
l-a botezat printre primii, şi-a dat duhul pe Cîmpia Mierlei, aşa cum, cu
câteva zile mai devreme, copil fiind, înălţa zmeul din pânză albă sârbească
pe care scria:
Kosovo pentru mine şi mort şi viu este precum cerul vulturului
împărătesc
Şi când, în sfârşit, mi-a venit rândul mie să fiu poetă, să-mi suflec
fericită mânecile şi să-mi scriu poemul, ei au început să strige toţi
deodată, ca şi când s-ar fi înţeles:
Nu cu cerneală, nu cu cerneală….
***
Un ziarist mi-a spus:
E plin net-ul de mizerii la adresa ta. Iar tu taci. Ce sârboaică mai eşti şi tu.
Pe tine e o imensăăăăă pată. De ce nu reacţionezi niciodată?
Cine sunt eu să reacţionez? N-am ridicat Constantinopolul.
N-am apărat Ierusalimul. Cerescul. Sublimul. N-am transfigurat obrazul
meu tâlhăresc
În chip îngeresc. Nu m-am îngropat cu duşmani. N-am trăit în pustie
Patruzeci de ani. Nu se aude din cuvântul meu (Şi de peste două mii de
ani e vremea lor!) Ecoul cuielor Cum se desluşeşte din piatra ajunsă cu
puţin noroc să sprijine Lemnul ruginit al crucii pe care Iisus a fost
Răstignit. Frică mi-e că am tăcut mişeleşte. Când trebuia să vorbesc. Şi-am
murit. Când am primit ascultarea să trăiesc. Cine sunt eu, Doamne pentru
a fi răsplătită cu dragostea ta de care urechea n-a auzit și ochiul n-a văzut
și la care mintea nu s-a ridicat?
O infimă, infirmă, infantilă o inegală, improprie, ingrată, o inutilă

***
Avea totul. Bogăţii şi compasiune. Nu mai aştepta nimic. În timp ce eu
acumulam păcat pe păcatul singurătăţii. Nici mie nu-mi mai ardea să merg
la vânătoare de fluturi. Tocmai atunci inseparabilii noştri Îngerii noştri
păzitori s-au implicat. Și lucrul cel mai important: au hotărât clipa magică!
Primul a sunat Îngerul Lui, expert în încurajarea imaginaţiei şi îndrăzneală.
Mult, cu mult înaintea lui însuşi. Duios îngrijorat. Aproape jumătate de
secol aveam, când mi-a dăruit inaccesibilii şaptesprezece ani. Cu o
singură mişcare a smuls figura stinsă a femeii bătrâne şi-a montat ochii
bispirituali cu care să-l văd doar pe el veritabilul. Mi-a dat o inimă-floarea-
soarelui, numai în jurul lui să mă învârt. A transformat-o în pâinea mea cea
de toate zilele, în apă şi cer. În excepţia de destin. În rugăciune primită. S-
a convins c-o să port totdeauna sigiliul apartenenței la fiinţa lui. Doar
atingerea lui o să adoarmă şi trezească în mine vulcani. Că mi-e zidit în
fiecare celulă. Că o să-l urmez numai pe el până la sfârşitul tuturor
sfârşiturilor. Plasându-l în mine ca în coconul uterului. Toată viaţa mi-a
transformat-o în culise pentru a juca dragostea aceasta. M-a avertizat să
am grijă la ce visez. Îngerul meu mult milostiv deja ştia cum va fi moartea
mea. Oracolul din Delphi cel mult bănuia...

***
Dacă m-ar fi întrebat ce doresc: Stea pe frunte sau dragoste cu tine Eu aş
fi ales stea pe fruntea ta… Ceea ce demonstrează că piatra unghiulară a
iubirii acesteia nu e pe pământ.
Şi încă aş mai spune că cerul meu nu e limitat feminin, de dantele,
perniţe, carte de bucate, reviste de modă şi tabloide. Din motive
necunoscute eu socoteală dau Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, precum şi
Sfinţilor Războinici: Gheorghe, Dumitru, Procopie, Teodor Tiron, Nestor şi
Teodor Stratulat. Postul tăcerii îl cer cu rugăciune la Sfinţii Pustnici:
Onufrie, Sava Canonizatul, Efrem Sirul, Teodosie, Pavel din Tiv, Ioan
Scărarul, Arsenie şi Antonie. La recomandarea lor eu slujesc penitent
esenţei tale ascunse.
Îţi sărut tălpile şi fruntea. Tu arzi asemenea Kosovului meu natal. Tu eşti
conducătorul sufletului meu. Aşa cum alţii m-au dus în fundătură. Tu eşti
marea mea iubire înaintea marii singurătăţi. Tu poţi să fii oricui orice
doreşti. Dar numai mie îmi eşti.

***
Postesc de România.
Fericit cel ce rabdă, acela e de neînvins. Tata avea 17 ani. Deportat în
Bărăgan.
Când nu postea mânca de prin ciulini. Când postea mânca pământ. (De
fapt argilă, dacă e să fim absolut corecţi). Tata era sârb, în traducere liberă
,,titoist”. Acela cu barda însângerată. De acolo s-o fi inspirat să-şi despice
ţeasta. Cu o secure şi cu precizie chirurgicală. Să rămână un trădător de
ţară şi mai puţin.subminator al economiei. Mama lui l-a dus pe braţe la
cabinetul sanitar, la o dulgherie. Doctorii erau şi ei puşcăriaşi. Basarabeni.
Dar, evident, rude apropiate cu Sfinţii casei noastre, vracii fără de arginţi,
Cozma şi Damian, din Asia Mică. Aveau o seringă. Creierul tatălui încă
aburea. Cu un cui, un ciocan şi sârma de la căruţa SMT-ului au făcut copci.
E ceea ce a văzut tata din colţul magaziei Că-i iese din carne. Ei se
rugau. Cu toţii. În genunchi. Cu mare plânset şi frământare. Rugăciunea te
condamna la moarte. Tata nu era de-al lor, nu-l ştiau.
Dar îl cunoşteau pe Dumnezeu. ,,Doamne n-a ştiut ce face, nu-l da la
dracu.” ,,Doamne, iartă-l, iartă-l.” ,,Iartă-l”, aşa au zis de sute de ori. Până
când tata s-a ridicat pe picioare.
Milostivii aceştia ne-au răscumpărat la Domnul. Lor Liubo, draga lu tata,
lor le datorezi naşterea. Să le înmulţeşti neamul. Să-i slujeşti cu lacrimi şi
sudoare de sânge.
Din mâna ta să primească numai mere de aur. La mine să nu vii cu vai,
vai, vai, oricât ţi-ar fi de greu. Aşa să-ţi ajute Dumnezeu.

***
Postesc de Serbia.
Fericit cel ce nu coboară de pe Golgota până nu e coborât. Despina. Nu-i
nimic că n-aţi auzit de ea. Aceasta i-a fost voia. Ea a venit să împlinească
destinul soţului ei. Sfânt.
Tainic. Netrâmbiţat. Cu lucrul mâinilor sale. Cu fir de aur, de in, de cânepă,
de argint. Păstrat, neputrezit. Cu ctitorirea Curţii de Argeş. Ridicarea de
biserici. Ocrotirea
orfanilor. Îngrijirea bolnavilor. Suspinând cu văduvele. Cu post. Cu
rugăciune. Cu Învăţăturile către fiul său Teodosie. Teodosie – sârb de
mamă, nepot de sânge şi de duh cu Sfânta împărăteasă Miliţa şi Sfântul
împărat Lazăr. Care a pierdut pe pământ bătălia de la Kosovo. Dar a
câştigat-o în cer. Fiecare are pe cineva pe care nu-l are, nu-i aşa.
Dar să nu mă plâng eu. Şi Neagoe Basarab şi Despina Hrebelianovici şi fiii
lor ţin împreună pravoslavie. Şi Cantacuzini şi Brâncoveni. Şi Stefan
Lazarevici şi Stefan Duşan. Şi Paisie Velicikovski şi Makarie şi Iosif al
Banatului. Şi ceilalţi Sfinţii. Şi toţi Sfinţii
Doamne, Însuţi Tu ai văzut cât e de mare corul hulitorilor. O hărmălaie, ce
vine şi se duce.
Cât de puţini sunt cei ce veghează sub Cruce.

***
Şi de la o vreme
Nu mai am curaj să-mi recunosc soarta. E doar o părere, cumva, Că scriu,
Doamne fereşte, într-o limbă moartă. Că a dispărut de mult poporul ce
iubeşte sărbătorile. Îngropaţi de prea multă forţă au pierit urmaşii ca oile.
Cine va mai ţine candela aprinsă? Fac un pas înainte graniţă după mine, să
mă omoare. Asta se petrece în sârbă. Mi-e clar.
Mă doare. Şi după o vreme răsfoiesc cotidienele actuale de secole ascult
muzică virtuală de care se cutremură urechea nemuzicală. Acum de-ar
veni cineva viu să-mi spună: citeşte-mi versurile tale l-aş refuza, nu se mai
poate ... Cel mai cinstit mă întreb pentru care cuvânt sârbesc definitiv,
definitiv o să înnebunesc.
BLAGOE CIOBOTIN
Născut în 1963 la Gelu, jud. Timiş. A publicat: Čaša istine/Paharul de
adevăr, Editura Kriterion, 1994; Prazna kolevka/Leagănul gol, Editura
Uniunea Sârbilor din România, 1994; Seoba Napušenih kuća/Migraţia
caselor părăsite, Editura Hestia, 1998; Litanii, Editura Hestia, 2001;
Zemlja–koljivo/Pământ–colivă, Editura Uniunea Sârbilor din România,
2002; Sedosmoi plakasmo/Stăteam şi plângeam, Editura Uniunea Sârbilor
din România, 2004.

„Prin creaţia sa poetică, B.C. a adus un suflu nou în poezia sârbă şi,
totodată, o altă abordare a unor teme de-a pururi prezente în literatură...”

Mihai Radan

Peisaj autumnal
Picăturile reci ale ploii de toamnă susură-n irisul zilei. De atâtea cuvinte
rostite stinsă e şi conştiinţa.

Şi această toamnă va fi răvăşită de dieleri printre buzunarele goale ale

aurolacilor. Încă o toamnă va fi ucisă de noi scenarii despre iarna care nu
mai vine,

despre creşterea preţurilor, despre penuria de alimente, despre noi risipiţi,

despre noi pierduţi în cele patru zări.

Şi această toamnă va fi înghiţită de ceţuri că aşa se cuvine

poporului ce vieţuieşte într-o baladă.

Inima de lut a tatălui

Aici l-au îngropat pe tata în vremuri de demult.

Când dau ceţurile toamna el îmi vine în priviri mergând pe uliţă de parcă
ar căuta ceva. Apoi dispare discret într-o altă lume.

Şi toate rămân la fel,

de parcă nici n-ar fi fost nimic.

Doar că prin miezul ceţurilor

inima de lut a tatălui bate miezul nopţii în locul clopotului strivit.
Cântec suav
Amintirile strămutate în poveşti scriu pe sufletele nenăscuţilor
noştri.

Am rămas puţini, dar suntem destui

să încrustăm pe fiecare moghilă câte o amintire, câte o

speranţă. Din ele răsări-vor lăstari de soc.

Apoi nişte ciobani necunoscuţi îşi vor face fluiere crescute din moghilele şi-
amintirile noastre.

În locul vântului, cântecele noastre tălăzui-vor, suave,

marea de grâu în pârg.

Veghe

Obosit de atâtea ierni îmi dezbrac paltonul ponosit în care s-au aciuit
toate ceţurile, toate intemperiile şi toate furtunile ce-au fărâmiţat această
pustă.

Abia acum observ

că umerii mei sunt gorgane sub care se odihnesc vechile poveşti ascunse
prin oasele uscate cu aromă de ceară.

Corpul meu amiroase a nourii de colb de pe drumurile de lângă holde,

a colb udat de ploaia caldă de vară şi-ncărunţit de urmele paşilor

cu care au călcat imperii de-a rândul.

Obosit de atâtea ierni îmi dezbrac paltonul ponosit îmbibat de ecourile

clopotelor mănăstireşti şi ţipetele bufniţelor trezind râul îmbătrânit spre a
veghea.

În juru-mi e iarăşi iarnă. La fel cum fu şi odinioară.

Ori poate că e o iarnă nouă mai geroasă, mai înceţoşată, cu mai mult
omăt. Iarna.
Pe zi ce trece tot mai greu îmi îmbrac paltonul ponosit.

Gârbovit şi obosit, rămân să veghez – somnul fiicei şi al fiului

cu cer să-nveşmântez.

Norii acoperă cerul

Deschid ochii şi privesc Cerul. Moartea se aude din cele patru zări.
Oamenii îmbucă din felia dimineţii

nădăjduind că măcar astăzi se vor sătura. Tramvaiele circulă adunând

venin
în fiecere staţie.
Ţipătul salvării spintecă visul
cerşetorului amorţit de la capătul podului. O fi oare vameşul de la Ultima
Poartă
ori luntraşul Charon aşteptând clienţii.

Deasupra cetăţii norii acoperă Cerul.

Ultima pagină a istoriei

Istoria va număra morminte

şi va povesti despre gloria sârbilor. Despre marii războinici şi voievozi,

despre feldmareşali şi căpitani,
despre încăpăţânarea noastră, sârbească. Şi despre biserici părăsite,
clopote-amuţite şi turle-n paragină, despre cenuşa-mpietrită pe vetre reci,
despre leagăne năpădite
de pânze de păianjeni.
Despre cărţile îngălbenite, despre cronici uitate. Despre toate câte-au fost
şi nu mai există.

Iar noi ne-om arăta cu degetul şi ne-om bârfi unii pe alţii în faţa Tatălui.
Ne-om dezvinovăţi.
La fel cum am procedat cât ne-am aflat aici

Pâine şi desfătare
Pâine şi desfătare – cereau romanii dezlănţuiţi în timp ce prin catacombe li
se dăruia viaţa.
Pâine şi desfătare. Şi le-au şi primit.
Oare doar atâta moştenit-am de la ei?

Spectacol gratuit
În piaţa oraşului nudurile nichelate râd în soare.
Spre final robului i se oferă băuturi scumpe. Dar el e doar flămând.
Poporul înnebunit aşteaptă să cadă capetele.
Spectacolele gratuite sunt gustate de mase.

Iscusinţă
Bunica frământa pâinea până simţea că degetele sale cresc prin aluat şi
se contopesc cu holda. Bunicul se-ntrecea cu ciocârliile în miez de noapte
îngânându-le cântecele de oţel
ale sapei. Tata şi mama ascundeau iernile prin buzunare troienindu-mi
somnul cu fulgi de argint. Copiii mei adorm seară de seară pe perna
insomniei mele.
Traducere de Ivo Muncian
ANA ŞTEFĂNESCU

Născută în 1964 la Caracal (Olt). A publicat: Rana Perfectă, 1997, Mica

Ontologie, 2000, ambele la Editura Marineasa.

„Volumul de debut al Anei Ştefănescu, Rana perfectă, ar fi putut însemna,

în alte condiţii, consacrarea unui autor care are un ton, un stil, o unicitate.
Probabil că premiile adunate de prima carte au stimulat-o pe autoare care
iată, revine. Întârziata ieşire în arenă e recuperată de rostirea matură – de
un fel de a numi transparenţele, levitaţia, tensiunile ascensionale, starea
de graţie. Din înşelata credinţă în magia poetică se decantează însă
negaţiile, privirea întunecată asupra lumii, mizantropiile, ironiile şi
autoironiile unui spirit încercat care a înţeles că Poezia nu e mântuitoare.
Universul derizoriului ia, încetul cu încetul, locul celui suav, stăpânit de
virtuţile feminine. El, derizoriul, este însă guvernat cu autoritate de
energia… să-i spunem virilă – a unui autor sigur de îndreptăţirea sa”.

Cornel Ungureanu

CU TOCURILE ÎN APĂ
ce-mi pasă mie de rochia – fluture
îmi voi aşeza pălăria cu tocurile în apă
poate voi plânge ce-mi pasă
cine va recunoaşte
la asemenea adâncime o lacrimă nopţile mele împerecheate pentru
totdeauna
ce-mi pasă mie de blitzuri!?

O PATINĂ NOUĂ
oglinda în care a rămas întreruptă linia zborului
şi o patină nouă scrijelind lacul după plecarea ultimelor păsări
poate un chip vâslit de alge
să se ridice cu rădăcinile valurilor peste acest solz
poate o anume mişcare
pe care gleznele nu o găsesc
ziua …
şi prin argintul sticlos
cu numai o lacrimă gălbuie trece în cercuri mici soarele

LOCUL ŞI NORII
dimineaţa e un inel
din care se desface în cădere şarpele …
te uit în ochii lui galbeni …
cerc descheiat de cercuri vase întoarse
pe ţărmul unei muzici vechi
o urmă care îşi schimbă mereu locul şi norii
apa a tras după ea toată noaptea un cer cu stele
şi-acum linge încet
corzile lemnului

ÎNTRE HAINE ŞI UMBRE

cine eşti tu să înţelegi care din noi este pândit până la urmă
micşorat între haine şi umbre păstrezi distanţa limba
în gură
îţi imaginezi
cum între foi de porumb încălzite de lună aşteaptă barca pe care vei vâsli
o noapte o săptămână …
plezneşte sacul unui nerv întrebi o scară dacă e noapte
sau zi pe celălalt perete cine urcă şi o coboară altundeva
gâfâind …
îţi mişti urechile
abia ieşit în bătaia puştii

PEISAJUL CARE TE ÎNTREGEŞTE

pierzi până şi durerea –
o pielepreaveche care se ridică se alungeşte în dreptul gurii creşte
vertiginos
e peisajul
care te întregeşte cum dormi aplecat când peste o fereastră când peste
dealuri
liniştea se adună
între împădurite vertebre roieşte …
brazii ca perii sub piaptănul moale sub piaptăn … ai vrea
cercul acela care e cerul să-ţi cadă pe deget
să se rotească să te rotească dar eşti numai visul
şi dealurile
despre care credeai că-ţi sunt strajă se scutură
în patru labe se îndepărtează

LA FLACĂRA GUTUII
suntem străine eu şi fereastra (…) ne încălzim
la flacăra domoală a gutuii
cât mă priveşti
întorc pe faţă mugurele şi iar te pierd
la gura iernii care suflă-n geam
…
voi înnopta
cu fruntea împingând o gratie

NU MAI EŞTI SIGUR DE NIMIC

nu mai eşti sigur de nimic ce greaţă îţi este
ziua întreagă ai cărat o piatră şi stai în faţa nopţii – şanţ viu de inutile
braţe atârnat
asculţi
cum se întind în muşchiul verde nervii şi înhaţă
materia sub care viermuiesc o mie şi una de alte pietre
într-un târziu
când liniştea împrăştie mărgele din pâlnia urechii
ţâşnesc speriate vrăbiile
şi cuibul dă din aripi după ele

O LIMITĂ ÎN TOPICĂ
cuvintele mă scriu cum vor mă-ntind în iarba lor
şi privesc cerul – o vale
în care ne-am ascuns adeseori fricoşi –
seminţe de tot felul
ară văzutele şi nevăzutele câmpuri pe care le roteşte cu sabia porumbul
o clipă
vârful intră în nor şi iese melcul lasă semne verzi...
va picura şi luna în curând cu pleoapele
mă învelesc

CU VÂRFUL ÎNCHEIAT
te iau acasă
ca pe un brad de Crăciun
fiecare ramură e o stradă pe care paşii mei împrăştie licuricii
a r m o n i c e l e(...)
am să te culc
de-a pururi verde în ieslea de pământ oraşule cu vârful încheiat
la toate colţurile

FIECARE TRUP DE FEMEIE

fiecare trup de femeie ascunde o umbră
în nisip mişcător
zadarnic îşi arată marea palmele goale
şi păsările în fereastra cerului
uneori luna
îi întoarce apele pe dos
şi dorul îşi mută nevăzutele pietre din locul în care vor fi
în locul unde au fost

O SCRISOARE ÎNCHISĂ
eşti liber să mori şi alegi scârţâitul tălpilor în zăpadă
–autografele
tot mai adânc le repeţi tu eroul
acestei unice libertăţi refuzate
copacii cu braţe la fel de absurd te aplaudă te aplaudă...
când treci
cu un fel de inimă care bate
ca palma
în scrisoarea închisă

ÎN COAJA HÂRTIEI
eu scriu o carte şi tu mă vei întrerupe până la amiază în mobile
moţăie trandafiri galbeni
(le-am ascultat respiraţia) intri şi ieşi
chipurile crapă rar în coaja hârtiei luna
e plină
ceaşca a sorbit pe îndelete fiinţa ceaiului

O ABSENŢĂ VICLEANĂ
ar trebui o vorbire nouă

sau poate oameni noi care să iasă din porturi fără amărăciune

între coastele cuvântului „moarte” ar eşua bărcile / mâinile

împreună ar trebui să ne fie indiferent

dar sufletele mele încă încearcă să desluşească

voia bună a lucrurilor simplitatea timpului lor

ar trebui o pauză memorabilă o absenţă vicleană să umple gura poemelor

GABRIEL TIMOCEANU
Născut în 1966 la Berzovia, jud. Caraş-Severin. A publicat la Editura
Marineasa: Mecanisme şi nervi, 1995; Au adormit caii, Maestre, 1996.
Galbenuri şi obosele. Editura Diacritic, 2015
„Textele lui Gabriel Timoceanu au un plus de eleganţă, de maturitate şi,
dacă vreţi, de tristeţe, lucruri aproape uitate de scriitorul contemporan.
Poetul se deghizează adesea, dar clownescul nu face decât să-i
evidenţieze tragicul traiect existenţial”.
Ştefan Manasia

***
De acum, orele-mi trec profund —am devenit mai înţelept şi mai blând.
De acum, timpul, pe care nu l-am priceput niciodată, îmi pare tânără,
gătită fată.
Ce zic : îmi pare — el este cât vă spun această poveste, el este
tot altul şi altul acelaşi, ca un șirag de mărgele sidefii, mătănii pot
fi, chiar puteţi folosi, la fel de bine, mătănii, în iubirile voastre.

Refren :
Camarazi, tovarăşi, mi-e sete şi ştiu câte fire de păr porţi în plete.
Apele, o, apele, demult, ca Setilă le-am sorbit dintr-o suflare.
Dintr-o privire — de ajuns,apa dispare. Mi-e sete, camarazi.
E suficient să ascult, sluşai, susur de Milcov, şi el nu mai este.
O, râul Cerna de la Herculane l-am băut într-o noapte, numărând câte
şoapte pot
Susura şi eu,între două respirări : şapte şoapte.
Pe atunci tu aveai un milion şaptezecişidouă de mii de fire în plete.

***
Pe atunci de frig tăiam aerul cu hârleţul.
Bucăţi angulare respiram cu greu rănindu-mă.

Era înainte de tine o stea deasupra îmi arăta exact

pe unde nu se poate fugi. Calea îmi arăta.

Astfel că am învăţat să trăiesc pe loc pe un acelaşi loc

fără să-mi iau rămas bun niciodată de la nimeni.

Oricum nu ne puteam despărţi pentru că nu ne iubeam îndeajuns.

Ne purtam îmbrăţişaţi coconi fiecare cu fiecare.

În cămări cuburi mari de aer stăteau stivuite pe rafturi.

Provizii pentru o lungă aşteptare.
Era înainte de tine iar eu învăţam să trăiesc.

***
Frunzele care se duc
După ce o vară-ntreagă
Au hrănit pomul cu bragă.
M-aş duce şi eu cu ele
În galbenuri şi obosele
De mii nuanţe maronii.
M-aş duce şi eu sub tei
Ca înaintaşii mei
Și m-aş băga-n bârlog
De urs să dorm o vreme
Cu bani pe gene.

***
De la talia ta spre crupă cădea aerul de-a dura
şi lumina se îneca fiindcă trecuse geamandura.
Se făcea penumbră întâi după care şoaptă după care liniştea de după.
Mă apucasem să-i scriu mamei tale carte poştală cu timbru tipărit
de cincizeci de bani — mă luaseră deja în armată.

Doamnă Brâncuşi Mamă ai plămădit o pasăre minunată.

***
Ivindu-te în dimineaţă
Umbra-mi pleacă de pe faţă
Bolta cerului cea creaţă
E tavanul încăperii
Şi norii-mi sunt căciulile durerii.
Tu plângi acum dintr-un nimic
Eu mor un pic.

***
Dacă eu te-aş fi iubit
Rigă aş fi fost pe strada mea.
Văzându-mă vecinii toţi
Aş fi murit de inima
Ce tot creştea.
Şi dacă încă te-aş mai fi iubit
Am fi-nviat la loc
Ne-am fi salvat
Şi-n tot cartierul arlechini pe străzi
Încontinuu s-ar fi preumblat.
Şi încă dacă te-aş mai fi iubit
Copii ţi-ar fi-nflorit din sâni
Şi mari s-ar fi făcut în două săptămâni.
Smochinul dinapoia casei
Cel uscat
Ar fi pe rod acum şi ar fi fost şi-atunci
Iar zilele ar fi fost şi nopțile
Mai calde şi mai lungi
Dacă eu te-aş fi iubit.

FATA CU PĂRUL BĂLAI

Pe atunci eu eram
Contabilul cerului, după apus.
Duceam soarele la culcare de mânuţa
Lui aurie,
Peste grâul ce începuse să dea în pârg —
Că era sfârşitul lui mai.
Duceam şi copiii de mâinile lor calde
Şi-i sărutam pe frunte de noapte bună,
Miroseau a lapte.
Apoi îmi turnam un vin şi începeam
Să strig catalogul stelelor.

Strigam stelele căzute,

Ca pe nişte copii ieşiţi la joacă,
În curte,
Chemându-i la masă.
E atât de greu să notezi
O absenţă —
Pe atunci eu asta făceam

***
O, Doamne, cât eram de frumos,
Ca o mănuşă întoarsă pe dos,
De pe o mână caldă,
Cu degete lungi, de Mafaldă.

Şi cât eram de acum,

Ca un fum risipit
Al lui Cain.
Cu totul acolo, înalt,
Cu totul acolo, precum
Hristos pe o cruce
De fum.

***
Te-am pupat pe sonerie
A pornit alarma-n vie
Aveai două sonerii
Muguri
Roşii-aurii
Preapupate
Arămii
Şi urla alarma-n vie
Paza se codea să vie.

În al doişpelea ceas au venit

De mi-au pus botniţă.
Trăgeam cu ochiul printre frunze
Şi boabe albe de aur alb
Da
Lucram mai departe
Precis voi fi plătit
La fel.

***
Eu mă făcusem frumos pentru tine
numai de aceea mă lungisem
cât o macara mă făcusem fragilă
stând uimitor verticală şi
ridicând pereţi de bloc-turn
sau mai bine cât Lungilă
ajunsesem de-apucam stelele
de colţuri şi le scuturam ca pe
nişte buzunare întoarse pe dos.

Trebuia neapărat să te găsesc undeva

mă făcusem atât de frumos.
DANA CATONA
Născută în 1967 la Timişoara. A publicat: Iepurele de Martie, Editura Leda,
2008; Prinţesa portocalie, Editura Brumar, 2011; Poveşti mici, Editura
Herg-Benet 2014.

Poezie Danei Catona se caracterizează prin modul memorabil în care, în

crochiul miniatural, vederea se preface în viziune.
Horia Gârbea

ritual

pictam zilnic până se întuneca şi contururile suprafeţei de pânză deveneau

invizibile

atunci reuşeam să mă ascund cu totul între culorile nevăzute şi sumedenia

de plante crescute haotic în tot acest timp

pentru Moira

ştiu cum e să te plimbi noaptea prin pădurea cu multe lacuri

să strigi când vezi cum lumina separă golul gheţii
de crengile căzute
şi să nu auzi niciun ecou
totul e să aştepţi să fie linişte
şi să îţi aminteşti de postarea aia romantică de pe facebook
care spune că viaţa
fără muzică

ar fi o mare greşeală

five o’clock

senzaţia de ordine cumpătată

aliniere
exactă
cu suprapuneri dantelate
momentul în
care încep mişcarea
şi contracţia tendoanelor
se simte uşor
de fapt
nu e vorba de mişcare
ci doar de
trecerea timpului

palma de mallorca

zidurile castelului
aruncau umbre peste noi
şi paharele cu îngheţată sofisticată
un pliant pe masă ne anunţa despre un bilet de tombolă
cu o excursie la palma de mallorca
amândoi ştiam
că tombola era deja câștigată
în timp ce amestecam cu pişcoturile

resturile de îngheţată topită

despre mine

sunt asemeni unei sfori albe

strâns legată în bucăţile
sfărâmicioase şi transparente

de zahăr candel

buburuza

sânt o buburuză
care înaintează orbecăind
pe întinderile nesfârșite ale pânzei
de în
întinse cu atâta migală
între marginile sculptate în lemnul
vechi

al patului tău

cine mă ştie

cine mă ştie
mă întreb
în timp ce îmi privesc chipul oglindit
căutând cu privirea o margine
prin care să desfac totul
la fel cum despart
cu mâinile tremurânde
ambalajul de plastic
al cutiilor cu delicatese
atunci când mi-e

foarte foame

traiect

aş putea uni grăuntele de nisip cu o linie

în privirea ochiului are loc mereu o parcurgere
între grăuntele cel mai vizibil şi cel următor
apoi aş putea răsufla peste noua linie
şi peste grăuntele de nisip
sau
aş putea lua o bucată de pânză umedă
şi să şterg suprafaţa
umplută de linii şi grăunţe

care nu duc nicăieri

sâmbătă

sâmbătă cu ploaie şi ceaţă zgomote înfundate ascunse

recunosc sunete

nimic altceva decât roţi în mişcare

fereastra

boarea ce se strecoară prin geamul întredeschis

pare o scuturare de primăvară
de fapt e un aer geros de iarnă
înmuiat în soare
e ca atunci când eşti
foarte trist
şi totuşi undeva
un gând vesel îşi
încolăceşte braţele şi te face

captiv

din calendare

în zilele de iarnă ador amintirea apei fierbinţi încălzită în sticla din poşetă
în zilele de vară
îmi plimb privirea peste fularul în carouri şi nu pot crede că bucata de lână
aspră a stat lângă gâtul meu în timp ce o lipeam de piele cu gesturi
disperate
acum e o primăvară ploioasă apa are temperatura potrivită fularul e o
pată de decor

şi eu arunc cu undiţa încoace şi încolo

din nou lumina

aş putea să mă întreb ce dată e astăzi sau să observ

felul în care vântul mişcă perdeaua ce atinge
marginea pervazului de metal a ferestrelor înalte
şi puţin întunecate

stare de fapt

lutul e întins la soare

se urcă scorojit pe încheieturile mâinilor
o dezmierdare care se transformă într-o listă de legume
şi fructe
un plan pentru negoţul de la piaţa de zarzavaturi
unde zeama de varză pe care alunecă şlapul ţărăncii
udă rotundul roţii căruciorului verde

în care sugarul doarme liniştit

prinţesa molozului

după cum îţi spuneam

eu sânt prinţesa molozului
îngenuncheată răsfir praful
care odată şi odată
era un ciment voinic
acum e doar balast
bun de umplut sacii de rafie

din maşina retimului

uşile liftului

mi-e dor de felul în care mestecai

pâinea prăjită
de felul în care dintr-o săritură
treceai peste toate treptele
şi noi te vedeam apoi
atunci când se deschideau
uşile liftului brusc

case

casa copilăriei mele şi casa copilăriei tale

sunt acum goale urme lăsate de mobile pe pereţi
cuie rămase căscate ca nişte ciocuri de curcan înfometat
şi cărţile adunate în timp cu atâta drag şi migală
acum răsfirate pe podea așteptând
să fie împrăştiate în cele patru zări precum vântul

ultima noastră noapte

zornăitul de metal monede zdrobite în întuneric

de podeaua laminată clinchetul aspru
trezindu-mă dintr-un vis în care nimic
din ce a fost cu adevărat nu se întâmplase încă
Simona Constantinovici
Născută în 1968 la Ciacova, jud. Timiş. A publicat: Casa cu tăceri de toate
mărimile (poeme), Editura Augusta, 1996 (Premiul de debut în poezie la
concursul Gheorghe Pituţ); Colecţia de fluturi (roman), Editura Brumar,
2005; 47 îngeri de catifea (poezii), Editura Brumar, 2008; Nepoata lui Dali
(roman), 2009, Editura Marineasa.
„Simona Constantinovici e, aşa-zicând, o Simona Popescu a Banatului, a
Timişoarei. Şi ea a debutat cu poezie şi continuă să scrie poezie. Şi ea şi-a
încercat forţele în roman şi continuă să scrie roman. Şi ea e o universitară
de marcă, organizează cursuri de creative writing şi scrie cu studenţii
texte experimentale, lucrări „în verde”. În plus, o admiră sincer pe Simona
Popescu şi ceea ce scrie, ceea ce face, admiră activismul ei. Amândouă
poetele aparţin mişcării nouăzeciste. Au o luciditate aparte şi un stil
personal, după care începi să le recunoşti. S-au maturizat repede în
orizontul de aşteptare al literaturii.”
Gheorghe Mocuţa

lecţia 1
să se termine totul cuminte asta vreau VIAŢĂ sau MOARTE pe muchie de
cuţit
acum ori niciodată
într-o sticlă să se aşeze particule din tine din mine omule fără nume ce
eşti
să zbiere fibrele cărnii tale şi să se izbească de pereţii reci
şi poate se găseşte cineva să o astupe sticlă magică pe care scrie cu
majuscule
CARNE LA STÂNGA SUFLET LA DREAPTA niciodată esenţele să nu se piardă
esenţele tari
moartea se reface la soare ca şopârliţele până la toamnă vom avea pieţe
întregi cu
morţi atârnate în cârlige ca şuncile de porc asezonate cu dioxină
moartea-delicatesă moartea-lux moartea-avangardă
vizitatori din ţări străine vor cumpăra câte-o halcă din piaţa 700 la ei nu se
găseşte-n stradă asemenea delicatesă
asemenea lux asemenea avangardă

lecţia 2
visez un poem lung cu multe serpentine tuneluri
şi câte-o haltă minusculă în care timpul să verifice ora exactă
din an în paşte
un fel de labirint al labirintului visez
de la Timişoara Gara de Nord până la Paris Gare de Lyon din Vietnam
până-n Coreea de Nord un poem port la Marea Japoniei
în care peştii să-şi arate cozile dezinvolt ar intra în Guiness Book desigur
ar face înconjurul lumii cu tot cu rimă împerecheată încrucişată
îmbrăţişată
visez să înot printre cuvintele acestui poem care atinge în treacăt umerii
Giocondei autoportretul lui Van Gogh
clopotniţele bisericilor liniştea mănăstirilor
visez să mă-nfăşor în cuvinte ca-ntr-un giulgiu din care culoarea a ieşit la o
primă spălare

lecţia 3
mă autodenunţ
am săvârşit cu bună ştiinţă
acest poem în două luni cinci zile două ore şapte minute şi o secundă
inspiraţia mi-a dat târcoale am lăsat-o să intre pe uşa de la balcon
a preferat să-mi arate degetele ei fine înmănuşate inelate ochii ei
migdalaţi m-am prefăcut
nu am înţeles de ce mă vrea pe mine
erau atâţia poeţi care aşteptau la rând tineri bătrâni fete băieţi nenorocoşii
din literatură cu şepci de jazzmani cu negre cuşme de vladimireşti cu
fesuri nespălate zeci de ani
întru păstrarea neîntinată a norocului
dacă s-ar fi adunat cu toţii în piaţa publică în amfiteatre linşat aş fi fost
poeţii ca o armată a BUNEI SPERANŢE cu rucsacuri pline de manuscrise
nepublicate
puştile lor se îngroapă în sângele statorniciei voastre de cititori mă
autodenunţ
cedez în semn de solidaritate premiu de excelenţă oricărui poet care nu a
reuşit să-şi publice în viaţă volumele
cu sufletul trunchiurilor de copac autohton păstrate intacte în inima lor
cedez statuetă din marmură albă primesc la schimb cuvinte magice
cât să-ncapă în apartamentul de 64 metri pătraţi în care locuiesc de
patruzeci de ani
aş vrea totuşi să nu se ştie unde îmi depozitez cuvintele mi -e teamă de
acei devoratori de cuvinte de umbrele de suflul de ghearele lor gata de
atac
cedez idei crâmpeie de imaginaţie saci plini cu regrete
animăluţe de companie care se reproduc la vedere de mai multe ori pe an
reţete de secol XVI cu cele mai alese mirodenii blănuri confecţionate la
casele de modă din Paris Barcelona Tokyo clopote de sticlă de aramă de
vise sparte şi refăcute după bunul plac
cu mici imperfecţiuni prin care trece aerul de crepuscul timid şi rece
precum şarpele din ochiul tău pe care tu nu-l vezi nu ai acest privilegiu
şarpe verde închis în sine dezvirginat în lumina neonului şarpe melancolic
şarpe tutelar şarpe de doi bani

lecţia 7
Dumnezeu mi-a şoptit la ureche un poem îi spuneam să repete unele
cuvinte
din cauza circulaţiei nu auzeam sfârşitul versului câte-o sirenă de salvare
bruia armonia lumii mele Dumnezeu nu avea însă timp
El şoptea şi pleca am rămas ca un prost privind pe cer dâra Lui de lumină
albastră izbindu-se de dâra unui avion cu 365 de pasageri izbindu-se cu
putere de dâra mea neprietenoasă
am înţeles atunci că-ntre moartea mea şi nemurirea Lui nu-i decât un pas
nu-i decât un popas, hélas!

lecţia 9
nu iubesc nu urăsc
când scriu poeme gândesc scurtcircuitând aerul cuvântul trece prin mine
şi se opreşte
în câmp alb zvâcnetul lui cheamă alte cuvinte îmbulzeală derută
nu ştiu ce va urma povestea se scrie singură
participant neutru şi neavizat
mă bate gândul să părăsesc degrabă litera
prietenii îmi spun că am o semnătură frumoasă

lecţia 11
oamenii nu vor înţelege niciodată de ce se moare în livada cu portocali cu
lămâi
oamenii vor alege o bucată albă de cer şi o vor atârna de urechea
măgăruşului care păzeşte livezile

lecţia 12
piticii din poezia mea de tinereţe au dispărut altfel spus nu au mai vrut să
asiste la spectacolul zilelor zidite-n cruce şi-au abandonat destinul au
plecat fără remuşcări într-o altă dimensiune
veronica mă întreabă dacă-mi aduc aminte de piticii pe schi-jeturi care se
pierdeau în ceaţă
aştept în pragul uşii să vină piticii şi să se aşeze cuminţi în versurile mele
câte doi câte trei

lecţia 13
degetul meu arătător desenează pe sticlă cercuri
din ce în ce mai rotunde deodată se opreşte
de cealaltă parte foarte aproape chipul Tatălui se arată curat
în transparenţa clipei oare mă vede? întoarce fila
în mâini nu ţine Biblia citesc pe buzele Lui
„nu vă temeţi de cuvinte!” când se lasă înserarea
şi sticla devine opacă îmi spun că aş fi putut fi cu puţină perseverenţă
un credincios de elită un creştin cu stea în frunte un as al rugăciunii
aş fi putut naşte copii credincioşi creştini aşi

lecţia 14
de când mi-am cumpărat laptopul negru
ceva s-a întâmplat ireversibil cu imaginaţia mea i-am transferat-o lui mi-a
preluat gândurile ofurile păcatele metamorfozele
îmi dictează tot felul de chestii înghit şi scriu
îmi spun că asta nu sunt eu mă posedează cu alte cuvinte
regăsesc în manifestările de aparat necuvântător forme ale stării de „cum
aş fi vrut să fiu”
dacă ar avea picioare m-ar plimba de bună seamă în lesă să vadă
cetăţenii din urbe că el e Stăpânul iar eu un poet ratat

lecţia 16
Dumnezeu ţine fulgii de zăpadă cu nişte fire invizibile de lumină ca la
teatrul de păpuşi se joacă pe deasupra capetelor de copii în Piaţa Crucii ei
râd zgomotos şi se agaţă de fulgi
Dumnezeu îi ridică la cer Dumnezeu îi coboară la pământ deodată
spectacolul se întrerupe
s-au încâlcit firele în coroana unui brad artificial mai bătrân ca înaltul mai
verde ca poezia

lecţia 20
poeţii nu mă aud ei sapă adânc tunele sub apă au venit cu miile din toate
colţurile lumii
din columbia a venit fernando cu soţia şi cei şapte copii din africa de sud
miguel cu fiul său orb din irlanda arnoldino cu descendenţi în italia lui
mussolini din jamaica missur-ali cu o plasă de scoici încă neîncepute
poartă costume de scafandru poeţii şi tuburi imense de oxigen se lipesc
algele de ochii lor la pătrat iar peştii pirania
vin în banchize să le desfacă inspiraţia ca pe-o halcă de carne poeţii sapă
cu patimă tunele sub apă respiraţia lor e mută cuvântul stratificat în mii
de cuvinte translucide

lecţia 21
imaginaţia nu m-a trădat uneori mi-a dat cu ambele mâini giuvaere perle
chihlimbar le-am scăpat printre degete au ajuns în curtea unei fetiţe
bolnave ea şi-a chemat părinţii bunicii prietenii să vadă minunea
imaginaţia mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu când mă apucă
melancolia vine la mine şi-mi dictează un poem sisifian imaginaţia m-a
salvat de la moarte atunci când a fost cazul am salvat-o şi eu de la
nemurire
suntem chit în faţa lui Dumnezeu în faţa paginii albe. stop şi de la capăt.

lecţia 23
toate poemele au fost scrise nu-mi rămâne decât singurătatea inviolabilă
în ea mai există cuvinte lungi asemeni fildeşului de elefant
toate poemele au fost abandonate-n emisfera sudică
în emisfera nordică
pinguinii ciugulesc câte-un vers anonim cu gust de suflet bătrân prins între
două lumi

***
poeziile pe care nu le-am scris din lipsă de timp inspiraţie
mă vor exclude din paradis le văd aleargă deja după umbra mea
înnebunite de eşec poeziile scrise sunt pregătite de atac cu suliţe cu torţe
aprinse cu mitraliere şi alte teribile instrumente de tortură poeziile îşi fac
de cap pentru a salva ce mai e de salvat din bietul meu prezent din bietul
meu trecut pe fiecare umăr câte-un înger râde în hohote de poeziile scrise
la tinereţe

***
poeziile au în comun pagina albă
(şi) câteva sentimente alese uneori pe sprânceană
Nicoleta Douca

Născută în 1968 la Oraviţa.

A publicat: Migraţii, Editura Modus P.H., 1998; Persona: Detalii,
Mutaţii, Editura Marineasa, 2001; Slăbiciunile discipolului, Editura
Marineasa, 2004.

„Suntem toţi, îi spunea (scria) Cioran lui Eliade, nişte spirite

religioase fără religie. E posibilă o poezie a sentimentului religios, crezând
în Dumnezeul scrisului şi al scriitorilor? În Oraviţa miturilor artistice
revigorate, Nicoleta Douca, autoare de reală înzestrare, calcă pe această
„via crucis” cu credinţa celor aleşi. Momentele înalte ale scrisului ei mă
bucură şi datorită faptului că ele împlinesc o geografie literară”.
Cornel Ungureanu

Linii de interpretare
Sunt aşa cum niciodată nu am fost: ansamblu de contrarii ce nu se mai
isprăvesc, aşteptând să îmi fie dat a trăi, aici, sensul naşterii sau numai
darul figuraţiei. de fapt se traduce: „întâmplarea se modifică după
diferenţele de putere măsurate prin autenticitatea nostalgiei, pentru a ne
familiariza mai uşor cu peisajul şi cu eroii unei astfel de înţelegeri”

puţin mai altfel privind, sunt unul dintre personajele care îmi poartă
numele.
şi, ca întotdeauna, locul contează. şi cronicarul. însă el preferă ascetismul,
în acest tip de relaţie, lucidităţii fără logică şi speranţă, unde cu greu te
poţi suporta pe tine însuţi.

evident este vorba de jocul cu cifre, limite şi obstacole, iar făptura care mă
simt acum porneşte de la un amănunt: textul pe care îl scriu simţindu-mă
aproape vindecat.

***
îmi place să aud geamurile spărgându-se pe asfalt, acolo fragilitatea fiinţei
nu trebuie să treacă testele de comuniune. noaptea însă, simt lanţurile ce
leagă muntele de sare de mâinile ce-l mărunţesc. prin urmare, de mai
multe ori au dreptate cei ce au dinţii crescuţi în trupul meu. aşa vreau eu
izbânda. mă las deci, altora mai îngroziţi decât mine. În mijlocul unui efort
solitar lumina se va întoarce în pace cândva, ridurile ochi-lor vor tânji după
întuneric, ba chiar firesc, la capătul lumii, câştigă credibilitate rănile mele.

– rogu-te, nu mă pune să văd din poziţia mea de martor

dimensiunea modestiei. (Consemnări din „Cum gândeşte prostul satului”)
întâmplarea e născocită şi nu are însemnătate precum învăţătura de a nu
deranja oamenii ce se obligă să râdă pe străzi, pieţe, bulevarde etc.
speriindu-se unii pe alţii.

Detalii ale descrierii – oglinda

tremură şi se unduieşte fără rost iarba crescută în mijlocul podelei: prin
intrarea decupată ceea ce poţi vedea, sunt tot mecanismele de control ale
sensibilităţii. într-un plan secund schimbarea la faţă e observabilă mai cu
seamă în ceremonia cu care eşti deşteptat când visezi urât: îţi auzi numele
– şoptit venind de deasupra mesei, apoi tresari pentru fiecare vocală
rotunjită apăsat din următoarea strigare, ca în cele din urmă să ajungi sub
tavanul ştiut. citeşti silabisind despre pata neagră:

ai nevoie de o casă mică în cea mare şi de o legendă cu piatra de temelie

care să ţi se potrivească.

Binecuvântat fie cel ce nu se îndoieşte de plecarea sa

după aceste vorbe, în văzul lumii pe masă răspunsurile făgăduite şi apa
rece, de nicăieri au primit semnul „inutil” şi „ chinuit” . am traversat
exersând, dansul plutitor al înecaţilor unde dimineaţa aduce de fiecare
dată mai multă lumină decât poate setea mea să ceară; din aceste
recipiente m-am risipit despre care ştiam că sunt totuna cu mine, de
obicei pline de recunoştinţa lui a pierit mistuit. e mai bine totuşi, dacă
lucrurile rămân la locul lor aşa cum coregrafia Maestrului o cere: devreme,
devreme îţi pui sandalele cu aptitudini şi te arunci (coborând din cer
bineînţeles) mulţumit de efectul senzual şi rafinat – într-o interpretare
aproximativă sunt: transpiraţia, turmele şi sacul pe care jos din spate nu l-
am lăsat.

Binecuvântat să fiu când mă tem

Eu cel care virtualmente sunt apt pentru orice ticăloşie.

Detalii ale descrierii – portretul

norocul unic de-o noapte se rostogoleşte surâzând greşalelor mele,
îndreptându-se triumfător în capcana pusă anume să-i testeze puterea. s-
ar putea să fiu în casa părintească, exact în tabloul acesta săpând o urmă
în perete. din el nu ţip şi nu înjur: ştiu sigur că aceasta e ordinea după care
se numără paşii dintre ferestre. aşa că nu vreau să mi se acopere faţa;
închid ochii de melc şi-mi urmez casa până când trăirile îmbâcsite se vor fi
atrofiat în sfârşit.

Istoria unui spaţiu extrem de redus cu grilaj şi rame –

fără eprubete metafora uşoară, pozitivă, devine strip -tease cum cei slabi
vor găsi îmbrăcămintea celor care tocmai au plecat: te bazezi pe asceza*
acestui trup de la care îţi iei rămas bun în fiecare dimineaţă fiindcă vrei să
laşi totul în ordine deşi noaptea rememorezi totul, aşa cum fantomele care
îţi populează camera îşi trădează meseria.

gând redus până la capăt: inima de literatură a lucrurilor şi mersul pe

jos, un mod personal de a face penitenţe. * unicul gen de romantism
ce-ţi este întrucâtva acceptat.
***
aşa a fost tot timpul, un fel de trecere prin Săptămâna Patimilor. – cred că
nu am avut înainte preferinţe pentru acest model de confesiune – mai
demult reuşeam chiar să fiu foarte curajos încât dacă m-aş fi îmbrăcat în
zale cavalereşti anumite fapte s-ar fi întâmplat poate numai în imaginaţie.
acum e limpede ce caut. şi uite-mă în aşteptarea biruitorilor. iar ceea ce
înseamnă schilodire e de fapt obligaţia civică: ai să te căieşti, sigur, aşa
vei face.

se cuvine totuşi să admitem că, în fiecare dimineaţă unii învinşi se întorc

din bătălie pentru a-şi plăti cheltuielile de înmormântare.
(Consemnări din „Cum gândeşte prostul satului”)

***
gândesc la atelierul în care mă prefac că scriu un roman ca la o
minciună fără remuşcări. o dată pronunţată fraza, propria-mi
biografie devine mai coerentă şi
nu ştiu de ce, limbajul de tip mercenar se potriveşte cel mai bine zilelor
noastre când suntem din ce în ce mai zgârciţi cu gesturile, adulmecând
aerul până la limita exemplarităţii

oameni şubreziţi (trimiţându-mi pe lângă cuvenitele acuzaţii şi multe

înjurături) în exemplul ştiut de mine stau pe malul de dincoace şi
privesc tot infernul
de pe celălalt: legile majorităţii aduc paralizia, criza, nulitatea. dacă e să
aleg spectatorii, îi prefer pe cei de la cursele de cai şi nu din simplă
răutate, ci de cele mai multe ori doar pentru că ştiu să se uite la ceas, să
aprecieze corect 3 minute şi 40 de secunde

experienţe confesiv-meditative

din lipsă de cunoştinţe ne pregătim să părăsim acest vis, prea lucitor,

prea roz pentru noi: pitorescul, amănuntul „regretabil” care eşti, nu poate
susţine vederea penetrantă a memorialistului; încerci apărarea prin
ignorare

Spuneţi ce ştiţi despre mine!

: îndârjirea cu care îţi aperi greşelile abilitatea cu care
utilizezi renunţarea, este cheia de înţelegere pentru starea de
victimă, modelând însăşi fizionomia.

: trecătorii transparenţi, pentru a nu fi încremeniţi, au

datoria de a-şi primeni când şi când carapacea majoritatea se
 raportează strict la evenimente, cu recuzită şi cele de trebuinţă.
obligaţiile în cazul de faţă, sunt vechi şi prea groteşti pentru a fi
luate în serios, cu siguranţă ce va să fie, are somnolenţa orientată
spre înapoi.

ISTORIA UNUI SPAŢIU EXTREM DE REDUS – CU GRILAJ ŞI RAME –

următoarele rânduri se vor citi1 adoptând tonul şi mimica incantaţiei.

hainele şi îndelungata răbdare, leacuri sterpe se vor dovedi

şi loc mai e îndestul. mlaştini cu poveri nesfârşite pentru cel ales şi loc
mai e îndestul. ţie care n-ai fost chemat, spaima, riscul şi încrâncenarea şi
loc mai e îndestul.

„în locul” dumneavoastră aş opta pentru altceva2 atâta timp cât lucrurile
stau astfel. iar ele exact asta aşteaptă: să fie decorative.

(Confesiunile bunului creştin, document – fila 3 –)

spuneam odată că voi accepta paralizia gândului, pentru a face posibilă
transformarea în exemple, întoarcerea la momentul când
viaţa părinţilor nu are nici o legătură cu evenimentele ce urmează

să le ia locul. omagiu sau înscenare, neliniştea este de fapt forţa acestui

model de jurnal. bunule creştin, noi avem mai multe trupuri

decât de obicei. e dezlegarea la strigăt, acest lucru înţelege uimirea şi

frica. cum mă aşteptam, în jurul meu începeau să se lovească unele pe
altele, concluziile, observaţiile…

Bijuterii din piaţa abundenţei

„iar calea era o scară sau o frânghie … nu se
ştie.”
de bună voie îngustez porţiunea de drum pe care m-am micşorat să-mi
pot aparţine mie cu tot dinadinsul, până la întunericul în expansiune şi
fără exterior prin care elegantele-mi temeri, ignoranţe şi dureri chiar nu se
vor mai ocupa cu nimic. numaidecât se aplică glorificarea şi trecând mai
departe prin baia spovedaniei, omniscienţii mei caligrafi se vor vedea
ieşind

MOMENTE PRIVILEGIATE

Rătăcirea
(moment privilegiat I)
momentul privilegiat în care cine şi-a cumpărat mântuirea cu meritele sale
nu ştie ce adăpost rudimentar e veşmântul ascuns de orbire, nici cum
fisurile prin care aude vocea aproapelui străin, nu rămân nepedepsite.
paşii mărunţi, gura ce mestecă presimţiri negre fascinează şi înspăimântă.
noii veniţi înţeleg totuşi, că în lungile călătorii de aerisire trecerea nu
înseamnă întotdeauna ieşirea, iar dintre toate ezitările, numai una singură
învârte căderea aceasta.

1 rostirea presupune o mişcare orizontală prea puţin necesară.

2 dezordinea aparentă câtă ţi-a fost dată – o continuă iritare nervoasă
– e de fapt teama de a nu avea talent.
DANIEL-SILVIAN PETRE
Născut în 1968 la Timişoara.
A publicat: Overdose, Editura Marineasa, 1996 (reeditări: la Editura
Liternet, 2002, Editura Marineasa în 2007) şi Napalm d’Or, Editura Brumar,
2008; Peace of, Editura Blumenthal, 2012.

„Depresive, revoltate, fascinate de propria lor combustie anarhică,

versurile lui Daniel-Silvian Petre detonează straniu, precum un ceasornic
biologic al disperării. Narcis postmodern, poetul îşi contemplă ironic
unicitatea, imaginând feerii barbare, ritmând cinic un scenariu al perdiţiei.
El nu-şi refuză, însă, deliciile unei nevroze livreşti, atent ţinută sub control,
strivită între lehamite şi tristeţe. Indecizia – atâta câtă e – aparţine unui
panteist sardonic, „suspect de iubire”, pervers contemplativ, la care
eşecul e prima treaptă a intrării în tunelul multiform al poeziei. Lirismul lui
Daniel Silvian Petre e masca unei măşti – punctul secret al întâlnirii
disperării sale reale cu aproape comica furie a dublului său”.
Mircea
Mihăieş

Copiii indigo
Am ușoare bănuieli că am fost răpit de pământeni
din spațiul extraterestru (aveam deja câteva luni când au ajuns
americanii pe Lună) Sunt supus unui test de compatibilitate

pe care mă tem că n-o să-l trec prea ușor

Nu mă potrivesc cu nicio femelă pusă la
dispoziție Nu mă pot reproduce în captivitate

deși se spune că există nenumărați copii apocrifi cu pielea albă

ca hârtia și ochi de cerneală după chipul și asemănarea mea

Sunt un bărbat cu picioarele pe umeri

dar cu capu’ în nori, iubito, cu capu’ în nori

Drept de staţionare nelimitat

Nelimitat
Îmi trimite poezii indescifrabile
Rețete pentru bolile mele imaginare scrise pe caietul de amenzi Poate- ntr-
o zi o să-mi donez organele (una dintre cele două perechi) Măcar așa să
mă fac util societății

Mă uit atent în oglinda retrovizoare să-mi descopăr fire albe

Clipesc speriat din faruri toată noaptea
Mă simt hăituit
în trafic ca o mașină cu numerele expirate condusă fără carnet

Mă ascund în cimitirul de pe strada Rusu Șirianu

să țin ocupat locul meu de parcare cu drept de staționare nelimitat

Întoarcerea tatălui risipitor

Așteptam diminețile prin gări cuminte

ca un bagaj de mână pierdut în vacanța de vară Noaptea țineam lumina

aprinsă pe casa scării

Un far pentru tata să găsească mai ușor drumul de întoarcere

N-o să te părăsesc niciodată

N-o să te părăsesc niciodată, îmi spuneai Numai pe mine mă voi părăsi
Numai de mine mă voi lepăda plictisită ca de-o haină de piele demodată
N-o să te părăsesc niciodată, îmi spuneai închizând ochii pentru a te putea
admira mai bine de dinlăuntru
atentă să nu te deochi
Erai cea mai frumoasă din orașul acela
Țigăncile se ofereau să-ți citească gratis trecutul în palmă Eu mă ofeream
să-ți citesc poezii aproape gratis
N-o să te părăsesc niciodată, îmi spuneai, deși mi-e teamă că nu ne
potrivim – tu îmi oferi totul dar eu vreau mai mult

Paznic de noapte
Sunt orașul care nu doarme niciodată înfrățit cu orașul din somnul tău
Când simt că ai obosit aprind nocturna gândurilor negre să se facă
întuneric, să uiți de mine măcar până la ziuă
Foștii tăi iubiți se plimbă nepăsători pe marile bulevarde ale viselor tale
Tropăie cu bocancii murdari pe sufletul tău arcuit peste Bega ca podul
Michelangelo Fac poze cu sânii de paiantă din basorieliefurile pieței Traian
Pentru ei răsare soarele anunțat de trâmbițașul de tablă de lângă Domul
Millenium
Pentru mine răsare doar luna, ca o minge de volei ridicată la fileu de
pronia cerească între Eminescu și Bălcescu pe zidul Universității
Ești coechipierul preferat din echipa mea de vis Mă furișez noapte de
noapte pe scurtăturile
numai de mine știute să mă asigur că voi fi lângă tine când te vei trezi din
morți

Poeziile sunt muşchii mei

Poeziile sunt mușchii mei antrenați zilnic la sala de lectură Citesc numai
cărți periculoase
Nu mă simt în siguranță în nicio bibliotecă
Poeziile sunt iubirile mele naive plecate în lume la produs ajunse pe mâini
străine care le pot revinde până li se pierde urma
Poeziile sunt copiii mei răsfățați
Te stropesc pe față după ce abia te-ai așezat liniștit la plajă cu o carte în
mână Cuvinte nepotrivite nedorite de nimeni spuse după ce s-a spus deja
totul Pumn de nisip aruncat în ochii deșertului

Sindromul Helsinki
Predau bocancii aruncați pe câmpul de luptă al dormitorului Întind mâinile
să-mi fie legate la spate
Pactizez cu torționarul Pun botul la reeducare

Îți arăt poze indecente cu fostele iubite (înainte și după ce s-au îngrășat)
Îți arăt preșul sub care țin cheia de la seiful bine închis al sufletului

Îți divulg pinul cardului de credit și parola de facebook

Îmi înmoi cuțitul direct în inimă și-mi tatuez inițialele tale pe piept Sunt
cartea ta preferată cu coperți de piele pe care o poți răsfoi noaptea în pat
pe ascuns să nu te prindă părinții

Surmenage à trois
Îmi spui să fiu eu însumi dar nu-i ușor când ești rupt în două, când se-
ascund în tine doi oameni unul de celălalt
Poate de asta nu mă plictisesc singur niciodată
deși prietenul meu imaginar s-a căsătorit și a emigrat în Canada Încercăm
să vorbim aceeași limbă zi de zi dar seara nu ne înțelegem deloc fără
ajutorul mâinilor
Sunt nevoit să-mi traduc iubirea în scris ca un proces verbal de luare la
cunoștință a ceea ce ni se întâmplă

Teddy bear
Îmi place să cred că sunt important, mai important decât Micul Prinț
și decât prima ta noapte de dragoste Îmi place să cred că aș fi primul lucru
pe care l-ai lua cu tine când ai fugi din casă în caz de cutremur
Mi-ar plăcea să fiu ursulețul tău de pluș, să mă uit la tine de pe noptieră
cum dormi Să-mi țin respirația toată noaptea
Să te sărut numai în somn ca pe-un copil răsfățat Dimineața să mă găsești
cu capul ținut gânditor într-o parte de parc-aș fi înțeles ceva important

Terminator
Mă plimb încruntat prin oraș pe contrasens ca-ntr-o procesiune funerară
Sunt mortul pentru care mașinile fac semne cu farurile
Sunt omul invizibil pentru care se face verde la semafor în toiul nopții Sunt
atât de bătrân încât am impresia că am venit din viitor
dar nu mai știu dacă trebuie să te salvez pe tine din lume ori pe mine de
tine
sau poate să salvez lumea de noi doi

Umbre zidite
Stăteam de vorbă cu șopârlele din cimitir Împărțeam sendviciurile cu câinii
de marmură ce așteptau învierea stăpânilor
Îmi lăsam părul și degetele mijlocii să crească
Soarele mă bătea prietenos pe spate în fuga lui spre apus ca pe-un vameș
ușor coruptibil
Umbra mea era dovada că există lucruri care nu se pot pipăi Îmi căutam
numele de familie scris pe cruci
ca mușchiul pe zidul umbrit al bisericilor arătându-mi mult prea devreme
direcția cea bună

Vinovaţii fără vină

Sunt ieftin și ușor de întreținut, iubito, mă mulțumesc
cu din ce în ce mai puțin ca un cerșetor de secunde pe patul de moarte
Nu-mi doresc mai nimic și asta-i ca și cum aș avea aproape totul
Mai demult visam să schiez iarna pe Muntele Athos și să stau toată vara la
plajă sorbind apă sfințită cu paiul
Mai demult îmi doream să mă ispitească (numai) fecioarele de bani gata
ca să nu mă plictisesc de propria mea sfințenie
Acum îmi doresc doar ceea ce am în speranța că nu voi fi judecat pentru
ceea ce n-am făcut
Sunt ieftin, iubito și ușor de întreținut
Gabriela Savitsky
Născută în 1968 la Rădăuţi,.
A publicat : Dragostea – ediţie princeps, Editura Augusta, 2002, Cartea
de dragoste, Editura Marineasa, 2004, Cartea de sidef, Editura Brumar,
2007.
„(…) Cutremurul erotic (din care naşte propria-i poezie) se converteşte în
luxurie (sau lux) de ordin imagistic: o vegetaţie metaforică, acum, îi
năpădeşte sentimentele-n ruină, cum jungla khmeră tinde să înghită
lascivele incinte din Angkor”.
Şerban Foarţă

Curriculum vitae
eu, gabriela popescu, născută Savitsky fiica lui Ştefan şi a Anei
venind dintr-un neam de cărămidari
strămutat prin imperiu de împăratul cu creiţari
stau în faţa bunăvoinţei domniilor voastre
ca pe o masă negeluită de lemn
o sticlă banală de wisky.
nu mi-e teamă să recunosc: am păcătuit.
am furat, am minţit, am ucis şi am multpreaiubit.
am trăit pentru ceilalţi fără strop de hodină;
am căutat nestemate şi unde ştiam că nu puteau fi
am dărâmat toate graniţele dintre noapte şi zi
până când am aflat că şi în ceruri e loc pentru tină.
am trăit tot ce se poate omeneşte trăi.
cunosc până la ultima lor consecinţă bărbatul, femeia,
sunt la vârsta aceea ingrată când pe om îl stăpâneşte Ideea,
şi totuşi mai cred în „nebănuitele căi”.
am vrut să mă sinucid într-o amiază de an
după ce l-am citit fericită pe domnul Cioran
era multă lumină aşternută pe case, pe hat.
am plâns sugrumat.
nu mai cred în iubire.
despre ultima dragoste vă spun deocamdat’
doar că o am aflat
dintr-un prier amirosind a seve nebune
printre multele făpturi ce ochii în treacăt şi-ating
cineva cineva îmi spune pe nume:
„iubita mea Ming, iubita mea Ming” …

Fereastra
Te iubesc
Şi nu mai am niciun fel de viaţă…
Nu mai am nimic. Toate celulele mele, tot sângele
Îţi slujesc ţie: să poţi păşi, să ridici tivul pleoapelor,
să mă poţi părăsi. Stăm ca două biblii deschise, faţă în faţă.
Două biblii care nu se pot citi una pe alta.
Eu mă învăţ a muri. Doar aşa voi putea fi tot timpul cu tine,
Fără să te stânjenească mângâierea,
Vorba, dorinţa. Am lăsat toate bucuriile mici
Să pot visa în voie la tine,
La pielea ta din catifele calde
La râsul perlat
La gândurile tale tăiate-n bazalt
Şi la cât e de bine. Te iubesc şi uneori uit să respir.
Nu mai ştiu încotro e fereastra;
Scrie-mi ceva cu degetul pe ea, în noaptea aceasta,
Ca să ştiu că sunt vie, dimineaţa,
Când voi citi.

Dragostea
Carne fierbinte, sudoare
Sânge lucid, tunele albastre de-a dreptul prin raza de soare,
Însutit, înmiit, abandonul de sine,
Locuim o singură sferă.
Celălalt asumat cu tot ce poate conţine
Cu firele lui depănate până la vrăjitoarea khmeră.
Tu intri în mine râvnitor şi plin de speranţă
Cum intră păcătosul într-o biserică rece de piatră
Tresărind nehotărât ca flăcările în vatră
Cu tălpile goale, înfierbântate…
Eu cresc rotund în jurul sexului tău
Corolă de crin imperial în jurul pistilului,
Desenând stamine.
Toată viaţa se întoarce netrăită în mine,
Parcă maica mea m-ar iubi
Curăţindu-mă cu durere şi drag
De zgură, de bale, de rele trăite, făcute,
De necuviinţe, de piele, de os,
De toate cele găsite pe jos. Parcă maica mea m-ar iubi
Întinerind în mine cu fiece spasm,
Născându-mă iar şi iar,
Încă o dată şi încă o dată,
Tot mai curată, tot mai limpede,
tot mai subţire înălţându-mă până la tine – Supremul ei dar.

Timpul
Timpul stă între pomi atârnat ca o pânză de păianjen uitată;
Zorile-l colorează în mov, apusul îi adaugă broboane sclipitoare de vată.
Noi umblăm între spiţele lui şi vedem doar în faţă şi-n spate,
el se leagănă cu povara noastră cu tot
şi întotdeauna are dreptate.
Timpul nu cântă, nu plânge, nu doarme, nu-l doare.
Toate se schimbă în juru-i, pomi, apă, lumină, splendoare,
cheotorile lui fermecate se strâng pe crengile unui galben adânc
şi parcă ar fi pace şi soare. Fermecaţi de un fir, agăţaţi de-o celulă
mergem în sus şi în jos ca ocnaşu-n celulă şi visăm că e mare puterea
noastră de-a fi. Poate e-o închipuită alunecare pe-o roată de-o singură zi.

Cealaltă parte a lunii

Astăzi m-am uitat, prima dată, la cealaltă parte a lunii.
Până acum, niciodată nu m-am gândit la ea.
Nu ştiu de ce, dar printr-o-ntâmplare,
Am aflat că şi dincolo
Astăzi e un fel de aici...
Suntem o lume-n oglindă a unei alte oglinzi
şi, în întunericul nopţii, oftăm aproape la fel.

Eu locuiesc într-un regat de cristal în care fac piruete şi plâng.

Tu stai într-un turn de ardezie şi arunci pietricele în apă.
Singurătatea, ca o boală profundă, îmi vorbeşte în ambele urechi deodată.
Pe cealaltă parte a lunii
Tu stai într-o poiană smălţuită cu flori; în spate se vede o culme domoală.
Rupi iarbă distrat şi te uiţi la nori. În timp ce faci asta, aici e întuneric şi
frig.
Nu suntem de aceeaşi parte
Şi nu avem timp.

Pitic de grădină
Lumea miroase a sălcii pletoase păpădie şi ambră.
Am un pitic de grădină care cară apă-ntr-o cană din două lumi.
În cea de aici, licuricii desenează în noapte litere slave
Şi câinele mov zice că va muri cineva.
Dincolo, cerul e galben şi oricare stea e imens de albastră
şi ştie să cânte nouă octave. Apa e un fel de verde sfinţit
şi în vânt stau agăţate petale de aur. Fluturii dorm în copaci de cristal
Şi-o prinţesă cântă la harfă pe plaur.
Piticul îmi face semne cu felinarul lui de mătase să îl urmez.
Eu îi fac doar cu mâna să mă mai lase. Eu cred că visez.
Adrian Bodnaru
Născut în 1969 la Bocşa-Română, jud. Caraş-Severin.
A publicat: a bodnaru şi alte verbe, Editura Marineasa, 1994; Noi şi
purtate, Editura Marineasa, 1996; Toate drepturile rezervate, inclusiv
Suedia şi Norvegia, Editura Brumar, 2000; Versuri şi alte forme fixe,
Editura Brumar, 2002; Ziua de apoimâine, Editura Brumar, 2004; O
legătură de chei, Editura Cartea românească, 2010; Dictando, Editura
Diacritic, 2012; Poliversuri, Editura Diacritic, 2012; Altazor, traducere din
Vicente Huidobro, împreună cu Ilinca Ilian, Editura Diacritic şi Brumar,
2012.

(...) Efectul e mai ales de insolitare a expresiei, surprinzătoare prin aceste

mutări pe mica tablă de şah a poemului, ieşind aşadar din tiparul aşteptat,
pentru a crea mici momente de uimire, în solidaritate cu neobişnuitul
căutat prin asocierile de termeni îndepărtaţi, creatoare, ca la suprarealişti,
de „scântei revelatoare” datorate diferenţelor de tensiune dintre ei.
Ion Pop

***
Demult, în negura tinereţilor, când o fărâmă de albastru spălăcit s-a întins
să o întâlnească pe alta, făcându-se linii într-un caiet cu pătrăţele, totul a
început să se deschidă, să fie mai întâi cenuşiu, apoi alb şi să se poată
vedea ce era scris între gratiile subţiri de deasupra. S-a înălţat atunci un
chioşc de presă, ca o primăvară timpurie înaintea primelor lalele, iar fetele
au început să se facă fete frumoase, îmbrăcându-se în rochiţe colorate,
cum erau ziarele, revistele şi CD-urile de acolo. Şi aşa, de pe vremea
aceea, seamănă între ele : sunt una şi una.

***
Ne întâlneam greu, la sfârşitul verii, când începea să se scuture frunzişul
de aluminiu. Ne ascundeam pe blocurile după care ziua, căzută din
neatenţie, rămânea până la curăţenia de Crăciun. Cu paşi de pietriş
ocoleam antenele, oprindu-ne, uneori, lângă trunchiurile moarte ale celor
smulse de furtuna din vremea cireşelor. Prin unele încă mai trecea viaţa
unui post apropiat, naţional, şi sârmele lor erau verzi şi dese ca ale unei
după-amiezi cu familia, de duminică. Priveai mereu alt cer între braţele
mele, iar când începeai să devii fericită, se vedea atât de bine până jos, la
primul etaj, încât doi bătrâni căutau ceva prin casă valsând pe imnul unei
ţări vecine cu inima lor făcută una cu versurile neînţelese. Dar auzisem că
timpurile se vor schimba şi mă vedeam singur, în paltonul îngheţat al unei
ierni mai aspre ca niciodată, pe blocul pustiu : numai urme de smoală
amintind zvelte păduri de demult.

***
Aerul din jurul tău îşi trăise anii de glorie. Nu era zi pe atunci să nu iasă
undeva, în lume : nopţile lui semănau cu verile, pe plajă, când sub câte un
candelabru senin de cristal stătea întins ore întregi, cu o carte în mână, pe
umerii tăi goi ; dimineţile, cu primăverile la iarbă verde, pe câte o rochie
subţire şi proaspătă, fluturată din când în când doar de râsetele
tacâmurilor, iar după-amiezile, de multe ori, cu primele zile de toamnă,
poate puţin reci, când se ascundea la încheietura bretelelor de culoarea
strugurilor albi. Nimic însă nu semăna mai mult cu iernile ca serile în care
aerul ieşea din mănuşă în parfumul tău şi, de acolo, pe buzele tuturor, la
intrarea în Operă.

***
Ținteau sus casele înalte : se topeau după dulciuri şi bărbaţi care urcă
încet și sigur. Se pregăteau pentru ei urmărind posturi diferite. Învățau
cum se poate ajunge, după mult timp, să fie ordine în poșete și în afara
lor. Știau deja că o monedă scăpată din portofel se poate așeza pentru
totdeauna pe cea mai frumoasă culoare din cutia cu farduri, că unui ruj
lăsat descoperit îi e ușor să mângâie unde nu se cuvine oglinda, iar o trusă
de unghii cu fermoarul deschis nu va ocoli niciodată firul subțire al unui
dres oricât de bine ascuns. Aflaseră și despre câmpuri și dealuri că trebuie
să fie acoperite noaptea cu păduri, niciodată cu vii sau livezi, că e bine să
fie scuturate la timp de ploi și ninsori, ca nu cumva, mai târziu, să aibă sub
iarbă doar cioburi sau alte rămășițe, nimic întreg, dar, mai ales,
înțeleseseră cum să le ferească de apele de munte, limpezi și mincinoase,
în stare oricând să le calce în picioare cu drumuri.

***
Serile chemam câte o carte tânără şi frumoasă, pe titlul scurt, de alint,
despre care nu ştiam dacă e al ei de la început. Îi şopteam cuvinte lungi,
nescrise nici pe cele mai ascunse pagini, îi ridicam puţin coperta uşoară şi
urcam împreună într-un raft de sus, cu şampanie şi căpşune în priviri. O
răsfoiam în voie, îi credeam fiecare oftat din adâncul hârtiei, o așteptam
să-mi termine de citit orice : îmi plăceau poveştile ce semănau cu ale
altora, fiindcă începeam să le cunosc vieţile, aşa cum sunt ele
dintotdeauna, de cărţi. Plecam târziu, pe ascuns, privind-o cum adoarme
cu miezul deschis pe cearşaful adânc, de nuc tulburat de dragoste, şi
uneori mi se părea că i se aurește cotorul lung şi subţire, cu steluţe, două-
trei, ca o continuare.

***
Petrecerea sărea de la balcon la prima răsucire a cheii în uşă : îi era frică
să fie prinsă în timp ce scria cu greşeli anii domniei. Știa că până jos se va
face ziuă și ea va fi destul de ușoară pentru firele de iarbă încât să rămână
deasupra ca verdele unui împărat fără margini. Câmpul se uita în sus, de
parcă pierduse totul peste noapte la jocurile mecanice ale unei gări cu
ecrane începute de zugravi dispăruți. Scotea o batistă albă și urca să lege
la ochi ultimele etaje ale blocurilor. Cafeaua se așeza pe zahăr, picior
peste picior, într-o ceașcă de copiat acte vechi, de bravură.

***
Pădurile își părăseau copacii și plecau să se facă păduri de oameni.
Simțeau că sunt chemate să limpezească melodii vechi și tulburi la fiecare
sfârșit. Își mușcau buzele până la sânge în postul și rugăciunea din
miercurea nopților, dar alungau până la urmă dorul unui gust de prune
uscate pe care-l simțeau doar femeile norocoase, când mestecau pâine
pentru vitrinele de cristal sparte în mii și mii de păsări mici, pline cu
grăunțe. Nu cădeau pradă nici măcar ispitei de a goni florile din paharele
așezate la rând în fața bărbaților, pe jumătate golite, însă din cauza cărora
nu se putea vedea ce se mai aude. Își duceau viața ca în mame
nemuritoare, fără urmași, poate și fiindcă se trăia aproape la fel : în fiecare
zi.

***
Când vremea era ultima dată frumoasă, casele vechi plecau din pieţe,
intrau pe bulevarde, treceau pe străzi, apoi pe șosele și drumuri de țară :
acolo, mai ales cele în care oamenii mergeau foarte repede dintr-o cameră
în alta, sau, dimpotrivă, cele în care stăteau țintuiți în paturile lor se
opreau să-și tragă răsuflarea și rămâneau așa pentru totdeauna, pradă
cerurilor fără adăpost. Dădeau ce aveau mai bun din ele : o ușă, o masă,
un bec de frigider sau un canal de sport și umpleau apoi cimitirele de
case, unde pământurile se întâlneau singure, fără arme, să-și răscumpere
fiice.

***
Străzile deveneau cele mai bune prietene în dreptul casei roşcate. Îşi
aruncau priviri pline de înţeles știind că ascunde sub tencuială un număr
tatuat pentru incendii sigure. Scăpase ca prin minune sau se plătise
pentru ea ridicarea unui fum întreg. Din tinerețe înfășurase fiecare alarmă
de noapte în blănurile cu miros de soprane faimoase ale câinilor aduși de
peste oceane. Lăsase ușa deschisă pentru oricine voia puțină căldură și
mai avea ceva pus de-o parte de la un serial căreia-i purta numele în
continuare, după cel mai bun episod.

***
Merg încet ca o femeie ce plânge la film. Am trecut de nopțile în care se
trece dintr-o cameră în alta şi, cu toată frumuseţea de nestăvilit a
mamelor, copiii mi s-au încuiat pe dinăuntru de multe ori. Am părăsit
fiecare boală care a avut puţină încredere în mine. Odată, am fost
descoperit viu din întâmplare, sub un morman de cămăşi, fiindcă
apucasem să clipesc în pieptul uneia atât de subţiri şi de albe, încât s-a
descusut singură, fără a mai fi nevoie să fie strânsă cu cravata zile în șir
pentru asta. Am ţinut mult la ea : era o cămaşă încă nedescheiată la
nasturi de nimeni. De atunci, îmi e greu să revăd lumina aceleiaşi zile.

***
Te caut în adâncul autobuzelor. Le sap în paltoane cu cheile, până ce nu mi
se mai potrivesc în ușa de-acasă şi trebuie să le încerc în uşi străine. Câte
una se deschide atât de uşor încât cu lumina stinsă găsesc bucătăria şi
telecomanda. Până a doua zi mă simt ca fiecare bărbat care se întoarce
târziu şi aude cum cade singură, în baie, de lângă oglinda aburită, o cutie
cu detergent : zăpadă pe jumătate goală, în somn.

***
De câte ori mă vede, noaptea se ciupește de plopi crezând că visează. Îmi
sare în brațe și plânge liniștit în reverul meu negru, de mulțumire. În
copilărie, când avea febră mare şi vrăbiile prescrise nu se găseau aproape
deloc, i-am făcut rost de o cutie întreagă. Le-am luat de la o creangă
străină, pe un pachet de țigări plin cu sâmburi înghețați. După primele
două, luate cu multă ploaie de seară, a început deja să se simtă mai bine :
visele i-au dispărut rând pe rând și s-a însănătoșit mai repede decât se
credea. De-atunci, simte de fiecare dată când număr cu unghiile în tutunul
vărsat din buzunare vagoanele de întuneric ce trec tăcute, încet, lăsându-
mă într-o zi fără niciun sfârşit. Umărul ei stâng se face tot mai alb sub
trandafirul gri, necredincios.

***
Noaptea se mută greu, ca o mobilă veche. Mai întâi, muncitorii bat în cuie,
pe crengi, poze cu doctori în drept de pe vremuri, să nu se audă niciun
foșnet când chelnerii cu șireturi slăbite și ochi oțetiți, de cocoși coborând
pe jos acoperișuri de tablă, îi vor plăti pe măsură. Numai apoi o vor coborî
treaptă cu treaptă din blocul ei turn, până pe pământ, la un copil ce-și
reazemă bicicleta de zid şi începe să facă alta, la fel, trecând înaintea
lumii o apă adâncă până peste pedale.

***
Frigul intră prin spate în cofetării. Își scoate mâinile din buzunarele mici ca
bibliile primite la ușă, astupă cu un ou potrivit vinul roșu abia deschis,
aprinde un tort : frunte moale între lămpile unui radio de altădată, când
lucrurile importante se duceau la reparat în cele mai groase pături din
casă. Vara încetinește, virează brusc la dreapta ; își scutură parbrizul de
ultimele păsări, oprește și așteaptă să cadă : vechi record mondial.
***
Mă priveai de afară cum îți găseam rochia căzută pe covor, cum o loveam
cu pumnii în piept strigând-o pe jumătate din numele tău, cum mă
repezeam la telefon să chem oricare femeie, dar să vină cât mai repede și
să o îmbrace, până nu era prea târziu. Mă vedeai aplecat deasupra ei
singur și neputincios, prăbușit sub nepăsarea serii care se dădea cu cremă
de corp pe întuneric și încercai degeaba să-mi arăți cum, în spatele meu, la
fereastră, o stea de minte se despărțise în două și durea din nou : răni de la
pantofii purtați prima dată.

***
Becurile de pe stradă se uscau în pahare goale. Un salcâm bătea la ușa
universității cu o frunză învelită în ziar : știam că dacă vreau să ningă
trebuia să rog o iarnă ocupată și mă feream de cele cu timp liber. De cum
intram în casă, mângâiam rufa mică, de calorifer, apoi brațul fotoliului și
patina timpului unui program al probei de perechi. Sudoarea cu miros de
mâncare gătită a ferestrei pe care o împinsesem să se stingă mă încheia
până la ultimul nasture.
Francisc Doda
Născut în 1969 la Timişoara. –m.1995)
Editura Marineasa i-a publicat în 1995, volumul postum de versuri, acel
poem de jumătate de oră.
„(…) Francisc Doda deţinea o bună ştiinţă a scrierii poemului (…) Se poate
vedea deosebitul său talent, originalitatea şi simplitatea cu care aborda
temele simple ale literaturii. Poetul este cuprins de viziuni, de iubire, de
enigme, toate exprimate într-un limbaj frust, dar select ce-i conferă
poeziei sale autenticitate, singularitate. Volumul … justifică prezenţa lui în
rândurile celor mai bune debuturi în poezia postdecembristă”.
Gellu
Dorian
.
Întuneric
Întuneric din mâinile mele
Se scurge pe pomii din jur
Sprijinită pe pervaz
o umbră de copil
Gândacii dospesc de uimire
de ce oare e brumă pe drum?
Reflexul parcă decolorat
smulge perciunii râsului meu
Răscrucea-i rănită
de trei vânturi căprui
ce trag cu ochiul la cina târzie
călăriţi, goi pe umeri, pe şolduri
la călcâiul meu buba e moale printre copite
şi adormiţi devreme păreri de rău.

Idilă
E linişte … aerul neîncetat se scurge
asemeni undei prin sufletul corăbiilor
temple plutitoare mânate de amintiri
creând în jur vârtejuri ce mă înrobesc
Un iz de ochi albaştri sfâşie tăcerea un spirit se ascunde
transformându-mă într-o tulpină umană
ce se izbeşte de ziduri şi voci
Nici până acum n-am reuşit a stabili
identitatea clipei muribunde ce-a luminat tăcerea

Zidul
Zidul adună liniştea din grădină
pe-o masă cerută între două bănci
zidul privit cu ochelarii reci
te furnică pe buze scrâşnind din cărămizi
cu praştia în mână mă scurg şi nu m-opresc
zidul te măsoară Tu eşti un obiect

Acel poem de jumătate de oră

Acel poem l-am scris într-o jumătate de oră
cinstindu-mă cu vinul inspiraţiei
cerneala creaţiilor mele şi coperta sublimă a lor
Acel poem l-am scris rătăcit în cercul vicios al gradelor
acoperit de ţigle lipsite de soare iritate de vânturi
furat de netezimea minutului lovindu-mă de braţele sale
Acel poem l-am scris În aburul foii de caiet
Martor ocular al nopţilor albe Dezlipite din pleoapele mele
Disperat agăţându-mă de pană

Acelaşi
Ce-mi pasă căci oricum mă voi înfrupta
din mierea curgând a laurilor şi vorbele-mi îmbălsămate
în sângele ce-a rătăcit pe străzi vor fi cântece de leagăn
pentru cei ce au uitat să doarmă.
Nici o clipire nu-mi va ghici masca
îmbătrânită de sete şi giulgiul de praf sub care mă târăsc
nu va stârni nici vânturi, nici pumnale.
Înotând în ceaţă mereu în noroi
hohotind homeric spre ziua de apoi …

***
Groapa de pe umeri după ce-am ascuns-o
am răsărit splendid pe-acoperişuri strâmbe
pe-atunci se învăţa latina
firului de lobodă şi orice icnitură
era o melodie de succes
zburdălnicia ca o pană chiar mi-a şters bocancii
de-o molie de plastic am lenevit pe-un colţ
era coadă se construia o ziuă
din cărţi mai vechi de joc.

Jocul
N-am crezut că trapezul e aşa de sus
seninătatea lui puteam s-o dezmierd
în nopţile de pe plajă
pe refluxul scoicilor crescute pe pat.
Mişcarea lui – atât de sărată –
te atârnă pe cuierul răului de mare
meduzeleaisberg tăindu-ţi respiraţia
sărutul falezei te-ndeamnă
să urli să nu mă cobori e ciudat chiar şi guvidul
ce înfloreşte pe coasta pătată
ba-i transparent ca apa ba-i negru ca un zid.
În sertarul din stâncă am ascuns o liană
ce s-a prelins printre fisuri
tropicul se clatină e beat de căldură
plasa a dispărut şi nu mai e nici gheaţă …

Natură moartă
Umerii-mi apasă o pulbere sonoră
un pas o scoică un harpon
Sufletu-mi mângâie

o clepsidră moartă furtuna din fructieră

respiră parfumul
Modelez un tors de satin
cu privirea plutind pe carnea
unui ocean de riduri

***
Se târăște gheaţa prin oraş
rebelii o calcă şi din ghearele ei
fac talismane sloiuri se târâie pe buze
pe ochi şi pe chitare mi-e frig şi clopotele-ncinse
de atâta linişte îmi rumegă privirea pe-ndelete
gheaţa s-a târât un pas solzii ei încep să cânte
o arie şi-un zâmbet câinele a murit
pe când eram beat de spaimă
la răscruce...

Dacă
Dacă umbra ta nu-mi va mai plânge-n palme
obrajii ce rost ar avea.
Dacă ochii tăi nu cântă
pa lacrima valurilor
pe râu nicio barcă doar ceaţă în zori.
Am acostat o scoică
cu zâmbetul tău ea va sluji ca trofeu
în dicţionarul meu de tăceri
E-atâta praf în zilele de ieri

Oglinda
De n-ar exista valuri ci doar oglinda
desigur podurile ar fi caraghioase
Dimineaţa – stilet de lumină
seara – parodie tremurul inimii
ca şi frica de altfel ciudate animale
poate împăiate poate cerşind
Bucuriile – iregulatele –
dulci coşmaruri gâdilându-mi carapacea.
Travestit în fir de iarbă aş juca pantomime
pe orice fel de sol pân-ce arşiţa m-o usca.

Despărţire
Acuma plec cu tot cu fluturi
ce se ofilesc în insectar.
Acuma plec spre noi strănuturi
de care tu nici n-ai habar.
Acuma plec pe auroră, uitat de tine
şi-alţi destui, să-ngenunchez pneumonia
acestui jalnic glob terestru.
Acuma plec mă doare splina
şi râsul mi s-a gârbovit.
Acuma plec asta mi-e vina
sunt prost, parşiv şi chiar zgârcit.
Acuma plec şi plec târâş
am plumb în ochi şi varză-n creier
mi-e pijamaua ruptă-n suflet
în faţa ta sunt doar un greier.
Îmi plouă vântul în galoşi
medaliile sunt pe perete
brotăceii sunt nervoşi
te rog nu-mi strănuta pe ghete.
Acuma plec e anotimpul
plânsului la colţ de stradă
în menghină mi-am prins surâsul
şi dinţii care stau să-mi cadă.
Petrecerea e încă-n toi
veséla urlă şi răcneşte
o cană moare suspinând
bine a fost şi-ncă mai este.
Liubinca Perinaţ -Stancov
Născută în 1969 la Timişoara.
A publicat: Нигдина / Niciundele, Pancevo, Uniunea Scriitorilor filiala
Pancevo, (Serbia) 1991. Закарпатскo умиљеније / Alint postcarpatic;
Apostrof / Bagdala, Belgrad, Krusevaţ (Serbia) 1994; Питоми звук /Sunet
domestic, Elit, Belgrad, (Serbia) 1999; Шапат гонетања / Cifraj în şoaptă,
Uniunea Sârbilor din România, 2003; Закони илузије / Legile iluziei, USR,
2006; Вежбе за посмртно сунце / Exerciţii pentru un soare postum, USR,
2010.
„Moartea poetică e cea care duce spre luciditate, spre o cântărire a
lumii şi a fiinţei, spre o renaştere a propriei fiinţe. În afara puterii
descripţiei, poeta îşi asumă şi rolul nerecunoscut de judecător a tot şi a
toate, singura în stare să tragă concluziile după o jumătate de viaţă de
preocupare de sine.

Borco Ilin

Străinii
Nu mai cred în nimic logic. Piața a adormit pe bigudiuri roz și pe sticle
goale.
În plasa de piață și de data asta așa cum știu și pot zdrăngănesc din
mărunțiș
în timp ce socotesc câte cioburi și câte oglinzi mi-au mai rămas. Nu mai
cred nici în suferință.
Orașul a dispărut de mult
sub cuțitul deschizătorului de conserve. Nici în visurile amețitoare
uitate demult în uscătoria comună
printre bucățile de mobilier ale celorlalți locatari nu mai cred. În timp ce
tu îmi oferi cafeaua cu aceeași mișcare a mâinii
și te așezi lângă mine
peste acele cioburi din neatenție răsturnate din plasă ne privesc insistent
din oglindă
străinii – leiți noi
care pur și simplu nu ştiu ce să facă cu inimile încă vii din mâini.

Peisaje amnezice
Inima mea își scutură cenușa
pe fundul ochiului
inventat de noi să putem minți mai
ușor cât ne e de bine
cât de fabulos
și mă gândesc că în final
ar fi bine să lăsăm uitării tot așa ca într-un peisaj
cu un apus amnezic plin de praf de pușcă.
Ca într-un vis prost
În miezul ăsta de zi
se sting luminile sub piele și se deschid ferestrele
să respire și locatarii tristeți proaspete. Se lovesc cu lingura farfuriile
se soarbe ciorba fierbinte
doar doar om umple cumva golul acestei duminici deșălate
ca o moarte măruntă vânată într-un vis prost.

Vanilie
M-am aplecat deasupra insectei
ce se zbătea sub sticlă. Poate avea vederea slăbită poate n-avea
cine să-i spună dar cornetul cu înghețată era de partea cealaltă.
Reflexia luminii prin sticlă
e o prefăcătorie cunoscută și mirosul dulce de vanilie.

Impuls electric
În timp ce râsul trece ca un impuls electric dе la unul la altul
–

în toate părțile zboară particule din orgoliul rănit zboară în toate

părțile. de parcă ai scutura nervos într-un tomberon
un sac plin de praf.

Pașii celuilalt capăt de lume

E groaznic de simplu orașul ăsta boțit
când lasă aerul cald să-i smulgă iedera de la gât
și stropitoarele să-i dilueze privirea. Totul devine atunci respirabil
înduioșător de învechit
precum ibricul de alamă în care
cu precizie adaugi un pic de iasomie în ceaiul aromat.
Abia atunci simți răcoarea celuilalt capăt de lume.

Împăcare de bumbac
Ca pe niște pietre vulcanice pentru rătăciți
adun de prin apartament rufele împrăștiate interminabile și le strâng la
piept
ca pe un ultim țipăt în gol.

Sub rotațiile puternice ale mașinii

o împăcare moale de bumbac închide cercul. Doar cerul deasupra mea
nu se mai oprește.

Țiglele alunecate de pe casă

Încet
cu o precizie de meseriaș să nu străbată ploaia, așezi întrebările ca
țiglele alunecate de pe casă. Vezi tot
prinzi greșelile ca
pe insigne în cearcăne
și te ard ochii de grămada de nori dată în foc aidoma laptelui
pe inima încinsă. Și râdem. Râdem cu poftă
din ce în ce mai tare...
Nu știm pe unde să dosim din frică și să ascundem tristețea
fiara senină ce până acum în nicio toamnă
nu ne-a ocolit.

Cina
Pe masă sunt întinse resturile de lumină
o pâine ruptă cu mâna
o portocală tăiată în două cu fibrele strivite
niște zeamă
și paharul cu obișnuințe. Cina e de obicei
urmată de liniște.

Chenar
Vreo șaptezeci de frici îmi lipsesc până la pacea de sub umbră
care asemeni unui toc de pantof adâncit pe asfaltul fierbinte
capătă forma precisă

а serii în care moartea era bine dispusă și chiar ne-a zâmbit un pic.

Umbra mică
E chiar în fața mea cercul ăsta oribil.
Îmi spui că trebuie să-l sar să număr invers
vers cu vers
până reușesc să urnesc jumătățile de măr crescute pe sub piele. Tu te abții
să nu râzi
în timp ce desigur eu mă împiedic de umbra mică
adunată sub crusta abia prinsă
pe genunchi.

Traducere de Liubinca Perinaţ-Stancov

DANIEL LUCA
Născut în 1970, la Timişoara. Poet, prozator, critic literar. A publicat:
Strip-Tease, Editura Eubeea, 1997; Acasă, roman, Editura Eubeea, 2001;
Cerşetor la cincisprezece ani. Fata oraşului, Eubeea, 2006, versuri şi
roman; Jurnalul meu,Editura Nigredo, 2012, proză pentru copii; Barza
vine nechemată, Editura Eubeea, 2013, Dinamica prozei în perioada
interbelică – studii de literatură română, Editura Lumen, Iaşi, 2009.

„În mai toate direcţiile visător pentru că-l avantajează anii, însă deopotrivă
sarcastic, fiindcă maturitatea-l înhaţă, iar autoironic deoarece asta pare
să-l caracterizeze fără să-l mai întrebe. Alunecând uneori spre patologia
facerii şi desfacerii, de la naştere până la moarte, cu aspectele din
spectrul natural exacerbat în nuanţe de gri intens voit la puterea durităţii,
a cumplitului şi chiar a macabrului.”
Daniel Marian

MELANOCETUS JOHNSONI
Mă depășești
rapid
ca o boare
suficient
ca nările mele
fremătânde
să te urmeze
docile
ca un cățeluș
fără a putea
să le opresc
picioarele-mi grele
de ani
prind curaj
și viteză
toiagul devine
un accesoriu
neglijabil
drept urmare
îl las
să cadă
din mână
ajungem la tine
mă tragi înăuntru
apoi încui ușa
te dezbraci
cât ai clipi
mă apuci cu brațele
mă strângi
simt cum hainele
încet încet
mi se topesc
pielea-mi zbârcită
se lipește de-a ta
încet încet
mă absorbi
nu apuc să țip
nici nu vreau
mai zăresc ițindu-se
printre fesele tale
un vârf ascuțit
de pantof
îl recunosc
e al prietenului meu
cu care jucam
până mai ieri
șah
în parcul libertății
delicat
ușor
intru cu totul în tine
doar testamentul
mai rămâne
pe măsuța din hol
ca semn al scurgerii
mele.

BUSY
Sunt „busy”
acum la statut
pe messenger
nu există wi-fi la birtul din sat
soarele îşi ascunde încetişor faţa
când muzică populară
răsună deodată
dintr-un pentium I
suficient
cât să te facă să exulţi
doi moşi se ceartă
de la o halbă de bere
şi-o halcă de pământ
un popă roşu-n obraji
cântă
NU-I BINE SĂ BEI CU ASUPRA DE MĂSURĂ
o babă ştie toate
secretele satului
şi le înşiruie ca nişte mărgăritare
în plescăit de buze
trei bărbaţi cântă la masa din colţ
ţinându-se
pe după umeri
birtaşul
jonglează cu cinci sticle de bere
pline
un băiat şi o fată joacă agitaţi la aparate
şi le mai aplică
din când în când
câte-o scatoalcă
nu există wi-fi
la birtul din sat.

AUTOSTRADA
Odată inaugurată
autostrada
Timișoara-Lugoj
voi concesiona o porțiune de teren
voi ridica aici o
stație de alcool
va curge la pompă
țuică
de prune
și de mere
de 30
40
50
grade
va curge vin roșu
rosé
și alb
iar pentru doamne
și domnișoare
va curge
lichior de mentă
și un amestec de lichior cremă
de ciocolată
și vanilie
în două culori
iar lângă
voi planta un gazon englezesc
pe care călătorii osteniți
și amețiți
să-și așeze corturile
să privească cerul
să spună povești
să recite poezii
și să se iubească.

SEAT
Am văzut prin filme
mașini cocoțate
pe acoperiș
una în Șag zidită
în perete
dar
nu m-aș fi gândit
vreodată
că-mi voi afla
propria mașină
pe craca
stejarului
din fața casei
neagră de supărare
c-am chinuit-o
întruna
de când am cumpărat-o
fără să-i schimb
cauciucurile
uleiul
filtrele
fără să-i verific
lichidul de frână
fără să-i spun
o vorbă
de mângâiere.

ZBOR
Zbor
purtat
de-un petec
mov
din bikinii tăi
ce-un altul
i-a smuls
mai devreme
glasul tău
cristalin
șoptește
o vrajă
și plutesc
aproape de
soare
pânza
deodată
începe
să ardă
mocnit.
Daniela Raţiu
Născută în 1970 la Braşov.
A publicat: Ciorap cu firul dus (poezie), Editura Marineasa, 2005; Ochelari
de damă (roman), Editura Brumar, 2005; în Vitro (roman), Editura Cartea
Românească, 2006.
„Daniela Raţiu scrie o poezie foarte puternică, viscerală, imagistică,
cromatică, emanând prin toţi porii senzorialitate şi senzualitate. Şi, totuşi,
nu e o poezie eruptivă, magmatică, ci una atent supravegheată, cu o
prozodie parcă tăiată geometric, cu formule şi imagini memorabile. Forţa
poeziei şi ştiinţa poeziei, adică exact poezia aşa cum îmi place mie mai
mult!”
Liviu
Antonesei

E în fața ta femeia asta pe care ai cunoscut-o abia azi în seara asta așa
cum îți place ție seara când soarele devine roșu excitant și aerul se umple
de un fel de bleumarin transparent ce umple bulevardele acoperă
luxuriant clădirile femeile devin și mai frumoase apetisante strălucitoare
dive mirosind a parfumuri împrăștiind feromoni atât de delicat bărbații
arată precum actorii de cinema mașinile alunecă de-a lungul bulevardelor
totul dar absolut totul e simplă figurație pentru tine
tu ești bărbatul stăpânul orașului care nu doarme tu ești bărbatul care
umblă cu cheia orașului în buzunarul de la piept în dreptul inimii tale roșu-
vibrant tu ești bărbatul care iubești de fiecare dată definitiv
Femeia asta va fi a ta o vei iubi o noapte vei intra în ea ești sigur de asta
vei intra în ea ca un supersonic o vei colinda pe toate aleile ei parfumate
flori multe flori doamnecemiresme o vei iubi o noapte întreagă o vei
desface precum o floare și când aproape vor crăpa zorile veți privi
împreună artificiile doamne cum o vei iubi tu doar o noapte
Și a doua zi o iei de la capăt femeile astea cum se plimbă ele pe străzi
stau cuminți în mașini în restaurante în camere de hotel în apartamente
luminate de soare și le iubești când pășesc ca și cum ar dansa balerine
urbane purtând în păr flori albe delicate ca în desenele japoneze pe hârtie
de orez fină aproape ca o pânză de păianjen
E în fața ta o altă femeie la fel de frumoasă ca cealaltă cealaltă cealaltă
căci tu nu te mai poți opri fiecare femeie le conține pe toate celelalte sunt
precum păpușile matrioșka

Setea taie în tine crevase locuri adânci pe care apoi le locuiesc cuvintele
prelungi transparente lumina trece intră electrizându-ți simțurile locurile
astea îți străbat geografia ta crud feminină setea desenează de-a lungul
tău un fel de grafie stranie a cuvintelor care te străbat precum caravanele
Uneori setea se ostoiește cu săruturile cu dorul de dragoste până când
dragostea ia forma cuvintelor lucrurilor oamenilor ia forma a tot ceea ce
se compune în fața ochilor tăi tandră locuire a tot ceea ce este văzutul
Setea taie în crevase locuri adânci hamacuri în care cuvintele se leagănă
cântându-ți cântece de leagăn până când somnul te fură și te aruncă acolo
unde cuvintele au trupuri lungi transparente lipindu-se de tine precum a
doua ta piele

***
Tu ai poezia în tine poezia în oase în carne în sângele care se plimbă de-a
lungul trupului tău poezia e în tine e scrisă în celulele precum diamante ce
se rostogolesc unele după altele unele după altele cu clinchet de cristal
Tu ai poezia în tine ca și cum ai face dragoste cu ea într-o indecentă
decentă iubire poezia în fiecare celulă în ADN-ul ca o partitură ce te scrie
pe tine tu femeia care ai poezia în tine ca un secret marele secret al vieții
tale
Tu ai poezia în tine și ea hălăduind în tine privește lumea prin ochii tăi
prin palmele tale auzul tău mirosul gustul tău de femeia-poezie

***
Uneori te lași locuit doar de cuvinte ele sunt singurele care mai hălăduiesc
prin tine himere ducând imagini fulgurante ale tale cândva uneori doar
cuvintele te mai locuiesc tandre duioase povestindu-ți despre tine cum ai
fost cum ai vrea să fii cum vei fi uneori cuvintele doar ele îți mai rămân
între tine și lume între tine și oricine se apropie de tine

***
Cuvintele se lasă locuite de sentimente sentimentele se lasă locuite de
oameni femei și bărbați femeile locuiesc bărbații iar bărbații locuiesc
femeile până când nu mai au loc de cuvinte sentimente bărbații pleacă
abia atunci când știu că un minut de vor mai sta vor deveni sentimente și
nu carnea lor mirosul lor aspru săruturile lor alcooluri rafinate parfumate
femeile plâng după sentimente așa precum ar plânge după bărbatul care
le-a iubit carnea linia corpului delicată și atât de senzuală precum buzele
de-a lungul liniei care le decupează în spațiu bărbatul se întinde erotic
lângă femeia locuită de trup descifrând în fiecare sărut sentimentul că una
cu bărbatul e singura locuire erotică senzuală tandră precum începutul și
sfârșitul înlănțuirea totului într-o singură adevărată senzuală vibrantă
foame de celălalt

***
duminicile sunt zilele în care poala dumnezeirii atinge vârfurile ascuțite ale
nimicului omenesc sufletele se chircesc sub povara nimicului ăstuia care le
înconjoară precum o pânză de păianjen strângându-le sufocându-le până
când nimicul ăsta devine una cu sufletul rămâne doar amintirea lui
întoarsă pe dos ca și o haină jerpelită pe care o ascunzi de lume
duminicile în care pâine și cuțitul stau pe masă alături de cărnurile în care
sângele se adună ca o inimă care bate încă în farfurie duminicile au ceva
din uitarea ființei din moartea precum o compresă duminicile în care poala
dumnezeirii atinge în fugă lumea încrâncenată precum o metastază care
se întinde lepros și în pauza aia ridică ochii spre cer ochi ce parcă nu au
mai văzut Lumina și Lumina străbate irisul precum cuțite transfigurări
amintiri ale Edenului
duminicile sunt zilele în care poala dumnezeirii trece precum o părere
precum ultima imagine ultimul gând pauză între prezent și prezent
trecutul e doar un bocet surd închis într-o sticlă plutind în larg precum o
corabie naufragiată
duminicile sunt atinse de un fel de uitare de un fel de alint de o
însingurare înfiorată de atingerea mantiei Lui care trece peste lume
precum o părere de rău

Tu nu crezi dar scrisul taie în tine hălci din sinele tău ca și cum
îndeletnicirea asta ar fi propriul abator în care sângele scrisului tău se
prelinge din tine se scurge murdărește uneltele metalice imaginea sinelui
tău se reflectă în metal speriat când în extazul propriilor descoperiri când
excitat explodând de fericirea propriului orgasm
Tu nu crezi dar scrisul rupe din tine fricile tale angoasele căutările mirările
perplexitatea descoperirii în fiecare dimineață amiază seară noapte a lumii
ăsteia nicicând înțeleasă atât de departe și atât de aproape intrându-ți pe
sub piele substratul substratului sinelui tău
Tu nu crezi dar scrisul e o altă formă a ta e conturul tău ca un halou aura
ta identitatea ta secretă abia perceptibilă pe care o cunosc doar cuvintele
precum îngerii demonii uneori rătăciți în preajma ta alteori dând nas în nas
cu ele cuvintele uneori intrând pe fereastra dormitorului tău larg deschisă
întinzându-se lângă tine în patul uriaș cu așternuturi albe brodate cu firul
subțire al somnului tău
Tu nu crezi dar scrisul e ca o corabie pe puntea căruia stai întinsă
mângâiată de vântul ca o adiere sărată mirosind a scoici descifrând în
tangajul în legănarea valurilor cuvinte propoziții perfecte ca și cum cineva
ți-ar spune ți-ar repeta într-una ca o muzică în surdină
tunucrezidarscrisuleștitutunucrezidarscrisuleștitu
COSTEL STANCU
Născut în 1970 la Vânju-Mare, jud. Mehedinţi. A publicat zece volume de
poezie, din care amintim: Terapia căderii în gol, Editura Hestia, 1995;
Cântarul de apă, Editura Marineasa, 2002; Risipitorul de hârtie, Editura
Tim, 2014.
„Transcendentul constituie o obsesie aproape permanentă a lui Costel
Stancu. Vecinătate primejdioasă a realităţii noastre cu un „dincolo” care
respiră tocmai prin inserţiile ei provoacă la el un fel de febră cerească,
dacă pot spune aşa: „un greier cântă apropiind pământul de cer”. Autorul
se numără printre tinerii noştri scriitori care confirmă poezia ca frontieră
spirituală între aceste două lumi”.
Ştefan Aug. Doinaş

Amintire
Demult, eram o casă cu uşile şi ferestrele deschise.
Inima mea - valet tânăr şi credincios –
te îmbia să intri să intri. Erau muzici acolo,
dansam zi şi noapte, retrăiam amintirile unui vin
de acum o sută de ani. Îţi aminteşti?
Nu ne temeam de nimic, cu atât mai puţin de moarte.
- moarte e şi în urma nasului de copil pe geamul aburit
când se minunează de întâia ninsoare, îţi spuneam.
Tu tăceai. Dansam, dansam. Soarele devenise elastic.
Tălpile tale încălzeau luna. Apoi a trecut timpul.
Acum te aştept în zadar. O grămadă de pietre albe
cu care nu mai construieşte nimeni.

Sfârșit
ai pierdut şi ultima luptă caii tăi nu mai
aleargă liberi peste câmpuri sunt încălecaţi la
turnirul învingătorilor din flamurile tale
s-au făcut cârpe câinii-ți de vânătoare se gudură
pe lângă călcâie străine cetăţile se clatină fără
vânt cerul stă neclintit ca un ţest uriaş peste o
pâine răscoaptă priveşte noii tăi stăpâni
beau numai vinuri albe aduse din ţara lor
dar nu se sfiesc să iubească femeile locului
a venit vremea bastarzilor a uriaşilor cu
cap de muscă a vitejilor din saloanele de dans
a femeilor mai frumoase când înşeală
decât atunci când alăptează nimic nu mai e
aşa cum a fost de ce învinsule vrei
să înghiţi totul odată cu ultima gură de aer
de dinaintea morţii să iei cu tine întreaga
lume şi să o pui la picioarele unui rege copil
nerăbdător să se joace de-a războiul?

În derivă
prizonieri pe o corabie în largul mării
el cântă la ghitară ea dansează
mişcările ei ard ochii ca sarea
mateloţii râd aplaudă se închină
la buricul femeii cum la Steaua Polară
curge romul poate şi sângele cui îi
pasă se joacă barbut zarurile sar mai
sus decât peştii marea îşi împinge ecoul
înspre margini până şi cei pedepsiţi
simt lanţurile uşoare se spun
poveşti cu sirene corsari balene albe
muzica roteşte cuţite în inimă
sclipeşte dintele de aur
al vicleniei se apropie dimineaţa
pe neaşteptate dansatoarea se opreşte
simte degetele ghitaristului reci pe şira spinării
„la posturi! la posturi!” răcneşte căpitanul
o notă falsă a schimbat direcţia vântului.

Iluminare
Venea la mine cu umbletu-i
rar. Luna îi ascundea goliciunea
în cel din urmă pătrar.
Cuvintele, altădată întregi,
se prefăceau în sfielnice şoapte,
aş fi muşcat din măr dar încă nu
schimbasem dinţii de lapte. O
primeam înlăuntru-mi, nu ştiam
de-i devreme ori prea târziu. Simţeam
că a fost cu mult înainte
să fiu. La marginea lumii, nu înţelegeam
cine e, cine sunt. Parcă priveam
prin gaura de cheie a unui,
proaspăt, mormânt. Şi tot căutând,
împrejur, pentru toate răspuns;
de soare m-am simţit,
pe de-a-ntregul, pătruns!

Creionul
Scriu pentru creionul meu, el, neştiutorul (?), mă crede
un mic zeu. Se mistuie, în cuvânt, fără vreo vină,
în vreme ce eu mă pierd în măduva lui de lumină.
Îl ascut cu securea unui paşnic război, din care
de multe ori ieşim învinşi amândoi. Cioplesc în carnea lui
o luntre minusculă cât pentru furnici
sperând că odată vom fugi, împreună,
de-aici. Departe, peste apa din vis,
unde toate cuvintele s-au scris. Nodul creionului
l-a dezlegat cu sabia lui, Machidon.
Când o să mor, să-mi aprindeţi la cap
un vârf de creion!

Viaţa
Mă agăţ de tine, viaţă, ca întunericul
de felinar, ca iarba de botul mielului
sacrificat, uneori, în zadar. Ca umbra
de talpa celui ce-o calcă
rupându-i şira spinării,
ca mărul de creanga arsă de trăsnet
ori naufragiatul de ceaţa mării.
Mă agăţ de tine, viaţă,
ca eşarfa de spiţele unei roţi,
cu disperarea celui prins la furat pepeni
şi pus să-i mănânce, până dimineaţa, pe toţi.
Cu inocenţa celui ce mă vinde
pe sâmburi de nucă, nu bani.
Mă agăţ de tine viaţă, încrezător ca
timbrul lipit pe scrisoarea ce-a
rătăcit prin lume o sută de ani.
Iată, se apropie moartea
cu pas de pisică, latent. Sufletul meu
în acvariul nopţii e un biet peşte
fosforescent. Mă agăţ de tine,
pentru ultima oară, viaţă.
Dar pisica vede peştele, se joacă,
o vreme, cu el. Apoi îl înhaţă.

Marină
o plajă dimineaţa fragmentarium de scoici
un înotător cu cască roşiatică –
soarele? - ieşind din mare alge somnambule
pe obrazul vagabondului ce doarme
păzit de un norişor alb ţipete scurte
primii pescăruşi pictori orbi dar
fericiţi desenează şi şterg desenează şi iar
şterg imposibil de surprins dintr-o singură
tuşe linia mişcătoare a orizontului e când aici
când dincolo se plâng ei vor veni şi mâine
bătrânul paznic de far surâde e obişnuit cu astfel
de întâmplări ascultă vocile celor înecați
peste noapte în depărtări culege sticle
cu mesaje din veacul trecut are
o colecţie impresionantă în podul
cămăruţei cineva trage brusc de clopoţelul
din mintea mea mă trezesc va fi o zi
liniştită pentru vii şi morţi gândesc
sunt fericit eu încă mai cred că la început
marea a fost o călimară cu cerneală doborâtă
de pe colţul lunii de un copil neastâmpărat
într-un târziu vine femeia o iubesc
îi ridic un turn din perle strig ea se
preface că nu aude se închide în turn şi trage
scara cu tot cu peisajul acesta de a cărui
margine rămân agățat. ancoră din hârtie.

Naufragiatul
stai pe plaja unei insule necunoscute cu
capul în poala femeii de nisip e noapte
vântul îşi arată gingiile vinete mârâie gata
să muşte focul arde alături trosneşte
fantoma fostei corăbii a răsărit o lună nefiresc
de albă amintindu-ţi de un strop de lapte pe
sânul din zahăr ars al doicii tale ţigănci
valurile duc şi aduc umbre îndepărtate cântece
de sirenă cine să-şi amintească
de tine cine să te caute în ţara ta ai fost uitat
frumoasa-ţi mireasă a fost dată duşmanului
o furtună ar fi binevenită te-ar mai dezmorţi
poate chiar ar aduce la ţărm resturile unui
naufragiu pipe sticle cu rom journalul de bord
al căpitanului un cufăr cu panglici multicolore
ehei ce bal ai putea improviza aici nu n-ai
înnebunit te joci doar cu ce găseşti în minte
să nu adormi să se stingă focul unica speranţă
şi dintr-odată o lumină părelnică la orizont
arunci încrezător lemne în foc scânteile
sar iezi sălbatici de pe o stâncă pe alta
dar nimeni nu vede nimeni nu aude
zadarnic strigi cuvintele se întorc şi te lovesc
în piept moi bumeranguri din cârpă.
ROBERT ŞERBAN
Născut în 1970 la Turnu-Severin. Scriitor, jurnalist şi editor.
A publicat: Fireşte că exagerez, 1994; Odyssex, poezie, 1996; Piper pe
limbă, interviuri, 1999; Timişoara în trei prieteni, coautor, împreună cu
Dan Mircea Cipariu şi Mihai Zgondoiu, poezie, 2003; A cincea roată,
interviuri, 2004; Barzaconii/Anus dazumal, proză, 2005; Cinema la mine-
acasă, poezie, 2006; Athenee Palace Hotel, coautor, împreună cu
Alexander Hausvater, teatru, 2007; Ochiul cu streaşină, publicistică, 2007;
O căruţă încărcată cu nimic/Ein karren beladen mit nichts, coautor,
împreună cu Ioan Es. Pop şi Peter Sragher, poezie, 2008; Moartea
parafină, poezie, 2010; Heimkino, bei mir, Pop Verlag, Germania, 2009;
Биоскоп у мојој куђи/Cinema la mine-acasă, Meridijani, Serbia, 2010;
Illatos koporso, Editura L,Harmattan, Ungaria, 2012.
„ Minimalist în expresie, deloc ostentativ în exprimarea sentimentelor,
Robert Şerban este un poet de cursă lungă.
Drumul său este cel al normalităţii, al firescului de lângă noi, al
neliniştilor cotidiene şi al întrebărilor de bun simţ, mereu actuale, dar şi
încărcate de revelaţii. Poezia sa este una simplă, serenă, a cotidianului în
care, pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit şi minte de înţeles se
ascunde de cele mai multe ori însuşi sublimul existenţei.”
Tudorel Urian

Cum stau lucrurile

uneori mi-ar plăcea să știu dinainte

cum vor sta lucrurile
cele mărunte
de zi cu zi
nu celelalte
accidente
morți
despărțiri
nu
astea nu

mi-ar plăcea să știu unde-i pus radarul

dacă e închis sau nu la pâine
dacă vor ieși toate petele din haina dusă la curățătorie
dacă va fi o mai iarnă lejeră ca iarna trecută
mi-ar plăcea să știu unde naiba mi-am pus cheile
pașaportul
să știu dacă mai sunt locuri la vagonul de dormit spre Iași
fără să caut prin mersul trenurilor
fără să merg la gară
dacă mai rezistă boilerul din baie și cât
mărunțișuri din astea
care încet încet devin coșmaruri

pe ele trebuie să le aștepți cu mâna ridicată

dar nu ca un milog
nu ca un cerșetor
ci ca unul îngropat de viu
care nu-și poate lua locul în propria viață
decât scormonind
scormonind
scormonind

Hemoragie

uneori
Tudor și Crina pleacă de la mine
unul lângă altul
fără să mai privească înapoi
fără să-mi mai facă vreun semn

simt atunci cum sângele mi se scurge

brusc
prin mâna stângă
și prin mâna dreaptă

Anul negru

există ani mai răi decât anul morţii

ani când pari a fi om
clipeşti respiri vorbeşti mănânci mergi
însă nu eşti decât o placentă care înveleşte ermetic nimicul

din când în când

te zgârii cu unghia
aşa cum fac fraţii mai mari pe peretele casei
ca să vadă cât se vor înălţa cei mai mici şi să le arate
peste o vreme
plini de uimire

eşti numai semne

dar nu-i recunoşti niciunuia dintre ele rostul
zgârii încă o dată
şi mai adânc
pare că ştii ce faci
pare că ai găsit ieşirea
dar nimicul lucrează imperturbabil
ca un voluntar japonez într-un reactor nuclear fisurat

un an mai rău decât anul morţii-i acesta

şi nimeni nu știe
câte zile mai are

Singur

mi-e bine singur

chiar dacă aproape totul îmi lipseşte

am timp să privesc furnicile

şi să le ridic pe-un deget
am curajul să mă arunc de pe pod în apa mâloasă a lacului
să număr fără greşeală bătăile într-un carpen ale ciocănitoarei
să privesc cuvintele dintr-o carte
fără să le citesc
am nebunia să urc pe un stâlp uitat în mijlocul pădurii
şi să strig ursul
am vreme să-mi caut în memorie
numele colegilor din şcoala primară
şi să mi-i imaginez cum arată acum
am puterea să repet întruna
că mi-e bine singur
mi-e foarte bine
chiar dacă
aproape totul
îmi lipseşte

Străluminare

în timp ce priveam la televizor

într-o noapte
am avut o străluminare:
Mel Gibson nu doar că îmbătrânește de la un Mad Max la altul
nu doar că e mai neînfricat și mai dur de la un film la celălalt
dar lui îi tot crește părul
dacă în primul Mad Max îl are perie
iar în al doilea măricel
cu freză
în al treilea Mad Max
are pletele aproape la fel de lungi și de-nfoiate
ca ale Tinei Turner

nu știu cât înseamnă asta pentru restul lumii

dar mi se pare o grozăvie să vezi
cu ochii tăi
cum
odată cu vârsta
sporește curajul
crește puterea
iar părul se transformă
în coama unui leu

Un pod

fug de cuvintele mari

cum fuge sufletul dintr-un hamster
scăpat printre picioarele patului
în care un prunc s-a trezit brusc
înfometat

cuvintele mici n-o să crească mai mult de atât

poate că de-asta îmi plac
și de-asta le tot chem
fără să mă supăr că nu vor să vină

de fapt
n-aștept nimic când în fața mea
stă așternută hârtia
cum nimic altceva nu aștept
când sunt pe un pod
decât să mă treacă dincolo
sau să se prăbușească
Mugur Ciumăgeanu
Născut în 1971 la Călan. Are patru volume de versuri nepublicate.
„Mugur Ciumăgeanu debutează buimăcitor cu o fascinantă poezie, de
fapt o hemoragie irepresibilă în care plutesc hematii din surrealişti, Vasile
Vlad ori alţi sintaxieri bine înecaţi în limfa unor texte dezabuzate,
sentimentale, livreşti, enervante, abil orchestrate, naive, zăpăcitoare
ş.a.m.d. Ca să pluteşti pe-acolo cu simţurile date la maximum ţi-ar trebui,
în loc de vâslă, un termometru, un termometru invers al disperării lucide”.
Marcel
Tolcea

în camera -nvechită
o seară-obişnuită cu nori de catifea
în camera-nvechită unde-mi lipseşte ea
un om de cârpe reci ce cheamă domnişoare
iar dacă vrei să pleci să nu uiţi de trotuare
că-n camera-nvechită eu nu mai stau de mult
să te aştept ivită şi să doresc s-ascult
un cântec la-ntâmplare şi-un zâmbet pironit
pe sâni de domnişoare
în seară ameţit

oraşul – după-amiaza
oraşul mă aşteaptă cu porţile deschise şi se destramă vraja
cuvintele fiind zise mă pun din nou pe roate – dar pe-ale mele
proprii şi-ncerc nici să te pierd dar nici să te apropii –
şi mă pornesc pe străzi nesigur şi stingher
prin labirintul rece (cu ochii de hingher) –
ce-i aia căutare – în minte îmi revine şi inima îmi scuipă
vreo două trei suspine iar în jurnalul de după-amiază-apare
descrisă cu-amănunte întreaga căutare: în ziua-aceea veche
încet încet trecută el trece prin oraş şi-oraşul îl ascultă femei
şi-ocheade-n grabă îi mângâie tăcerea
nu ştim ce-i căutare şi nici care-i e vrerea
iubita lui ne spune: a-nnebunit oraşul
iar de vrea să se-omoare
eu o să-i fiu făraşul
atunci te regăsesc şi-n primul lung sărut
arunc atâta ură c-oraşul e bătut
şi el ni se supune şi-amiaza e deschisă
(istoria mi se pare că-ncepe a fi scrisă
pe pielea ta de iapă cu limba mea de câine
de la-nceput de azi până în cap de mâine)
tu îmi vorbeşti încet şi-oraşul mi-a iertat
acele amintiri de care-s vinovat
şi-amiaza se curbează şi intră toată-n tine:
sunt cea care te-aşteaptă şi cea care nu vine
nu te iubesc degeaba nu te iubesc de tot
batjocură şi-extaz fairplay dar şi complot
nu-mi cere definiţii şi nu mă cere toată
nu îţi voi da pe gratis nu îţi voi da pe plată
şi-oraşul mă sufocă şi tu îmi scrii pe cord
iluzia că mă vrei şi nu eşti de acord
oraşul îţi revine şi curge către seară
iar soarele mai linge din când în când o gară –
un prieten extenuat ce-nghite-atâtea vise
că dincolo de porţi sunt alte porţi deschise –
ce-i ăla labirint când străzile curate
nu-ncearcă să se piardă dar nici nu sunt furate
noi stăm pe o terasă – e-un five o’clock cuminte
şi lipăim din ceşti acelaşi ceai fierbinte
sunt mugur eu iubito cu-atâta calm îţi spun
că-şi frânge-n el oraşul hotarul rău de bun
pe stradă trecătoare şi trecători alene
gătesc în oase moi compotul lor de lene
mirată-ţi cauţi firea ai vrea să îmi vorbeşti
să cânţi să râzi să uiţi şi-apoi să retrăieşti
aceeaşi întâmplare în alte piei închisă
aceeaşi deznădejde de altu-n schimb promisă
dar nu putem fugi şi vocea lui perfidă
cuvintele-şi aruncă din orice cărămidă:
întrebă-mă de mine şi nu îţi voi răspunde
căci căutarea-ntoarsă în creiere se-ascunde
şi poezia curge pe străzi de praf şi-argint
în ochii-atâtor oameni ieşiţi din labirint –
ce-i ăla labirint? când seara te surprinde
cum inima-ţi iubita pe bani mărunţi o vinde
iar tu – câinos şi rece – te ştiu şi te ascult
şopteşti duios femeii cât o iubeşti de mult
dar parcă nu-ntru-totul decis şi-ncepi din nou
să-ţi faci la nesfârşire o alta drept cadou
iar eu cuprins de milă în fiecare seară
mă simt visat de voi şi ştiu că vi-s povară
oraşul tace-n fine – şi liniştea se stinge
scâncind pe-aceleaşi străzi pe care nu mai ninge
şi-un ochi rămas deschis mai poate să zărească
pe cerul negru rece o lună ca de iască
şi singur te condamni ce-i aia resemnare
şi intri-n noapte-ncet păşind peste hotare

oraşul – noaptea
oraşul mă aşteaptă cu porţile deschise în noaptea-n care vise sunt sigur
interzise
şi împăcat în ziduri femeia mi-o ascund în pietre şi în sticlă şi în beton
profund –
e ea oraşul negru şi-n a ei pântec tare sunt rătăcit şi singur şi fără
îndrumare
mă văd de sus – privind – cu cărămizi pe buze împachetat cu grijă de
străzile obtuze cu mâini înfipte-n geamuri cu degete în priză
un labirint de risc pentru-o uriaşă miză –ce-i ăla labirint? – e el şi este ea –
oraşul îmi şopteşte cu voce de peltea simt că adorm cu totul în liniştea
cumplită
dar carnea ta uscată în mine-i dăltuită –iar cântecul se urcă spre somnul
cel dintâi
şi mi te pune-n pat lasciv la căpătâi vreau să-mi trezesc simţirea cu-n
noapte bună dragă! dar buzele de gresie n-aduc deloc a fragă şi-ncep iar
să te caut şi-n aşternut lucesc doar mâinile nătânge a celor ce privesc
dau de pereţi oraşul tronând din primul vers iar resemnarea toată mai sper
s-o-nghit din mers şi te găsesc în fine – obraznică şi rea – cu sufletul o
zdreanţă cu piei de catifea cu pântecu-ţi depou pentru tramvaie repezi
cu dinţii de-ebonită ca nişte hâde lespezi şi te găsesc în fine – timidă şi
supusă –
din astă lume-n alta de-aici încolo dusă şi mă arunc şi-oraşul închide-un
ochi degrabă lăsându-mă robit în braţe moi de roabă
e straniu cum mă doare dar am să ies pe stradă
o piele goală lumea să pipăie să vadă oraşul să mă bată pe buci cu-antene
lungi
şi lumea să mă ştie în linii şi în dungi – de-abia acum descopăr bordura
şerpuită
şi luna în ferestre şi-n ochii mei zidită şi-amantul meu oraşul şi-amanta
mea frumoasă îmi picură mesaje pe fiecare casă
ŞI STRIG CĂ VĂ IUBESC CUM POATE NUMAI URA
ÎNGĂDUIE SĂRUTUL ŞI MÂNGÂIE BORDURA
cu frunze de plăcere în parcul înnoptat extrag apoi plăcerea un strat de
sub alt strat – ce-i aia căutare când firi de detectiv descoperi nu în tine ci
într-un gest tardiv – şi lacrimi de şampanie şi sânge de bordeaux
sărbătoresc cu umbra un gând la indigo stau câteodată singur din ce în ce
mai rar înconjurând oraşul cu limbă de ogar mă-ntorc cu-autobuzul şi
dimineaţa-ascunsă apare obosită cu cearcăne netunsă a mai trecut o zi s-
au consumat ranchiune în cameră la mine m-aştepţi cu somnu-n strune şi
te cuprind în braţe
ca pe-un balot de iarbă şi tu mă muşti de dinţi
şi mă apuci de barbă ne latră aşternutul şi eu încet vestesc
sunt mugur eu iubito în pat să te peţesc
închis pe-această foaie îmi uit tristeţea-n lume
ce-i aia poezie – atât apuc a spune
nu este resemnare dar este labirint un pui de câine negru cu creier de
absint
genunchiul tău de patimi şi unghia mea de rouă un cer care ne ninge ne
soare şi ne plouă oraşul care-aşteaptă cu porţile deschise
abise de cuvinte şi de-nţeles abise orice sfârşit e tragic adio deci la toţi
simţi uneori durerea din vorbe cum o scoţi îţi fierbi saliva-n gură şi-o-ntinzi
pe foi candide se naşte poezia din clipele lucide aş vrea să-nchei aici adio
cititor
îmi cresc nebunu-n mine şi-mi sunt şi spectator iubita nu m-aşteaptă
oraşul e departe un happy-end lipseşte şi totu-i ca la carte
ce-i aia poezie ce-i aia căutare ce-i ăla labirint ce-i aia resemnare

cândva
parchetul cândva se iubea cu podeaua şi promisiuni
în urechi îi scăpa iubita mea îşi pune basmaua
din lemn măiestrit meşterită basma e acolo pe jos neprăjită cafeaua
naivă chiar ţoale iubita-şi scotea parchetul cândva
se iubea cu podeaua şi noi ne iubeam şi-apoi beam cafea
acuma e altfel parchetul promite cafeaua promite iubita iubeşte
naivă iubită ce râde regeşte când sânu-i se pierde în mâinile reci
în mâini de poet cu gânduri pripite acuma e altfel şi altfel petreci

revenirea bestiei sexuale

tu crezi că eu nu vreau decât sex de la tine, pe când eu vreau altceva –
vreau comunicare, înţelegere, şi mult mai mult sex decât ţi-ai putea
imagina:
vreau două-trei partide explozive într-un bloc cu bulină roşie
atunci când profetul hâncu anunţă cutremurul bucureştiului
vreau o zguduire zdravănă în taxiul Dartex pentru diversiune te vreau apoi
cu duioşie în lanţul de magazine diverta vreau să mătur cu tine pe jos
apoi, ţintuindu-te de toate rafturile cu biscuiţi ale Carefour-ului din
Pantelimon şi apoi să-ţi gust Orhideea şi să plătesc cu card vreau evident
fidelitate în buzile Multiplexului, să-ţi susur în ureche acolo toate
porcărelele de serie B pe care le-am reţinut din filmele americane dar
toate astea cu decenţă – te rog frumos, în limitele comunicării între doi
oameni cu libidoul pe stand-by, care şi-o trag între două partide de
oboseală cu existenţa care se enervează că nu trăiesc decent, la liman
precum un general manager sau vreun patron coios ce şi le permite pe
gagicile alea din playboy dar nu i se scoală
Exerciţii de meditaţie: frecţia
unu
Tragi adânc aer în piept Iar la fiecare expiraţie pronunţi, apăsat, cuvântul
OOOM
Corpul tău este perfect relaxat mintea goală de vreun gând parazit.
Eşti perfect conştient de corpul tău, boule, nu eşti niciunde altundeva
decât în acest moment prezent care îţi blochează orice referinţă la trecut
La viitor la suferinţă sau la dorinţă. Mai repetăm odată,
Eşti respiraţia ta, eşti acest moment perfect care nu va reveni,
Eşti gândul tău fugar de singurătate, nepăsarea faţă de acest gând
Eşti într-un Sati perfect – doar aici, doar acum dacă ai fi vacă, pe-un izlaz
în apropierea sucevei, mintea ta ar fi la fel de goală,
Dar ţi-ar freca plictisită Adela greabănul
GILDA VĂLCAN
Născută în 1973 la Galaţi. A publicat: Pe linia spatelui tău, Editura
Universităţii de Vest, 2002, poeme; Antichitatea în filosofia lui Nietzsche,
Editura Bastion, 2008; Cu uşile întredeschise, Editura Marineasa, 2011,
poeme; Femeia de sticlă, Editura Marineasa, Timişoara, 2012.
„Despre ce ne vorbeşte poezia Gildei Vălcan? Despre discreţia care te
goleşte, te face să dispari; despre tânjire cu uşile întredeschise (dar şi
pândă); despre o suferinţă insuportabilă, însă admisă cu demnitate;
despre crispare, despre teama de a trăi plenar; despre o tristeţe difuză şi,
în acelaşi timp, grea, muşcătoare; despre o înstrăinare, despre căutarea
imposibilă a celeilalte jumătăţi.”
Viorel Marineasa

***
încet oraşul se apleacă spre noapte
îmi şopteşte din colţul străzilor
“lasă-mă să-mi petrec o singură viaţă cu tine”
apoi uită.
trist oraşul îşi aşteaptă dimineaţa
lăsând vântul să-i măture puţinele frunze.
învăluită încă în întuneric singurătatea se plimbă
pe sub felinarele ce luminează chipurile viselor,
nu se trezeşte nimeni şi nimeni nu urcă scara
coborâtă din cer mă trezesc şi văd că soarele e deja sus
iar felinarele ard, oamenii au dispărut odată cu noaptea
înghiţiţi de propriile vise.
sunt unicul om, sunt unicul om
şi singurul gând care îmi trece prin minte
e acela că nu ştiu de unde, cum se sting felinarele.
rămân cu soarele şi cu luminile aprinse

***
 încerc să nu te uit, dar te uit mereu
rămâi fără voie în gară,
uneori te rătăcesc printre rândurile pe care le citesc,
te uit aşa cum uit mănuşile sau umbrela
pe scaunul cinematografului
te uit şi-mi amintesc mereu de tine apoi
aşa că fac cale întoarsă, mă rog de portari, de şeful de tren,
de plasatoare, mă rog să mă lase să intru
şi sper ca nu cumva altcineva să mi te fi luat
şi dacă da, atunci să se bucure de tine aşa cum şi eu m-am bucurat...
de fapt, acum te-am pierdut pentru ultima dată şi am aflat
că nu mai pot să te uit niciodată:
îmi îngheaţă mâinile, mă udă ploile şi nu am cu ce
nu am cu ce să mă acopăr...

***
tu nu te gândești niciodată la mine
trec secole întregi, apele îşi găsesc o nouă albie
în ridurile pământului care îmbătrânește alături de mine
așteptând un cuvânt care nu vine, căci
tu nu te gândești niciodată la mine
te-am întâlnit o singură zi, prima zi
în care îmi tăiasem părul şi m-ai văzut aşa cum nimeni
nu mă văzuse până atunci, cu chipul descoperit
apoi ai uitat şi mi-ai lăudat părul care creştea
în câteva secunde şi îmi acoperea trupul şi chipul
şi inima care nu mai bătea în ritmul ei obişnuit
şi n-am găsit nici o lamă de cuţit, un brici, ceva ascuţit
cu care să-mi tai iar părul ca să mă vezi aşa cum ai uitat că m-ai văzut
dar tu nu te gândești niciodată la mine
şi când ne auzim îmi povesteşti despre chipul unei necunoscute
pe care ai văzut-o o singură zi apoi a dispărut. unde?
de ce ţi-aş răspunde? valurile părului meu inundă plaja trupului
căci tu te gândești în fiecare zi la mine, la cea necunoscută.

***
 ninge,
a nins de atâtea ori de când nu ne-am văzut
încât cerul, în alb îmbrăcat, aşteaptă o nuntă
în pragul fiecărui templu care l-a lăudat.
ninge şi rochia mea se îngălbeneşte de frig
palidă visând o primăvară pe care o va uita
la prima ninsoare din anul viitor
ninge şi în mijlocul verii cu fulgii păpădiilor roz
ninge, e toamnă şi frunzele nu mai au miros

***
 aştept, hainele mele cad în pragul uşii
rămân cu pielea care ar dezgoli şi ea arterele
şi m-ar lăsa atât de goală cât poate fi cineva
care îşi pierde venele, inima şi se dezbracă până la albul osului
altcineva priveşte din umbră nudul alcătuit din oase
şi se întreabă ce aştept.
aştept o nouă piele să mă îmbrace, o altă inimă să-mi bată în piept
şi m-aş închina zeilor dacă m-ar îmbrăca în trupul tău
dacă sângele tău ar începe să curgă prin noile mele vene
până atunci păstrez în amintire mirosul pielii tale
în care m-aş îmbrăca pentru a-mi fi cald măcar o singură zi

***
 vremuri care trec prin vremuri, care tac prin vremuri…
ce vrei să spui cu asta? că timpul trece şi lasă urme adânci în piatră,
timpul trece pe muteşte, nu spune nimic
ne trezim cu dinţi mai puţini, cu pielea lăsată
şi săpată pe la colţuri, nici păr, nici unghii
de aceea am hotărât să mă îngraş, de câte ori
timpul mai rupe o bucată din mine, o înlocuiesc
cu o halcă de grăsime, să-mi ungă carnea şi osul
să-mi astupe ridurile, să mă îmbrace
într-un colac de salvare de moarte
căci timpul nu trece, noi ne trecem, timpul stă pe loc
şi râde de strâmbăturile propriului nostru corp.
mă iau la întrecere cu lemnul, să-mi sară mai rar o aşchie
să mă ascut, lance cu care să lupt împotriva timpului
înţepenit, căci poate îl înduplec să plece,
să rămânem doar noi privindu-ne până la asfinţit.

***
 încă aştept scrisoarea, scrisoarea prin care să-mi spui ce s-a întâmplat.
clopotele bat, pământul se dezbracă,
iarna coboară ca o boală peste cerul curat.
nu, nu vreau să te văd, vocea ta mă va ocoli,
nu are putere să rostească cuvintele vii,
va minţi. aştept să îmi scrii aşa cum o făceai cândva,
să-mi spui poveşti despre cele lumeşti şi apoi,
ca şi cum ai aminti de vreme, să-mi povesteşti.

***
 ştiu când mă chemi, în acele clipe se deschide cerul
şi cad. mă văd îmbrăcată în haine nepotrivite
de celălalt şi trimisă în vidul care începe să semene cu timpul de
nemăsurat.
ştiu când mă chemi, salvarea aşteaptă trei zile, frigiderul îmi vorbeşte, la
fel şi maşina de spălat. doar nucul din faţa ferestrei priveşte tăcut cum
cum mă îmbracă iar celălalt, speriat, debusolat. ştiu când mă chemi, nici
acum nu am încetat dansul dansul în care m-ai înlănţuit prima dată când
nu m-ai chemat

***
 nu te ştiam atât de albastru, eu nu aşa te-am cunoscut nu aveai culoare,
doar o privire care intra prin lucruri care ieşea din lucruri şi le gonea.
rămâneam fără pământ sub picioare în faţa privirii tale. au trebuit ani să te
văd albastru, aşa cum eşti acum, nimeni n-ar crede că pielea omului,
pielea ta are culoarea cernelii, poate am greşit şi am uitat am uitat să
scriu pe hârtie şi din greşeală am început am început să scriu pe trupul tău
fără culoare cândva.
e vina mea, am pământul sub picioare acum trebuie doar să recitesc
cuvintele de pe pielea ta în sens invers, de la coadă la cap, să reînvăț să
învăţ iar să respir, să merg, să mă hrănesc mi-e dor doar să plutesc,
măcar o singură dată
însă cum să regăsesc privirea care îmi desena aripi de sticlă şi îmi fura
pământul de sub tălpi?

***
 în fiecare zi am venit la tine am venit la tine cu braţele pline
purtam păduri şi ape, mări şi izvoare, toate florile pe care pământul le
născuse
şi nu m-am gândit, atunci când nu m-ai primit, că nu aveai nevoie decât
de o îmbrăţişare şi-n fiecare zi ne privim în ochi cu dorul celor de foarte
departe şi nu mă îndur să arunc pădurile şi izvoarele deoparte, să-mi las
cuminte capul pe umărul tău pentru o singură clipă în care pădurile s-ar
aşeza la locul lor.

***
 locuim în casa care stă să cadă, bătrâna zi, bătrâna livadă,
tăiem lemnul pentru a propti zidul mutăm dealul, săpăm la temelie
şi nu ne îndurăm să dărâmăm casa sau să plecăm…
locuim în casa care stă să cadă, dimineaţa ne trezim cu var nestins
pe unica noastră pleoapă

***
vreau să deschid fereastra şi să te găsesc sângele tău curge prin venele
mele...
nu te-am atins, nu te-am privit, nu te-am găsit, nu te-am iubit... te-am
purtat oarbă în braţe până am adormit iar acum, acum sunt trează, cu
braţele dezgolite,
cu trupul uşor de când nu-i mai eşti povară atât de uşor încât zboară
te caut dorind să mai păşesc desculţă pe drumul pe care
am adormit

***
 deschid o nouă zi, trag perdeaua care o acoperă şi-mi dau seama că
nimeni nu o aşteaptă fiecare trăieşte o altă întâmplare petrecută în cu
totul altă zi.
nu mă încumet să cobor noaptea peste ziua mea încă nu mi-am acoperit
trupul de riduri de aceea voi sărbători singură această zi pe care am
deschis-o din întâmplare, este frumoasă ziua aceasta, mă îndeamnă să uit
tot ce am lăsat în urmă şi să deschid ferestre în zidurile pe care le-am
lăsat să crească prea mult
nu este o închisoare, este noaptea de care m-am temut
LIANA SABĂU

Născută în 1973 la Aleşd, jud. Bihor.

A publicat: Verb carnal, Editura Helicon, 1996; Mireasma trupului tău,

Editura Marineasa, 2001.

„Liana Sabău este o autoare înzestrată cu talent. Şi nu numai cu

talent, ci şi cu un remarcabil curaj artistic. Sfidând prejudecăţile, ea a
propus de la început cititorilor o poezie de un erotism violent. Ceea ce nu
înseamnă vulgar. Tot ce ţine de dragoste – de la ardoarea senzuală la o
mistică a iubirii – are, în poezia Lianei Sabău, graţie şi dovedeşte un
desăvârşit bun-gust”.

Alex.
Ştefănescu

Tren de noapte
O să ardem tot trenul cu trupurile noastre ţintuieşte-mă pe scăriţa cuşetei
dă perdelele la o parte doar luna şi câte un bec răzleţ dintr-o haltă
părăsită să-mi lumineze inima. Doamne, intră adânc în mine ca într-o
gară de munte de abia aşteptam să te cunosc să te sărut să te proptesc
de uşă şi să te muşc
de buză în timp ce te dezbrac
trupul tău sărutat într-un tren de noapte trupul meu iubit pe un pat de
tren
nu te opri uuuuuuuuuuuuuuuuu-ci-ci-ci-ci-ci-ci nu te opri
uuuuuuuuuuuuuuuuu-ci-ci-ci-ci-ci-ci

Până la disperare
Noi nici măcar nu ne cunoaştem numai ochilor îmbătaţi de patimă
ne-am supus străduindu-ne să ne ştim mai bine numele prin
strivirea buzelor până la rătăcire şi-atât de apăsat încât ne-am trezit
că

facem dragoste în picioare.

Pe masa din bucătărie

Sfârşit de noiembrie. Afară ningea.
Noaptea, târziu, pe masa din bucătăria albă eram întinsă

goală languroasă udă mă expuneam flăcărilor aragazului ce-mi lamentau

în albastru umbra corpului în faianţa care asudă
mă mângâiau degetele tale abile ce cu măiestrie cântau

pe sânul de do

pe stângul de re cu frenezie-mi încercai toate măsurile apoi gura

flămândă
vocaliza toate notele şi buzele mieros căutau o partitură mai încărcată
mai plină mai neagră până ce limba ţi se poticni într-o cheie sol.

– Pământ! – ai strigat şi-ai continuat explorarea.

Frison sexual
Ritualul fertilităţii atât de mult ne-a apropiat

încât ceilalţi se-ntreabă dacă suntem o umbră carnală sau altceva

Dansează-mă unduieşte-mă cu mâinile tale până la podea şi lasă-mă
să mă ridic pe glezna ta

Lascivi cu noaptea înfierbântată de vară ne rotim unul în celălalt

Dansează-mă ritmul nopţii e ca un frison sexual ce ne străbate trupurile
umede, dansânde în arşiţa buzelor cărnoase, flămânde

Verbul cărnii
Contractul bărbatului nevolnic pe care-l şopteşte femeii se
termină întotdeauna în verb
Nu-mi nega pântecul rămân obsedată de o absenţă posibilă

şampania se revarsă în două firişoare repezi pe sub dulce-amara

subsuoară Taci! nu-mi vorbi împreunează degetele buzele
muncite de îngrijorarea surdă că au ratat
Înfiorarea Totală.

Fantasme
Fantasmele după care ne înnebunim două guri din care picură aceleaşi
lacrimi două fire de păr la fel de mătăsoase două jeturi care ţâşnesc întru
Împlinire

nu există nimic mai variat decât curba unui sân

tipografia unui falus încolţirea unei voluptăţi Cum să
introduci o măsură din
toate acestea, un număr dacă nu
prin revoltă?

Sunt o femeie îndrăgostită

Sunt o femeie îndrăgostită. Rămâi deasupra mea. Te-am aşteptat întreaga

zi

cu nerăbdare ca să facem împreună noaptea. Stelele ca nişte lumânări

parfumate
licăresc în ochii tăi aquamarini
te absorb cât de mult te-am dorit! Nu pleca, nu te răzgândi, nu fugi!
Încă o vreme sunt a ta rămâi deasupra mea şi înţelege o dată: sunt o
femeie îndrăgostită nu mă refuza… nu mă refuza…

Rece
Stăteam goală în faţa ta.
Luna-mi număra metodic aluniţele constelaţii ce-mi luminau spatele
jinduiam la gura ta aşteptam să-mi roteşti trupul spre lumină

să mă priveşti să mă cunoşti mai bine

ochii mei ca două raze licureau pe trupul tău încercam să-ţi arăt unde
izvorăşte lumina nopţii plină de pasiune eram m-ai părăsit
în miez de noapte alergând să descoperi soarele.

Numărul aluniţelor

– Eşti mult mai frumoasă, îmi spuneai în toate dimineţile când mă trezeai
cu sărutări pufoase pe braţe
şi pe umeri şi pe spate ce-mi abunda în aluniţe mi le numărai încântat mă
dezgoleai somnoroasă te alungam, iar tu, ca un hoţ,
mi te vârai îmbrăcat sub cearşaful prea alb ca să te
refuze şi mă rugai mă implorai să te las, măcar de
data asta,
să rămâi ca să o iei de la cap’ cu sărutul
aluniţelor ce te rechemau insistent să le
cunoşti circumferinţele sub cearşaf.

Inima

Fierbinte ca un cuptor mi-e pântecul.

Îţi plămădesc inima la focul domol
e atât de fragilă de când am ţinut-o prim dată în palme.

Pielea mea parfumată îi dă aroma senzualitatea trupului

delicateţea
rotunjimea sânilor forma dragostea mea culoarea. Apoi începe să bată
îndată ce îţi şoptesc: TE IUBESC!

Haina mea de piele

Mi-a fost aşa de sete când m-ai ţinut în braţe
încât deschideam gura şi sorbeam o gură de ploaie susuram în buzele
tale molipsitoare mă lăsam udată haina mea de piele se cerea
adulmecată

mă ridicai îmi tatuai flori de dinţi pe trup pe haina mea de

piele deloc încercată
te imploram şi simţeam cum îmi cresc aripi aşa cum izbucnesc
corniţele la iezi

şi mă înălţam fâlfâind!

A
Am să te străpung cu sfârcurile mele până în măduva
oaselor,

până în măduva şirei spinării.

Am să-ţi ciuruiesc tot trupul ca apoi, să-ţi umplu

găurile cu carnea mea…

Privirea altora şi-a ta

Îmi plac bărbaţii cu privirea grea ce mă spânzură de ea. Îmi spânzură gâtul
şi-aş vrea să-mi spânzure gura de ea. Îmi plac bărbaţii cu privirea cenuşie
ce mă-ndoaie, mă-nmoaie, mă frământă,
aşa cum ştiu ei, bărbaţii cu privirea cenuşie.

Îmi plac bărbaţii cu privire-albastră

o privire ingenuă şi castă ce m-atrage, mă farmecă, mă -ncântă şi mută,
pierdută zbor în privirea albastră. Îmi plac bărbaţii cu privirea goală să-i
urăsc.

Îmi plac bărbaţii cu privirea ta să-i iubesc

şi să le amintesc că-s lipsită de ea, de privirea ta. Nu mă dezbrăca…
PREDRAG DESPOTOVICI

Născut în 1974 la Belobreșca, jud. Caraș-Severin.

A publicat: În oglinda trecerii, 2010.
„Aparținând generației tinere de scriitori sârbi din România, Predrag
Despotovici se caracterizează printr-o poezie ludică și satirică, care
mizează în special pe jocuri de cuvinte pentru a aborda teme grave atât
din trecut, cât și din istoria recentă.”

Slavomir
Gvozdenovič

***
învăț să merg
singur
mă târăsc mă ridic mă împiedic...
întotdeauna când cad
aceeași piatră albă o mut cu
fruntea și văd pământul
cartea
îi rup coperțile
pe prima pagină cerul și
mâna
și...
nu mai sunt pagini
liniștea peste cer iar
mâna
smulge pupilele și le
dă uitării
acolo îi gonește prin secole
blestemul turlei
rănit
în fața altarului în
genunchi privesc
înapoi
caut ochii pierduți

***
pas după pas eu și râul
cărarea până la mal între maluri cărarea iar cerurile
indicatoare cealaltă parte ascunsă veșnică
asemenea gândului asemenea sensului
soarele în ochi vântul în ochi timpul în spate
cu un cuțit
numele lipsit de nume lângă drum
și ceața deasupra mormintelor moarte privirile înghețate în fulgere
demult
numai praful și păcatul și litera cea mare
în zâmbetul trecerii

***
după deal soarele moare neobservat spun: acolo e vestul
răstignit la răscruce
cu privirea spre necuprins aștept
ceea ce a trecut de mult
din est apare păstorul
îmbrăcat în frunza de hârtie îngălbenită caută turma rătăcită
stolul de rândunele întârziate s-au oprit deasupra mea
să mă avertizeze
ele toamna pleacă mereu spre sud
se lasă întunericul
înham steaua nordului la carul mare și umblu hoinar pe pământ
ca într-un cerc fermecat
când soarele apune pentru ultima
oară voi afla și eu
care dintre părțile lumii
îmi aparține

***
toamna târzie
în mijlocul satului
s-a pornit hora de nuntă
mirele frunză mireasa frunză
nuntașii frunze
galbene, vinete, arămii
colorate
căzute
nu se vede capătul horei
nici cel care o conduce
pe ulițele pustii cu
ochii verzi iarna
râde tâmp
și-i alăptează pe viitorii miri

***
la granița dintre două țări
la granița dintre două granițe
la granița granițelor existente
la granița propriilor granițe la
granița prejudecăților mele
asemenea celor mai mari îngrădiri
numai gândul meu
neîngrădit
înghite grănicerii speriați
unul câte unul
unul câte unul

***
secole în șir
de ziua Sfântului Sava de ziua Sfântului
Vid de praznicul casei
îmi uit limba cuvintele literele
în satul vecin frații
mei (morți) își
trăiesc (frații)
îi îngroapă în numele lor iar
preotul (tatăl și fiul meu)
fuge (ca un necredincios) de
la înmormântare
să nu-l sufoce semnele străbunilor
(ai lui și ai mei)
leșurile nou-născute ale cântecelor
ni se arată de sub rădăcini și de sub
cruci căutându-și glasul și forma
și pâlpâie cu o lumină ciudată a uitării
iar când apare în pragul casei
cel pregătit să fie uns pasărea
îmi deschide visele și eu învăț
să vorbesc cu ciripitul ei

***
sârbii preţuiesc cel mai mult Porcul
el grohăie, ei haide-haide el
groh-groh, ei vino-vino
scărpinatul
pe spinare, pe burtă
apoi guiţ-guiţ apoi...
şi Purceluşii
umflaţi
ca nişte lubeniţe
atâtica
ce să-ţi spun...
niciodată sătui
şi ce mai fac cu râturile...
născuţi să (de)vină Porci

de fapt se mai mănâncă

şi carne de oaie, de vită sau de

pui măcriş, verdeţuri, urzici
dar Porcul totuşi rămâne...

porc

Traducere de Slavomir Gvozdenovič

VALENTIN MIC

Născut în 1974 la Pančevo, Serbia.

A publicat: Zborul cuvintelor spinoase, 1996; Sfinţirea uşii, 2001; La

dans cu Ciufulitul, 2004, toate la Editura Libertatea, Pančevo.
„(...) Minuţios, selectiv, pasionat de perfecţiunea indisolubil legată de
simplitate, Valentin Mic trăieşte poezia demn, de parcă a conceput, cu
fiecare literă în parte, întreaga esenţă a lumii noastre.”
Eugenia Bălteanu

Fă−Ţi, Doamne, milă

de români!
Am încălecat bicicleta zburătoare a bunicului meu
Ghiţă Mic, să vizitez satele bănăţene, cu oameni
harnici,
fanfare, orchestre, teatre...
pictori şi sportivi

ce au pavat meridianele mondiale

cu pietre de răzvor
duse pretutindeni în lume
din Uzdin, Coştei, Seleuş, Nicolinţ, Doloave, Râtişor, Sân-Mihai...
Am urcat pe bicicleta bunicului meu, fericit că voi revedea Alibunarul,
Iancaidul, Iablanca şi Ecica,

că voi întâlni printre nori, pedalând agale, vreun scriitor de talie veche,
sau vreun lăutar, adormit între stoluri de îngeri
cu arcuşul învelit în perna cerească.

Am urcat spre curţile visului pe bicicleta verzuie ca şi câmpul întins şi

roditor în care semeni cenuşă şi culegi cântece de greieruşi
împletite în lanurile de grâu,
ca să-mi mai văd o dată şi Satu Nou...
Pe bunica harnică la fel ca o albină idealul femeii înţelepte şi răbdătoare
ce n-am mai întâlnit-o în calea mea spre lumea misterelor.

I-am văzut de acolo, de sus, pe toţi ai mei:

pe cei din Ofcea, Glogoni, Iabuca, Srediştea
Mică, Sân Ianăş, Marcovăţ şi Voivodinţ,
i-am găsit sărbătorind sfântul casei, nedeia satului,
veselindu-se la botez şi nuntă românească,
cu Iliuţă, Cina, Lazăr Novac, Cheţ, Jac, Boleanţu...
I-am văzut cum nu i-am mai văzut niciodată pe românii mei din Sărcia,
Mesici, Straja, Grebenaţ şi Jamul Mic,
veseli şi trişti totodată
în timp ce zâmbetul şi oftatul lor
se prefăceau într-o linie strălucitoare ce o lăsa în urma sa
bicicleta fermecată a predecesorului meu,
cu care am dus la balanţa lui Dumnezeu toate faptele noastre
măreţe
ca să decidă
dacă am meritat sau nu puţin petic din liniştea cerească.
Se-nvârteau roţile bicicletei mele multifuncţionale pe partea carosabilă a
cerului
în timp ce-mi zburau deasupra capului nişte nave supersonice
încărcate cu fapte şi destine culese de zeii lor creatori
din toate colţurile cosmosului.

Un pahar de ţuică de comină pentru sufletul bunicului

meu
Am întâlnit în faţa bisericii din Satu Nou sufletul blând al bunicului
meu
Ghiţă Mic-Borândău, rezemat de o bicicletă verde şi
ruginită pe alocuri.
Îmi zise că l-a ajuns dorul de coriştii lui dragi: Trăian, Ilie, Nicoliţă,
Sava...
şi de slujba din Duminica Rusaliilor.
Era puţin palid
de calea lungă parcursă pe bicicleta lui preferată
şi-mi ceruse un pahar de ţuică de comină să-şi potolească arsura
din gât.
Îl stoarse îndată
şi se înălţase spre împărăţia cerească mândru de bicicleta lui înaripată,
sperând că Dumnezeu
tolerează un pahar oamenilor buni.

Poem siberian scris după ce

băusem un litru de Smirnof
Băusem un litru de Smirnoff
şi iată că apăruse în faţa mea însuşi Gorbaciov. Mă privea de la înălţime
şi pe dedesubt, cu ochii unui deţinător al premiului Nobel.
Mă salută cu „zdravstvuj” şi coborâse căciula de pe capul chel în semn
de prietenie şi respect faţă de autorul acestui poem siberian.
E iarnă cumplită la noi, gazul e cam scump
şi ne descurcăm cum ştim tovarăşe Gorbaciov.
Ultima mea carte pe anul 2008
Astăzi, 6 decembrie 2008 mă străduiesc ca să închei ultima mea carte
din acest an.
Aştept şi nişte diurne frumoase. Poate că voi avea şi o lansare cum se
cade,
cu tot cu coctail, presă, tăvi cu mititei...
Poate voi primi vreo diurnă
cât de mică şi de simbolică se poate, aniversându-mi în acest fel
ultima mea carte din anul 2008.
Poate voi primi şi nişte bani dacă voi începe să scriu pe linie îmi şoptise
receptorul telefonului meu, cu urechi

Remuşcare
Aveam puternice remuşcări de conştiinţă de fiecare dată când îmi
aminteam
de zilele petrecute în pântecele femeii ce-mi dăduse viaţă.
Îmi ziceau, apoi, cei cu ştiinţa la căpătâi că e firesc să tinzi spre o lume
ideală, să-ţi redobândeşti punctele de privire pierdute
şi câteodată să condamni natura pentru scăpările omise.
Nimeni nu-i perfect
îmi şoptise poetul din mine coborându-şi mănuşile
chirurgicale.

Boicot
Nu voi mai intra în dialoguri goale cu feţe ascuţite ce-ţi tăiau
vorba-n şapte, înainte de a-i rosti esenţa.
Ideologia mea e conceptuală, definită ca negare a jafului organizat. De
aceea urăsc idolatriştii ce ne surâd de pe pancarte preelectorale, în a
căror dantură strălucitoare
se întrezăresc toate războaiele şi speranţele noastre pierdute.

Ignoranţa
Ignor manipulările-n masă, coincidenţele programate, coeziunile false şi
tot felul de alianţe.
M-am născut singur şi singur mă voi aşterne
cu plapuma uitării când va veni ziua decontului. Până atunci stau la o
parte,
în coaliţie strânsă cu propria-mi viaţă
şi fug de bârfele babelor cu sprintul speranţei în ziua reînvierii.

Păşind pe lama cuvintelor

Cred în creaturi mistice, balauri cu şapte capete, femei cu trupul de leu...
Mă compar, din când în când, cu Sfinxul şi nu cedez uşor ameninţărilor.
Eu sunt primul şi ultimul, totul şi toatele.
Eu sunt rege şi slugă eretic şi credincios, figură biblică şi chiar prooroc,
când e nevoie.
Sunt poet şi pot fii ce vreau, păşind onest pe lama cuvintelor.
BORKO ILIN
Născut în 1975 la Timişoara. A publicat în limba sârbă: Nu i-aş ierta
nimicului tăcerea (volum colectiv), 1999; La nord de suflet, 2001; Mai
înspre nord, 2003. A publicat în limba română: Adio, gondolier, vin caii!
Editura Brumar, 2009. „(...) Poezia lui Borko Ilin nu e nici apollinică, nici
bahică. Descoperim în ea mai ales unele elemente romantice. Ca mulţi
dintre predecesorii săi reflexiv-nostalgici, el nu e solar, ci mai curând un
poet lunar, al reflecţiei, al umbrelor ciudate şi al alcătuirilor contradictorii.”
Ivan Evseev

Toamna între coarne

Când mă plezneşte toamna între coarne

cu palma ei din rachiu galben
şi cu nechezul cailor de nuntă
mintea mea stropeşte strada mare
ca o piersică-ntre dinţii copilului
care trăieşte în castelul din trifoi în vârful livezii
şi-şi bate pe o nicovală din lună tânără
veşnica sa vacanţă şi care a furat de sub streaşina din paie
urechile mari ale bunicului
să audă cum de Sfântu Dumitru
lupii se retrag în codri, toamna îmi biciueşte faţa
cu visul de lână al ciobanului,
mă biciuie cu nuiaua-i de ploaie
prin crângurile Mureşului
pe unde caut urmele cerbului
ca să aflu pe unde au luat-o lupii prin mine
să-l găsească pe acel flăcău
care-i va aduna la primăvară
şi pe care ei în toamnă
îl vor muşca din nou de inimă cu plecarea lor.
Toamna mă biciuie
cu toată-i toamna de care-i în stare,
îşi joacă frunzele sub paşii mei de catifea
în graba mea să ascund sub umbra cireşului
pletele blonde ale băiatului cărunt.

Eu şi Borcii mei
Nordul din inima mea s-a topit
şi mi s-a scurs în creier
ca într-o găleată cu şuruburi şi noroi
tot frigul alb din el a devenit
o arşiţă din sârmă ghimpată,
tălpile mele din sare-şi spală faţa
în balta de sânge a gândurilor căzute la pământ,
gânduri ce cu baltagul despică alte gânduri,
gânduri cu vârfuri triste şi mâinile curbate
aidoma unor coarne obosite să tot străpungă aerul
pe care niciodată n-am putut să-l bag în sac
şi să-l dau sinelui meu să-l respire,
doar lui, pe ascuns, în şura nopţii mele
la adăpost de galopul straşnic care se aude din vale
şi care aduce călare pe urşi groaznici
încă o sută de Borco, sau de Borci, orci,
să-mi răvăşească pietatea cu moartea
şi să mă scuipe în creştet
cu osânda la încă o viaţă mică,
prea mică pentru ce vreau eu să fac din ea

La ieşirea din minte

Deja-mi ştiu pe de rost toate poeziile ce urmează să le scriu,
mă tot repet ca un vânzător,
am versuri de vară, de toamnă, de iarnă,
le ţin în depozit să nu se strice,
în ultima vreme parcă scriu cu mâinile legate la spate,
mi-s cuvintele împotmolite la ieşirea din minte
ca nişte care de luptă grele cu tot cu cai în mocirlă până la genunchi,
şi se opintesc să iasă, să se smulgă,
smucesc cu furie ca de nişte căruţe
pline cu cadavre de fraze de fier stivuite alandala,
nu pot să mai scriu, nu mai pot să tac,
voi încerca să aştern gândul de la dreapta la stânga
şi să-nghit toate literele care-mi plac
până ce în pântecul meu vor forma acel cuvânt
pe care nici nu va fi nevoie
să-l rostesc vreodată cu voce tare

***
În camera mare de la stradă duminica tace ca un sicriu.
Din gura fotoliului curge saliva ca din gura unei zile pe moarte.
Patul doarme în propriu-i pat, pe verandă curtea-şi spală faţa
cu apă sfinţită şi cu răchie. Ziua se furişează pe stradă.
Strada a intrat în cameră prin gaura cheii.
Oglinda clipeşte rar. Aud cum îi ticăie inima de sticlă.
Duminica asta nu are inimă, în duminica asta nu se moare.
Soarele văruieşte cu lumină.
***
Vara şesul îmi rămâne mic, în octombrie însă pot să-l îmbrac la loc.
Lanul de porumb din mine a rămas singurul necules.
În el pândeşte jaguarul somnului. Petele de pe blana lui îşi schimbă
culoarea
pe pielea minţii mele. Aud vânătorii din sat.
Le simt teama, au furci îmbibate cu beznă. Îmi iau în cârcă jaguarul
şi ce a mai rămas din vară şi ies încet pe poarta din spate a lui
septembrie.
Mai o lună şi voi auzi cum răgetul lui iese ca lumina din vinul tulbure.
Gonacii vor fugi din vale fiecare cu felia lui de groază,
fiecare cu porţia lui de sânge. Apoi ne vom întoarce,
jaguarul meu de vară şi cu mine, în lanul nostru de porumb
să-l poleim cu brumă, să ne-ncălzim la inima lui noiembrie.
Căci toamna noastră începe abia atunci când
oameni se retrag în bârloguri.

Totuşi e cald la şes. Mi se usucă cuvintele la ieşirea din minte, ca

păpuşoiul. Scârţâie şi taie. Moartea e şarpele gri din lanul de porumb.

August
Mi-e foarte sete. Îmi pot tăia palma cu buzele,
atât îmi sunt de crăpate. Orice gură de aer
e ca o sârmă ghimpată în plămâni.
Un şnur de apă mi-ar opri inima-n loc.
E joia de piatră, august ne seceră ca molima.
Mi-e cumplit de sete, parcă am înghiţit un pumn de viespi.
Gâtlejul mi-e o clepsidră din carne
prin care se scurge o mare de nisip încins.
Pe frunte mi-a crescut o eşarfă înmuiată în soare şi sare.
Doamne, cât îmi e de sete. V-aş ruga un pahar cu viaţă rece, de la izvor.

Inima
Inima mea are o tristețe elegantă, parcă e un vin alb într-un pahar cu toc.
Din ea sorb soarele care apune dimineața. În inima mea bate
inima unui bob de strugure alb. Inima mea are o tristețe nărăvașă
parcă e un vin roșu încărcat într-o pușcă.
Din ea îmi beau morțile nemurite.
Inima mea e prietenul meu
cu care vânez lei și îmi beau tăcerile.
La poalele satului de gheață tac tăcerile mele de absint
și tristețile tristesc frumos. În tristețea mea bate inima unei avalanșe.
În inima mea bate inima unui gong care nu mai bate.
În mine bate inima inimii mele.
Levente Balint
Născut în 1976 la Timişoara.
A publicat: Şi Jim Morrison ar fi cântat despre Melania, Editura Timişoara,
2002.

„Principalul atu al lui Levente Balint este autenticitatea – o

autenticitate hrănită de bune lecturi, dar şi de o ştiinţă a transcrierii, de
vocaţia cotidianului şi de bucuria de a trăi sub semnul cotidianului. […]
Tânăr al unei generaţii inaugurale, poetul merită a fi (ascultat) citit pentru
vibraţiile grave ale discursului său. Dar şi pentru noile tipare ale scrisului,
la început de mileniu.”
Cornel Ungureanu

Sfârşit de iarnă
Timişoara a terminat cu striptease-ul de revelion Zăpada îşi face iar de
cap cu nurii oraşului meu
Totul este alb, chioşcurile de ziare sunt albe, aerul este alb Obsesiile
mele sunt albe, chiar şi dragostea mea
Creşte ca spuma în halbă în ianuarie se simte mereu un nou curent
Din poezia urbană
Undeva am văzut o reclamă prinsă-ntr-o clamă Era ceva la un turban
urban
Îmi trimiţi mirosuri de departe Acolo jos, în faţa blocului tău,
Acelaşi ratat doarme pe acelaşi copac
Omu’ visează, probabil, Mallorca, oranjadă şi flori E ianuariele Timişoarei
Atât de rece, habsburgic, este temesvarian 100%

Mi-e dor de tine

eşti în fiecare dâră de lumină ce trece prin perdeaua dormitorului la ora
8, ora locală a străzii mele, eşti în strălucirea ce-o aruncă televizorul
când e pus pe ştirile de dimineaţă eşti în gondola ce pluteşte între staţia
de tramvai şi pana cea mai colorată a vulturului tău personal eşti
parfumul aftershave-ului unui înger matinal ce se grăbeşte la slujbă eşti
complexul semiotic al imaginilor volatilizate din visele aurolacului ce va
dormi în metroul Timişoarei prin 2014 eşti tortura încă neînchipuită de
vreo Bathory Erzsebet eşti imaginarul colectiv al nostru al nescriselor
versuri neîmpărtăşania invalidul
ostrogotul ce zace în firea noastră

Dimensiune
Această dimensiune imuabilă căzută-n pene îşi poartă Legile ei imuabile
Pe asfaltul de pe Brediceanu vieţuiesc organisme
Imaturu-ţi compliment devine atribut Calci cu gramaticală superioritate
Peste aspre baloane de săpun
În acest ospiciu fiecare se crede un Napoleon
Numai eu trăiesc un Waterloo continuu Sau mai bine zis un Vukovar
ubicuu Astăzi mi-a rămas mirosul tău pe mână Iar Simply Red îmi
aminteşte
Că am căzut din stele direct în braţele tale I hope you’ll comprehend…

plagiat
lasă, prietene, Balcania-n pace
aici toţi fac sex cu kalaşnikovul agăţat de şold aici un ficat ciuruit face
cel mult
cât o ceapă degerată aici nici pe pod nu poţi săruta sârboaicele lasă,
prietene, Balcania-n pace lasă-ne să ne împuşcăm între noi eu, croatul,
să-l măcelăresc pe sârb iar sârbul să-mi violeze prima iubire lasă,
prietene, Balcania-n pace
e prea frumos războiul măcelul, crima-n masă sunt sporturi naţionale,
aici, pe la noi lasă, prietene, Balcania-n pace Goodnight, America,
wherever you are!

Odă pentru un Ford roşu

Când aud cum se deschide uşa de la laboratorul foto
Mă simt ca un câine căruia stăpânul îi aduce mâncare
Ca blitz-ul unui aparat foto aprinzându-se
Iar Fordul roşu, numărul L.L.B.
Roşu ce stârneşte taurii din inima mea
Da, Fordul roşu, pentru el închin
Această odă, simplu ochi de cenuşă
Răspândit în cele patru zări

Odă de la distanţă pentru Vukovar

Măcar pe orb lăsaţi-l în pace Să-şi care bâta albă printre ruine
Să-i crească aripi de înger în culorile patriei Măcar pe ciung lăsaţi-l să
umble-n picioare Şi aşa nici buricul nu-i mai este întreg Păunul i s-a
aşezat pe umăr
Şi cântă ca-n poveşti
Măcar oraşul acesta să rămână întreg

Telenovelă
chiar dacă eşti născută la cenei
sânii tăi sar ca rochiile dansatoarelor de flamenco ai ceva din apocalipsa
Guernicăi totul la tine e senzual, latino-american
pielea ta curge imberb ca tonalitatea Cesariei Evora explodezi, dar şi
îngheţi
atingându-ţi formele sunt ca un adolescent într-o bibliotecă
dornic de a cunoaşte dar înspăimântat de grandoarea cărţilor
solitudine deprimantă
de ce aceste tangouri apar numai când nu eşti tu aici de ce această stea
se rostogoleşte în inima mea exact acum, când viaţa-mi pare ca o fabrică
vândută
unor investitori străini, de ce secundele mele de fantezie sunt asemenea
unor dulgheri disponibilizaţi de ce mâna ta nu e acum pe frunte

destăinuiri
cred că toate aceste versuri îmi descriu cel mai bine tinereţea, cu tot cu
anii mai explozivi, toate tânjirile mele erotice, cu fiecare meci programat
până-n cele mai mici amănunte, cu fiecare leuţ câştigat cheltuit pe vodcă,
femei sau discuri, este totul de fapt un joc pe care mi l-am impus de-
acum încolo
în orice moment pot cădea irevocabil la glezna unui stejar

jurnal
am adormit pe genunchiul tău atunci, eram deşirat, tot versul din mine
era pe buzele tale, pe sâni, pe sexul tău cald, din difuzoare şoptea cohen,
era seara perfectă, tu nu vedeai dar valsam beat pe tavan, umbra mea
începea flirtul cu conturul tău, am privit toată noaptea cum se iubeau
tu dormeai, dar pentru mine nunta spectrelor tocmai începea

timişoara ta
poate nu întâmplător acest oraş este la apus el este moartea tuturor
viselor mele sunt într-un sicriu enorm, cu magazine, spitale şi discoteci
toamna niciodată nu are splendoarea ei de soţie neglijată cu pulpele
neatinse
băieţii mor după un pahar de brandy fetele caută vreun gri metalizat
acest oraş diform mă trage-n jos sunt întins într-o pădure
ea a plecat de la căpătâiul meu căutând chiparoşi înmiresmaţi, mai mari
eventual cu E-uri

de bello banatico-part two

de voi muri în acest război să-mi pui la piept o floare de marmură
pe buze zeama unei lămâi pe care apoi s-o arzi după urechi să-mi prinzi
cireşe mestecate să-mi faci un sicriu din lemn de pepene
pe cap, ştii tu, steagul roşu-alb-albastru cu stemă la mijloc
şi să mă ungi pe ochi cu rujul tău şi în coşciug să-mi aşezi
un ulcior cu apă din Cerna ştii tu de ce

aveam
poate sunt cel mai frumos banc pe care l-ai auzit vreodată sau poate
nebunia care n-ai întâlnit-o niciodată se desfăşoară în faţa ta ori poate
aveam în minte
doar trenurile ce-ţi cântă la fereastră dacă nu ştiu nimic
este pentru că atunci când te -am văzut întâiaşi dată am reînviat ca şi un
aparat foto realimentat cu o baterie puternică

testament
dacă într-o noapte vei vedea un om făcându-ţi cu mâna de pe Lună să ştii
că acela este sufletul meu rătăcind prin Cosmos
căutând Croaţii şi Adriane adria(tice) pe glob de-aş fi cosmonaut ţi-aş
aduce din Cosmos asteroizi, comete şi rămăşiţe de OZN-uri
Ş-aş trimite un e-mail din baza de date a Paradisului Şi prin vânt aş
arunca puf de aripi de îngeraş

singur de Valentine
globuri cu melancolie se pierd prin asteroizi
la colţul cu Brediceanu se frâng destine pe firimituri de pâine. Ca-n
noapte se disting himere pe sfârcuri de spaţii interzise îmi port crucea
gratuităţi aruncă îngerii peste umăr singur de Valentine, izolat pe
secunda dispărută sunt Doamna de treflă cu pubisul imatur pădurea de
picioare din intersecţia noastră
mai plânge după asfaltul din tine

singurătate
eu sunt impiegatul ce umblă cu sticle-n mână dirijând circulaţia sufletelor
propovăduind filozofia sălilor de aşteptare căci viaţa pentru noi nu mai
contează e ca un radio deschis ce vorbeşte întruna-întruna şi deasupra
tuturor
nici cheia sălilor de aşteptare nu mai contează vrem doar o sticlă rece de
apă minerală apoi un chibrit ca să ne incendiem sufletele

fruştuc
ce interesant citeşti ziarul
ca şi cum ai developa sufletul unui înger ce interesant vorbeşti la telefon
ca şi cum ai comunica cu aura unui îndrăgostit eşti dimineaţă blondă
savuroasă ca aripa cerului prinsă ca o broşă la inima lui Dumnezeu

can’t get out of this

parcă-s într-un ambuteiaj, nu ştiu încotro s-o iau maşini peste tot, fiecare
şofer claxonează eu sunt undeva la coapsele unui automobil căutând
sensul întregului haos din faţa mea mă simt ca un firicel de praf la cizma
vreunui locotenent austro-ungar
war
mi-e frică de un război, iubita mea sunt oameni care spun că războiul
este inevitabil se zice că deja-s tunurile pregătite că un oraş va fi sigur
pârjolit
că vor fi gropi comune mi-e frică, iubito că mi te vor lua şi te vor duce
la o mare, la un munte sub umbra unui şoim deseori mi-e teamă că de
mâine nu-mi vei vedea decât numele pe o piatră atât şi nici măcar faţa
nu-mi vei vedea
faţa, purtată de un car tras de cai albaştri

never
lumea e departe, chefuieşte undeva adunată într-o piaţă ca o cireadă de
cornute într-un ţarc mizerabil mie mi-a rămas vederea gotică
turlele erecte mozolind albastrul văzduhului acum îmi trebuie doar
depeche mode sau leonard cohen, abrupţi, arctici dar plini de scânteie
sufletul mi-e o parcare, îmi veniţi fiecare pe rând, o oră, o zi, un an-
lumină dar cert este că plecaţi dar celor care rămâneţi trag husa peste
voi nu vă mai vreau, dar nici nu vă pot lăsa
Cătălina George

Născută în 1977.A publicat: Tainele inorogului, Editura Safire, 1996, cât

aş atinge ceaşca de ceai, Editura Marineasa, 2005; Sora de război,
Editura Tracus Arte, 2012.

totul pentru mine

totul pentru mine
asta înseamnă plimbarea până la epuizare
contactul dintre tocuri şi trotuar
apoi cum urcă asfaltul în fire
subţiri subţiri
la şira spinării ca să intre în sânge
nu e un vis nu e vis
pentru că simţurile rămân prinse
de tavan
iar mâinile n-au intrat
în vechile şanţuri de pe canapea
cum îmi lunecă privirile
peste toate ca pe nişte muşchi de animal proaspăt tăiat
până îmi pierd reperele
până îmi ajung doar
nevoia de a respira nevoia de a închide ochii
gura stomacul
partea de creier destinată memoriei
epuizarea motivează totul
chiar şi faptul că-ţi vorbesc pe ascuns
chiar şi sexul de unică folosinţă
chiar singurătatea ca sport extrem
totul pentru mine
când rup relaţia infectă cu oraşul
ca să mă hrănească
degetele înfipte în frunte
oasele cu care mă ciocnesc de fiecare dată
când trec prin ceilalţi
când renunţ la tine pentru că
distanţa Bucureşti-Bucureşti
e mai mare decât distanţa Bucureşti-Timişoara
când supravieţuiesc în fiecare noapte
până târziu
cu televizorul aprins

rollercoasterul se scufundă
când vreau să spun cu adevărat
 ceva
prietenii se uită într-o parte
în urechile lor intră numai tramvaie pietoni şi trafic intens
tu nu auzi nici când cuvintele îmi cad printre scaune
şi rămân doar cu bulgării de salivă
pe care nu-i pot înghiţi
visul ăsta ne adună
într-un rollercoaster care se scufundă
ţine-ţi respiraţia
gândurile şi toate simţurile închise
până treci de asta
până scapi şi nu mai ştii decât de tine
tu auzi doar când fac lucruri pentru tine
fără să ştiu
de unde vine sângele întărit între dinţi
şi unde se termină oboseala ca o BTS
de fapt nici nu-mi pasă
pantofii mei noi
abia aşteaptă să facă pact cu trotuarul
pe dinăuntru mi se mişcă hârtii preţioase
îmi taie stomacul plămânii şi orice convingere
în faţa biroului sufăr de o continuă hemoragie internă
dar
asta mă face să cred că spun ceva
din celelalte guri ies cercuri coclite
viruşi sf se învârt printre noi

cu grenada sub stern

ciocolata cu fineţe germană
nu rezolvă nici ea totul
ameţelile
după o noapte între masa agresivă de carne extraterestră
şi ecranul înverzit cu un mesaj de frică
în oraşul cu colţuri
de zece blocuri cu câte zece etaje
cineva taie somnul de mai multe ori
când zdrăngăne cheile
aproape atinse
de mormolocii din vis
beau prea puţină apă mă pregătesc
de secetă cu creierii tasaţi
tot ce mi-aş putea aminti
într-un singur pahar
descărcat direct în colonia de igrasie de pe şira spinării
pentru plantaţiile hrănite din banca planetară de sânge
pentru stratul de funingine care măreşte
efectul cearcănelor
revin cu aceleaşi
curbe de regresie gleznele s-au gudurat la
scara rulantă
în păr miros de metrou
dar n-am spus nimic pentru că suprafeţele încă
purtau farduri lucioase
cu mine
adoarme sub stern
un pui defect de grenadă

totul în exces
dintr-un exces de tandreţe
aş fi mângâiat braţul tinerei femei
care se sprijinea de bară lângă mine
aş fi speriat-o pentru că în metrou
gestul acesta n-ar putea arăta decât
ca o agresiune sexuală
atât de puternică încât să ridice capetele
unui întreg rând de călători adormiţi aşa ca mine
când ochii nu-mi pot sta locului
din cauza micilor curbe
în sufocarea asta ochii se închid imediat
de prea mult zgomot care nu te priveşte
ţi-ai putea lăsa capul pe spatele cuiva
dintr-un exces de tandreţe
sincron cu zgârciurile din stomac
totul în exces
transpiraţia când inspiri aer de conductă
de fapt
prin capete trece deja câte o ţeavă
o grămadă de scaune presează o grămadă de cutii toracice
parţial dezbrăcate
câte un accident pune zilnic capăt drumului
dar noi nici nu ştim
ne facem frumos paşii spre casă
cu cioburi din propriile oase plutindu-ne prin ochi
ca prin nişte acvarii
dacă voi simţi accidentul pe viu
am să caut
 în liniştea de o secundă
un braţ excesiv de aproape pe care să-l mângâi

astfel de întâlniri
Timişoara
seara
fiecare stradă are dublura ei
o altă stradă de aer
prăfuit şi luminos
asfaltul
îşi pierde duritatea şi puterea de convingere
când oraşul stă suspendat
pe câteva pieţe
cu terase şi trecători
aceştia lasă impresia că respiră
cu toţii într-un singur fel
că au uitat să se prezinte
şi au ajuns exact unde doreau
întotdeauna
din mine pleacă de acasă
numai şira spinării
o ţepuşă
strâmbă şi fisurată din loc în loc
pe parcurs îi cresc şi celelalte părţi
necesare scheletului
apoi carnea
şi în cele din urmă
acele părţi necesare femeii
ele trec singure
de colţurile pieţelor
încremenite într-un zâmbet comun
(sângele
întinde o peliculă fină
peste simţurile diluate
la fiecare atingere cu respiraţia generală)
după astfel de întâlniri cu oraşul
inima mea îşi trage lent
aerul de pungă şifonată
ANDRA MATEUCĂ
Născută în 1977 la Târgu Jiu, jud. Gorj. A publicat Incognito, Editura Ager,
Târgu Jiu, 2001; Duminica e o poză cu tine, Editura Diacritic, 2015.
În noile poeme, pot cuceri iubitorul de poezie nu puţine arme ale seducţiei
— de la transcrierea într-o gamă ușor ludică, ușor parodică a unor efuziuni
sau fulguraţii „lăuntrice“ (exceptând, poate, câteva momente mai apăsat
„feminine“), de la versuri și sintagme mustind de un veritabil apetit
senzorial, până la (și, poate, mai ales) o ars combinatoria graţie căreia se
contopesc, se armonizează, în discursul poematic, repere, tonalităţi și
motive ale unor „lumi“ antagonice (cel puţin la prima vedere...).
Eugen
Bunaru

femeie
mi-am cerut iertare staţiilor de tramvai
clădirilor trecătorilor femeii de treizeci de ani
ce ascultă operă culege trandafiri
şi te sună o dată la două zile
nu e greu să trăieşti cu himere
să faci cafea la filtru
şi să mă trezeşti dimineaţa
sunt doar un om normal când
îmi scot hainele îmi scot şi lacrimile
(probabil mă vor duce într-o dimensiune atemporală)
să nu plâng nu e de vină că iubesc
aranjez zilnic rafturi cu idei
mă scuz când una mai cade cu zgomot

***
dacă eşti cuminte
iei antibiotice la ore fixe
nu porţi tocuri cui
nu mă întrebi unde am fost
sâmbătă seara
mă îmbăiezi
mă culci
copilă cu răni însingurate
stingi lumina şi cu trupul unduit
între sâni frământaţi te caut
şi nu eşti tu
dacă eşti cuminte
nu mă cerţi
nu mă cauţi
nu mă pierzi
Portret
am câştigat inimi bani
(cu ciorapii cu dungă verticală)
cărţi prieteni
tablouri cu nuduri
duminica e o poză cu tine
sub fereastra de care atârnă un cercel
cât tot cartierul
cu gropile blocurile şi oamenii lui
am ciorapi cu dungă verticală
pe care îi dau jos pentru toţi bărbaţii lumii
sunt femeia care iese din tablouri

autoportret
ştiu să schimb scutece
să fac clătite cartofi prăjiţi
dragoste după-amiaza
poezie
plimbări nocturne
e gol în piaţa unirii
copacii mint
toată lumea spune poveşti
cu cavaleri şi cu prinţese triste
sunt un cuib de intenţii
spaime lamentări invidie
un pahar de vin pentru doamna
sau domnişoara. azi e ziua ei
de sinceritate

amnezie
chipul din rama veche
îndeamnă să saluţi fără discernământ aşa cum fac
nebunii oricăror vremuri
bună-ziua domnule
aş fi scris despre alţii ca noi
nu mai ai memorie spui arătându-mi ce-am făcut ieri
pe pereţi
chipul tău nu are cui să semene

noi
ca şi când noi
seara înainte de paharul cu lapte
apoi linişte ca şi când noi
firele de telegraf s-ar întâlni la o cofetărie
cu savarine şi suc de portocale
păpuşile din geam au ochii tăi
firele de păr dorm
am să-mi cumpăr papuci
să nu le strivesc somnul cu pantofii
şi rujul de domnişoară
ca şi când noi

***
a venit vara
vino sa-mi cumperi bere gumă de mestecat
şi cercei
am grijă de toţi copiii lumi şi ai tăi
ca şi când noi am fi învățat
să mergem la cofetărie
şi să facem copii

sertar
ne dezmeticim unul câte unul
scriem numere de telefon
pe coli veline rătăcite mai apoi într-un sertar oarecare
e o pierdere de vreme să aştepţi în faţa oglinzii
sărutul cuiva plecat prea devreme
fără cafeaua aburindă şi ţigara de după
cu un film bun pe calculatorul obosit
mai împuşcăm o zi şi o noapte
sunt un iubit la modă
nu aduc flori ciocolată
nu şterg lacrimi şi nu fac cafea dimineaţa
viața nu se tratează cu iluzii
încearcă vinul vechi
are mai multă tărie
decât toţi bărbaţii unei lumi la un loc

frica
copil crescut în cuptorul altui loc
vii şi spui mereu aceeaşi rugăciune
ca pe o poezie învăţată
ierţi
şi te aştepţi ca mâna ei să îţi alunge frica
şi visele urâte strânse în pătura străină
caldă
şi tristă ca o lumină în ploaie
ADRIANA TUDOR GÂTAN
Născută în 1979 la Motru, jud. Gorj.
A publicat: Dimineţile unei adolescente carnivore, Editura Mirton, 2003;
Materie şi alte sentimente, Editura Marineasa, 2007.
„Poeta are, fără îndoială, o privire imaginativă, căci şi până cele mai
precise consemnări fug într-o perspectivă ireală, iar notaţiile încep să
foşnească. Dacă nu le atrage acolo memoria, dacă nu le mână într-acolo
intemperanţa metaforei ori a analogiei, rămâne întotdeauna şansa unei
co-notaţii sau a unei notaţii asociate prin care orice secvenţă de real sare
într-o senzualitate de sugestie.”
Al. Cistelecan

***
Întâi a venit mama din lumea forfotind în cutii
mersul ei strălucea ca o inimă de morcov în întunericul dimineţii
după ea tata cu casa în spate
cu chipul de lemn în care am bătut cuie şi flori de toate culorile
din care au ieşit pe rând şi
fraţii mei vii şi morţi
şi covorul roşu putrezind
în râu

***
Stai pe marginea şotronului şi priveşti copiii care se duc şi nu se mai întorc
soarele blegeşte prospeţimea
frunzelor
melancolia după-amiezii întunecă aerul
ploaia
scânteie în copaci stai pe margini cu privirea în mâini
copiii sar într-un picior
(pe cer)
alţii rămân gălăgioşi pe fundul lacului

***
Cu ce se măsoară nefericirea
cu lucrurile frumoase întâmplate demult între doi oameni pe o stradă
însorită
de o parte şi de alta a muntelui
gesturile lor tandre întârziind înserarea
în ce lumină de toamnă s-au prefăcut chipurile lor de atunci
o tristeţe de van Gogh un anotimp al iertării până la sfârşitul privirii
încrustate în străveziul clipei

***
„Vei privi în oglinzi un chip de demult…” un mister ca o pânză
albă pusă peste obiecte într-o casă părăsită
şi tăcerea însemnate de soare îţi strângi cuvinte
(de mângâiere?) obişnuite
pentru când îţi vei pierde urmele în aerul
în care clipa asta ţi se pare fragilă şi neînsemnată

***
numai seara se face linişte într-un colţ al camerei şi mă întâlnesc
cu undele mele sonore
într-un geamantan ce închide anotimpuri ore
pilulele amare vitaminizante ale unei ars amandi
o vagă recunoaştere a pensulei
pe o pânză mai albă decât moartea
în timp ce sufletul meu lung ca
un picior de păianjen călătoreşte printr-o grămadă de pene

***
ei se pregătesc de plecare
storurile înmoaie lumina
în cameră scările pătate de ploaia scurtă de vară
desfac o lubeniţă pe masă
cu un cuţit de vânătoare şi o dau
de pomană
sufletelor de pe pereţii casei

***
după ce ai plecat m-am pulverizat în mii de sentimente
inutile groteşti cum pot trăi lângă casa cu bufniţe
– încremenită – când tu te plimbi fantomatic pe străzi adulmecat de câini
şi frunze moarte sprijini cu un surâs un beţiv (altul decât
prietenul poet căruia îi dădeai bani) şi alergi
(în gând) după tramvaiul care ne ducea în
casa inimii
uite eu am devastat-o mi-am închis gesturile cu lacăte
interfonul a murit cuvintele dintre noi ne-au amuţit
mă preschimb(i) într-o stană de tăcere mă împingi în libertatea de a simţi
mă atingi şi mă izolezi de propria intimitate

***
au înverzit sălciile dintr-odată aşa cum ar apărea din întuneric sfinţii cu
feţe de argint
îmi întind o cană de ceai castaniu şi puţin amar
cu gândurile mele lipite de ferestre ca nişte melci
de pereţii unui acvariu gol lumina aduce cu ea toate amintirile
mă întorc mereu spre mine însămi ca la un loc al crimei tu mă vezi nu mă
vezi după o perdea de probă unde zilele pline de fericire de amândoi
ard mocnit
iau forma scrumului alb de zambilă

***
Suzanei M.

Eu sunt aici ca
un rod care-ţi umple gura de bucurie
eu sunt pentru zi şi pentru noapte
un pas de trecut
eu sunt pentru nimeni şi pentru toate adunate sub poartă
sunt un bob mai plin în palme
eu sunt o povară pentru pat pentru cană
pentru tine un vis de pământ

***
Ai ieşit să întinzi rufele calde ca pielea ta
vietăţile ţipau
în singurătatea lor dată cu lac
negru
o maşină
ţi-a oprit farurile în dreptul inimii pipăiai o muzică sfărâmată de creier

***
e sfâşietor sentimentul că ne pierdem în ceaţa acestui început de noapte
că fiecare merge pe drumul lui presărat de umbre
că inima mea zace în mine ca o păpuşă cu picioarele rupte că tu înoţi în
Dunăre ca într-o placentă cu alge că nu mă vezi decât cu trup de
amintire în filigran
că dispar în mine ca apa în ea însăşi că sufletul
îmi înmormântează carnea ca pieptul unei nave marea

***
dimineaţa te simţi
cel mai viu apoi începi să te evapori ca apa rămasă în ceainice să te cerţi
cu Dumnezeu pe limba engleză cu toate chipurile
care-ţi intră sub piele ca nişte ace de frig
să te ridici mai sus de conductele calde ce vin din camera morţilor

***
Dimineaţa se trezea pe faţă cu o linişte
ciudată - soarele naufragiind pe geamuri printre ciucurii de mătase ai
perdelelor şi muşcata creaţă -
în odaie mirosea a praf
şi a icoane proaspăt stropite cu busuioc
într-un colţ două andrele înfipte în lumina aburindă
IONUŢ IONESCU
Născut în 1979 la Orşova, jud. Mehedinţi.
„Ionuţ Ionescu este un poet care, ignorând – la o primă vedere –
diversele orientări şi cuceriri de limbaj ale generaţiei din care face parte,
se întoarce, poate dintr-o frondă inversă, la o tonalitate solemnă a
poemelor, lăsând vizibilă, dincolo de tenta ermetică a discursului,
fascinaţia unei poezii de idei.”

Eugen Bunaru

***
Nu vreau nimic de la poezie
caut încet cu ciocanul suprafeţe
drepte pe acest submarin cu o singură
trapă
ştiu că femei lovite de soare într-o parte sau
alta trec prin apropiere puţin peste retină
Cred că e mai adâncă decât o gheară înfiptă în
gât amintirea despre cum pleacă din gleznă
către călcâi şi se aude întunericul
Am nevoie de o manivelă aşezată cu
grijă între piept şi antebraţ
cu care să ridic mai sus periscopul
şi să pot privi prin asfalt

***
Poate că ţi se lipeşte pielea de geam
când nu poţi pronunţa această cădere
înăuntru stai pe o unghie între tine şi carne
aştepţi întoarcerea din ceilalţi

***
E ca o tăietură distanţa dintre uşă şi
zid cum noaptea coboară în sus
Dacă e să crezi că sufletul e la fel de
întreg şi pâlpâie în felinar
Dar e doar un strigăt înspre cum ai putea să zâmbeşti mort

***
Singurătatea unui raft nu are miros e împărţită pe
margine
nu poate respira
Ne întoarcem la masa din altă cameră Dimineaţa e şchioapă
înainte de pasăre
***
Am crezut că e mai sferică decât o întrebare pusă la timp dar a luat
aşteptarea din colţuri
şi a făcut-o să latre
În aceeaşi rochie ca atunci când a pus ceva pe masă şi s-a uitat la
mijloc
Prin păr o duceam către altă zi cu acelaşi soare bolnav dar aproape de
mâna mea cum spărgeam lemne
şi lovitura mă făcea mai tăcut
De fiecare dată când mă privea am ştiut că nu o să poată
intra în pădure

***
Tot încerc să scap ziua din mână
să mă dezleg ca un şarpe pe coapsă
dar acelaşi cântec întoarce pădurea înapoi de la un os la altul
Nu vreau să mai văd cum fac lucruri şi umbra lor nu mă
cunoaşte
mă lasă închis în ore nefăcut
nici măcar singur
cu cineva care nu vrea nici el să mai facă nimic

***
Lumea se produce împotriva noastră fără luptă Ştiu de mult că e
doar astăzi şi nu te lasă cu ochii deschişi decât noaptea din fiecare
început de atingere proptit în vis
Privirea de femeie nu îţi dă niciun cuvânt
cade oblic şi face din carne mai multe singurătăţi când mănânci când bei
chiar când vrei să fii singur îţi pune întrebări
Câţi iepuri ai împuşcat ultima dată în afară de noi

***
În prelungirea corpului cum te mişti întretăiat
ziua se vede ca o gheară lungă Aproape de fereastră crezi că eşti liber
şi urci pe sub piele până într-un loc neînchis de unde poţi citi bucăţi de
timp împrăştiate în găuri de care eşti prins ca o ţâţână între tine şi altul

***
să mor şi nu o să ştiu de ce
în căldura întinsă ca o lamă văd cum se apropie lucind o imagine
răsturnată
sau poate căzută întoarsă
partea de sus are ferestre lumini şi forme care se mişcă partea de jos e la
fel de reală
dar vine mai repede şi e de mai mult timp Căpitanul îmi face semn
încerc să aud printre frunze
să mă caţăr pe ancoră în partea de sus
acolo unde e clar şi distanţele te lasă închis în iubire dar ştiu că nu pot
răspunde când întreabă
din ce în ce mai tare de parcă aş fi eu cum îi zice la ceea ce văd

***
Cum alerg în jos aproape aţipit
mulţimea şi urletul a mii de motoare şuruburi
nedesfăcute în libertatea lor de metal
picioare de femeie la înălţimea blocurilor cu
zâmbet netrecut prin sabie pregătit să dispară în
oglindă atunci când chiar vrei să adaugi ceva
la mersul lor infintezimal calculat în laborator
după soare unde fericirea e împachetată în vid
Mi se pare că un bâzâit întrerupt face salturi duce în jur
respiraţia
acoperă timpul cu o parte din piele poate să fie în mai multe
locuri deodată dar e singura muscă venită de altundeva

***
Când văd câte unul asemănător care vorbeşte la masă mă gândesc
cum să scot timpul din buzunar
încolăcit să îl arunc înainte mult peste gheare
înfundat
Din ziduri se desfac zgomote amestecate cu tăceri timpurii Nu ştii dacă
străzile trec în afară prin piele cum poţi rămâne aici ca o statuie şi să crezi
că ai râs despre mâine
întunericul te trage lângă el înăuntru dar lasă uşa
deschisă

***
lui Rainer Maria
Rilke
în linişte vezi smuls dintre gene
cum calci pe întunericul din spatele frunzelor primăvara pe mormintele
blânde ale trupului tău
Umbli cu teamă proptit de pereţi eşti strigat amestecat între
zgomote şi cuvinte
Abia poţi întinde mâna să te retragi de aici ca de pe un câmp
minat
întors cu faţa în jos
auzi de la încheietura cerului înainte cum ceva te ţine
lipit de pământ
E un huruit monoton
parcă ar fi tancuri acum în răcoarea serii dar nu ai cu cine
lupta
şi ţevile lor lungi se apleacă deasupra ta Ce frumos cântă
acum
arcuite uşor ca nişte gâturi de lebădă
GORAN MRAKIĆ

Născut în 1979 la Variaș.

A publicat: Romantična hirurgija/Chirurgie romantică şi Huliganske
balade/Balade huliganice, o carte de aforisme satirice la Editura Uniunea
Sârbilor din România.
„Pribegind prin labirinturile Valhallelor urbane, prin haosul
catedralelor nucleare și învârtindu-se în cercuri infinite, el trăiește niște
revelații inerente, transpuse într-o poezie intensă”.
Ioan Radin

Noaptea în care Moș Vitușca ni l-a adus pe zeul Voden la cină

Moșul Vitușca a coborât din cer precum din vechiul pod cărându-l pe zeul
Voden în cârcă
precum ar duce un săculeț de făină. Baba Boika a turnat în farfurii de
tablă fasolea de post
aducând și două scaune de lemn păstrate pentru sărbători.
Moșul Vitușca sorbea pe-ndelete zeama de parcă ar hoinări pe marea
liniștită din ochii sfântului nostru protector,
iar eu m-am ghemuit lângă sobă printre snopii de tulei
înghițind cuvinte magice în locul cinei. Baba Boika și-a mai făcut o dată
cruce pogorându-se în mormânt
precum ar merge în pivniță după vin.

Bătrânul bluesman
bătrânul bluesman, cu ochelari de culoarea amurgului își cățăra vârfurile
degetelor de sticlă pisată
pe corzile unei chitare de pâclă
ca pe niște funii noduroase și jilave
el fuma țigări de foi
din copilăria cu boruri de paie
și pufăia nopți în rotocoale aromate
el trezea la viață dihănii
care se ascundeau dincolo de fumul din spelunci el călătorea prin sunete
și trecea peste o punte nevăzută
ce se construiește pe sine din cețuri și neant și numai somnambulii
eretici se încumetă să treacă dincolo de neauz
și să îmblânzească bestii cu corzi în întuneric
bătrânul bluesman sorbi dintr-un pahar de lavă privindu-ne cum ne-
ndepărtăm
spre un apus îmbietor și sângeriu de la atâta cântat la sârmă
ghimpată.

Cuibul zmeului
Venind de nicăieri
și stând desculț pe treptele trenului ce merge gâfâind cu ușile
deschise vei ști că ești aproape de casă când sperietoarea de
ciori
din lanul de floarea-soarelui cu care ți-ai petrecut
verile toride ale copilăriei colindând eternitățile de praf îți va
face cu mâna când pinii din cimitirul de pe deal vor surâde
asemenea celor
care dorm liniștiți sub ei
și când vei vedea în amurgul primăvăratic turnul vechii biserici
în care ți-era teamă să urci copil fiind
pentru că nu știai
dacă are sau nu vreun capăt sau dacă vei mai ști să te întorci
din bezna care înghite
funiile roase ale clopotelor.
Îți vei trece mâna prin păr și te vei uita zâmbind
cum ultimul zmeu își ia zborul din clopotnița copilăriei tale în
care îți era frică să urci
în nopțile sfinților lilieci.

În spatele cagulei
În spatele cagulei negre, amenințătoare
și a bandanei cu cap de mort trase peste față
în spatele pumnului strâns în jurul bastonului telescopic a cartilagiilor
încleștate sub inelele rozetei
a palmei nervoase care asudă și tremură în buzunar
și a sticlei incendiare ce luminează noaptea în spatele ochilor ascunși în
întuneric
a rolingului negru tras peste anii de război
a tricoului mulat pe rănile ce nu se mai închid
în spatele ochelarilor de soare purtați și în beznă
a glugii strânse în jurul craniului ce amenință-n tăcere în spatele măștilor,
fularelor și eșarfelor
adidașilor, pantalonilor și bocancilor negri
în spatele hanoracelor și a bomberelor negre de fum în spatele farurilor
aprinse
a patrulelor în mișcare și a sunetelor de sirene
în spatele mașinilor în flăcări și a maselor turbulente a fălcilor încleștate
și a ochilor încruntați
în spatele măselelor scrâșninde și a mușchilor încordați a litrilor de
transpirație, sânge și adrenalină
în spatele lamelor scurte în care se oglindesc fețele înspăimântate a
lătratului câinilor din zgarde nichelate
în spatele lanțurilor învârtite deasupra capetelor a focurilor de armă și a
fețelor strivite de asfalt
în spatele perdelelor de fum, a petardelor și a torțelor
– se trezește câteodată din coșmar
un copil blonduț în pantaloni scurți cu bretele răpit din lumea alb-neagră
cu margini zimțate
care își șterge cu mânecile cămășii primite în dar de ziua lui lacrimile
provocate de gazele lacrimogene
lansate de jandarmii unei alte lumi.

Timpul din conserva cu creveți

ne vom aștepta să vedem
mergând pe bicicletele furate ale copilăriei pedalând înapoi pe drumul
plin de găuri negre
o lume stinsă printre neoanele sparte ale alimentarei în ruină
o melancolie de praf pe rafturile goale și cutiile mai odinioară pline cu
bomboane și vise
un colț de lume năpădit de mucegai și igrasie o planetă săracă în care am
crescut
ca florile sălbatice de lângă șosea
fără proteze dentare, asistenți sociali și psihologi
un univers paralel cu rastelul de biciclete dejghinat
în fața portalului pe care au rămas doar două litere din cuvântul
„Braserie“ un grătar burdușit de amintiri, hârtii de napolitane,
cutii de chibrite goale, coji de semințe și mucuri de
țigări printre care răzbește surâsul inutil al unei
monede
lipsite de orice valoare dar cu care credeam că putem
cumpăra totul și chiar mai mult decât atât – două înghețate
de vanilie și cacao niște reclame la lucruri dispărute din uz
pe pereții dărâmați
și o ultimă conservă cu creveți vietnamezi
care ne aducea mereu aminte că numele Rambo
scris pe coperta caietului de geografie cu o cariocă roșie,
groasă este doar o iluzie care nu miroase niciodată a
langoși cu brânză fasole la borcan, polonezi cu muștar
sau creveți în ulei.

Omul între păpădii

soarele a fost înghițit
de fântâna din fundul grădinii ca o iarnă care apune dincolo de munții
înzăpeziți.
Va rămâne doar un desen în cenușa stelelor
ca o bucurie risipită de vânturi deasupra livezilor spațiale
și ca o veșnică mirare din capul de puf
al omului ascuns între păpădii.

Liftul
Când vei intra în liftul
din clădirea în care te-ai născut și ai murit te vei uita la soarele negru
desenat cu markerul pe oglindă și la unele nume
scrijelite pe pereții vechi.
Nu vei ști pe ce buton să apeși pentru a ieși într-o altă lume și nu îți vei
da seama
dacă urci sau cobori
prin tunelul misterios ce străbate casa
scărilor din subsolul antiatomic
către cerul nostru de fier beton.
Traducere de Goran Mrakić
TUDOR CREŢU

Născut în 13 iunie 1980 la Timişoara.

A publicat: Dantelăriile Adelei, Editura Mirton, 2001; Obiectele oranj,
Editura Vinea, 2005; Omul negru (roman), Editura Cartea Românească,
2008; Developări literare (critică literară), Editura Universităţii de Vest,
2011; „Casete martor”, la Editura Tracus Arte, 2013; „Fragmente continue.
Poeme live”, la Editura Printpress, 2014; S…(Casete martor II), editura
Tracus Arte, 2015.
„Se simte în aceste versuri – și în întregul discurs poetic al lui Tudor
Creţu – izbânda de a împăca eterna vârstă „avangardistă“ a poeziei cu
propria subiectivitate, într-o modalitate „atipică“ în contextul generației
sale.”
Mircea Bârsilă

***
sunt tânăr şi sângele mi-e mai cald decât cafeaua de dimineaţă
pot să îi aud globulele ciocnindu-se să confund clinchetul lor
cu zarurile amestecate în pahare
iar mâna când mi-o trec prin păr îmi pare că aud sălbaticii apropiindu-se
printre desişuri
mă privesc în oglindă
e ca şi cum aş privi stropi de apă sclipind de-a lungul liniei vieţii
sunt tânăr
şi poate c-o să ţină
(atât cât să-ţi treci palma peste plopii înalţi)

***
aş vrea şi eu
– altminteri tot captiv
în cercul lăsat pe masa prăfuită de ceaşca de cafea
voi rămâne
voi fi tot un ins
ce n-are curajul să poarte pulovere negre direct pe piele
fără o cămaşă cu guler alb să le îmblânzească –
aş vrea şi eu – zic – să fac măcar câţiva paşi
pe poteca urcând ca o venă la tâmpla muntelui trecând dincolo de
creastă
coborând
la capăt se zice sunt râuri unde
mişună de-a dreptul peştii nu apa şi simţi sfârşitul iernii
pe măsură ce ţi-e mai uşor să numeri punctele liniile de pe spatele
păstrăvilor când înseninările par a subţia gheaţa
***
moartea
reveriile ecvestre ale sufletului probabil că simţi – pur şi simplu - ceva
asemănător cu alunecarea uşoară
a solzilor de peşti zglobii ce-ţi trec pe la picioare vara
când te plimbi în şlapi de gumă prin apă cu un lichid ce te cuprinde
discret începând cu degetele
şi îi cunoşti pe rând stările temperaturile
e o cunoaştere mai exactă decât numărul oricăror trepte în spirală sau în
linie dreaptă decât scrisul în sine
la ora – târzie – în care literele
– cu buclele şi curbele lor – sunt o pictură abstractă
o umbră de iederi imaginare şi e ceva rece şi sec
ca un gust persistent de cretă pe limbă în amestecul de alb şi albastru al
paginii

***
citeşti cu becurile aprinse înainte de vreme zodiacul ziarele vechi
de când zgârietura din palmă
– care acum îngroaşă linia vieţii – încă mai sângera
e patru patru jumătate
şi ar trebui să urmezi linii drepte
impecabile cum sunt cele de pe costumul gri ca să mai poţi ajunge
până la cel mai apropiat obiect

***
scriu din nou
nu mai lipseşte decât un poem despre ţară despre dinţii metalici ai roţilor
ce se macină reciproc în fabrici poemul scris pe o hârtie
ca felia de pâine înmuiată
în adâncimea arămie a ceaiului şi care se destramă o dată cu fiecare
literă
dau din când în când din cap aprob totul
şi continui în melancolia asta
– ca şi când aş bate la nesfârşit cuie în pereţi – să privesc înainte
cu mâna streaşină la ochi
sau printr-un tub de plastic verde viitorul domnilor viitorul
ca o ninsoare dintâi peste un peisaj
ce te face să tragi imediat perdelele să deschizi ferestrele
şi aşa mai departe

***
mă mişcam prin camera goală în zornăitul globurilor de plastic legate de
picioare
e o duminică trezită
de corcoduşele verzi şi acre
încercuiesc în calendare datele importante încălzesc puţină apă
înmoi un pişcot sau privesc uluit
rotunjimea farfuriilor la prânz
n-am avut niciodată atâta timp
ca acum când fumez pe muchia zgrunţuroasă a unei plăci de beton
praful e şters de pe bateriile ceasurilor adunat în saci
şi împrăştiat peste lume

***
amin într-adevăr amin spun vouă
port blugi
blugi şi un pulovăr alb
e dimineaţă
n-a curs niciodată atâta suc peste lucruri
ca acum când fecioare scriu pe miez de brad şi parcă străbat holde
burgunde
mâna de mi-o trec prin păr
e dimineaţă
îmi simt sângele ca o înseninare
în încăperi văruite sau cu pereţi de cremă rece
e dimineaţă

***
mâini care dau la o parte straturile de zgură şi praf
de pe gresie până când gresia devine într-adevăr albă
şi aceste mâini se ridică-nspre cer
e o deschidere în urali o breşă – veţi vedea –
care singură te face să-nţelegi ce e alunecarea
o!!! şi exclamaţia ar trebui să continue până la capăt
merită încearcă despică o păstaie de mazăre
şi lasă zeama să ţi se usuce pe mâini pe mâinile tale
acoperite de straturi şi straturi de piele de zgură de praf

***
markerul albastru şi cel verde încă-ţi mai par (din) miez rece scobit adânc
de îngheţată
semn că nu-i totul pierdut
că nu trebuie decât să-ţi apropii îndeajuns ochii
să priveşti
perdelele oranj devenind întinderi aproape elizee şi aproape că poţi şi tu
să zici
“and I became transported as I gazed” pâlpâirea ledului de monitor
în camera întunecată seara după film o lume algezică vocalică
cu fiinţe pe nume rahela şi felii de jeleu congelat
unde lichidele potabile au gust de lămâie iar moartea nu e decât
concluzia
la care ajungi contemplând pereţii albi ai unei încăperi

***
wing
scria pe geaca ei subţire
cu un roşu aprins sau cu un roz convingător pulsând ca sângele sub
unghii
nu ştiam exact ce înseamnă doar o vagă bănuială
când neglijentă şi-a aruncat geaca pe pat şi o (fracţiune de) secundă
am văzut-o plutind lin ca o aripă

***
carte care te deschizi te desfaci
ca aripioara dorsală a peştelui cu solzi albi
când iese din ascunzătoare şi ochii lui iluminează apele ca un răsărit de
planetă moartă

***
mugurii
iviţi ca într-o compunere corecturile cu roşu şi ierburile apropiindu-se de
treptele casei în procesiunea lor tăcută
de credincioşi cu cărţile în mâini
e şase şase şi paisprezece minute
soarele răsare peste fiecare dală de faianţă de pe pereţii înalţi şi albi
ca pieptul cailor ce se ridică în două picioare prin basmele despre facerea
lumii

***
după rânduirea lucrurilor seara
când nu se mai aud decât bătăile inimii
clipa
urzită în dogoarea palmelor forfota mâlului
la trecere răţuştelor zâmbetul unui copil bolnav cu rămăşiţe de tăiţei pe
buze

***
atâtea zile
a căror lumină seamănă
cu tristeţea cântecelor de leagăn cu umbra copacilor
şi seva ce o torc în sine ca o vorbă de duh atâtea zile
în care liniile ne par iederă când ne privim palmele când ne privim în
oglinzi
de parcă am vrea să ştim cât e ceasul să intrăm în vorbă cu noi înşine

***
pot să mai dau jos o haină
şi haina asta poate să fie neagră
să îmi aşez cafeaua între coarnele taurului şi să-mi apropii oglinda de ochi
până când respiraţia abureşte sticla iar imaginea se întunecă treptat
ca într-un final de film degeaba
schimb masa la care scriu şi camera unde doar pereţii
au mai rămas de arătat cu degetul
ADELA DRAGOMIR
Născută în 1980 la Timişoara. A publicat: Colaj de tăceri, Editura Brumar,
2010.
„Oscilând între rugăciune și exaltare, demersul liric al Adelei Dragomir
numește un scriitor (tânăr!) de excepție”.
Cornel
Ungureanu

Parfum de băiețel pe mine

Port pe gulerul de la bluză și în vântul întoarcerii capului parfum de bărbat.
Straniu, azi chiar nu am întâlnit niciun bărbat care să-mi spună ceva de
aproape.
Iar dacă l-aș fi întâlnit l-aș fi confundat cu un băiețel, știu sigur.
Azi am împărtășit toate simțirile de fetiță,
de duminică și de a treia zi de Crăciun cu un copil și cu un câine.
Simplă-înălțătoare alegere de a fi printre efemeride...
am simțit că trăiesc, lucru care mi se întâmplă
la limita dintre pe alocuri și câteodată.
...
Poate că așa (se) arată dorul de familie. În culori diafane exprimate în
ființe nevinovate.
Straniu, azi chiar nu am întâlnit niciun bărbat.
Sau dacă l-am întâlnit, l-am confundat cu un băiețel, știu sigur.

Cu fața la viață
Am încercat să trăiesc, nu mi se potrivește,
nici moartea nu-mi vine pe croiala sufletului,
de câteva ori am încercat sa fiu femeie, am rămas fetiță.
Am încercat să stau cu fața la viață, pe alocuri mi-a mers.
M-am uitat în oglinda retrovizoare a mașinii
și culmea, de multe ori, m-am văzut
deși trăiam cu credința că mă asigurasem bine de mine.
Am încercat să nu scriu ani de zile pentru ca, bunăoară, să trăiesc mai
aievea
vă spun din adâncuri, nu există moarte mai neagră pentru mine.
Am încercat să simt viața, m-am simțit tremurând de emoție în ea.
Cuvintele unui prieten de litere au sens în mine așa-
-devenirea mi se potrivește cel mai mult,
ființarea e la ea acasă la mine în cap, dar e grea și departe
dacă nu mă locuiesc tihnit sau așezat.
Trăirea trăirii nu e pentru mine
rămân suspendată între lumi, între mine și emoțiile mele.
Nu m-am priceput niciodată să fiu spontană, să plonjez în prezent
Mo-men-tul
mi se părea că trebuie așteptat cu pregăteli spirituale înalte
și atunci
am tot încercat să mă trăiesc, nu mi-a ieșit nici din greșeală.
O să mai scriu despre asta.

Nausica,
păpușa mea are ochii moi, albaștri, rusești, privirea fragedă
ca și copilăria mea de atunci,
ea rămâne, peste timp, prietenă de nădejde,
cu soarele mereu la ea, cu visări cât lumea.
Mă simt prizonieră în cuvinte eliberatoare când bat la mașină
am 8 ani și scriu cele mai frumoase poezii din viața mea
banda neagă, banda roșie, câtă trăire în câteva mișcări sacadate
câtă taină, ca în poveștile ascultate la pick-up
ca în concertele date în camera mea cu microfon de spray
Angela Similea pe de rost, mama avea voie uneori să facă parte din public
lângă Nausica și celelalte păpuși pe care Nausica le stăpânea cu
frumusețea ei
fru-mu-se-țe
complice cu cele mai frumoase felicitări de Crăciun cu imagini bavareze
unde Crăciunul avea gust de Mary Poppins
cele mai solitare concerte, doar eu și Angela știam de ele
erau fără bilete, fără așteptări, fără fast, dar cu adânc tumult emoțional
așa cum se cere în lumea pură a imaginarului.
Mi se spus că trag de timp ca de o gumă de mestecat
plasticitate, estetică frustă, simbolistică nostalgic năucitoare
așa joacă cuvintele unui copil șotron în limpezimea amânărilor de atunci
pentru acum-ul prea târziu în anumite gesturi, prea devreme pentru
regretele moi.

Azi am adormit ca o pasăre cu brațele suflecate, adunate lângă ființa mea

ca două aripi strânse anapoda lângă corpul fragil
exprimare sculptată aerul mădularelor a unei dureri pe care doar păsările
ar putea să o cânte, ca în prosoapele murale cusute de străbunica și
bunica,
ce texte profunde,
plăsmuite cu mâna să țină de urât sufletului în diferite camere ale vieții
sau să te îmbie la mâncare,
trebuie să trăim dacă tot am început.
Azi am adormit pe mine cu aripile strânse și m-a durut.
Mai bine m-aș odihni în mine. Știu.

Cel mai curat e să fiu eu – fata cu carnețelul de poezii după ea

cea care se bucură de obiceiurile mobilelor și le vede duioase
ele, ca oamenii, au apucături și tabieturi, refuză să se închidă sau
deschidă
fac zgomot când sunt bruscate, scârțâie și au toane
până și ele, mobilele, ușile, ferestrele noastre au viața lor, cu care se prea
obișnuiesc
și obosesc dar tot nu vor să plece sau să fie înlocuite
mobilele, ca Nausica, au ochii moi, privirea încă fragedă și sufletul de
sticlă
vezi prin el, se sparge dacă te apropii și se dezmiardă
dacă îl îngropi în mângâieri.
SORIN HOROTAN
Născut în 1980, la Jimbolia.
A publicat în revistele „Paralela 45“, „Orizont“, „Forum studenţesc“ şi în
volumul colectiv Ultimaexpresivitate voluntară, Editura Marineasa,
Timişoara, 2001.

Sorin Horotan scrie poezie ca şi cum ar respira, fără artificii şi adaosuri

pretenţioase. Fiecare vers poartă în sine o forță surprinzătoare care
țintuiește cititorul, iar imaginile epice sunt copleșitoare, însă poetul le
cultivă cu atâta naturalețe , încât sunt salvate de prețiozitate(...) Versurile
mustesc de carnalitate, sunt palpabile și curajoase și reprezintă soluția
„poetică” a realității domestice.
Andra Mateucă

***
Mergeam cu frica şi bucuria unei zăpezi în aprilie să-mi pun chipul în
pântecul
tău de unde-am ieşit ca un războinic din calul troian eu sunt cel vrednic
să-ţi locuiesc urechea ce nu mi-a auzit între pleoape lacrimile cum se
sparg
ca oasele frunzelor tinere şi ţi se scurg sub călcâiul unde va mai veni
trupul meu ca un vas naufragiat să îţi stea până când mă vei lua ca pe-o
murdărie sub unghii şi mă vei plimba peste genunchiul tău întreg ca o
religie şi mă vei pune pe umeri să-ţi
pândesc ca un şoim gâtul şi gura în care nu mi se va scălda
bărbăţia pe care tu ai înfrânt-o şi-ai pedepsit-o niciodată să nu se
scuture în trupul tău de o sută de civilizaţii ca un câine plouat
am rămas după uşă şi am murit îndelung.

***
Am scrâşnit din dinţi şi am iubit mai departe dar de atunci am început să
întârzii
lăsam ceasul să se alăpteze cu lacrimile ei şi priveam cum se îngraşă
timpul copil
ilegitim al fricii apoi intram triumfător în cameră şi îi săpam buzele
cu o limbă mare ca a copiilor obraznici îi sfredeleam sfârcurile cu unghiile
murdare de alte sfârcuri bomboane erotice şi alte nimicuri buricul i-l
mestecam pe gingiile din spatele gurii
acolo unde de obicei apar măselele de minte ş-apoi beam multă apă căci
era sărat
ca transpiraţia unui animal ce a născut o duzină de pui morţi o iubeam ca
un copil pedepsit îmi trăgeam mâinile în umeri îmi înghiţeam ochii şi-mi
înfundam picioarele în coapse
ca o cămilă-nsetată mă împingea în trupul ei unde am curs fierbinte până
când m-am oprit şi am spus The End ca în filmele vechi americane unde
sfârşitul se scrie mare şi
apare vesel de prin cine ştie care colţ al ecranului.

***
O sută de orgasme ţi-am sacrificat ţie care ai fost glorioasă ca omul ucis în
drum spre casă când m-ai exilat din pântecul tău pe ascuns ca o boală
mi-am irosit bărbăţia mai aprigă decât a bărbatului ce doarme lângă
carnea ta curată ca mâinile sfinţilor pe care-o iubesc cu tot felul de
iubire despre care gura mea plină de laptele tău mirosind a tămâie
niciodată nu-ţi va da mărturie nu cumva să mă arunci de la tine
ori să te arunci de la mine.
***
Adevăr îţi spun că nici ochiul ţânţarului şi nici mirosul câinelui nu vor da
mărturie despre goliciunea ta nici o piatră nu se va abate peste mâinile
tale ce-mi stau
adânc înfipte între coapse nimeni nu îţi va şti limba plină de pielea mea
fragedă acum e ora când copiii se bucură de păpuşa desfrânată aşa că hai
să mai petrecem
un timp iubitule cu limbile scoase cu Oh şi cu Ah şi apoi să ne ascundem
ochii în palme.

***
În noaptea aceea a plouat tare peste câinii din spatele blocului
şi peste hainele întinse la uscat de mamele grijulii am rămas în genunchi
şi am ştiut că
Dumnezeu era un băiat mai mare el putea să meargă cu bicicleta şi uita
să se ducă la WC-u înainte de culcare m-am bucurat şi m-am rugat să-mi
facă un stomac ca al omului mare
în care să încapă tot felul de lucruri ce mi le împingeau pe gât de câte trei
ori pe zi ca unei
curci îngrăşate pentru o mare sărbătoare de-acum trebuia să-mi fac singur
baie şi să
îmi tai unghiile să duc ghiozdanul şi să scriu litera A ca nu cumva să vin cu
o notă mică
mi s-au umflat pleoapele şi degetele îmi aduceam ghiozdanul plin de hârtii
mâzgălite
cu unghiile pe care nu am fost în stare să le găsesc sub grăsimea
nefolositoare ce crescuse pe mine le arătam carnetul de note şi-mi umflau
fesele ca fetei aceleia pe care am
admirat-o cu groază pe coridoarele şcolii până
când ameţeam ca o cârtiţă pozată cu un aparat de fotografiat cu blitz
şi-adormeam pe o parte cu mâinile deasupra capului şi cu stomacul mic
căci Dumnezeu s-a culcat şi-a plouat tare în noaptea aceea semn că a fost
la ziua vreunui prieten unde a băut suc peste puterile lui mi-am zis atunci
că eu când am să fiu mare
şi am să mă fac Dumnezeu îmi voi trimite îngerii graşi să mănânce din
farfuriile copiilor
şi să ia bătaie cu joarda cea tare.

***
S-au adunat în jurul meu toate bătrânele satului care şi-au râs de vreo trei
sau patru ori de moartea grozavă ce l-a speriat până şi pe omul acela
despre care
mi s-a povestit că putea să meargă până la lună şi să lupte cu cei mai
uriaşi urşi
mi-au frecat trupul cu mâinile până când s-a întărit ca sânii femeii
neîncercate să fiu puternic ca taurul tânăr în lupta cea mare au chemat
toate mamele le-au muls ţâţele
şi m-au scăldat să miros nevinovat când voi trece printre duşmani
mi-au îmbrăcat picioarele în piele de cal nerăbdător să-şi încerce plămânii
şi splina
şi mi-au făcut mâinile tari ca berbecii de luptă m-au scuipat în cruce şi-au
dansat
în jurul meu ca-ntr-o orgie pe care de multe ori am dorit-o înainte
de culcare am plecat călare pe câinele grozav prieten
al copiilor care îi aruncă mâncarea de la masa de prânz
să-nving toată frica ce mi-a stricat somnul şi joaca
să pot de-acum să fiu omul mare şi bun care-şi va râde-ntr-o zi de
moartea grozavă.

***
Iată eu fără de păcat îţi văd sânii tăi luminoşi cum dintre dinţi îmi răsar
clipocind
şi respiraţia untoasă ţi-o aud cum trupul îmi curge tu nu mai poţi să-mi
ascunzi
carnea ta gătită cu mirodenii din care mă voi face bărbat acum eu te
cunosc.
ALEXANDRU POTCOAVĂ
Născut în 1980 la Timişoara.
A publicat: alexandru potcoavă iar bianca sta-n alex, poezie, Editura
Marineasa, 2001; Pavel şi ai lui, roman, Editura Brumar, 2005; Şoimii
patriei trebuie să fie întotdeauna veseli!, roman, Editura Tracus Arte, 2011.

„Debutul lui Alexandru Potcoavă se petrece în registrul vervei

amoroase. Tânărul poet ia o temă obosită, culturală şi o duce înapoi în
regimul ei de autenticitate, restituindu-i fervoarea existenţială. (…) Tradus
în senzual, sentimentul se exaltă într-o profană Cântare a cântărilor,
ridicând derizoriul la pasional şi imnic.”

Al. Cistelecan

Elisabetin
ne plimbăm de mână prin timişoara
veche
şi ne simţim interbelici
din cauza fumului de cărbuni
a bătrânelor şi a pietrelor cubice
din cauza parcului şi a punctului
termic din care răsar
turlele bisericii catolice ca nişte
coarne înfăşurate în ciorapi de
mătase
ne plimbăm de mână prin timişoara
veche
şi ne simţim contemporani
cu casele cu străduţele
aerul dintre palmele noastre
împreunate şi cu mâinile noastre

Pentru că tuturor le va păsa de noi

după mine nu va rămâne nicio casă memorială
după mine nu va rămâne nicio scară de bloc
memorială după mine nu va rămâne nicio cameră
de 3/4 memorială după mine vei rămâne doar tu
cu părul strâns într-o cutiuţă
cu dinţii zâmbind şăgalnic din paharul
de pe noptieră
cu un fermecător galop de scleroză
după mine vei rămâne doar tu
încercând cu vecinele tale strânse
roată la o cafea să fii memorială
Grădina
stând în grădina ta de legume din spatele blocului
mă priveau în tăcere castraveţii cei lunguieţi ardeii cărnoşi ca o
pulpă pătrunjelul ca o pădure roşiile tale răscoapte şi sânii tăi atât
de
rotunzi încât ar putea să existe şi fără mine
şi fără tine

Proiect de cartografie no 1 în 2
într-una din zilele
astea o să-mi fac o hartă cu aluniţele tale
bazată pe datele culese de pe teren precum şi pe miturile şi
amintirile
noastre despre corpul tău
cu timpul apoi voi reactualiza harta şi-mi voi marca nişte
trasee turistice cu puncte de belvedere şi locuri
de popas unde eventual să pot rămâne şi
peste noapte

Spleen
plouă ca moartea pe la veneţia în faţa restaurantului mc donald’s pavajul
şi florăresele sunt sub nivelul apei
iar piaţa se umple de peşti sub ochii catedralei şi ai primăriei decretând
starea de san marco măcar de-ar apărea de undeva
nişte boschetari cu gondole să plutim draga mea să plutim cât de cât să
plutim

Holul de veci
coridorul acesta din faţa uşii tale cu muşamaua lui verde ondulată de
umezeală
bicicleta unui vecin făcută din piese de adunat
şi mobile vechi scoase afară
sârmele pe care îşi usucă nu ştiu cine nişte haine de copii
chiar lângă panoul cu contoarele de curent
urmăresc coridorul acesta atunci când mă duc la vizor şi
ridic moneda de o sută de lei lipită cu o bucată de scotch
în locul căpăcelului şi parcă
ridic banul de pe ochiul unui mort pentru a vedea că totul este încă acolo

Oana
împărţeam de seara o masă în acel local
cu trei prieteni şi eram sigur că zorile ne vor găsi ca întotdeauna
acolo cu şahul desfăşurat înainte până ai intrat tu
ţi-ai comandat o cafea şi ai rămas aproape
să ne priveşti cum mutăm din ce în ce mai imprudenţi cum sacrificăm
fără noimă nebuni regine şi alte figuri îngrămădite pe margine lângă
halba fiecăruia
până ce regii rămâneau singuri şi se alergau impotenţi doar se împiedică
unul şi cade
când te-ai ridicat şi-ai dispărut la toaletă am sărit de pe scaun şi am luat-
o spre casă
m-ai sunat la jumătatea drumului
am vorbit de una de alta până m-ai ajuns din urmă ai frânat şi m-ai
întrebat de ce am plecat
n-aveam un răspuns pregătit dar dacă ai venit după mine să
mergem
am trecut de blocul meu pe aradului spre ieşirea din oraş pe dreapta
apăru din beznă un arc de beton te-am rugat să opreşti am urcat treptele
ascunse
de salcâmi la balustrada terasei şi-am început să cânt lili marlen şi
unde s-au dus toate florile
spune-mi ce vezi – te-am prins de umeri şiruri de pomi până
departe şi luminile unui supermarket unde n-am fost niciodată
o fi am zis timpul nu-i pierdut ca pentru miile de băieţi ce-au scăpat
cu ultima suflare de un drum în siberia şi îngraşă pământul aici în
lagărul abandonat de sovietici şi devenit gospodărie de partid
mi-am julit genunchii de copil în multe garduri dar niciunul păzit ca
acesta căci fructele interzise şi aromate cum dădeau soldaţii germani
răpuşi de tifos şi foame se culegeau
doar pentru politruci şi export
îmi închipui că nevestele celor ajunşi îngrăşământ organic i-au mai
aşteptat ani buni să revină iar părinţii până în ultima clipă şi- n acest
timp au dus la gură poame cărnoase rude apropiate chiar dacă din alt
regn
cu ei cu copiii ce i -au mai căutat prin arhive şi nepoţii care evită
povestea – altfel ar trebui să sape ca la katyn sau srebrenica pe când
noi
am intrat în ue ca într-o competiţie de amnezie colectivă pentru cei
atinşi de alzheimer
puţinii martori rămaşi după căderea comunismului au prins acest
mâner pe dulapul cu schelete al timişoarei dar nimeni nu-l va
deschide să aerisească
bolta părăginită la marginea drumului european e un reper doar pentru
şoferii ce probează rusoaicele aflate într-o etapă de trecere spre occident
bine dar de ce îmi povesteşti mie toate acestea pentru că nu o să fim
împreună pentru totdeauna oricât ne vom privi cu ochii urmaşilor noştri
într-o zi nu ne vom mai recunoaşte
DAFINA DAVID
Născută în 1985 la Arad.
„Poezia Dafinei David îşi pune cititorul în proximitatea unei
sensibilităţi introvertite care, pe de o parte, trădează şi, pe de altă parte,
estompează vulnerabilitatea unei vârste, a unor candori şi suavităţi
adolescentine ce par să-şi prelungească intensitatea trăirii, uneori blând-
euforică, alteori gravă, melancolică, vag-depresivă. Înclinaţia spre detaliul
insolit, cultivarea unei sintaxe ample, voalate, surprinzând fie prin
ermetismul expresiei, al metaforei, fie prin infime inflexiuni ludice, toate
laolaltă induc senzaţia unei aplecări atente, cu multă migală asupra
versurilor. Evoluţia Dafinei David merită a fi urmărită.”

Eugen Bunaru

Oxigen
Mita, îmi scriu numele-n palmă, de cineva s-o uita la bătăturile mele, de
cineva s-o face încetişor culcuş de milă pentru mine – îmi scriu numele. O
poveste ce-şi umflă paginile sub răsuflarea ploii: într-o mână de foi, zilele-s
arse, literele toate-s topite-ntr-o gură de foc – fericită că sunt atinsă de
arma ta, numele meu se va şterge.
Tot ce a trecut dincolo, tu ai cunoscut, tot ce -am uitat s-a înnoit să-nvăţ
din nou, că tu ai pus nume-n fiecare, cum ai trecut din carte în carte, le-ai
spus fiecăruia: oxigen!
Din apă nimeni nu mai înfruptă, Auriga pe fund doarme adânc – şi cine, de
ea, de mai priveşte la cer şi cine mai priveşte la apă – totuna, că inima-mi
saltă obosită
de asemănare, că inima nu- mi ştie numele, dar asemeni a tot, sunt a tot
şi nimic nu-mi lasă loc de-ndoială că altfel lumea s-ar roti, că orice loc la
fel o potriveşte altfel.

Color
Te aştept, de aici, plinul unei bătăi în aer, jumătatea unei cape alunecând
sub paşi, un plic legat cu ceară, gol în săgeata luminii – clar! mi-au spus
întrebările, şi le pun
pe lângă mine, mici şi-nţepate, pieptul meu crestat în munte: aici aştept,
mă întorc de unde paşii şi-au luat obârşia şi n-au mai cunoscut nimic.
Existenţa-i trecută sub tăcere, un tabu-un epilog-un mişcător cerc ridicat
sub inerţie; în jumătatea unei cape sunt doar un pitic cu grăunţe-n loc de
ochi şi scame-n loc de gură.
Te aştept, cât stau toate astea adormite.

Raţe bej
Prin tine văd urma aşteptând să intre-n pădure, un animal rănit forţat să
se ascundă în mijlocul acestui for de oameni verzi... Acum, ştiu, în faţa
mea nimic nu vorbeşte ori tace, nimic nu-şi ştie ascunde mirarea când
între copaci pitici cerul mat se-ntinde – aerul coboară alb şi greu iar
sunetul unui cioc lovit de apă îmi spune-n limba lui cât mă iubeşte. E o
structură ce-mprumută ideii carnea florii, mirosul de pană grăbit să-
ngroape acestora ştiinţa nării. Ai să strănuţi, piedică să-nţelegi, legătură
să simţi, eşti o structură ce-mprumută pădurii carnea emoţiilor, aproape
una cu iubirea, în faţă a tot, acest stol de raţe bej.

UnVers
Se ştie, sufletul mi-e-n lupă aţâţat să zărească micuţele cuvinte spre-
nţeles. Se ştie, de mi-ar fi ajuns fructul de coajă, bomboana de băţ sau
dragostea de un sărut, de mi-ar fi ajuns să ştiu ce sunt albastrele cuvinte
de sub sticlă, cu degetul pe buze aş dormi când e târziu. Dar se ştie,
sufletul mi-e cu toate astea şlefuit, şi de stau într-un picior lumea să n-o
zgâlţâi şi de n-am decât milă-n fruntea ei să n-o supăr, cuvintele alea
scrise în cărţi o vor face-o-n locul meu.
...mă roagă, ştiu că nu-i păcat să nu-mi iasă-n cale cu dulcea gură căscată
spre mine, roagă-l pe el de mână să nu mă prindă, pe fese să nu-mi lase
sila de adevăr. De aş fi din pământ, fire de praf s-ar smulge , prieteni cu
vântul şi ploaia, roagă-mă să te uit căci n-o să-mi pese, înapoi, să privesc
înainte, să mă tem să fiu la braţ cu răul.
Partea rea-i că micuţă fiind căldura se spală de aluniţele mele cele mai
mari. Dimensiune fără răgaz, plită sporită la soare, dilataţie cu găuri,
năstruşnic ochi în călcâiul acestui pământ. Rău că, mică fiind, pe pieptul
apei, voi desluşi printre cele mai mari mistere. Un val alb unu negru unu
alb unu coamă de zebră: emu prins în capcană, furnicile strânse de jur şi
aluniţele mele toate sub dinţii lor. Partea rea-i partea bună, căldura nu ştie
că-n loc frigu poate-ncălzi, ţine de pana cu cea mai deasă grăsime,
călcâiu-acestei mări de gheaţă.

Omizile
Tu nu credeai că ştiu să citesc, pleoapa pe care o deschid cu dinţii strânşi
şi limba articulată de ei e o întâmplare veche. îmi retrăiesc primele
cuvinte: sufletul îşi află din nou rădăcina în ele, că mă întristez; eu pot să
port adevărul lui în articulaţiile mele, eu
pot să ajung la lună, nu ca Neil nu ca Neil totuşi dar ca mine. Eu pot să vin
mereu din cenuşa bărcilor eu pot să muşc din orice măr fără să cad că
sufletul, el îşi află mereu rădăcina în cuvinte. Nu ne trebuie guma asta cu
gust de pepene, până la soare e doar un muc de lumină e doar o eşarfă
scăpată de foc pentru firele ei de iarbă stau cu cartea lipită de piept. Îmi
verific coperţile să îţi arăt cum pământul ne uneşte cum noi ne iubim încă
din întâia lui sămânţă..

Remiză
Nu-i să-mi vezi cuvintele că se rup unele-n altele – printre piese de şah –
trecerea de soare pe geam şi tipsiile cu aburi contagioşi râd lângă priză.
Râzi lângă priză cu degetele subţiate – plăcinta cu varză nu-i de dulce,
focul din iarnă să ţi-l aşeze pe genunchi. De-i să râzi, râzi! seara-i pe ducă.
Face cu mâna veselor punţi pe stele. Râzi că ne-am pus albaştri la suspinul
puiului de liliac, să ne stoarcem cuvintele-n rewindul găurilor săpate în
stâncă. Se-ascultă mirarea şi turnul: nu-s cuvintele să îţi spună pe cine
înţeleg mai bine dintre un pion şi un rege.

Melancolie
De ce-i viaţa peştilor în locul bucuriilor mele – primăvara-i de câmp,
Gandhi-i de jeleu, păpădia, de jale, se rupe din tulpină-n grăunte – şi câtă
viaţă nu-i în locul bucuriilor mele sau mare în solzii peştelui de-atâta
melancolie fără anotimp îşi soarbe printre dinţi şerbetul vechi de floare?
[…] Pe urmă a-nceput cu garoafe să sufle adieri, ca ieri, din timpul lunilor
cu fructe coapte, ca-n urmă, anotimptice descheieri în haine, să nu sufle-n
jar cu robie sau rămas-bun. Astăzi în cer număr pietrele călcate şi gâze
prinse-n geam, de ducă crestelor de cocoş ce stau cu bucuria-n ghemul
colorat de pene; mai visează un singur nume ce nu-i de înţeles, schimbat
ori pus în aşteptare. Şi de nu-i sânge să topească umbrele în pete de
căldură, râzi! dezbrăcată-n geam, privind în drum la forfota de cină. De ce
din viaţa peştilor s-alegi o lacrimă si să uiţi ce-aşteaptă fiecare în final,
prea frumoasele cupe ciocnite cu acest praf.

***
Aş minţi de n-ar fi ceaţa cu dese mustăţi- aici, singurătatea: aş minţi să
spun că soarele mă-ncălzeşte azi. Întunericu-i la o mână de dealuri, păsări
albe croindu-şi calea de-o parte şi-n capăt, peltică, streaşina unei case, de
sus muchia unui cub portocaliu fixat cu negre crengi în cer... Cuiburi albe,
aş minţi dacă de ele nu mi-ar fi ruşine să-mi cos aripa de inimă, ca pisica
ce-şi pune oul pe lăbuţele din faţă şi plictiseala-i e lungă, puf ne-nceput
frânt în dinţi. Sub ceaţa asta lucrurile cele mai mari par săpate-n nimic.

***
Nu, nu-i durere-n mine. Un vers, atât, ştiu cine pierde sau câştigă dintre
noi şi un vers: buza mea, piatră roşie-nfiptă-n tine, mâinile tale, mosor
despletit în mijlocul meu-cine pierde sau câştigă spaţiul scurs cu
sudoarea? I-adevărat, am pus pe masă privirea cu bolul alb de cereale,
floarea de castană într-un pahar şi foamea abia stinsă cu albul suc de
maci. Nu, în mine nicio durere să sufle furtuna, cu deget negru, bătut
ciocan în zid când ceasu-i mutat mult în spate, fereastra-i deschisă şi ziua
toarce sub geam. Acum cred că înapoi mă duc păşind înainte, un vers ştiu
că pierde când e vorba de noi să ne iubim, mai-mult-în-joacă- uşa-pentru-
el , uşă pentru noi.
Săgeţile
Mai bine au scris săgeţile în arbori- costat-a mult desfacerea cuiburilor, din
ouă au ieşit curajoşi pui de icicle. Mi-au plâns în braţe cu palida lor miere,
în cărţi solare de-am dat 2 pagini şi-am împins cu geana să steie şaptezeci
-tu te uită prin turn la vijelii de nuntesc cu păsările migratoare; peline
gurile lor de os, pelini sunt ochii lor de smoală. Mi-au plâns mâinile,
săgeţile mai bine scriu în păduri şi în aripi ‘uită-pământul’. De nu te-ai fi
prins de umărul meu, cerneală- mai uită-te-o dată la verzuiele care, în
negrul meu păr, cum strivesc sub ele albastrele ceruri-pe toţi ne numără
din tolbă, cu gura rujată, săgeţile.

***
E o pară din care culoarea muşcă: constanţă a pistruilor din coajă, albe
striaţii aprope de codiţă şi puful de floare abia uscat. E o pară aproape
coaptă, cum toamna se uită între noi şi cine-i mai cald se duce primul, şi
cine-i mai cald e mai rece. Ai fi ştiut că -n loc de asta, gustul acru e dulce
şi cel dulce -i din pulpa verde. Razele nu vor mai sta să le pipăi, mi-ai
spus.. cât mă doare că astea-s aşa, cât lasă din trecut, cât din prezent şi
din cele ce vin, câte se strică: aproape coaptă, culoarea asta-i de pumn
înfiptă-n piept, de nară-i topită să-ncerce regăsirea cu mirosul, de ochi,
vrăjită să se stingă.
RAUL BRIBETE

Născut în 1987 la Oraviţa, jud. Caraş-Severin.

A publicat: Tornada de hârtie, 2008; Caniculă în diamant, 2008; Spadda,
2010; Sărutul iudei, 2011; Să nivelezi un munte cu tăvălugul, Editura
Brumar, 2014.
„Raul Bribete apare bine fixat în şaua ambiţiosului său exerciţiu liric.
E promiţătoare sub pana acestuia mai cu seamă constrângerea (formă a
interiorizării), densificarea care sacrifică cu succes fluenţa formală.
Disciplina rostirii sugerează o disciplină a spiritului precum un însemn de
nobleţe. Aparent avem a face în aceste texte cu un peisaj prematur
crepuscular, în care începutul şi sfârşitul zilei sufleteşti coincid. Devenirea
nu mai contează, sub zenitul care îngăduie egalitatea cu sine a verbului
metaforic.”

Gheorghe Grigurcu

Casele de aici au înghițit lacome

întunericul
Mă bucur că sunt nimicul care ușor, vă învăluie tâmplele.
un fel de briză care poartă pe ea un parfum drag,
amintindu-ți de tine, cel uitat pe malul neclar al trecutului.

ce stranie e fizionomia acestei mări de voluptate

care îți mângâie cugetul cu formele ei, stranii
și atractive, ca imaginile caleidoscoapelor
care te întristau și te umpleau de dragoste, totodată.

picură timpul încet, țârâind ca un duș care te spală

cu sunete de greieri nocturni.
îmi ard tălpile, îmi ard ca și cum aș fi umblat cu ele
pe suprafața soarelui.

prefer răcoarea bisericilor singure, când aerul din ele se întâlnește

cu aerul din plămânii mei de iarbă,
cu inima mea de iarbă albăstrie.

casele de aici au înghițit lacome întunericul

din vastele biblioteci din care nu am să citesc.

casele de aici au atâta putere, se simt viguroase,

ca țipetele unui prunc suprafiresc.
mă simt suprafiresc cu fiecare vers pe care-l aștept,
prin care respir, pe care-l mănânc sau beau sub formă de lumină albastră.
mă întreb cine sunt și-mi răspund: ești un gând
care s-a născut dintr-un gând.
ești senzația de foame nesatisfăcută,
îmi răspund.

mi-e foame de aproapele meu, mi-e foame de un volum de versuri

bine scrise, mi-e foame de inteligența altora, mi-e foame de ceilalți;
îmi răspund; Dar gândesc:

”mă bucur că sunt nimicul care ușor, vă învăluie tâmplele.

un fel de briză care poartă pe ea un parfum drag,
amintindu-ți de tine, cel uitat pe malul neclar al trecutului. ”

E vânt afară și se împletește cu noaptea

Ostenit de drumul lung prin mine, m-am așezat pe-un scaun,
de-un negru intens, cu spătarul prelung.
pas după pas, liniștea se desprindea, descărnată,
de pe oasele, de pe hainele mele cu miros strident, de crizantemă
morțească.

îmi cumpănisem gândurile, consistente ca fumul unor țigări de foi,

îmi scotocisem buzunarele pline cu busuioc sălbatic și cu răcoare de
biserică,
în timp ce albinele culegeau miere de pe mormânturile,
din cimitirul vechiului burg.

mă gândeam la gustul mierii din floare de mort ...

”oare cum o fi, oare cum o fi fiind?”
așa mă întrebam eu, complicat mă mai întrebam, nu-i așa?

ce să mai faci în lumea asta?

o fostă colegă de facultate zicea că te poți plictisi
până când ajungi la șaizeci de ani ...

eu mă gândeam la gustul mierii din floare de mort.

nimeni nu a venit ca mine, cu lumânări în loc de flori, la prima întâlnire,

iubito. Nimeni nu ți-a adus fondante la căpătâi,

nimeni nu s-a gândit atât la clipa trecerii tale,

nimeni nu ți-a iubit cu adevărat pântecul, din care să iasă o planetă,
înfășurată în melasa unei placente mai mult decât stranii.
e vânt afară și se împletește cu noaptea, cu turbata noapte,
pe care o vărs din vintrele mele irascibile
și se preface într-un accelerat furibund,
deraind în rațiunea ta, minunată și hipersensibilă ...

pe stradă, de curând, am văzut un nebun dansând fără muzică

imitând ritmul de Salsa, în timp ce mașinile îl claxonau să nu-l ia pe
parbriz.
accidental, împreună cu un prieten, am inventat pipa gătaia-timișoara,
călătorind cu trenul. Niciunul nu am fumat din ea, pentru că nouă
ne face rău fumul de țigară.
acum tinerețea ne doare, ne strânge puternic grumazele tinere,
care răcnesc cu vigoare către astrele moarte.

sunt tânăr, coastele îmi miros a iarbă ...

azi am revăzut locul nostru de întâlnire, femeie.
a trecut foarte mult ...

o femeie, tot azi, s-a tânguit peste chipul drag al mortului ei ...

astăzi sunt altul, mai clar și mai viu;

îmi arăt cu franchețe rangul ... plătesc cu crizanteme tot ce cumpăr.

e vânt afară și se împletește cu noaptea, cu turbata noapte,

pe care o vărs din vintrele mele irascibile,
și se preface într-un accelerat furibund,
deraind în rațiunea ta minunată și hipersensibilă ...

Amintiri
Săpunul cu care îți speli mâinile
miroase ca moartea unui prunc,
în zorii unui secol, mort și el, din fașă.

îți speli mâinile cănite, mâinile negre,

puternice, ca două cozi de sapă
dar totuși sfărâmicioase, ca doi fluturi mari,
nemaivăzuți.

mâinile tale tac cu îndârjire

dar ele, numai în sine, monologhează;
tăcerea care s-a întins peste ele,
după ce le-ai șters, cu tact, nefiresc de încet,
e ca un fel de văz portocaliu – luminos
în fața ferestrei unde odată,
alte două, tainice ferestre – ochelarii bunicii,
prin care ochii ei priveau, osteniți,
nimicul dezolant, sub formă alb-neagră.

atunci ningea, și în casă toropeala

pătrunse în compoturi, cuptoare, mochete,
părea că mângâiat, doarme și posterul cu Alain Delon,
lipit pe ușa interioară a unui dulap de nuc.

ningea mai tare și mai încet,

de parcă bunica regla căderea zăpezii
de la comutator, ca pe postul de radio preferat,
sărmana, îmi vorbea despre ”domni cătănești”
pe care-i cunoscuse în tinerețe, și cum, dragii,
stau triști, sub amnezia dezolantă a zăpezii,
în pozele lor tumulare.

casa era atunci mai plină.

mirosea a gogoși, a omenie și a lemn de nuc proaspăt.
mâinile tale cu vene asemeni frânghiilor de mătase
dintr-o torsadă, mi-au amintit acestea,
în timp ce te priveam cum te speli,
privind departe, la cine știe ce episod din viața ta.

aștept ninsoarea de atunci

mai calm decât crucifixul de argint,
pus pe pieptul tău, care a tăcut mult prea devreme, bunico.

un lucru trebuie să nu uităm, totuși,

noi împărțim calmul ca pe prescuri ;
deschid ușa și ies, afară e vânt și respir, drămuindu-mi,
o mireasmă ce, de Dincolo,
pare să fi licărit în străfund.

mă bucur mult. cineva, și-a adus aminte din nou, de mine ....
ANA PUŞCAŞU
Născută în 1988 la Petroşani. A publicat: Te aştept ca pe un glonte, Editura
Casa de Pariuri Literare, 2011.
„Deşi pare imprimat pe o bandă magnetică, iar limbajul este în esenţă
unul sever, discursul „pedagogic” din te aştept ca pe un glonte lasă să se
strecoare printre rânduri suficient din emoţiile, respiraţiile sau ezitările
instanţei emitente, astfel încât abilitatea celei aflate la pupitru să devină
de necontestat. Pentru că, da, Ana Puşcaşu convinge fără probleme,
indiferent dacă scrie despre identităţi furate, manevre sterile, război,
iubire sau ratare.”
Cristina Ispas

– alergi –
un pluton de fruntași trece pentru a nu știu câta oară în ultimele două ore
peste liniile
trasate la distanțe egale pasul de defilare întins aproape perfect
alergi pe baza sportivă în jurul poligonului gândurile
ți se desfac în timp ce te străduiești să calci exact pe urmele lor
pasul de defilare face bulbii de zăpadă ai salcâmilor să vibreze ca pelicula
subțire a căștilor din urechi
în mijlocul lor ești singurul

– numai zgură –
rămân în urmă mereu
e un fel de rugăciune să stai
să speli cămășile albastre sau să trasezi linii cu var
prin fața comandamentului pentru ei să rămâi în urmă e de fapt o boală
numai zgură în promptitudinea cu care răspunzi oricui cu ordonați
abia când plutonul

care deszăpezește platoul se va opri leneș în aburul lor o să ți se pară că

toate gesturile sunt contururi
dintr-o carte armeană de geografie

– rămân aprinse doar becurile de control –

controlul osc-ului o să ne scoată
din nou de la duș numărători peste numărători în dormitoare pe plutoane
efective și ghete știi exact de cât timp ai nevoie
ca să te schimbi în uniforma de instrucție și să cobori pe platou la apel
cât va dura până frigul o să construiască adevărate tunele prin
burțile noastre
în serile sticloase de iarnă drapelul coboară de pe catarg
cu moleșeala unei șopârle pe gâtul sergenților care dau onorul
după ce toate se liniștesc și apa caldă se oprește rămân
aprinse doar becurile de control

– după ora stingerii –

cele mai multe sms-uri ți le trimit în timpul întâlnirilor cu
comandantul atunci mi-i imaginez pe ei stând
cu pieptul în zăpadă ca niște mine antipersonal
rămân cu tine pe scările companiei mult după ora stingerii am
putea să facem pâine prăjită cu
fierul de călcat sau să pierdem vremea în sectorul candidaților

– la capăt –
ai ajuns la capăt
acolo unde nu mai ai voie să schimbi plăcuțele de ceramică din vestele
antiglonț după standardele lor ai ratat cam tot
ce se putea rata ai dezamăgit exact atât cât se putea dezamăgi
ai acum greutatea unui bărbat bolnav
care mănâncă măceșe
oricâți bani ai face oricâți prieteni ai avea nu mai contează doar
afganistanul e totul loc destul
pentru sprijinit mitraliere mai
poți rămâne aici cât vrei
cineva spală cabina unui tir în spatele
tău mai poți rămâne aici

– vene calde de cauciuc –

la sfârșitul aplicațiilor cu masca
de gaze inima ta poate lua forma
unui reactor nuclear a unei zone
de deșert ascunsă undeva la
periferia proiecțiilor topografice
atât de precise
fiecare atac
fiecare filtru care o să te protejeze de
atac se depun în inima ta
deja un reactor nuclear
din creierul tău țâșnesc vene calde de
cauciuc la jumătatea unei zile de august
te așezi lângă orice femeie
din sala de așteptare lângă orice
barman care spală seara paharele
aștepți băiatul care încarcă
brichete
Patru și șapteșpe dimineața
în spatele meu huruitul fabricilor de
bere din care ies oameni mirosind
puternic a drojdie
cu cât mă îndepărtez mai mult
fabricile de bere cresc se multiplică
se subțiază prind conturul unor balize
albăstrui și la celălalt capăt sunt eu
după câteva ore de dormit prin
trenuri la patru și paișpe dimineața
încerc inutil să îmi scot bani
de la bancomat și
un bărbat care păzește terasa
mă privește buimac
autobuzele cu primul schimb de
subteran încep deja să se miște dube
înalte umplute până la refuz

Aparate radio
nu mai vreau să stau aici
cercuri mari de fier îngroașă pereții prin care ne privim
pe furiș
ia-mă acasă aici
vor să mă facă să tac să memorez cuminte
zgomotele aparatelor radio uneori când te privesc
e
ca un semn pentru ei
se ridică și încep să mi se târască pe abdomen
îți cer să mai rămâi câteva zile
o să desfacem împreună etichetele de pe borcane și o
să le
căutăm alte capace

Marile filme ale indiferenței

sunt prima femeie corespondent de război prin ochii
mei
se derulează toate marile filme ale indiferenței
ne căutăm din nou prospețimea creștem discursuri
despre libertate ca maci printre șinele de tramvai
scrumăm împreună în cutii
de zykllon B gazul cadou și asta ne face fericiți și
moi încet încet învăț să împart
apropierea în două țigări și o lanternă chinezească
Stau în fața ta și tac
oricât te-aș aștepta tu nu te mai poți întoarce
locuiești acum într-un oraș din filmele lui almodovar acolo îți plătești rata
la mașină joci jocuri de strategie sau adormi după tura de noapte stau în
fața ta și tac
pe dinăuntru sunt de fapt un punct de frontieră în care trei imigranți
arabi răspund cu greu în engleză
ALEKSANDAR STOICOVICI
Născut în 1988 la Timişoara. A publicat: Vineri, Editura Herg Benet, 2011;
СПАВА, Editura Uniunea Sârbilor din România, 2011.
„(...) Raţiunile interioare ale poeziei lui Aleksandar Stoicovici se
sustrag unei cauzalităţi imediate. Este aproape o poezie subliminală.
Departe de discursul poeziei diaristice şi evitând cu eleganţă de floretist
lipsa de noimă a textualismului contemporan, scrierile sale abordează
relaţiile dintre structuri textuale la nivelul subatomic. Un fizician al
cuvântului ar fi fascinat de aromele quarkurilor poetice ale lui A. Stoicovici.
El găseşte conexiuni insesizabile care depăşesc structura „materială” a
textului şi frizează categorii şi rotaţii interioare stranii, ce nu pot fi
determinate decât afectiv.”

Florin Caragiu

Asta era copilăria noastră

în pielea încinsă a cailor
apăsam bucăţi mici de tămâie cu
degetele ne imaginam că batem pietre
scumpe
ce miroseau de cele mai multe ori
a departe şi a mâl

dar caii erau îngropaţi la intrarea în casă

cu lanţurile de la cădelniţă aşezate în jurul
ochilor şi asta era copilăria noastră

în nopţile tăcute de august

albinele zburau pe sub pământul uscat
cerul atârna într-o plasă imensă de
peşte până aproape de frunţile noastre
intram în Dunăre şi Dunărea era întunecată
ca şi când toate nopţile de până atunci s-ar fi îmbibat în apă

luna era prinsă în trestii

şapte cete de îngeri cu palmele însângerate
o legau în curele de piele şi o trăgeau în
adâncuri noi adunam lacrimile şi fugeam în
sat
arhanghelul Gabriel suna în goarnă dezlegarea la
peşte şi asta era copilăria noastră

Peştele din iagodărie

cu vreo câteva luni înainte pe la ultimele ninsori
începuse să meargă vorba că în Iagodărie ar creşte un
peşte imens pescarii veneau în sat şi se jurau că peştele-i
acolo
şi urcă tot mai repede spre cer
alţii povesteau că ba mai mult
dacă bagi capul sub apă când e dunărea cuminte
poţi să-ţi vezi străbunii cum împing animalul cu palmele
cum îl înalţă în proptele de aur

la scurt timp tot satul vorbea despre peştele din Iagodărie

toţi îi spuneau acum peştele-pod
pentru că pornea tocmai de pe malul sârbesc
şi ajungea până la noi

îmi aduc aminte că de Buna Vestire

s-a adunat aproape tot satul
sub părul din curtea bisericii

exact când am intrat pe poartă

popa îşi aranja coada uscată de peşte după gât
în loc de patrafir

lumea se înghesuia sub coada peştelui

plângând de fericire
copiii adunau pere
bătrânii se trezeau din când în când
şi-şi dezlipeau solzii de sub piele
iar pescarii. pescarii plângeau în cor peste tăvile de argint

după vreo câteva luni pe la primele ninsori

începuse să meargă vorba că în Iagodărie ar creşte un peşte imens
m-am dus la dunăre mi-am băgat capul în apă
prin apa tulbure am văzut pescarii
împingând animalul cu palmele

lacrimile le intrau şi le ieşeau din ochi

Poduri
Sunt poduri care trec peste lucrurile pe care le iubim,
de sus se văd numai inimile noastre învelite în vată de sticlă,
plutind în aer, purtate de vânt.

Nu reușești niciodată să duci la sfârșit

cântecul de leagăn cu care adormi copiii la grădiniță,
 pentru că imediat izbucnește, de nicăieri,
un pod de piatră și se întinde peste mâinile lor mici
ce se prind în somn de părul tău.
La început de primăvară,
când drumul spre celălalt capăt al orașului devine
suportabil,
urmele pașilor tăi se ridică din zăpadă până sus,
sus de tot, acolo unde nici măcar tu nu le mai poți
ajunge.
Povestind, nu pot însă niciodată
să trec de gerul ce-ți învinețește buzele –
podul mi se strecoară sub tălpi și își umflă
burta
până mă ridică deasupra frigului,
deasupra fiecărui anotimp.

Ai să mă întrebi ce rămâne dedesubt și

ce vom vedea de acolo, de sus. Și-n timp ce-ți voi
răspunde,
poduri vor crește peste poduri, peste poduri, la
nesfârșit,
iar noi vom coborî tăcuți
în orașul care-și scufundă periferiile
înghețate,
(cu blocurile cânepii,
străzile de mușama și suflete
pierdute)
în apa călâie a neputinței.

Nimic
ninge
flăcările se ridică din vechiul
cinematograf
toate filmele pe care le-am văzut împreună
topesc fulgii

raiul e un loc cu ape adânci

înainte să mă nasc
îmi amân toate zilele ce mi-au rămas de trăit

Cubul rubic. Alfabetul chirilic

topoarele pierdute într-o dimineaţă ceţoasă în
pădure sau cubul rubic ascuns în vălău şi
adulmecat îndelung

(am visat într-una din nopţile trecute

singurul bec
al mănăstirii Bezdin
deşurubat şi ascuns în altar

ţânţarii lipiţi de aura sfinţilor

şi pădurea fără intrare

seară de seară
ne întâlneam lângă chiuvetele de tablă
şi rosteam în şoaptă
alfabetul chirilic)

Peste Poduri
Sunt poduri care trec peste lucrurile pe care ni le amintim,
de sus se văd numai inimile noastre învelite în vată de sticlă.
În jurul lor se adună păsări colibri
ce împung vata cu trompele
și trag cu sete apa călâie.

Îți povestesc despre corbul care trece peste Câmpia Mierlei

și își agață gâtlejul, zburând, în sulițele ienicerilor.
Răvașele îi flutură ca niște cârpe prin penele cernite
și acoperă trupurile schilodite ale soldaților.
Înainte ca păsările să apuce să-și ia zborul de pe răni,
podul îi trece ca o spadă prin coaste cneazului Lazăr:
iată-l cum doarme acum, sub felinare,
somnul care-l duce acasă.

Amintirile tale despre leprozeriile mizere,

ascunse în spatele pădurilor de pin,
nu sunt duse niciodată până la capăt,
pentru că podurile zdrobesc pereții cu igrasie ai saloanelor,
alungă muștele de pe fețele scorojite ale pacienților,
apretează cearșafurile și fețele de pernă, curăță cabinetele
de recoltare a sputei
și încălzesc mâncarea din gamele.

Ne aplecăm peste un pod și tragem ațele:

corpurile învingătorilor laolaltă cu cele ale învinșilor,
sacii de oase din saloane și brațele puternice ale asistentelor,
se deșiră toate, întocmai ca-n schițele lui Schiele.
Ai să mă întrebi ce vom vedea de acolo, de sus,
și ce rămâne dedesubt. Și-n timp ce-ți voi răspunde,
poduri vor crește peste poduri, peste poduri, la nesfârșit,
iar noi le vom urca tăcuți.
Andrei Ene
Născut în 1992 la Timișoara. A publicat poezii în „Arca”, „Orizont”.

“Se remarcă la Andrei Ene un instinct poetic bun, dar și o bună tehnică a
expresivităţii, a dozajului şi a gradaţiei. Miza poeziei sale pleacă de la un
pseudo-nucleu epic, de la mici întâmplări, gesturi, detalii cotidiene, care
prind ,,personajul”, îl fac captiv în plasa unui cenușiu existențial.
Impresionează și prin aranjamentul textual al motivelor, prin derularea
gesturilor, a nuanţelor care potenţează, tensionează discursul aparent
anodin. “

Eugen Bunaru

aşa de încet , aproape că nu se întâmplă

ești aici sunt aici ne ascundem sub piele
nu există nimic mai simplu decât așteptarea
ne umple ca pe baloane
prezentul e inert viitorul fuge cu spatele către noi
ne învârtim pe loc până ne cad toate planurile din buzunare
ești aici sunt aici ne vedem din când în când
toată lumea e aici privirile se apropie din toate direcțiile
ca o încăpere ce se micșorează puțin câte puțin
aproape insesizabil privește fețele simte corpurile
dacă te-ntreabă cineva ceva
nu spune nimic

avem nevoie doar de (locuri) noi

ne vom întâlni fără să stabilim nimic
vom merge pe stradă fără să vorbim deloc
vom arunca tot ce avem și
ne vom juca împreună desculți
ne vom uita la documentare despre univers
apoi ne vom pune mâinile la ochi și
vom învăța să apreciem un pahar cu apă
înainte de somn

sub pătură totul e de vis

întunericul se mulează cu finețe în jurul meu
ca un costum de latex
îl strâng în pumni
până se scurge toată aroma din el
îmi ține de cald și de somn
tunetele răstoarnă paharele cu apă
ca niște pumni în masă
îmbrac pătura îmi afund capul în pernă
închid ochii și îi apăs cu degetele
în mulţimea de puncte luminoase
totul e un puzzle de tip connect the dots

totul face parte din spectacol

își îndeasă privirile sub pielea mea
& oftează când mă întorc de pe-o parte pe alta
oamenii ăștia nu-mi vorbesc pentru că nu vor să mă trezească
în schimb m-au lăsat să-i ating îmi fluieră ușor la ureche
vântul ce iese din buzele lor aproape că mă gâdilă
oamenii din vis se holbează la mine toată noaptea
au impresia că eu nu știu ce se întâmplă
îmi pare rău de ei și lor de mine

ce să fac eu cu firimiturile astea

eram în faţa unei case albe mă simţeam tare ciudat stăteam afară pe
trepte
o casă bătrână & decolorată într-o zonă în care n-am mai fost într-un
cartier
străin & murdar
mă gândeam ce să fac mă tot uitam în jur perdelele atârnau ca nişte
plete cărunte toate ferestrele erau larg deschise ca nişte braţe dornice
de-o-mbrăţişare mă gândeam dacă să m-apropii
am făcut câţiva paşi într-un coridor lung cu nişte uşi paralele
am intrat în coridor şi am văzut două uşi gemene prima era închisă am
încercat-o pe cealaltă
am împins-o în forţă am doborât o masă ce caută masa asta
dreptunghiulară aici?
nu ştiu ce căuta în spatele uşii o masă plină cu prăjituri era plină plină
dulciuri bunătăţi au căzut toate pe podea le-am strâns de pe jos am pus
totul
la locul lui n-am îndrăznit să le mănânc deşi păreau tare apetisante
le adulmecam dar mi-am zis mai bine nu mă gândeam că mai bine nu le
mănânc dar până la urmă tot am gustat câteva
erau peste tot firimituri le-am adunat cu grijă mă gâdilau în palmă
un pumn plin de firimituri ce fac eu cu firimiturile astea
o atmosferă vaporoasă eram puţin derutat
vedeam ca din spatele unei perdele totul era fin & alb de parcă îmi
crescuse o cataractă pe tot corpul
mă simţeam ca o fantomă eram învelit într-un cearşaf umed & răcoros
eram
un impostor în căsuţa aia singuratică mă simţeam ca într-o haină furată
am ieşit de acolo şi mai departe nu ţin minte ce s-a-ntâmplat
am plecat
&
nu mai ştiu decât că mă gândeam ce să fac mă tot întrebam
ce fac eu cu toate firimiturile astea?
Nicoleta Papp

Născută în 1993 laTimișoara. A publicat: Carte de vizită pentru centrul

oraşului , Editura Tracus Arte, 2014.
Poezia Nicoletei Papp are o muzică aparte, care trece dintr-un text în altul
și devine obsesivă și pentru cititor, nu doar pentru eul poetic.
Alexandru
Vakulovski

pastel
se aud salvările
cum îşi fac loc
ca nişte clopote
care bat la ore fixe
de trei ori
ceara se prelinge pe
lumânări
când
vântul adie
printre ferestre
se rup cu degetele
cele ce au fost

suliţe întoarse

celor care ţin jurnal

buzele unora se mişcă pe nevăzute
iar ecoul se închide în încăperi înalte
uneori pline-ochi de bătrâni alteori goale
praf pământ alunecarea tramvaiului pe şine
se opreşte la ore fixe
şi odată cu ea urletele câinilor

la spital
construiesc semicercuri cu o ață și-un creion
până dincolo de gratii
depășesc viața și mă întorc în copilărie
compasul
desparte reveria de realitate
așa cum un geam se sfarmă cu mâna
și se pune în loc de gheață
turnul aplecat spre ceas își
pierde ochiul în pahar

să nu ne mai arate drumul spre casă

o stradă lungă

mă plimb pe străzi
ca și cum fiecare pas trece printr-un geam care
duce la ziua de mâine
pe marginea trotuarului
las chiștoace din acele amintiri
fără întoarcere
drumul spre cimitire
aduce memoria din centrul pumnului

ciobită într-un colț

în orașul acesta
lovesc cu piciorul un petic de apă
vreau să măresc o crăpătură până la următorul pas
și îmi arunc mânecile una câte una
pe trecerea de pieton o cămașă
urmăresc un clinchet de sticle
care se ciocnesc în spatele meu
ca și cum o pasăre s-ar zbate într-o colivie
la capătul străzii
bucăți de sârmă
un copil m-a atins cu mâna pe umăr

și m-a făcut să tresar apoi să mă întorc

***
pe toată masa e așezat un ceas care ticăie doar noaptea
atunci secundele încep să se învârtă în scrumieră cu mucurile de țigară
tot ce a mai rămas din ziua care tocmai a trecut
iarna e cel mai greu atunci noaptea pare că e veșnică
pe cearșaf am început să mă desenez cu scrum
fața mea din lut și paie care se usucă apoi începe să crape
în aberația trupului zace la poartă un țăran cu furca în mână
cu pământ pe mâini și cu privirea în pământ.

așa merg oamenii cu privirea în pământ

trenuri în întârziere. trenuri blocate
număr mai mult în amintire
oamenii bucuroși când au gustat o cafea caldă
ca un ultim gest în capătul peronului
un ziarist așteaptă fotografia cu gara plină
văd vieți reflectate pe șine și tot acolo
cauciucuri de iarnă puse cu lanțuri pe fețe
un tren a venit și a scuturat de pe acoperiș

zăpadă din alte ierni

oamenii străzii
mi s-a făcut somn
aproape de cana cu ceai tremură mâinile mele
noaptea îmbrăcată în hakama îmi aduce o țigară să
fumez împreună cu zgomotul orașului de la periferie
mă arunc pe burtă încep să mă rostogolesc
aproape latră câinii la becul ce se aprinde
nu toți au învățat că rosul unghiilor nu duce la nimic
se aruncă la pământ unul în fața altuia cu blana plină de scaieți
nu reușesc să adorm însă
mă gândesc tot mai des la femeile singure
mă întorc de pe o parte pe alta
închid geamul și totuși
încă mai aud la intrarea în bloc unghii frecate de beton și

sacoșe trase cu dinții afară din gunoi

încerc să aflu unde m-am născut

de câteva luni am început să îmi caut liniile din palmă
în tăieturile de pe asfalt uneori sar în bălți citesc numele străzilor
urmăresc indicatoarele deși toți iubiții mei sunt alcoolici
și merg doar cu bicicleta sita prin care se filtrează bere
e locul unde vii și morți aprind lumânări
atunci când ziua se ascunde în halbe și mă întreabă după câte-o sorbitură

dacă se mai fac săpături arheologice în oraș

atingem ceaţa cu cerul gurii

amestecăm poteci printre atâtea frunze uscate
asemeni unor paşi rămaşi în urmă pe care de pe înălțimea muntelui
îi căutăm cu ezitări mai mari decât
marcajele de pe copaci sau pietre ajunşi acolo
întindem mâinile şi strângem norii ridicaţi
în ritmul iluziilor ploaia stă în pahare
la fel cum se întâmplă cu amintirile care se repetă
Mariana Gunţă
Născută în 1994 în comuna Pleniţa, jud. Dolj.
A publicat poezii în „Orizont”, „Forum studenţesc”.
În pregătire, volumul de poeme: Vara trebuie să rămâi singur.

Poezia ei îți revendică tensiunea dintr-o simbioză ambiguă între frustețea și

autenticitatea instinctului poetic (trădând, uneori, seducția puseurilor
suprarealiste) și o tușă, lucid temperată, de sorginte minimalistă. Se iscă, de aici,
efectul pregnant al unor"derizorii" și fantasmagorice coșmaruri existențiale"
- Eugen Bunaru

***
locuiesc atent
pe o stradă zgomotoasă
ca într-o comedie parțială

locul
mă propulsează spre mașini nitro
sunt un arbitru excepțional
și visez focuri albastre

cu toții mă țin în brațe

sunt o cafea dată în clocot
facem poze repede
și plecăm de aici

***
o mână întinsă prinde aburul
ce ne iese pe gură
îl unduiește pe degete
ca pe o marionetă
până ce se evaporă
în puncte mici
sclipitoare

dansatorii de pe stradă
sunt fantome învârtite
le zâmbim cu capul întors
vor face ei ceva în seara asta
vor reuși să se strecoare
între cărămizi
și să adoarmă
acolo

***
mâine vom fi pescari
bătrâni și săraci
cu blugii tăiați de la genunchi

casa noastră va fi de lemn

cu scaune, mese,
bibliotecă
furculițe și linguri de lemn

vom pescui
și vom dormi în iarba rece
copiii noștri vor ieși de sub podea
vor deschide încet ochii
vom aprinde un foc de tabără

vom crește atât de mari încât

vom lua o mostră din cer
înapoi.

**
vezi un umeraș
o furculiță
un câine fericit sărindu-ți la picioare
tu nu
lasă-ți capul pe spate
cât mai confortabil
un arc va ieși din perete,
apoi altul
și altul
cafeaua dată-n foc
va împroșca peretele alb
de parcă pe aici
trece un glonț
de gardă
toate vor clocoti
un spectacol colorat
vei sufla balonașe
la culcare
vei strânge pumnii
neștiind
noaptea croșetează
o serie de pătrățele
cu x-uri perfecte

***
ne învârtim cu scaunul
și ținem ochii închiși

singurătatea ne ajunge din urmă

și o tăiem comod
ca pe un ou fiert aburind

învârtim pe degete
câteva fire de iarbă
ceva frumos o să vină și
se va întinde peste noi
ca dragostea

***
în camera asta unde lumina
bate doar pe jumătate
adun perdelele un ghem
și îl țin lângă mine
ca pe un câine de pază.

în camera asta este răcoare

de dimineață de când am privit afară
și am făcut prima comparație cu toamna

aici râzi aici plângi aici ești prost

aici ești deștept
de zece ori la rând
și te simți mai fericit
decât ai fost înainte.
ploaia vine la fel de încet ca și altădată
ploaia vine pe jumătate
și niciodată nu știu
când începe sau când mă trage de tricou pe stradă.

o furtună bună nu vine cu una cu două

o furtună bună știe că o aștept
zile întregi mă găsește altundeva
și-mi dă părul după ureche
Lera Kelemen
Născută în 1994 la Timişoara.

Poezia Lerei Kelemen pendulează între o atracţie spre abstract/ideatic şi

concret. Trăirile ce se petrec într-un plan mental devin un fel de pasteluri
interioare, pregnante. În acelaşi timp, există un apetit pentru diverse
repere din cadrul real, al imediatului pe care Lera Kelemen le transformă în
imagini picturale, într-un fel de (mici) tablouri pigmentate cu pete de
culoare, care vin din concreteţe, dintr-o aderenţă senzorială, din captarea
unor percepţii fulgurante ale realului (....) Se simte, aici, o asumare
poetică, o decupare a detaliilor, dintr-un unghi plastic, vizual, poate şi
datorită background-ului artistic. Lera Kelemen este o poetă care are
disponibilităţi certe pentru o evoluţie semnificativă .

Eugen
Bunaru

toamna
iarna
pe oglindă se difuzează filme vechi.
din când în când, aruncăm câte-o privire la actrițele chele cu picioare
goale de pe marginea ecranului
ele se intimidează, roșesc în obraji și colțurile gurilor li se curbează în cute
timide.
noi ne încumetăm să zâmbim de sub gulerele de blană după care ne-am
ascuns
vara
în grădină, scaunele oranj stau grămădite după boschet
pe masa de rafie, o carte deschisă de 3 degete lungi așteaptă seara
în casă, oamenii stau adunați în jurul mesei întreținând o gălăgie ușoară și
uitând încet de ce s-au
adunat
printre șipcile groase de lemn se zăresc zâmbetele încălzite unele de
altele

cățărat
o șuviță de păr într-un oraș aproape necunoscut
ești aici de trei minute
și soră-ta cu capul mic și creț
stă atârnată de perdea.

te uiți pe geam și vezi din când în când ploaie,

oameni încălțați și borduri alunecoase
cu zgârieturi de șlapi.

în spate de tot, orașul își dă părul după ureche

îmbrățișând asimetric

abjecte
în fiecare zi îmbrac și dezbrac celule
de unele am nevoie,
altele pun greutate pe mine
mi se lipesc de căptușeala pardesiului
cad pe trotuar și sunt călcate în picioare de fete subțiri
cu geci de fâș și ciorapi de vinilină
în fiecare zi pierd fire de păr
galbene, portocalii,
albe
le găsesc lipite de călcâie,
sub colțuri de pat
cățărate de insecte aurii cu cocoașă
în fiecare zi mă așez la locul potrivit,
acolo unde mâinile zgârie țesuturi vopsite,
și îmi strâng oasele
cât mai aproape de inimă

esență de ou
coca se leagănă de-o parte și de alta a oglinzii de aluminiu
o porțiune mică din oglindă e acoperită cu mine
înăuntru coca dormitează

lumina se curbează iar suprafața apei găzduiește fețe

cineva a vărsat fețele pe două picioare
ca și cum omul ar fi o picătură scursă dintr-o pipetă cu esență de om

pătratele de lumină traversează fața de masă din două diagonale

întâlnite într-o afină
goanga iberică s-a culcat în ibric acoperită de o dimineață uscată.

o pală
flutură pe balcon,
cămaşa întinsă de vânt
lângă ea doi oameni se privesc
dar cămaşa flutură,
se unduieşte în mâneci
şi tună,
lângă ea doi oameni
şi-n rest numai apă

cheag
și-apoi îți arunci picioarele pe pedale și amesteci senzațiile
sunt unele zile în care doar îmbrățișezi și trasezi corpuri noi
cu linii de apă,
foame și trompete
îți întinzi oasele pe pâine cu cuțitul
o, rege al stolului de țânțari fugiți de-acasă
ești captiv al unei prințese cu păr etern
cu rochia castel și cu un mic fluieraș în vârful limbii.

ca și ea,
prin muzică el se afișează dulceag
ca și el,

și ea e tot un fel de cheag

sticlu pătrat
în fiecare seară, cerul se face roz, purpuriu, negru.
pasărea-clăbuc se duce și ciugulește cu ciocul lung și subțire ca un ac din
ceramica albastră.
se fac cioburi mărunte, mărunte, cristaline și reci.
ploaie.
pe pământ cad frunze.
uimirea strălucește în ochi ca sfârâitul unui dop sub presiune.
în fața mea s-a făcut o baltă de acid citric de la sucul de lămâie. s-a
evaporat instant.

foliaje
grădinile s-au culcat
am mers până aproape de capăt și m-am uitat înapoi un minut,
apoi cu pași mărunți m-am întors ca să deschid poarta din gardul de
frunze care se camufla în foliajul
delicat al unei tufe. legate cu ațe de coajă de banană, de frunze atârnau
cuvințele, cele mai multe de
specialitate: părți ale corpului, tipuri de șuruburi și specii de urși. ca să nu-
și piardă cursivitatea în
bătaia vântului, erau prinse în cârlige de bambus lejere care le lăsau să
fluture.
în timp ce mă plimbam prin grădina descriptivă, am călcat din greșeală pe
două pene albastre și
acestea au scos un sunet de trotuar umed sub mișcarea mecanică a două
roți de bicicletă. în același timp, am strănutat.
unele frunze sunau a pătură scuturată pe geam, altele ca un arc de pix,
dar toate împreună arătau ca un pulovăr tricotat din ață groasă, asortată
cu ochii.
am deschis poarta și am observat că pe partea cealaltă nu vedeam nimic
din toate astea
Alexandra Bodnaru
Născută în 1997 la Timişoara. A publicat: Oraşul cu gropi în obraz, Editura
Eikon, 2016.
“(...)Ea scrie cu detașare, fără să se gândească la poezie, fără să vrea să-și
fie amabilă, fără conştiinţa cuvântului potrivit. Ci cu auzul ciulit la
exactitatea unei litanii indiferente, dezabuzate, dincolo de plictis, emoţie,
dispreț, disperare.”
Marcel Tolcea

Toate drumurile duc pe o plajă din Vietnam

Aici dorm pe un morman de hârtii, țâșnesc la orice foșnet,

pipăi conturul imaginar al unui șold. Putea fi fata cu părul

portocaliu și pistrui, care citește în picioare la metrou,

sau cerșetorul gras cu pantalonii rupți și părul lung. (O)menirea

este un clișeu. Trist pentru că nu se întâmplă nimic,

am numărat oi, am așteptat să se desprindă de pe organecoaja

groasă
care îmi seamănă cu paleta lui Van Gogh.

Eram în Amsterdam când m-am trezit dezbrăcat, prietenul meu m-a pus
pe scaunul mortului;

era noapte sau aveam ochii închiși, în schimb, multe buline

colorate,
îmi zicea ceva de o ciupercă și o femeie cu trei sâni, între timp desenam
cu degetul în aer:
lăsați-mă să fiu nimic.

Virtual
Trântești ușa de la mașină, intri în lumea virtuală, apoi

zilele sunt o continuă despărțire, noi nu suntem oameni, suntem

dispozitive, am învățat

să ne controlăm până și bătăile inimii, răcnim după iubire absolută

ca niște animale pe cale de dispariție, n-avem nimic de oferit, mai puțin

prezența și prezentul în care ne tăvălim spre mai bine.

Lumea poate fi frumoasă

Prima zi: ne-am înghesuit într-o cutie găurită, pe-acolo intra aerul și
lumina.
Aveam senzația că suntem singuri în cameră, singuri în apartament,

singuri în bloc, că orașul e gol;

ne acuzam că ne-am tăiat aripile

și totuși gândul a învățat să zboare în altă parte. Nimic nu mi se întâmplă

mie,
până și iluziile se epuizează,

dar, privită din unghiul lipsei de alternativă, lumea poate fi frumoasă.

Cocoașe de tricou
Pe spătar de scaun cocoașe de tricou ascultă jazz și se relaxează
ca și cum după vineri seara nu mai urmează nimic
memorabil.
Camera ei se întorcea cu spatele la mine de acolo răsărea soarele
împreună cu ideea că i-aș putea fi bărbat și m-ar chema Igor c-aș vrea să
am un fiu
să fiu medic și să știu de ce pieptul ei e rece. Nimeni n-o iubește
n-are nici măcar un câine.

Mai beat ca niciodată în genunchii ei calzi să-mi ascund fruntea aș vrea

însă. Camera ei se întoarce cu spatele la mine se mai arată o cocoașă de
tricou

și deja văd cât e de frumoasă ascultă jazz

se relaxează și nu știe cine sunt eu.

Limite

Trebuia să trăiesc într-un balon cu heliu, să am o voce subțire și feminină,

rezonantă și comună;
trebuia să mă așez în lume,

să am obiceiuri, mai ales ticuri; trasez limite

în care nu reușesc să mă încadrez: am decis că am dreptul

să fiu nelalocul meu, dar, mai presus de toate, râvnită;

liberă,
în general,
să fiu exagerată.
 Zile de vară
Trânteam hainele și cărțile pe podea, mă tăvăleam în patul nefăcut

până te întorceai de la lucru, îmi făceai mâncare și mă spălai,

mă așezai în mașină;

eu îmi puneam picioarele pe bord și fumam un pachet de țigări,

ascultam alt album în fiecare noapte; șoșelele se întindeau ca să
trecem
pe lângă copaci și femei cu fețele bandajate: copiii sugeau de la sânul lor.
Apoi apărea o câmpie, în stânga erau munți,

pe partea cealaltă mirosea a apă sărată, mă întrebai unde vreau să

ajung, spuneam mereu: cineva.
(Alergam și râdeam,
îmi făceai poze alb-negru.)
La începutul toamnei am murit în somn.

Nu mă atinge!
Pe părinții mei îi despart 550 de kilometri. Firește, locuiesc la jumătatea
drumului, sunt jumătate din mama,
un adolescent genial, dar și jumătate din tata,
semi-depresiv-semi-narcisist. Împărțim dependențe comune,
scrisori și poze.
„Ești copilul dorit, nu fi trist“, nimic nu e fizic,
nici măcar propriul corp. Nu mă atinge!

Fuga
Nici frig nu mai e. Mă-nchid prin baruri; fuga de ego,
vicii,
multele pisici și dezordinea generală
începe după paharul norocos, când vreau eu, iar mie, încă nu mi-e frig.

Te-am iubit cu o cutie roșie pe cap, cu tălpile goale în iarbă și,

sinceră să fiu,

mi-e clar că (nu) te-am văzut (vre)odată.

Cronică
Te așteaptă în pat, în brațe

cu fiecare mușchi încordat în parte și dinții galbeni.

Și simte fiecare picătură de sânge din fiecare venă,

fiecare picătură de spirt
de pe fiecare rană din copilărie. De atunci
n-a mai crezut în supereroi. Azi e frumoasa fără corp de atunci,
poezie.

Cu spatele la oglindă
Trăisem în spatele unui televizor cu purici: când mă dezmorțeam
dimineața,
mă loveam de sticla dublă aburită. Dormeai cu fața spre mine,
băteai în geam cu gura larg deschisă, era loc să mă tăvălesc în
chinuri,
de-aia copilul nostru era un țiuit continuu, și încă nu știi că te poți uita la
tine,
când te așezi cu spatele la oglindă, apoi schimbi frecvența.
Cuprins

Nikolaus Lenau / 9
Branko Radičević / 13
Miloš Crnjanski / 19
Boško Tokin / 27
Dušan Vasiljev / 35
Anavi Adam / 39
Jozsef Meliusz / 43
Bogdan Čiplić / 47
Anişoara Odeanu / 49
Eduard Pamfil / 53
Boško Petrović / 57
Petru Sfetca / 61
Pavel Bellu / 65
Vladimir Ciocov / 69
Vasko Popa / 73
Petru Vintilă / 77
Alexandru Jebeleanu / 81
Toma George Maiorescu / 85
Ion Miloş / 89
Nikolaus Berwanger / 93
Duşan Petrovici / 97
Gheorghe Azap / 101
Slavco Almăjan / 105
Cedomir Milenovici / 109
Draga Mirianici / 113
George Suru / 117
Marcel Turcu / 121
Vlada Barzin / 125
Constantin Branduşoiu / 129
Esztero Istvan / 133
Şerban Foarţă / 137
Mandics Gyorgy / 141
Ivo Muncian / 143
Hans Dama / 147
Eugen Bunaru / 151
Ioan Ardeleanu / 155
Gheorghe Bălan / 159
Eugenia Bălteanu / 163
Iosif Caraiman / 167
Vasile Rodian / 171
Kiss Andras / 175
Zoltan Boszormenyi / 179
Constantin Gurău / 183
Petru Ilieşu / 187
Johann Lippet / 191
Werner Sollner / 195
William Totok / 199
Mircea Barsilă / 203
Rolf Bossert / 207
Manolita Dragomir-Filimonescu / 211
Remus Valeriu Giorgioni / 215
Ioan Palici / 219
Slavomir Gvozdenovici / 223
Ion Monoran / 227
Ion Chichere / 231
Ioan Crăciun / 235
Horst Samson / 239
Richard Wagner / 243
Duşan Baiski / 247
Marcel Sămanţă / 251
Helmuth Britz / 255
Lucian P. Petrescu / 259
Nicolae Silade / 263
Marcel Tolcea / 267
Ioan Morar / 271
Pavel Gătăianţu / 275
Jozsef Racz / 279
Corina Rujan / 283
Nicu Ciobanu / 287
Viorel Suciu / 291
Sorin Garjan / 295
Marian Oprea / 299
Liubiţa Raichici / 303
Blagoe Ciobotin / 307
Ana Ştefănescu / 311
Dana Catona / 315
Daniel-Silvian Petre / 319
Adrian Bodnaru / 323
Liubinca Perinaţ-Stancov / 327
Robert Şerban / 331
Gilda Vălcan / 335
Liana Sabău / 339
Predrag Despotovici / 343
Valentin Mic / 347
Borko Ilin / 351
Ionuţ Ionescu / 355
Goran Mrakić / 359
Adela Dragomir / 363
Alexandru Potcoavă / 367
Andrei Novac / 371
Dafina David / 375
Marius Aldea / 379
Raul Bribete / 383
Ana Puşcaşu / 387
Aleksandar Stoicovici / 391
Marian Oprea îşi asumă riscul
În urmă cu (aproape) douăzeci de ani eram în tabăra literară de la
Crivaia cu studenţii de la Timişoara, Cluj, Bucureşti care anunţau un timp
nou al scrisului. Cu o parte dintre tinerii care anunţau o vârstă nouă a
scrisului. Personaj aparte în junimea literată era poetul Marian Oprea,
yoghin şi performer sportiv, mereu pregătit a da sfaturi despre lume şi
viaţă. Despre marile secrete ale lumii şi ale vieţii, gospodărite de înţelepţi.
Era un om liber şi a rămas un om liber, cu iniţiative mereu imprevizibile în
aceşti douăzeci de ani care au trecut de la evenimentele Crivaia. Acum
realizează o antologie în care Timişoara de odinioară vrea să prindă
contur. Vrea, cu alte cuvinte, să împiedece risipa şi să demonstreze că
Banatul poate pune alături nume importante ale scrisului de azi. Fără
îndoială, Robert Şerban, Rodica Draghincescu au atras atenţia aici şi în
străinătate, atât prin cărţile lor cât şi prin iniţiativele care le-au creat un
anume statut în cultura de azi.(...) Robert Şerban propune poezii, proze,
pagini de critică vii, dar atrage atenţia şi printr-o excelentă emisiune de
televiziune, „Piper pe limbă”. Sunt dialoguri cu oameni de artă care,
transcrise în cărţi, evidenţiază o personalitate culturală remarcabilă – un
eminent creator de relaţii literare. Poetul realizează un paradox greu de
înţeles altădată: rămas într-o provincie marginală, reuşeşte să fie unul
dintre cei mai vii animatori ai generaţiei. Sau ai fenomenului literar
contemporan. Personalitate de vârf este Rodica Draghincescu, aşezată,
după succese româneşti, într-o străinătate fertilă. Scrie în franceză şi, mi
se pare, germană (oricum, face parte din echipa de la Ludwigsburg a lui
Traian Pop Traian, editor şi poet care defineşte, în Germania scrisului, un
Centru), adaugă romane vii şi interviuri internaţionale. Ţinteşte către o
performanță europenească, într-o lume în care circuitele pot fi înviorate
doar de o dinamică a prezenţei. Poet, prozator, eseist, autoare de masive
studii universitare, Simona Constantinovici se transcrie, cu imaginaţie şi
inteligenţă, în romane din care nu lipseşte nici erudiţia şi nici geografia
culturală europeană. E un autor incomod prin rafinament, cruzime,
ofensivă intelectuală. Editor, Adrian Bodnaru traversează, după un timp în
preajma lui Şerban Foarţă, un moment al experienţelor poetice
memorabile. Versurile sale au densitate şi neobişnuite asumări ale valorii
expresive a vocabulelor rare. Într-o continuitate ambiţioasă, capabilă de
surprize, Daniela Raţiu scrie romane-şoc, în care exploziile feminităţii
propun şi descojiri dureroase, dar şi scenarii, poezii anexate unei generaţii
abandonate de maeştrii modelatori. Acelaşi vitalism frenetic şi aceeaşi
continuitate solidară o descoperim în versurile lui Costel Stancu, încă
izolat într-o Reşiţă a valorilor poetice divergente. Antologia lui Marian
Oprea se opreşte asupra unor poeţi care, după momente de succes, de
ebuliţie, de întâmpinări fericite, s-au retras în enclave protectoare. Sorin
Gârjan părea că ilustrează cu succes o geografie literară a Banatului; fixat,
o vreme, la Moldova Nouă, părea a fortifica un spaţiu cultural. Nu mai ştiu
dacă, în ultimul deceniu, a mai publicat ceva. Vasile Mitu anunţa, în anii
90, o carieră fulminantă; spirit ofensiv, a optat, totuşi, pentru componente
religioase, pentru ceremonii şi ritualuri creştine. Pe urmă a abandonat
mediile literare (sau nu sunt la zi cu evoluţia poetului?). Nici de Vladimir
Petrescu nu mai ştiu nimic; nu ştiu unde mai este, ce mai scrie, după ce
poeziile şi romanele sale traduceau cu brio o aventură literară. Era, mai
mult decât alţii, autor al avangardelor necesare. Pe Mugur Ciumăgeanu îl
descopăr în revistele centrale, cu o publicistică vie, energică. Mai scrie
poezii? Mai scrie Nicoleta Douca sau izolarea într-un oraş periferic a
sustras-o ambiţiilor poetice? După debuturi care anunţau cariere poetice
neobişnuite, Gabriela Savitsky, Ana Ştefănescu sau Liana Sabău au
dispărut din actualitatea literară. Sau se pregătesc de spectaculoase
reveniri? Dinu Olăraşu şi Daniel-Silvian Petre sunt cunoscuţi în lumea
iubitorilor de spectacol muzical. Poezia este, pentru ei, posibilitatea
întâlnirii cu muzica – sau adâncurile muzicale transpar şi în poezie? Gabriel
Timoceanu a tipărit/ tipăreşte cele mai frumoase cărţi de poezie din
Timişoara. E un protector (mecena?) al literaţilor, fără a lăsa să se
înţeleagă că aparţine unei importante promoţii poetice. Şi că defineşte,
într-un fel aparte, această promoţie. În fine, Francisc Doda, plecat prea
devreme dintre colegii săi, exprimă „lumea de dincolo” a promoţiei
nouăzeciste. Vor reveni, în interiorul generaţiei, dispăruţii? Vor reveni sau
nu vor reveni, cei prezenţi în această carte definesc un timp al poeziei.
Lângă cei prezenţi, uneori cu asupra de măsură, în actualitatea literară,
absenţii Sorin Gârjan, Gabriela Savitsky, Ana Ştefănescu, Liana Sabău,
Mugur Ciumăgeanu ne leagă de o literatură vie, de o viaţă literară trăită
frumos. Marian Oprea vrea să demonstreze cât de solidari au fost
(rămân?) aceste nume care definesc Timişoara anilor ’90. Şi câte pot
propune ele unei istorii a literaturii de azi.
Cornel Ungureanu

Prefaţă la antologia Poeţi ai generaţiei ‘90 din Banat

Ceea CE te poate surprinde în/la această seducătoare, cu adevărat
frumoasă, carte de poezie este un anume conflict între, pe de-o parte,
vizibilitatea redusă, pe plan naţional, cu excepţia câtorva nume(lectorul
avizat le va descoperi singur), a autorilor selectaţi, şi, pe de altă parte,
substanţa autentică, pregnanţa estetică ale celor mia multe poeme care îi
reprezintă. Dincolo de bucuria-- i-aş zice chiar desfătarea-- pe care o oferă
cititorului devotat poeziei, ea, Antologia, ar putea să însemne şi un
început. Al unei binemeritate recunoaşteri. Un început de validare
axiologică-pe viu- a poeţilor aici înfrăţiţi.
Eugen Bunaru

O HARTĂ LIRICĂ A BANATULUI

După antologia cu «poeţi ai generaţiei ’90 din Banat», publicată la Editura
Brumar în 2011, sub titlul Bijuterii din Piaţa Abundenţei, Marian Oprea, el
însuşi poet, propune, acum, încă o selecţie din produsele lirice ale locului,
cu o etalare mult mai largă în timp şi spaţiu. Abundenţa e evidentă şi în
aceste pagini în care poeţii bănăţeni au parte de expuneri generoase, fără
ca, în majoritatea cazurilor, abundenţa ofertei să le scadă şi preţul.
Antologatorul a făcut, şi de data aceasta, o alegere atentă la valoare, nu
foarte dificilă, fiindcă – ne dăm seama după lectură – în această parcelă de
«geografie literară», scrisul de bună calitate nu e deloc rar. Câteva nume
de mult recunoscute în peisajul naţional, unde au devenit un fel de repere
puternic individualizate, rămân, şi în culegerea de faţă, pilonii de maximă
rezistenţă, de la «veteranii» Petre Stoica şi Şerban Foarţă, la mult prea
devreme dispărutul Ioan Flora, de două ori bănăţean, acompaniaţi de
numeroase alte condeie remarcabile, de vârste şi stiluri diferite. O
antologie ca aceasta, pusă sub marcă regională, ar îndemna la imediata
identificare a unui specific ţinând de nişte tradiţii, de un tip de sensibilitate
anume, iar Banatul a avut de multă vreme semnele lui distinctive, un
geniu al locului particularizant. Dacă spiritul gospodăresc confirmat prin
secole e mai greu de identificat în economia textuală a poemelor, ceva din
sensibilitatea îndelung cultivată a omului de pe aici, cititor, încă de pe
vremuri, până şi în mediu rustic, de ziare locale şi ascultător de fanfare şi
coruri comunitare, cu un justificat orgoliu de şlefuire culturală practicată şi
perfecţionată în timp, trece şi în scrisul liric: cititorul va putea înregistra
culoarea «cărturărească» a multor poeme, în care priza la viaţa imediată,
a concretelor palpabile şi vitale, e pusă în paralel, de nu chiar concurată,
de aportul livresc ce obligă la dialogul cu convenţia, cu actul scriptural, din
care rezultă un transfer fertil în ambele direcţii. Căci, poeţi cu adevărat ai
«pământului» sunt puţini aici, în schimb cei crescuţi pe sol textual par a da
tonul. Şi e, poate, interesant de notat că poetul cel mai «teluric», cu
discursul încărcat de seve vegetale şi de pietroase asprimi, vine dinspre
cealaltă parte a Dunării, a Banatului sârbo-român, dintr-un spaţiu cumva
periclitat în rădăcinile lui, de unde şi nevoia de a-l reabilita şi valorifica
liric. Versurile din prima etapă a creaţiei lui Ioan Flora, poetul «lumii
fizice», al «terapiei muncii» şi al «stării de fapt», – tot atâtea titluri de cărţi
– evocau un univers ţărănesc de mari energii supravieţuitoare ce-şi găsea
de la început expresia pregnantă, pentru ca aceste puteri subterane să se
transmită mai târziu unui discurs de acută şi percutantă modernitate, cu
altoiuri nu mai puţin fertile ale Bibliotecii, din care nu lipseşte referinţa
avangardist-suprarealistă.
Celălalt Banat, al satului ori târgului semi-urban, fusese mai devreme
evocat în «arheologia blândă» a minunatului Petre Stoica, cu ale sale
«melancolii inocente», de om «uitat printre lucruri uitate», evocator mereu
inspirat al unui univers în stingere, de prin albume cu file tot mai
îngălbenite respirând un parfum de obiecte vechi, tandru evocatoare. Prin
forţa lucrurilor, Cartea îşi spune aici peste tot cuvântul, coexistenţa dintre
natural şi cultural pare firească în acest proces de anamneză
sentimentală, senin-elegiacă, fantezist-ironică, marcată de o anume
conştiinţă a desuetudinii: «personaje, Cele mai frumoase poezii gesturi,
efigii ale unei lumi dispărute», «profesiunile umile care primesc însemnele
miracolului» – cum scrie despre el Cornel Ungureanu – sunt reabilitate într-
o poezie ce se dispensează, aproape, de metafore în profitul notaţiei
chemate să sugereze o prezenţă mai vie, neamânată de medierile
metaforei ori simbolului. La altă vârstă, ceva mai tânără, un Marcel Tolcea
se va apropia şi el de acest univers al obiectelor datate ori înscrise în
realitatea imediată, însă înnobilate, tot pe urme suprarealiste, de o
misterioasă aură «metafizică», emanată de materiile cele mai umile, de
lucruri «uitate» şi ele într-o marginalitate ce solicită rememorarea. Nu
foarte departe se va situa, în zone afine de sensibilitate, versul mai
«minimalist», dar cu remarcabile concentrări expresive, al lui Robert
Şerban, ce se mai vrea, pe alocuri, «gramofonul unui secol pierdut în
cerime» ori caută, prin podul casei, «diplomele bunicii»... Nici Eugen
Bunaru nu e insensibil la «tic-tac-ul unei pendule din vremea imperiului»
ori, cercetând prin alte straturi de «arheologie blândă», la «doamnele şi
domnişoarele cu pălăriile lor fanteziste din albumul familiei», pe un fond
de reverie luminoasă ce populează spaţiul intim cu «oştiri inefabile».
Insolită în peisaj este prezenţa bănăţeanului prin adopţiune Şerban Foarţă,
devenită de neocolit pentru topografia poetică a acestei părţi de ţară.
Dedat desfătărilor verbale celor mai rafinate, autorul Arealului de marcă
proprie şi al atâtor cărţi în care harnicul producător agricol al regiunii a
fost înlocuit definitiv de artizanul subtil al cuvintelor, angajat şi angajându-
şi cititorul în, poate, cea mai spectaculoasă desfăşurare a «artei
combinatorii» din literatura română. «Tautofonii», palindromuri, alte
savante alchimii verbale, ingenioase conjugări de sonuri purtând nume
rare de dicţionar componistic în materie de muzici ale cuvântului, versurile
sale inventează necontenit mici oaze paradisiace, momente de gratuită
extază, mereu proaspete «sărbători ale intelectului», cu o fantezie ale
cărei resurse par inepuizabile şi care disimulează cu graţie calculele
savante dintr-un complex laborator poetic. Nu foarte departe de locul
«ingeniilor» sale subtil-manieriste se află şi inventiva lirică a lui Ion
Chichere, cu imagismul său îndrăzneţ şi proaspăt («tot ce ating se umple
de mirări», «sunt orb şi luminez în depărtări»!) şi cu o undă de (auto)ironie
relativizantă, dar cu o asumare, gravă şi solemnă în fond, a ceea ce s-ar
putea numi, cu vorbe poate mari, miracolul vieţii; şi, mai ales, mai tânărul
Adrian Bodnaru, discipol poate mai evident şi ucenic la aceeaşi şcoală.
Exploatând, cu un surâs, limbajul comun, obligat la clasicităţi formale cu
nota de derizoriu şi culoarea «retro» puse la vedere, Gheorghe Azap dă
semne că se află aproximativ în aceeaşi familie. În orice caz, se simte la
mulţi dintre poeţii selectaţi aici o particulară grijă pentru «dicţiune», într-
un discurs atent la articulările sintaxei până la un soi de caligrafie
imagistică şi sonoră. Ca la un Ion Cocora, de pildă, poet cu state
«moderniste» vechi, încă de pe la Steaua clujeană a anilor ’60, când se
asocia grupului foarte promiţător de poeţi tineri ai revistei, atent şi acum
să nu cadă în «capcanele textului» construit cu o supravegheată
inventivitate asociativă, ori ca la congenerul Anghel Dumbrăveanu,
împământenit de prin Argeş la Timişoara, sensibil, între altele, la «tandrul
exces de lumină al câtorva fete», în prelungirea altor reverenţe în faţa
graţiei. Sau, la un Octavian Doclin, poet al decantărilor verbale, purist în
felul său, nerespingând gestica solemnă de poet «înfăşurat în pelerină de
purpură» ori, mai modest alteori, în ipostază de scrib care «adună unul
câte unul cuvintele căzute la marginile poemei». Nu departe de astfel de
ipostaze se aşază şi scrisul lui Ionel Bota, echinoxist de pe la sfârşitul
anilor ’70, despre care am scris cândva ca despre un propunător de
proiecţii stilizate ale imaginaţiei, într-un univers fantezist («ţară a
himerelor») de a cărui fragilă condiţie fictivă arată că este conştient. Dar şi
Simona-Grazia Dima, participantă la «lupte domoale şi tandre»,
mărturisind un program de prelungire a realităţii date «într-o realitate
complementară», în căutarea «lucrului polifonic, vast» însumând voci
universale. Din «pavaje de rouă» şi miresme de fân, în unduiri luminoase
ale peisajului, se conturează şi micul univers al lui Eugen Dorcescu, încă
respectuos faţă de «zefirul» tradiţional... Şi nu e de trecut peste lumea
obiectelor cumva marginale şi comune, evocată cu prospeţime senzorială
de un Gheorghe Bălan. Cu ani în urmă, am urmărit cu o mărturisită
empatie plachetele de poeme ale lui Sabin Opreanu, evocator al unui
«petec reavăn de pământ» de pe valea Cernei ori al unei «vârste fragede
adiind dinspre real», însă doar adiind, căci frăgezimile râvnite erau mai
curând visate în micul său univers de om al cărţii, pentru care textul putea
fi «o dimineaţă de aprilie», iar o salcie se putea rătăci într-o «aulă
academică», nelipsind nici învecinările imagistice insolite, pe urme
suprarealiste, poate de prin Gellu Naum. «Un vis născut cu pete de
cerneală» e şi reveria poetică a lui Duşan Petrovici, trecut şi prin paginile
de început ale Echinox-ului, împrospătate de prezenţa versului său;
regăsim şi acum percutante ecuaţii verbale precum «calităţile însângerate
ale apei», «transcendenţele galopante», «floarea (care) îşi măreşte spaţiul
mistic cu încă un deget»... – efecte de insolitare benefice pentru
întreţinerea unei tensiuni lirice controlate intelectual. Sunt de notat printre
poeţii cu foarte mobilă şi inventivă fantezie, lucrând degajat în zona
asociaţiilor insolite de tradiţie suprarealistă, un Nicolae Popa ori Dan
Emilian Roşca. O menţiune aparte merită discursul liric de mare
rafinament imagistic al lui Mircea Bârsilă, nou «miliardar de imagini», ca
pe vremuri Ilarie Voronca, numai că deloc interesat de «ritmul epocii», ci
întors, dimpotrivă, cu o emoţie profundă, către miracolul mereu
redescoperit al lumii simple, elementare. Datul livresc, prezent adesea în
versuri, apare acolo parcă pentru a spori pregnanţa senzaţiei fragede, ca
un element oarecum auxiliar, astfel încât dimensiunea «intelectuală» a
sintaxei poemului nu apare deloc constrângătoare şi sterilizantă, pentru
tandreţea de sorginte franciscană a întâmpinării lumii. Emoţionantă e
recuperarea, în aceste pagini de antologie, a lui Ion Monoran, autor al unor
poeme de o nervoasă vitalitate, nonconformist şi frondeur, cu verbul
degajat şi neconvenţional, în care s-a văzut, după moartea prematură, la
doar patruzeci de ani, unul dintre posibilii protagonişti ai «generaţiei ’80».
În preajmă, discursul ramificat al lui Petru Ilieşu, în stare de «happening»
permanent, când acut confesiv, când înscenând cu ştiinţă de regizor
versat, mici şi pregnante spectacole cu personaje la care datul concret-
cotidian interferează cu planuri ale imaginarului, într-o derulare
cvasicinematografică de secvenţe, ce aduce o notă de autenticitate, de
inserţie viguroasă a subiectului în concretul vieţii imediate. Puternic
ancorat într-o realitate de data aceasta corporală, cu note de senzualitate
afişată, chemate să şocheze simţirile pudibonde, se înfăţişează poemele
(sau proza poetică) ale lui Marian Oprea, care-şi antologhează aici câteva
piese reprezentative, de o particulară expresivitate. Ele nu sunt deloc uşor
de caracterizat, căci amalgamează nivele diferite ale limbajului, oralităţi
mimate, ecouri intertextuale care topesc referinţa livrescă într-o materie
verbală densă, stratificată, însă niciodată inertă, străbătută, dimpotrivă,
de vase sangvine ce-o irighează abundent. Ceva din «jurnalul de sex» al
avangardistului Geo Bogza se prelungeşte până în aceste secvenţe ca într-
un soi de libido textual, însă şi cu distanţări ironice calculate, propunând o
sui generis comedie a limbajului, sugerând în ultimă instanţă mai degrabă
o poftă irepresibilă de a... scrie. O face cu o francheţe ce poate
descumpăni pe unele segmente, dar autenticitatea textelor se impune,
poate tocmai datorită caracterului de înscenare, de spectacol discursiv
atent supravegheat regizoral. «Mecanismul de control al sensibilităţii»
funcţionează şi în textele Nicoletei Douca, dar modelate într-un alt
registru, dirijat către expresia sapienţială, foarte elaborată, mereu atentă
la «inima de literatură a lucrurilor». O revelaţie, cel puţin pentru
semnatarul acestor rânduri, este Liubiţa Raichici (n. 1962), autoare a unui
singure cărţi în limba română, după altele în sârbeşte, considerată pe
drept cuvânt, cred, într-un citat din Adam Puslojić, o mare poetă. Discursul
ei liric, de un dramatism conţinut, de o profundă gravitate, comunică un
tulburător sentiment al istoriei şi al legăturii cu elementarul – «Mă uit la
hieroglifele mâinii mele/ ca la străvechile însemnări din peşteri» , altele
vorbesc despre tensiunea în faţa procesului de trecere în plan simbolic a
lumii vii («Mă sufoc aşteptând să intre în simbol ceea ce este’»), ori
înscriu, cu o naivitate mimată, gestul cotidian pe un orizont cosmic şi
arhetipal: «Bunicul privea pământul / ca şi cum era cerul», «Mâna care a
scris teiul nu e pe Pământ. Nu ştiu ce a vrut să spună cu acest tei»...
Frumoase poeme refac un soi de «discurs îndrăgostit» în care gestica
ceremonioasă, ritualizată, e abia concurată de sugestia distanţării faţă de
convenţia stilistică reconstruită. E de tradus mai mult din scrisul rafinat al
acestei poete ce trăieşte acum la Reşiţa. Ar mai fi destule de spus despre
acest ansamblu de voci bănăţene îndeajuns de diversificate ca timbru şi
trădând apartenenţe la vârste diferite ale «tradiţiei» modernităţii (şi
postmodernităţii?) noastre poetice. E dificil, totuşi, de articulat, pe spaţiul
tipografic restrâns de care dispune prefaţatorul, formula cea mai
definitorie pentru toţi cei vreo cincizeci de autori convocaţi la acest festin
liric – cifră care ar putut fi, de altfel, şi sporită. Privirea foarte generală
aruncată asupra lor descoperă, de cele mai multe ori cu satisfacţie,
dincolo de cele câteva vârfuri numite ori deductibile din prezentul sumar
comentariu, un bun nivel al scrisului bănăţean actual. Cum s-a putut
observa, selecţia operată de antologator este, pe ansamblu, exigentă şi e
de natură să pună în evidenţă integrarea organică a «localnicilor» în
mişcarea poeziei româneşti din ultimele vreo cinci decenii, fără a lăsa
impresia de provincialism. Amprentele locului, câte sunt, nu fac decât să
îmbogăţească, cu un număr de nuanţe particulare, un peisaj ce se
integrează organic în harta mai cuprinzătoare a poeziei româneşti de azi.
Faptul că antologia de faţă apare sub etichetă regională e pozitiv,
întrucât permite scoaterea din penumbre, adesea nemeritate, a unor
nume de poeţi şi titluri de poeme peste care ochiul critic, deschis peste
spaţiul mai larg al întregii producţii lirice de la noi, ar fi trecut, poate, fără
să le remarce ori fără să le acorde atenţia meritată. E, în acest gest, şi o
probă de vitalitate a scrisului poetic actual, căruia destulă lume mai puţin
cititoare se grăbeşte să-i constate ori măcar să-i prezică extenuarea sau
chiar sfârşitul.

Ion Pop

Nu ştiu care vor fi fost criteriile acestei antologii, nici dacă îi cuprinde
numai pe autorii bănăţeni get-beget sau dacă toţi poeţii din banat sunt
prezenţi aici(de unde până unde şi de când până când) dar important este
faptul că între ceste coperte se află poezie de calitate, de foarte bună
calitate. Am fost emoţionat să regăsesc texte ale unor poeţi pe care i-am
citit-volum după volum- şi dintre care unii continuă să scrie iar alţii, din
nenorocire, s-au dus... Am fost încântat să descopăr şi autori
necunoscuţi(de mine) până acum. Mă bucur că reşiţenii-şi, prin extensie,
cărăşenii mei- au o pondere mare(si meritată) în sumar. Ce dovedeşte
această antologie ? Ceea e unii dintre noi ştiam mai de mult, şi anume că,
fără pretenţii autoabsolutizante(vezi fruncea ,referinţă ironică pe care n-o
ratează nici cei mia inteligenţi dintre nonbănăţeni) poeţii din Banat n-au
niciun motiv să plece fruntea. Aş zice chiar dimpotrivă.
Mircea Martin
 O consistentă antologie zonală face bine şi regiunii, şi naţiunii, pentru
a juca puţintel cuvintele şi proporţiile. (De-ar fi şi multiculturală, imaginea
ar ieşi încă mai bogată – perfect justificat pentru spaţiile multietnice,
precum Banatul; nu neapărat într-o formă efectiv plurilingvă, ca reunire de
texte în mai multe idiomuri: o culegere în româneşte poate prelua – de
pildă – şi traduceri din germană, maghiară, sârbă etc., ceea ce ar recupera
în peisaj nume grele, de la venerabilii Franyó Zoltán, stins la 91 de ani, în
1978, sau Anavi Ádám, poetul aproape centenar pe care l-a avut
Timişoara, plecat dintre noi pe 23 februarie 2009, la o sută de ani fără trei
zile, şi până la vedetele Aktionsgruppe Banat, de pildă...) Chiar şi aşa,
„monoidiomatică”, selecţia lui Marian Oprea rămâne foarte diversă. De
fapt, adoptarea criteriului alfabetic de ordonare a autorilor în locul celui
istoric lasă mai degrabă la vedere policromia decât posibile scenarii de
evoluţie de la neomodernism la postmodernism: alternanţa numelor din
„eşaloane” diferite face mai greu de urmărit succesiunea efectivă a
„valurilor” de versificatori din perioada de referinţă (postbelică), de la cele
reprezentate de marii poeţi ai zonei, Petre Stoica (1931-2009) şi Şerban
Foarţă (n. 1942), trecând prin etapele şi formulele ilustrate de Ioan Flora
(1950-2005), Petru Ilieşu (n. 1951), Ion Monoran (1953-1993) sau Marcel
Tolcea (n. 1956), până la Simona Constantinovici (n. 1968), Adrian
Bodnaru (n. 1969), Robert Şerban (n. 1970), Moni Stănilă (n. 1978) ori
Tudor Creţu (n. 1980) (spre a alege semnături mai cunoscute din cele trei
sau patru generaţii active în interval). Nu sesizez decât o absenţă
imputabilă: Ioan Morar (n. 1956, timişorean la începuturile sale literare);
sau poate şi pe cea a mai-tânărului Alexandru Potcoavă (n. 1980,
timişorean tot timpul). După cum selecţia ar mai fi putut accepta şi doi
prozatori de notorietate care au „comis” la un moment dat versuri: Nicolae
Breban (n. 1932, lugojean în copilărie şi adolescenţă, reputat romancier,
dar şi autor al unor Elegii parisiene, 1992) şi Lucian P. Petrescu (n. 1956,
timişorean născut în Caransebeş, tot romancier, dar şi semnatar al
plachetei Dezorbirea, anume treizeci şi trei de poeme, şi tot în mod firesc,
eşuate, 2009). În schimb, ca să nu fie cu totul şi cu totul previzibilă,
antologia are şi câteva apariţii-surpriză, fiecare în felul său, precum –
bunăoară – Pavel Şuşară (n. 1953 în Caraş-Severin, devenit critic de artă
bucureştean, dar şi poet şi prozator) sau Liubiţa Raichici (n. 1962, poetă
de limbă sârbă, dar şi cu un volum scris în româneşte)...
Una peste alta, caleidoscopul se roteşte cu spor: multe versuri expresive,
poeme de bun şi foarte bun nivel, într-o defilare alertă; de citit – deci – cu
tot interesul!
Ion Bogdan Lefter-de pe coperta patra a
antologiei
 Avem consemnaţi aici, cu amănunte (biografii, bibliografii, referinţe
critice) peste cincizeci de poeţi bănăţeni contemporani. Câţiva dintre ei,
deja indiscutabili. Alţii, aşteptându-şi încă momentul de vizibilitate.
Cincizeci de poeţi, aşadar. Selecţie indulgentă ? Selecţie severă ? N-aş
risca un răspuns. Să răsfoim mai bine antologia. Fiindcă un lucru e sigur:
trei sute de pagini de poezii frumoase nu sunt niciodată prea multe.

Cosmin Ciotloş

Banat, Brabant românesc...”

(Ion Monoran)
Ce-or fi antologiile? Un gen în sine, instrumente de lucru, câte ceva, cât anume?, din
(mai) multe? Marian Oprea recidivează. Sau, cum scria Cornel Ungureanu, „îşi asumă
riscul”. Adică responsabilitatea. De a propune, în două părți, cea mai cuprinzătoare
culegere, banatică, de poeți de la Zona(Marineasa, 1997) încoace. Responsabilitatea e
macră: pentru a alege cu adevărat, ar trebui să citeşti/reciteşti tot. Libertatea de
opinie/selecție, subiectivismul, fără de care nici poet, nici antologator sadea nu poți fi, nu
sunt alibiuri.
Câştigurile noii versiuni vin, mai ales, pe linia, sugerată de I.B. Lefter, a autorilor,
etnic vorbind, minoritari: germani (în primul rând,Aktionsgruppe Banat), maghiari, sârbi şi
nu numai. Volumul se deschide cu Nikolaus Lenau şi se încheie cu Aleksandar Stoikovici,
post-douămiist deja cunoscut. O ediție viitoare, definitivă, ar trebui să reunească, între
două coperți, toate numele selectate, precum şi criteriile care fundamentează demersul.
Ctitorii locului sunt Șerban Foarță şi Petre Stoica, vârfuri, aşa-zicând, răzlețe.
Doi rafinați „adverşi” ca formulă: la Petre Stoica, avem un prozaism perfect asumat, ca un
strai, aproape, al unei penitențe deloc lipsite de (auto)ironie, la Șerban Foarță, un
rafinament expres.
Dar prima afirmare generaționistă a poeziei banatice este cea optzecistă. Petru
Ilieşu (Pastel H, Litera 1977) Marcel Tolcea (Ochiul inimii, Facla, 1988), Eugen Bunaru
(Alegerea surâsului, Litera, 1981) sau Mircea Bârsilă (Obrazul celălalt al lunii, Albatros,
1982) au debutat editorial înainte de revoluție. Totodată, optzecismul timişorean a fost
marcat de dispariții premature, de stingeri agonice şi/sau abrupte: Ioan Crăciun, Adrian
Derlea, Ion Monoran, Gheorghe Pruncuț, Dan Emilian Roşca. Absența unui studiu
fundamental consacrat întregului fenomen optzecist timişorean e o carență a
ecosistemului literar local, care nu şi-a susținut programatic, nici la momentul
coacerii/facerii, protagoniştii. Nu e vorba de vreun boicot, ci de absența, tară a locului,
tind să cred, a vocației ofensivei. Afirmarea e un talent în sine.
După 1990, Ion Monoran a ieşit din underground şi a păşit vehement pe ceea ce,
clişeistic, numim „scena publică”. Rareori s-a pomenit o subterană trăită mai la propriu: a
muncit într-o centrală aflată în subsolul unui bloc tipic comunist. „Până acum tre să fi
trecut o Mediterană prin conducte” – timpul se poate măsura şi astfel. A fost unul dintre
cei mai acerbi autodidacţi. Livrescul, uneori excesiv, al poeziei lui pare a veni şi din
complexul lipsei de diplomă universitară, pe care lirica l-a învins. Acest mod de a fi l-a
mitizat după 1993, anul morţii. Unul dintre ştabii literari ai vremii i-a trântit, la un moment dat, o
frază celebră: „Ce-i, mă, vrei să intri cu bocancii în literatură?” Cert e că, în felul lui rebel şi nervos,
Mono a intrat în literatură. Și chiar fără să se descalţe, ca la intrarea-n templu. De altfel, urmele
sfinţesc podeaua.
La Mircea Bârsilă, cătunul e un topos, un spaţiu privilegiat „la egală distanţă de rai şi de
iad”. Expresionismul structural conferă viziunii o acuitate care justifică integral opinia lui
Gheorghe Grigurcu: Bârsilă este cel mai important continuator al tradiţiei ilustrate, în şaizecism,
de Ion Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituţ etc. Poetul a fost, din start, un fel de dizident în
cadrul generaţiei: formula sa – ca discurs, univers, gravitate – contrastează aproape flagrant cu
tiparele lunedismului sau cu maniera cultivată de cei mai mulţi dintre congeneri. De unde şi o
subevaluare, într-o vreme jenantă, a contribuţiei sale.
Eugen Bunaru nu „coboară poezia în stradă”, în sensul consacrat al expresiei –
colocvializare şi prozaizare, virulenţă de mesaj şi limbaj –, ci aduce strada în poezie. El procesează,
inconfundabil, câteva semne: paşii „pârguiţi de propria lor rătăcire” sau care „devin atenţi la
tăcere”. Urmele sunt „asemenea insectelor infime/strivite sub paşi”, un soi de rămăşiţe care nu
mai pot atesta nici trecerea, nici trecutul. Paşi, urme, străzi – unul dintre „nodurile” poeziei lui
Bunaru. Strada, aleea sunt sinonimele, versiunile personale ale Drumului. Preazilnic, în cazul său,
iar nu unic şi maiestuos – prin simbolistică şi cota încercărilor – ca în „poveşti”.
Dar lui Eugen Bunaru i se datorează şi continuitatea cenaclului Pavel Dan, al cărui
mentor a fost şi este. Cele mai importante nume afirmate după 1989 au participat, vorba unui
nouăzecist, la „şcoala serilor de marţi”.
Un rol similar a avut Ion Chichere, care a transformat Reşiţa în „oraşul cu poeţi”. Semn că
păpădia are şansa ei. În faţa oricărui transatlantic. Fizeşul natal e o altă localitate pe care a
reîntemeiat-o literar. Un mix discursiv rar: biografism şi elevaţie conceptuală, care relansează
„moştenirea Nichita”, aptă, încă, să te facă să vezi „floarea din ochii tigrului”.
Nouăzeciştii Adrian Bodnaru şi Robert Șerban au dobândit, de la debut, recunoaştere
naţională. Ambii s-au afirmat şi în domenii, aşa zicând, conexe: ca editori şi/sau publicişti. De
altfel, sub aspect literar, tradiţia editorială timişoreană a excelat, după revoluţie, prin seriile şi
colecţiile de poezie, prin editurile Marineasa (anii nouăzeci) şi Brumar, cu precădere după 2000.
O constantă a lui Adrian Bodnaru e vocaţia feericului: „fuma aşezându-şi cricul sub
soare,/să-i schimbe o vară cu vara de rezervă,/ca pe o cămaşă a lui cu unsoare/pătată cu sosul de
la conservă.//Doar păsările băteau din aripi odată/cu tusea lui peste spuma din dopuri/până ce
fiecare-i părea altă fată/la gât cu mărgele din becuri de stopuri”. În Toate drepturile....citeam
despre un parc împodobit cu reşouri aprinse. În cazul mărgelelor-becuri de stop, e vorba (şi) de o
– pe cât de discretă, încă pe atât de asumată – valorizare a kitschului trecut prin filtre
suprarealiste. Rimele nu încorsetează, ci induc, în cazul textelor mai ample, un fel de muzicalitate
difuză, pierdută. Frecvenţa rimelor sincategoriale – între părţi identice de vorbire – e în strânsă
legătură cu efectul de sacadare liricizantă. Nu o dată, personajele numără sau socotesc,
calculează în minte. „Un copil pedalând prin cadru bicicleta,/cu tabla înmulţirii în gând, pe sărite”.
Acelaşi cult al (a)ritmiei poetice. Operaţiunile ritmice, mecanice (cu sau fără ghilimele) se
suprapun: pedalatul, înmulţitul. Ar trebui, în sens nepeiorativ, să adăugăm şi scrisul. Care îşi
câştigă, şi pe această cale, paradoxala libertate.
La Robert Șerban, „şlagărele neorealiste” ale debutului, Fireşte că exagerez(Excelsior,
1994) au făcut, treptat, loc unei poezii din ce în ce mai vertebrate epic, fie că e vorba de poemul
suplu, succint sau de cel amplu, desfăşurat. Ritualizarea gestului cotidian e unul dintre efectele
predilecte. Orice trecere e susceptibilă de a deveni trecerea însăşi. Celălalt mal sau trotuar,
bunăoară, aparţine, în fapt, celuilalt tărâm – „irecognoscibil”, camuflat. Semnificativă, cum
remarca şi Eugen Bunaru, e o anumită „bucurie argheziană a jocului”, o lejeritate paradoxală, nu
lipsită de o anumită gravitate. De o directeţe care nu îşi propune să şocheze, ci, pur şi simplu,
autentifică textul ca poem.
La Pavel Dan, am ajuns prin noiembrie 1998. Numele celei care citea îmi scapă. Se citea,
oricum, proză. Un fragment, mi se pare, de roman. Participau: Cătălina George, Sorin Horotan,
Anne Marie Sorescu etc. Ședinţa următoare am citit alături de Anne Marie, poetă stabilită în
Serbia. Am fost ras, tuns şi frezat. Mai trebuia să treacă un an, ca să descopăr, cât de cât, prin
Friedrich, Structura liricii moderne.
Cultivam o scriitură austeră, la fel ca Adriana Tudor Gâtan şi Cătălina George, Sebastian
Duică sau Andra Mateucă. În timp ce Sorin Horotan şi Alexandru Potcoavă scriau mai epic. Primul
plămădea mitologia, ironică şi solemnă deopotrivă, a unor stranii iniţieri actualizate, iar Alexandru
Potcoavă cartografia, la pas, Timişoara cea veche. Care, de altfel, se tot înnoieşte. Printr-o
celebrare implicită: poezia locului. La sfârşitul primului deceniu al mileniului, Oraşul se afla în
pragul unui al doilea val de afirmări douămiiste. Un val paradoxal – exponenţii lui sunt un picuţ
mai în vârstă decât noi, cei care am debutat la ora de vârf a fenomenului: Adriana Tudor Gâtan,
Cătălina George, Andra Mateucă, Alexandru Potcoavă, subsemnatul. Cei veniţi ulterior, Moni
Stănilă, Alex Colţan, Borko Ilin, Ionuţ Ionescu scriu şi proză, critică sau eseu. Au urmat Ana
Puşcaşu, Alexandar Stoikovici, Marius Aldea. Li se vor adăuga sau poate chiar ne vor preceda în
tratatele literare:...(Completarea după zece ani. Sau poate nici atât. Când sper să
numărăm şi alte antologii).
Tudor CREŢU

Antologia Piper, scorţişoară, dafin, vanilie impresionează dintru bun

început prin senzaţia acutizată a unui cosmopolitism liric ce ştanţează
absolut toate registrele discursive, direcţiile tematice, şi tonalităţile
expresive ale volumului în cauză: fie că e vorba de articularea esenţei
sinelui auctorial în paradigma construcției propriu-zise a textului, fie că ne
referim la verbalizarea stazei poetice circumscriind angoase extrem-
personalizate, cartea poate fi aşezată fără îndoială sub semnul varietății şi
al diversităţii. Poeţi deja consacraţi, coabitează armonios alături de autori
lirici nebănuiţi, încă nedescoperiţi de marele public; prozatori ori critici
notorii sunt revelaţi/devoalaţi în poza lor poetică de un spectaculos inedit.
Graniţele sunt suspendate, volumul adăpostind atât semnături autohtone,
cât şi externe/străine habitatului mioritic, singura geografie care vibrează
şi desemnează deopotrivă paginile antologiei fiind cea a unei autenticităţi
poetice. Polifonia şi policromatica volumului respectă strategia primară
arhitecturală specifică unui astfel de demers, punctând în dreptul
majorităţii autorilor aleşi date bio/bibliografice menite familiarizării
acestora cu lectorul. Pentru această întreprindere curajoasă şi pentru
această selecţie generoasă, dar şi trudită conştiincios îl avem ca unic
responsabil pe Marian Oprea, El însuşi poet în toată splendoarea
cuvântului.
 Ioana
Cistelecan

Când, în paginile aceleiaşi cărţi, se adună versuri scrise de-a lungul unor
secole
(de la Lenau până la tinerii autori de astăzi), poezia ţi se aşază pe frunte
ca nişte degete abia ridicate din iarba umedă. Şi te înfioară. Se desfăşoară
nu o numărătoare a numelor înşirate, cât o întâlnire între timpuri şi
cuvinte. Între ordonare şi perspectivă, încercând să cuprindă punctul de
fugă – ce conţine întreg orizontul privirii. Iar privirea poate pătrunde,
printr-o abia simţită exfoliere, în ţesătura miraculoasă a poeziei. Secole de
poezie, cu mode şi modèle mişcându-se pe un relief inegal, arată
splendoarea locurilor memoriei şi locul provocator al alterităţii. Dar există
şi un alt loc, în care întâlnirea dintre timpul eului şi cel al poeziei nu ţine
cont nici de apartenenţă, nici de stabilitate. În Banatul de ieri şi de azi,
fixitatea (a spaţiului, a eului) e înlocuită de mobilitatea căutării. A sinelui,
a alterităţii. A locurilor privilegiate. Inclusiv a celor purtătoare de incitante
(şi fascinante) arome poetice.
Graţiela
Benga

Piper, scorţişoară, dafin, vanilie, antologie de Marian Oprea,

Editura „Brumar”, 2013

Marian Oprea încearcă o resuscitare a interesului pentru cultura scrisă a

Banatului prin editare unor antologii. Prima a fost Poeţi din Banat – Cele
mai frumoase poezii. De data aceasta poetul intră în critica şi radiografia
gustului bănăţean, dar şi al atmosferei şi toposului pe care îl conturează
poeţii. Sunt cuprinşi în antologie, alături de ctitori şi inovatori ai genului,
autohtoni şi minoritari, în ordine cronologică, de la Nikolaus Lenau la
Aleksandar Stoicovici. Deşi e greu de găsit un fir roşu tematic sau o
iconografie specifică, poemele trezesc multe nostalgii şi se aşază într-un
puzzle cosmopolit, nu al aromelor, cum ne-am aştepta, ci al provocărilor
gustului.

Gheorghe Mocuţa, Revista Arca, Arad,

nr.10-12/2014
Cornel Ungureanu prezintă, printr-o succintă prefaţă, câţiva din cei
douăzeci şi unu de poeţi selectaţi pentru Antologia „Bijuterii din Piaţa
Abundenţei”, apărută anul acesta la editura Brumar, sub ochiul critic al lui
Marian Oprea. Cartea reprezintă o dovadă de istorie literară în zona
Banatului din perioada anilor ’90. Desigur că majoritatea poeţilor
antologaţi au dispărut de ani buni din peisajul literar românesc, unii dintre
ei emigrând peste hotare, alţii renunţând efectiv la scris sau cel puţin la
publicare. Să îi luăm pe rând şi să spunem câteva vorbe despre ei.

Adrian Bodnaru, format sub geniul lui Şerban Foarţă, vine în cele din
urmă cu un stil de neconfundat. Primul element care iese în evidenţă în
ceea ce priveşte poezia lui Bodnaru este prezenţa până la obsesie a rimei.
Este un lucru foarte important ca un poet contemporan să reuşească
folosirea rimei fără a cădea în desuet, pastişă sau lipsa vigorii poetice. Iată
un poet de o luciditate nemaipomenită, care aproape că inventează un alt
limbaj poetic. „printre spiţe şi ochi de pisică/ verzi şi goi ca stadioanele
vara,/ te priveşte iarba când se ridică/ de sub bărbaţii ce-au băut toată
seară”. Şi construcţii de acest fel întimpinăm la tot pasul în poezia lui
Adrian Bodnaru, un ermetism şi o joacă de-a mintea limpede bântuie
textele lui. O poezie tare incomodă, deşi cu un flux intelectualizat pornit şi
alimentat de o sensibilitate masochistă, care se biciuieşte ca un călugăr cu
nimicul în atmosfera de vis a versificaţiei de tip melodic. Bodnaru scrie
incantaţii din hăul sinelui şi după un inventar istoric al poeziei, el va
rămâne un nume de studiat şi de analizat de către pasionaţii de literatură.

Mugur Ciumăgeanu este prezent şi el cu poezie în rimă, care nu

convinge. Desigur că izbuteşte versuri frumoase, unele atingând o mare
profunzime, dar asta nu poate convinge lectorul să revină asupra poeziei
lui. De cele mai multe ori, în ipostaza îndrăgostitului, Ciumăgeanu este
tentat de viţiul poantelor iar prezenţa rimei nu face decât să dăuneze
textelor, dându-le un aer de construcţii banale însoţite de o frumoasă
beţie de cuvinte. În schimb, în poemul „Revenirea bestiei sexuale” (aci
poanta se instalează vers cu vers, dar este bine motivată, reuşind să
distreze cititorul) avem de a face cu un poet pseudo-vizionar. „vreau două-
trei partide explozive într-un bloc cu bulină roşie/ atunci când profetul
hâncu anunţă cutremurul bucureştiului”. Poem de factură fracturistă,
„Revenirea bestiei sexuale” îl face pe Mugur Ciumăgeanu unul dintre
primii poeţi douămiişti aflaţi în afara curentului douămiism (din punct de
vedere istoric).

Tânărul Francisc Doda (poet, prozator, şahist, fotbalist şi campion

naţional la kick-boxing) va fi asasinat la 26 de ani şi ne lasă mărturia
existenţei lui: poezia. O sensibilitate de poet „clasic” şi un veşnic gust
amar al nostalgiei urmăresc poezia lui Doda. Din păcate, destinul lui tragic
ne poate face să spunem că poetul a dispărut chiar în momentul formării
şi creşterii lui literare iar poezia lui nu a rămas decât o promisiune din
nenumăratele promisiuni care bântuie orice generaţie literară.

Rodica Draghincescu are sclipiri, îi reuşesc poemele mai scurte, dar mai
concentrate, cele lungi riscând să dea piept cu o suavă incoherenţă, oricât
de postmodern ar fi acest obicei literar. Marele cusur al autoarei, mi se
pare mie, este că nu îşi ia în serios talentul, pentru că îl are din plin, şi face
din propria-i scriitură un one man show, al cărui spectator este doar un Eu
amărât şi rătăcit prin sinele poetei. „de-acum fiecare lacrimă e un bâlci/ în
care a scăpat o leoaică” sau „(…) de vreo câteva zile,/ privirile cioplesc
îngeri/ din tot ce ating”. Versuri ca cele de sus sunt doar câteva exemple
ale talentului autoarei neexplorat sau explorat într-un mod total greşit,
poate din cauza lipsei de conştiinţă literară.

Sorin Gârjan este un poet care îmi place şi care poate plăcea oricărui
cititor care ţine cont de capacitatea energetică a unui poet. Iar poezia lui
este o poezie plină de energie, o poezie sangvină, pornită din lăuntrul
fiinţei creatoare. „doar Dumnezeu ştie măsura cămăşii de forţă/ căreia ei îi
spun suflet!/ -fericiţi cei ce şi-o poartă ca pe o ie uşoară/ ca pe o
margaretă în părul negru al vieţii-”. O poezie bazată pe memorie şi
sentiment, ambele autentice. Iar de aci totul este modelat de talentul
poetului. Imagini viscerale şi un urlet continuu, aceasta este poezia lui
Sorin Gârjan. „doar duminica sângele meu se îmbrăţişa cu-al lui/ şi
fericirea mi-o scoteam la vedere/ haină de duminică/ peste un suflet zidit”.
Iar acestui urlet nimic nu îi scapă, versul lui este ca o sugativă,
metafizicul, realul, sinele, totul este îmbibat în universul poetic al lui
Gârjan, care mi se pare unul din cei mai lucizi poeţi ai acestei antologii, cu
o atitudine analitică a tragismului uman. „şi îmi aduce aminte că lacrima/
fratelui se întoarce/astăzi acasă/ că nu ne mai rămâne decât/ să ne vorbim
ca de la frate la frate/ ca de la geamantan cu pământ la geamantan cu/
pământ”. Mare păcat că auzim atât de rar de acest poet demn de toată
atenţia cititorilor.

Despre Marian Oprea am mai scris şi în urmă cu câteva luni, mai exact
despre cartea „Fetele oraşului tău”. Poezia lui poate isca mereu
controverse şi oricât de pretenţios este lectorul, nu are cum să nu surâdă
citindu-l pe Marian Oprea. Veşnic îndrăgostit, veşnic mistuit de o boare
divină, Oprea se închină înaintea femeii ca înaintea unei catedrale şi cele
mai bune poeme ale lui aduc ofrande zeiţei purtătoare de rochie şi pantofi
cu toc. Un derbedeu manierat, atent cu cititoarele de sex feminin, Marian
Oprea apelează la un eros de tip naiv, gata-gata să sucească minţile
zănaticelor cititoare. Cu siguranţă că Marian Oprea este singurul poet
român care scrie o poezie exclusiv pentru femei.

Apoi facem cunoştinţă cu Daniel-Silvian Petre, poet şi muzician, cel care

scrie sub lumina perversă a narcisismului, nevrozei, scârbei, tristeţii (şi
alte asemenea mutaţii moderniste şi postmoderniste). Petre este genul de
poet talentat, dar care nu revine asupra textelor lui, lăsându-i o libertate
prea mare impulsului poetic, care uneori poate dăuna calităţii textului.
Poezia lui „de moment” ar putea, asemenea lui Kurt Cobain sau Jim
Morrison, ajuta la regăsirea sinelui a multor adolescenţi scârbiţi de
transformările pe toate planurile vieţilor lor.

Vladimir Petrescu este un suprarealist târziu. Un poet pe gustul meu,

operând cu automatismul, îmblânzindu-l şi explorând subconştientul aşa
cum doar Gellu Naum o face. De altfel, poezia lui Vladimir Petrescu devine
pe alocuri naumiană prin atmosfera ei, nederanjând însă şi nedând
impresia unui exemplar fotocopiat. „Bunul obicei de-a acoperi oglinda
după ce am scris un poem”. Acest vers este credo-ul poetic al lui
Petrescu. O continuă auto-cunoaştere este poezia pentru el. „o biserică
trist mirosea a bărbat”, versuri de o frumuseţe aproape dureroasă. Aş vrea
să am ocazia să citesc mai multe poeme semnate de Vladimir Petrescu şi
sunt sigur că nu sunt singurul care s-a ataşat de grozavele lui texte.

Despre Daniela Raţiu se poate spune că are poeme bune şi mai puţin
bune. Îmi displac cele cu iz de meditaţie pseudo-filosofică, cele ce poartă
amprente ars poetica, dar îi reuşesc poemele încărcate cu o tensiune
erotică; iar pe acestea critica le poate situa lejer în gaşca douămiistă. La
fel fac Liana Sabău şi Gabriela Savitsky: poezia primei poete stând să
explodeze din cauza unei puternice şi violente tensiuni sexuale, iar a celei
de-a doua respirând cu toţi porii, la tot pasul, imagine după imagine, un
cromatism supra-sexuat.

„Transcendentul constituie o obsesie aproape permanentă a lui Costel

Stancu”, spunea Ştefan Augustin Doinaş despre poezia poetului oltean,
devenit reşiţean prin adopţie. „Acolo unde sângele atinge apa/ creşte un
trandafir”. Spune Costel Stancu, poet aflat mereu într-o pendulare
pământ-cer, sacru-profan. „sufletul meu va mai sta/ o clipă aici apoi va
coborî/ în fântână”. Pentru Stancu divinul înconjoară totul, el se găseşte în
sus, dar şi în „pântecele” pământului, iar materia poetică de aci îşi trage
energia, din această dumnezeiască certitudine a unui Creator. „Bătea
clopotul să reîntregească inima mea”, „mă ascund în clopotniţă, seara,/
cum vinul în cel ce îl bea”, „un greier cântă/ apropiind pământul de cer”.
Iată dovada unei revelaţii de ordin divin. „Doamne, eu nu mai înţeleg:/ cât
din sine însuşi poate pierde un om/ pentru a rămâne întreg”. Costel Stancu
are o relaţie intimă cu Bătrânul, el îl ia la rost, aproape că îl ceartă, poezia
îi dă această putere, mesajul ar fi următorul: poetul este şi el un Creator,
prin poezie omul reuşind să se apropie de divinitate. „tu îţi târai prin
ţărână/ părul negru, lătrat de câini”. Iată unul din cei mai puternici poeţi
stabiliţi în Banat, poezia lui este o experienţă de neratat, o rugăciune a
omului de secol XXI.

Viorel Suciu vine cu o poezie foarte relaxată, ai spune cu mâinile în

buzunar, care nu îşi propune nimic nemaipomenit, dar nu de puţine ori
reuşeşte să aibă un efect asupra cititorului. O poezie despre nimic, pe care
o poţi răsfoi într-un moment dedicat nihilismului de zi cu zi.

Robert Şerban este, poate, cel mai cunoscut poet din „Piaţa
Abundenţei”. Poeziile lui sunt pilule numai bune de înghiţit pentru a nu o
lua razna; Personalitate multiplă: tată, soţ, jurnalist şi amfitrion la mai
toate evenimentele culturale importante din Timişoara, poetul îşi face timp
de Cinema la el acasă şi de curând ne-a invitat pe toţi la la vizionarea
filmului Moartea parafină. Iar în filmele lui poezia este principalul personaj.
Cu mediaţii deghizate-n poante (şi invers) Robert Şerban reprezintă în
literatura română contemporană, aidoma lui Marin Sorescu, un surâs
dulce-amar.

La finalul cărţii îl avem pe Gabriel Timoceanu,cu o poezie matură, pe

alocuri auto-ironică, deci de o tristeţe cumplită. „Apa să fie ca de pâine/ să
putem spăla/ într-un spectru îndepărtat/ la viteză constantă şi infinit/ gri/
morţii ce încet, chiar de astăzi/ sau mâine,/ vor începe a se ivi.”

Şi aşa se încheie antologia concepută de Marian Oprea. O carte reuşită

care îşi propune, cu o oarecare nostalgie, să facă ordine într-o generaţie,
dintr-un colţ de ţară în care literatura ultimelor decenii au dat nume grele
pentru ţara în care trăim, scriem şi, din când în când, citim.

Marius Aldea

Piper, scorţişoară, dafin, vanilie, - antologie de Marian Oprea(Brumar), cu o

prefaţă de Tudor Creţu... Un volum de vreo 400 de pagini, o antologie ca o
continuare a alteia intitulată Poeţi din Banat-cele mai frumoase poezii.
Este deci vorba de poeţi născuţi sau doar crescuţi ori doar instruiţi în
Banat, plus poeţi germani, sârbi, maghiari din acest topos, dar şi cei din
Banatul sârbesc. Antologia lui Marian Oprea este una profund subiectivă,
şi nici n-ar avea cum să fie altfel, antologatorul fiind un poet cu totul
insolit, nonconformist. Poeţii sunt aşezaţi în ordine cronologică, de la
romanticul începutului de secol XIX Nicolaus Lenau până la douămiistul
Aleksandar Stoicovici. În aceste condiţii, cine e prezent între coperte, cu
câte şi cu ce texte, cine e omis şi cine e supralicitat, astea nici nu mai
contează, e cu totul superfluu. Important este că găsim pe îndestulate
multe poeme antologice, deşi un criteriu ar fi chiar nonconformismul atât
de iubit de poetul Marian Oprea, chiar titlul antologiei trimiţând la
condimentele poeziei nu neapărat bănăţene.
Dumitru Augustin Doman

Datorită frumoaselor cărți alcătuite de domnia voastră am devenit un mare cititor

de poezie.
Ilie Gyurcsik