Întrebare
Eu nu-ţi cunosc a glasului dulceaţă,
Ci chipul numai, blând, ţi l-am zărit;
Lumina ta m-a străbătut semeaţă,
Şi frumuseţea ta m-a cotropit.
În valul tău mi-ai prins întreaga viaţă;
Tot ce trăia în mine s-a topit
Şi s-a pierdut în unda ta măreaţă;
E-al dragostei etern, ceresc sfârşit!
Nădejdi şi îndoiala mea deşartă
Aşteaptă un cuvânt al mântuirii
Talazele ce inima nu-mi iartă
Spre ce limanuri sufletul mi-l poartă?
Spre paradisul dulce-al împlinirii?
Spre ţărmul trist, pustiu, al despărţirii?
Traducere de L. Iliescu
În primăvară
Pe-a trilurilor sale scară
Se urcă ciocârlia-n zori;
De-a cântăreţilor fanfară
Răsună codrul plin de flori.
Clădite-s peste tot altare
Şi miile de inimi bat
Chemând stăruitor şi tare
La sfântul dragostei sabat.
În dom ard trandafirii roşii
Pe cruguri de smaragd şi curg
Prinos jertfindu-i credincioşii
Din zori de zi până-n amurg.
Traducere de Şt. O. Iosif
Într-un asfinţit, pe stepă...
...Pe-obrajii bolţii trec fiori de gânduri...
Cresc norii cărunţi, cu pas semeţ şi rar,
Când paltinii s-au prins cu vântu-n ceartă, –
Stăpânul stepei fără de hotar...
Departe cerul, când şi când, arare
Îşi mişcă geana-n mândrul mărgărint
Şi de sub geana larg clătinătoare
Tresar prelungi zigzaguri de argint...
Tot mai pustiu e-n jur şi neguri sure
Se plimbă-n larg cu paşii lor păgâni...
Tot mai pustiu... iar cerul acum lasă
Domol să-i cadă soarele din mâini,
Traducere de T. Murăşan
Glasul vântului
întreaga sihlă-n somn e cufundată
Prin frunze nicio boare nu răzbate,
Ducând dulci adieri înmiresmate.
Dorm broaştele şi păsărimea toată.
Doar licurici ca mici scântei visate,
Prin crengi, cu somn pe gene, se arată;
De-atâta pace inima-mbătată,
Se scaldă-n visuri dulci, netulburate.
Ascultă! Parc-un freamăt în pădure
Din visul meu încearcă să mă fure.
Un glas aud chemând, din umbra deasă.
Şi-ascult de glasul vântului, cuminte,
Precum copilu-ascultă de-un părinte.
Ce-l cheamă seara, de la joc, acasă.
Glasul clopotelor
Pe iazul lin nu suflă nicio boare;
Şi munţi şi brazi şi golfuri însorite
Şi piscuri prinse-n nori, înzăpezite
Se oglindesc în luciul apei clare.
Se-aude frunza veştedă cum moare
Şi cum, în văgăuni nebănuite,
Cad pietricele mici, rostogolite
De ciute speriate şi fugare.
Privesc: văd vite-n zare, la păşune;
In depărtări prind clopote să sune,
Trezind mâhniri sau mângâindu-mi visul.
Glasul copilului
Copilul doarme. Nu vorbi! Nu-ţi pare
Pe chipul lui că raiul înfloreşte,
Şi-un cor de îngeri somnul i-l vrăjeşte,
Pe buze dăruindu-i încântare?
Taci, lume! Cu minciuni răsunătoare
Nu tulbura visarea ce trăieşte!
Vreau să aud cum pruncul gângureşte,
Candoarea lui fiinţa-mi înfăşoare!
Nebănuind c-ascult, copilu-mi spune
Cuvinte dulci, simţirea să-mi îmbune,
Mai dulci decât al ramurilor freamăt.
Şi-un dor de casă simt cum mă cuprinde
Ca şi atunci când ploaia-n câmp mă prinde
Şi-n munţi aud al clopotelor geamăt.
Traducere de Lazăr Iliescu
Amintire
În codri ne-am plimbat odinioară
Şi am sorbit suflete de flori.
Un pârăiaş curgea, murmurător
Ne povestea de Paradis, în seară...
Luminile amurgului, departe
S-au zugrăvit pe crestele alpine,
Eu mi-am întors privirea către tine
Şi-mi strălucea iubirea fără moarte.
Curând, s-a stins al munţilor jeratic,
Aşa frumos nici când n-o să revină
Pe chipul tău feerica lumină
Am căutat-o mai târziu, zadarnic.
Vântul
Departe, în străini plecam...
Privii în urma mea pierdut;
Spunând ceva mi-a apărut
Iubita, sus, la geam.
Ea mi-a trimis un blând cuvânt –
Tovarăş bun pe drum pustiu...
Dar ce mi-a spus, nu pot să ştiu
Că s-a pierdut în vânt.
Şi dacă n-oi mai întâlni-o
Tu, vânt sălbatic, rău ce-mi eşti,
Nu ţi-e de-ajuns?... Să-mi mai răpeşti
Şi cel din urm-adio?
Traducere de Şt. O. Iosif
BRANKO RADIČEVIĆ
Născut în 1824 la Slavonski Brod – m. 1853, Viena. A fost elev al Liceului
Piarist din Timișoara, unde tatăl său era funcționar public. A fost
reprezentant de seamă al romantismului sârb. A publicat: Poezii I/Pesme I,
1847; Poezii II/Pesme II, 1851; Poezii III/Pesme III, 1862.
„Versurile sale sunt vioaie, pline de viaţă şi de un farmec tineresc.”
Draško Redjep
Fata la izvor
Când am fost pe-aici aseară
Și când mi-am umplut ulcioara,
Un flăcău ajuns-a cu ochi negrișori
Pe un falnic cal cu pașii ușori:
Salutând, a-nceput să înșire într-o doară
„Dă-mi puțină apă, dragă surioară!”
Aceste cuvinte – săgeți dulci –
Pieptul alb mi l-au străpuns,
Sprinten la el, tânără-am ajuns,
Mâna am întins-o, ulciorul sus,
Mâna tremură... ulciorul a căzut...
În două-trei bucăți, cioburi s-a făcut,
Cioburile rămas-au împrăștiate jos
Unde este acel Făt Frumos?
Încă o dată dacă ar veni
La fel și alt ulcior de-ar sfârși
Viaţa
Toate astea nu de mine depind.
Mi-amintesc ce frumos era,
peste ape adânci întins, cum e Luna de alb,
cu arcul subţire şi lin, un podeţ.
Şi, vezi, asta, mă alină.
Nu de mine depinde.
E de-ajuns ca-ntr-o zi anume,
în jurul meu pământul să aromească umed,
iar norii să treacă-n zbor,
ceva mai jos, şi asta să-mi dea fiori.
Nu, nu de mine.
Va fi de-ajuns dacă,-ntr-o zi de gerar,
dintr-o grădină-nzăpezită,
va ţâşni vreun ţanc zgribulit, străin odor,
la piept să-mi sară.
Sumatra
Acum suntem destinşi, gingaşi, uşori.
Ne duce gândul: ce tihnite-n ninsori culmile din Urali.
Cortegiul
Tinereţea-mi trecând, doar, greu, ciudat, mă cuprinse iubirea.
Întâi, pribeag, ceva zării în cale,
alb şi domol, ca o turmă-n depărtare.
Apoi am întâlnit cireşul, şi, ca din fluier, am cântat, dintr-o albastră vale.
Vlaga-mi din cuget rămase puţină,
iar trupul meu fu năpădit ca de-o sfârşeală.
Şi-un dor mi-a venit să mângâi cu mâna linia zării, limpede, lină.
Gânduri clare se risipiră, în sumbru surâs de-o veşnicie.
Şi-ncet-încet de peste tot se iviră
cortegii de cireşi în floare, cu mine să vie, să vie.
În fruntea lor, surâzând,
din deal în deal, din vale în vale,
iată, eu. năuc, nepăsător, dănţuind, zburătăcind.
Traducere de Ioan Radin Peianov
Imn
Noi nu avem nimic. Nici Dumnezeu, nici gospodari.
Dumnezeul nostru e sânge. Nămeţii de zăpadă au acoperit munţii.
Au dispărut pădurile, dealurile şi stâncile.
Noi nu am avut nici mamă, nici casă,
ne mutam propriul sânge. Noi nu avem nimic.
Nici Dumnezeu, nici gospodari. Dumnezeul nostru e sânge.
Au înflorit cimitirele şi munţii, vânturile au risipit dimineţile peste ruine;
Nici mamă, nici casă nu există pentru noi, niciun repaus, nici copii.
Ne-a rămas numai sângele. Oh. El este înfiorătoarea noastră mândrie.
Fata
Nașterile-s, stele în lacuri, lumina neputincioasă a vieții.
Și privirea înlăcrimată a tinerei mame,
neputincioasă, ca un trandafir într-un vas de fier.
De pe femeile însărcinate, din viile bete,
din care toamna uliul se înalță,
trupurile noastre, porumbei albi,
ar dispărea, fără regrete, în eternitate.
Abia atunci când Tu pășești, durerea se risipește,
în mersul tău, piatra trezită,
sunetul tainic al nisipului care se scufundă
spre fundul apelor tulburate, neauzit.
Abia atunci aerul scânteiază în praful ridicat,
printre gratiile argintii ale coastelor tale,
să ne lumineze alaiului pomilor,
care merg și se coc, ca să se poată veșteji.
Serenada
Ascultă, plânge Luna, tânără, ușoară.
Ascultă-mă, iubito, pentru ultima oară.
Mă voi stinge, și când îți va fi dor de mine,
Nu-mi striga numele în apusul zilei.
Ascultă vântul din frunzele galbene, veștejite.
Îţi va cânta: că eu am iubit toamna,
Nu patimile tale, nu gleznele goale,
Nici îmbrăţişarea crengilor rumene, veştejite.
Și când te va durea inima după mine:
Ia în brațe creanga care se veștejește și sărut-o.
Ah, nimeni nu are onoare, nici patimă destulă,
Nici atâta flacără să mă iubească pe mine.
Ci numai plopii supli și pinii mândrii, pustiiți
Ci numai plopii supli și pinii mândrii, pustiiți.
Salutul
Ţie, care m-ai întâlnit la mare şi mi-ai şters de pe frunte semnul
mamei stricate şi al tatălui supus,
mi-ai smuls şerpii de pe gât, mâinile femeii, dornice, triste,
Slavă ţie, Libertate! Ţie, care m-ai întâlnit încununat cu spinii
bănuielii, ai legii, ai lacrimilor şi ai credinţelor
şi mi-ai smuls de pe frunte această cunună.
Ţie, care mi-ai umezit gura cu fructele binelui şi-ale răului, să le ştiu pe
toate,
Slavă ţie, Libertate! Ţie, care mi-ai sădit în trup
plantele vânturilor din pădure, care mi-ai smuls ruşinea şi frica.
Ţie, care mi-ai întunecat ochii cu tristeţea fiarei, iar pielea mi-ai luminat-o
cu veselia norilor,
Slavă ţie, Libertate!
Traducere de Slavomir Gvozdenovici
BOŠKO TOKIN
Născut în 1894 la Ciacova, jud. Timiş – m. 1953. Poet, romancier (Terazie,
Ghedeon şi Olga), autor dramatic, şi regizor (Domnul Nadezd), memorialist
(Sub coviltirul literar) se impune şi ca teoretician şi estetician al filmului.
Membru al grupărilor avangardiste belgrădene, este (împreună cu
Ljubomir Micić şi Ivan Grol) autor al „Manifestului Zenitismului”. Mutându-
se la Zagreb, fondează prima revistă de film din fosta Iugoslavie.
Oul meu
Precum Columb, văzui şi eu crenguţe verzi ciugulite-n malul salvării
de niscaiva păsărele. Când îmi pusei talpa pe pământ
îmi scăpă înspre Soarele cel Mare un chiot victorios
ca un răget parcă scos:
– Nu ne fie inimile mai strâmte decât e natura –
totul e forma curată! Şi chiotul meu
rimă cu un curcubeu. Şi-mbrăţişai lumea.
Zborul mi l-am început aşa. Zbor şi acum.
Aterizez pe o stea şi privesc lumea de sub mine
şi dâra interesantă de pe-mpletitura cerului.
Prin noaptea cea sură îmi slobod o-nţepătură
spre Ea, spre voi. Şi mă fac praf. Şi toţi cred că am murit.
Iar eu zâmbesc de pe o altă stea.
Poem constructiv
Era un bucluc generalizat, hora fericirii se-nvârtea precum creierul.
Poeme cinematografice
1.
Viaţă. Acumulare de forţă. Puterile acumulate ies la iveală.
America noastră – viaţa – trei filme: Charly Chaplin, Duglas, Rio Jim.
America Noastră, trei victorii: viaţa (a trăi), lupta (a lupta), creaţia.
Forţele-acumulate, emoţiile, creează, se prostesc,
Marea Britanie
hotel și restaurant
În sfârșit am înțeles
că nu o iubesc pe ea,
ci pantofii ei.
Și m-am simțit bine.
Și azi-noapte, vizavi de camera ei,
am așteptat răbdător, cu ochii deschiși în întuneric,
ca un copil care fură compot,
bătaia înceată a tocurilor în podeaua coridorului
când scoate pantofii în fața ușii.
Și mă transform cu totul în așteptare și petrec nopți în insomnie...
Femeie cu șerpii încolăciți în ochi
și cu iadul în păr,
dacă mâine la prânz te așezi vis-a-vis de mine,
te voi ucide
jur
pe sângele pe care l-ai înverzit.
Bal
Nu îi este dedicat lui Milan Ciurcin
Totul se legăna, se legăna, se legăna așa
că am și uitat că se cântă.
Dar la un moment dat, un ton,
din senin, sunetul îndrăzneț,
care ne-a înșirat toate inimile pe ață.
Iar ea a dansat, îmbrăcată în negru,
Negru. Și se legăna, se legăna, se legăna așa
că am și uitat că dansează.
Dar deodată, i-au crăpat ciorapii, o gaură,
albă, rumenă, îndrăzneață.
Și această gaură ne-a înșirat iarăși toate inimile pe ață.
Traducere de Slavomir Gvozdenovici
FRANTZ LIEBHARD
Născut în 1899 la Timişoara-m. 1989. A publicat: Schwäbische Chronik,
1952; Der Türkenschatz, Erzählungen, E.S.P.L.A., 1958; Glückauf! Gedichte,
E.S.P.L.A. 1959; Gedichte, Editura tineretului, 1964; Menschen und
Zeiten Aufsätze und Studien, Editura Kriterion, 1970; Miniaturen aus vier
Jahrzehnten, Editura Kriterion, 1972; Banater Mosaik Beiträge zur
Kulturgeschichte, Editura Kriterion, 1976; Temeswarer Abendgespräch.
Historien, Bilder u.a. Prosa, Editura Facla, 1977; "Abends ankern die
Augen", 1989 (poezii, în majoritate traduse din limba maghiară de Erika
Scharf)
Numai când seara cade rourând domnul Fremaut îşi zice: -Cât de greu,
În munca lor e-ntreg proiectul meu !
Pisica-Tigru
Îi mângâi blana şi-n foşniri scântei,
Răsar din fantezia de pisică.
Stă tolănită-n voluptatea ei,
Închide ochii, leneş, fără frică
Omul cânta
Eu prin sânge pân-la genunchi am păşit şi niciun vis nu mai am.
Sora mea s-a scos la vânzare iar mamei părul alb i-au tăiat.
Şi-n astă mare tulbure de noroi şi desfrânare la prădat am pornit:
Oh, mie mi-e dor de o gură de aer! Şi de lapte!
Şi de rouă albă revărsat! Pân-la genunchi în sânge eu am păşit
şi n-am întrebat: pentru ce? Pe frate-meu l-am ţinut duşman nebun
şi-am chiuit când în noapte mă năpusteam orbeşte
când şi Dumnezeu şi om şi tranşee-naibii se duce!
Iar azi privesc liniştit cum femeia iubită băcanul slinos mi-o drăgosteşte
şi tot ce-i al meu vrea să apuce:
şi nu am voinţă – sau n-am putere – să mă răzbun.
Eu până ieri capul supus am plecat şi am iubit ruşinea zurliu.
Şi până ieri soarta cu adevărat nu mi-am ştiut – dar astăzi o ştiu!
Oh, dar eu sunt Om! Om! Nu-mi pare rău că-n sânge pân-la genunchi am
călcat
şi-s încă viu după sângerosul Dezmăţ, pentru că am acum Sfântul Învăţ
ce m-a dus la prăbuşire. Şi nu vreau parte de la prădat:
oh, mie daţi-mi doar un căuş de aer şi ceva rouă albă, în zori –
tot restul – fie-vă spre cinstire!
Traducere de Ioan Radin Peianov
Luptătorilor
În zilele luminate de sângele pentru idoli vărsat
cu mâinile fracturate turnăm în carafe noul vin.
Dar nu vom scăpa niciodată-n zbor
de veştile satanice ce ne-mpresoară din senin,
de sferele mohorâte ale celor ce iubesc neîncetat
şi de prăpădul pentru-mpărăţia lor.
Muntele vieţii se mândreşte-n vale cu piscuri alese
veşnic ni se-ntâmplă lucruri ne-nţelese,
sufletele ni se împănează cu vise
în frica lor de moarte, pare-mi-se.
Când o fi ca mâna scofâlcită să ne-azvârle-amaru-n drum,
o vom săruta-o trişti ca nişte pustnici, scrum.
În toiul durerilor facerii, în spasmu-i alb şi pur,
sângele s-a scurs înroșindu-ne obrajii veştejiţi,
îl sorb acum cu sete nopţi de-azur
şi femeile ce ne fermecară taţii.
Cu sudalme demente se ţintesc în van
galbene alei şi grâul izgonit din lan,
în van se şi lansează idei otrăvite cu noroi –
noi iscăm doar drumuri noi.
Suntem lângă moghila apuselor dureri sub semnul crucii
înveşmântaţi ca popii, regii şi haiducii
şi sufletele ni se unesc într-un spasm precis
ce se rostogoleşte sărind în abis;
Şi de sute de-amintiri multicolore
de prin aşternuturile femeilor uşoare
şi de Bezna Veacului salva-ne va, oare, un Platon, un Seneca?
Veniţi! Se vor perima încântările milenare, pustii rămâne-vor altare
şi ca o fantomă cu sânge ne va grăi ursita noaptea cea bonomă,
ursita,-n somn, la naştere dată, verde
Cântec însângerat
Rebeliune-mpotriva tatălui şi al rivalului său,
împotriva colegilor şi-mpotriva celor eretici,
împotriva bătrâneţii (oricum s-ar numi ea-n hău)
şi-mpotriva glumelor – zău – şi a vechilor poetici.
Nici cântul cel vechi tinereţea nu ne poate reda
în pragul cocioabelor prăbuşite aşa,
căci nopţile-alunecă deasupra lor tăcute
ca nişte prostituate supte şi livide.
Râuri, oraşe şi femeile-n floare
ne umplu de-o tristeţe neştiută.
N-au cuvintele noastre nimic ce înfioară
la auzul vorbelor despre zei şi draci;
când bete şi desculţe stelele dansează
jocul vieţii-al lucrurilor mici,
ne pare că suntem în cosmos o rază
nişte serdari uitaţi, cărunţi şi mustăcioşi
(cu săbiile ruginite de demult).
Dar suntem cu toţii nişte suverani însângerați –
nimic din ce-i durere n-are acces în palatele noastre
şi în jilţurile noastre olimpiene de zei şi sceleraţi
suntem mai nevrednici astăzi (o credem cu tărie!).
Ne-ngraşă măririle şi sfinţii
Spălându-şi boarfele însângerate
însângerate, însângerate (sângele e elementul prim).
O, ne-am săturat de sânge, roşu, şuierând, fierbinte
din piepturile bărbaţilor şi ale femeilor livide…
Sârma ghimpată
În durere-avem acelaşi drum, oricine am fi: generalii albi ori extremiştii
roşii.
Zarea ne este din sârmă ghimpată durată şi cerul nostru e sur şi sufletul
sur ne este
în haosul morţii al tifosului şi al epilepsiei. Nu ne vom ridica frunţile râzând
de se ivesc cocorii albi deasupra noastră. Zâmbetul nostru se va avânta în
urmă-le
spre înălţimi de neatins dar bănuite.
Când tunetele răcnesc deasupra noastră şi se clatină şi cerul şi soarele şi
sârmă,
nu ne putem rupe de prevestiri însângerate şi să privim în faţă fără a clipi.
Of, mai bine ne-ar fi acoperit dispreţul în căderea ruşinoasă sub un zid de
netrecut!
Drumurile noastre-s cu dureri şi mizerii pavate şi sârma ghimpată ne
acoperă cerul.
Oameni zac ascunşi în noi adânc şi nu mai pot şi nu mai pot − nu se mai
pot întoarce.
Traducere de Ivo Muncian
ANAVI ÁDÁM
Născut în 1909 la Turda. Poet, traducător şi dramaturg.
A publicat: Hess, szegenyeg (Uş, sărăcie), 1944; Etika es kibernetika,
1970; Metaforas idok (Vremuri metaforice), 1974; Szembesites
tobbedmagammal (Confruntare în plural), 1988; A sanda meszaros
szemevel avagy Napoleon poloskaja (Cu ochii măcelarului saşiu alias
Ploşniţa lui Napoleon), 1995 şi 1999. A mai publicat cinci piese de teatru.
„(...) Opera poetică a lui Anavi Adam arată o evidentă tentaţie către
lucrurile aparent minore, de zi cu zi, precum şi către perspectiva
relativizantă a umorului. Posibilitatea de a vedea lucrurile şi personalitatea
din mai multe unghiuri revine obsesiv în cărţile poetului”.
Imre Iozsef Balazs
Hoinăreală
Zvon de chitară,-n adieri. Te bucuri
ca la chermesele cu sticle-n ciucuri
şi panglici. Printre şvezi şi angli, tandra
pereche-a noastră, care umblă vandra.
În şir de câte doi, juni clerici: pasul,
sub pălării trasate cu compasul,
le e tiptil, iar chipurile, grave
cu ale îngerilor care cântă Ave!
Sonet
Să mi te smulgă, nu mai este cine,
deplină mi-e absorbţia întru tine
în locu-acesta,-n care poţi avea
arome,-n nări, de pizza şi cafea.
De-aş fi Nimrod, aş nimeri cu arcul
abia deschisu-ţi pup de rujă,-n parcul
în care crengi ar tresălta, rozalbe,
iar marea, din albastru,-ar trece-n galben.
Ne-nvăluie o briză de miresme;
asupră-ne, nicio putere este
cât laolaltă stăm aici, iar tu,
plutind în aburi, vii ca de departe
şi pizza mi-o întinzi ca pe-un atu, –
iar roşul ei de ketchup limba mi-arde.
Sonet
Afundă-te în moliciunea unei
sofale şi soreşte-te alene,
privindu-mă cum roata, printre gene,
în zare ai privi-o, a Fortunei.
Rotindu-ne în doi, neabătut,
pe spiţele destinului, ca vechii
păgâni, – care, iubind/urând, perechii
ce suntem, nu-i ştiu crugul străbătut.
De dragul tău, tezaure amân,
statuile,-n palazzo,-n van aşteaptă, –
pun vraja ta, cu-a lor, pe-aceeaşi treaptă,
căci vârful roz al fragedului sân
ţi-e binecuvântat ca un pistil
pe care-l face roua erectil.
***
Numai o sfârlează dată cu boia şi jucând din şolduri, ne mai trebuia
ca să întrerupă, ca un iaht, cu pupa cursul promenadei: juriul i-ar da cupa
feselor pe care s-ar percepe dare, pentru că le are mari cât o căldare!
Gambele-i strujite-mbie, din genunchi a i le parcurge, până la triunghi.
Dama se miroase cu cei doi, pe corso, neavând să strice pe-aşa gâşte
orzu’.
*
Nici urmă de gunoi, în piaţă; fanfara încă ne răsfaţă,
dar tot mai gros, mai surd, mai lent, cu heliconu-i flatulent.
Printre perdele, fetele asistă la trecerea la geamuri în revistă!
Băieţii istoviţi de-amor eteric dispar pe uşa templului veneric,
fie şi dacă diatriba i-aşteaptă, a lui reb Akiba.
Călătoria
coajă de harbuz drept barcă am pe-un fluviu străadânc
eu flămând de-o viaţă parcă rup din barcă şi mănânc
clipa clipocind se scurge uită soarele mijit să răsară să se culce
miezul dulce s-a micit ceru-i ochi în cataractă
genele-i cleioase plâng orb mă-ndrept spre cataractă coaja rabdă s-o
mănânc
Traducere de Şerban Foarţă & Ildiko Gabos
JÓZSEF MÉLIUSZ
Născut în 1909 la Timişoara – m. 1995. Poet, prozator, publicist,
traducător. A publicat peste 20 de volume, dintre care amintim: A nep
ir/Poporul scrie, Cluj-Napoca, 1945; Arena/Arena, Editura Eminescu, 1967;
Varos a kődben/Oraşul pierdut în ceaţă, roman, Editura Eminescu, 1969; A
baratsag kavehaz tegnap/Cafeneaua prieteniei – ieri, 1988.
„Meliusz manifestă o deosebită capacitate senzorială, ca şi o sensualitate
robustă, puse în valoare – pe planul imaginaţiei, prin plasticităţi. Esenţa
poeziei sale – oricât de meditativ-visătoare uneori, oricât de
combativ-declarativă alteori – este, mai presus de orice, una vizionară.”
Nicolae Balotă
Evocare marină
Cabană canadiană
Ţiganca
Scenă în doi
Automobilism
Seară de poezie
Sala era plină de spectatori căzuţi chiar în clipa aceea din nori
iar poetului cu faţa severă şi tristă îi rămăseseră rimele în batistă.
Încurcat debută printr-un surâs blazat iar publicul ca să fie politicos
începu să aplaude furtunos. După acest val de aplauze
se făcu o mare pauză pentru sandvişuri şi limonată deoarece toată lumea
era extenuată.
Instantaneu
Ofrandă
E darul tău acest oraş ce doarme
cu numărate ore sunate-n ceas de turn,
Metalul transparent pătrunde în faţade
şi timpul scurs din pietre, în pietre îl return.
De secolele sumbre, ce întâlniri ciudate
aceste ziduri prinse în muzicale forme
ofrandei tale. Ascultă, ascultă şi răspunde
în cumpăna secretă a nopţii nemişcate
din aur, alchimiştii filozofalei pietre
topesc incandescenta, iubirii, formă pură.
Mâini în amurg
Dormita demult amurgul printre înalte flori de nalbă.
Norii comentau, în dansuri, firea tristă, urma albă,
calea de lumină-ntoarsă, şi tot restul. Şi tot restul.
Mâinile erau prea grele să te mângâi, să te-nscrie,
fermecato,-ntr-o poveste.
S-au topit în atracţiunea gravitaţiei telure,
ca şi trupul, ca şi visul……Sunt acum, din altă lume.
Zi de iulie
Infanta Soledad, cicoare-a verii,
Şi preanumită Luz de ursitoare
şi-a început terestrul drum de floare
din zi boltită-nalt spre cerul serii.
Chitarele vorbeau în forme volatile
spre marea fără valuri discrete spuse-n vals
spiralelor din scoici un somn în simetrie
dar infinit de blânde prin lemnul de Antile.
Concert
Sunau în seara-aceea muzici ample
şi tu erai un semn de pace, cald şi blând,
veneam de nu-ştiu-când, de-nu-ştiu-unde
şi ne-ntâlneam în margine de gând.
Din lemnul modelat de dălţi perene
creşteau lumini sonore din descânt;
De câte ori te-am sărutat atunci, plecând?
Doar tu o ştii şi lumea din poeme.
S-au stins în sala de concert stafii sonore
dar sufletul era înalt şi nou în primăvară;
Dormea oraşul vechi învins de ore,
Visam mergând. Şi totul
reînvia transfigurat ca-ntâia oară.
Plutire
Mă port prin timp ca ochii în lectură,
mă duc prin ani ca pasărea prin vânt,
rămân în urma fină frânturile de gând
şi-apoi va fi uitare mult-netedă şi pură…
Din aştri vin alene măsuri de veşnicie…
Mă duc prin timp ca apa vrăjită de maree,
mă-ntorc şi plec, te caut şi apoi iar te pierd;
fantomele mă-ncântă că sunt, am fost sau pier,
de n-ar fi fost legende, ar fi un gol în cer.
Dincolo de fine
Pe sacra netezime fără val doar noi eram (surâsul nepătruns):
tu, bănuita – numai – fiinţă transfinită şi eu, şi eu, ne-fostul-vreodată-pe-
pământ…
E mult prea mult spectacol în, moartă, -această lume…
Să mergem mai departe, în hăul pur, solemn!
Semn
Se va cânta de noi un cântec similar
acestei toamne-nalte cu pasul lin, incert,
Vom fi chemaţi din umbra declinului solar
şi vom clădi povestea… Apoi pieri-va-ncet…
În amplele cupole vor naviga legende
şi galaxia noastră va fi un drum ascet…
Dar infinitul spirei e numai un simbol,
ce va cânta în ceruri misterul tău discret.
Pădurile acelea
Pădurile acelea uitate din poveste
şi-au reunit tristeţea imobilă
şi n-a rămas din nemişcarea lină
decât un fir de cânt de melofilă.
Imens însingurarea inutilă
se anina din ani în ani spre nesfârşirea
din porţile zidite-n amintirea
unicului şi prea tăcut în vremuri
măsurător de veşnicii sub ploi.
Pădurile acelea toate au ars apoi
în flăcări de lumină transfinită
pornite spre nimic din stele noi.
Exod
O, toate-acele păsări născute din vitralii
s-au dus să cerceteze de lumea are margini.
Cele lucide-n stoluri au navigat spre Sud
iar altele, bolnave de vis, prin marginalii
din suflul lent al toamnei spre bolta din zenit.
Galateea
Sunt pietre ce rostesc în şoaptă forme pure –
comunicare mută cu spaţiul-ne-nceput.
Făptura mea fără priviri impure
spre farmecu-ntrebării
absoarbe-mă din lut
şi nu veni la mine. E dureroasă carnea,
rămâi aşa, un lotus, pe ape-ncremenit.
Cântând
va trece vremea, din azi în infinit.
Zadarnica ofrandă
Îţi dăruiesc plecarea mea perenă; ci numai dincolo, pe ţărmul dimpotrivă,
acorduri, risipite în vânt şi seri concave, din tot sonetu-acesta, vei mai
afla, suave…
…Îţi dăruiesc întreaga mea uitare, şi nimeni nu va şti de-am fost tumult;
mă vei uita prin zile, -nvisându-mă în noapte, strigată de cocorii care-au
plecat demult.
BOŠKO PETROVIĆ
Născut în 1915 la Oradea – m. 2001. Poet, prozator, eseist.
A publicat 6 volume dintre care amintim: pământ şi mare/Земља и море,
poezii, 1950; Zori/Ruj, 1960; Cântăreţul/Певач, roman în 3 volume, 1981.
Vise
Toată după-masa stă culcat la soare în iarba de primăvară şi visează casa
din depărtare. Dincolo de munte, de salcâmi şi dincolo de apă. Acolo e
multă bunătate, zâmbetul liniştit al mamei, Blândeţea tuturor lucrurilor.
Amiaza aspră vuieşte în inundaţia dură a soarelui,
cântă fabricile şi vapoarele pe râu, şi clopotele, neliniştite, grele.
Cade rupt păienjenişul viselor peste marea singurătăţilor timpurii, de
neînţeles.
Trenul se apropie repede pe calea ferată,
ah, băiatului i se pare că vin vagoanele pline de acasă.
Dar trenul trece mut, şi se opreşte ţipătul şi huruitura.
Brusc, în tăcerea amiezii băiatul începe să plângă şi să tremure.
Cimitirul toamna
Fără gripă și fără febră, fără grija de a avea locuință, un loc în autobuz.
Fără dureri de spate. Deodată pământul se trezește în iarbă, în
crizanteme,
terenul de fotbal de pe pajiște. Ah ei au ieșit la aer curat (fotbal,
crizanteme).
O. dar unde se află, fără grijă și fără frică?
Privește, iată ei sunt. Unde? În pământ? Pământul e gol. Ah! Pământul e
gol.
Pe muchie
(1) Să fii atât de singur în depărtările străvezii şi să vezi în ele, ca un leş în
chihlimbar,
întreaga ta viaţă, moartă. Şi să te târăşti neputincios pe pământ ca un
vierme
în urma lui.
(2 )M-am întrebat cândva ca un nesăbuit ce înseamnă viaţa.
Acum aş putea să mă aplec peste puţinul pământ şi să plâng încet să
bocesc în urma sa.
(3) Dar şi plânsul e viaţă. Odată cu lacrimile dispar şi durerile ca o bătaie
de aripă care poartă zborul invizibil al păsărilor prin noapte. Nu există un
şuvoi cald al lacrimilor de copil.
Nu mai îngheaţă adâncurile, crapă prăpastia.
Traducere de Slavomir Gvozdenovici
PETRU SFETCA
Născut în 1919 la Lipova, jud. Arad – m. în 1987. Poet, traducător,
publicist. A publicat: Solii către lumină, Editura Vestul, 1940; Echinox,
Editura Vrerea, 1942; Osmoze, Editura Vrerea,1947; 30 de poeme, Editura
Cartea Românească, 1973; Cumpăna vieţii, Editura Facla, 1979; Agora,
interviuri, Editura Facla, 1985.
„În orice limbă s-ar afla, ipotetic traduse, eventual gândite, aceste „fructe
captive” – cum le spune Petru Sfetca – ele şi-au asigurat o distanţă, un
calm intre propriul teritoriu, între propriul corp şi stimulii săi, o decantată
superioritate, o aură.”
Ion Caraion
Autobiografie
Eu vin de undeva departe
şi am trecut prin câmpul gol,
Pe mânjii mei azurul şade
şi Timpul e domol, domol…
Îmi leagănă genunchii drumul,
şi obrajii-mi tremură de soare,
Unde mă duc e altă vreme
şi jocuri calde de culoare.
Îmi scade zarea de supt tâmple
şi zborul e senin, senin,
Catarge albe de iluzii
în apa ochilor mei vin;
Şi mă revărs în slăvi de boare,
ca un descântec nesfârşit,
Am aripi calde peste lume
şi sunt grăbit, şi sunt grăbit…
V
Iubita mea caldă ca ziua-n amiază
Şi-a tras peste pleoape o ceaţă ciudată;
De la glezne la umeri e-nflăcărată
Şi-ar vrea să danseze ca trează.
Prin somnul ei sângele-adie.
A cărui zefir mireasmă o-mbată?
Că toată, toată se-mbie
Ca o poiană nemângâiată.
Acum e mare-agitată
Şi între şolduri îi joacă un val.
Ce pescăruş luminos, ireal
Îl atinge spuma săgeată?
……………………………….
Iubita mea caldă ca ziua-n amiază
Are ochii languroşi şi e trează…
Vară
Sunt bucle mari de soare revărsat
Peste hogeacuri şi sub straşini noi,
Iar tâmplele pădurilor se bat
Şi liniştea musteşte în zăvoi.
De-atâta ziuă coaptă-n luminiş,
Doi porumbei mi s-au suit pe mâni,
Şi mă privesc rotund şi pe furiş
Şi-mi ciugulesc neliniştea din mâni…
Evadare
M-am suit în munţi, din înălţime
Să miros văzduhul depărtat
Toată marea-albastră de lumină
Şi vâlvoarea ei care-a zburat.
Aveam aripi de-aur, cât o zare
Şi-mi zburau prin faţă mări de vânt
Am deschis o poartă-n depărtare
Şi-am lăsat toţi munţii pe pământ…
Cum creşteam cu duhul peste-ntinderi,
Mă-mbrăcam cu soare-n flăcări mari,
Şi-auzeam parcă de jos pământul
Cum îşi urcă volburi în lăstari.
Şi stăpân şi limpede şi liber
L-am cules cu ochii blânzi din larg,
Când s-a destrămat în slava toată,
Prin clăbucii vineţi ce se sparg…
În fraged luminiş
Un ochi de soare palid, ni s-a suit pe frunte,
Sălbătăciuni în ochii vicleni din stufăriş
Anotimp
Mă desfăşor sub orizonturi mari
Şi tremură pământul sterp în mine,
Îmi curg elanurile vechi în vine
Şi-mi umblă-n sânge ca nişte tâlhari.
Că simt în carne proaspăt că s-a-ncins
Un joc sălbatic cu nemărginirea;
Mă duc adânc în zare cu privirea
Şi cât aievea inimii cuprins.
Şi clocotesc în mine ca o fiară
Îmi fierb lăuntrul marile văpăi
Că-mi suie-n trup un svon de zurgălăi
Pân-se topeşte-n carne ca o ceară…
Păsări de la sud
Încă n-au venit, încă n-au venit,
Le aşteptăm sosirea de la zenit,
Ne prindem urechea de-oblâcuri la sud,
Ascultăm liniştea cum trece peste agud;
Şi parcă s-apropie şi rătăcesc,
Sunt departe de zare şi pământesc…
Acuarelă
Întârzie sub bolta albastră şi senină,
Stăpână pretutindeni, o mare de lumină,
Şi aburi calzi din zare, molatece fantome,
Au tămâiat în aer uscatele arome.
Acolo munţii vineţi, au adormit în larg,
Închipuind pe boltă catarg lângă catarg.
Prin faldurile zilei, în străvezii coloane,
Aleargă în neştire dogoarea, în bulboane,
În sunetele limpezi, ce-mpărăţesc o pace,
Auzi în crengi, sub coajă, lumina cum se coace…
Şi-ntinsuri lungi de grâne, de-acum învingătoare,
Le urmăreşti cum joacă, cu pârga în culoare.
Priveliştilor calme, cu faţa de aramă,
Le simţi cum moleşala în suflet se destramă.
Şi-n ochii-nchişi molatec, aştepţi uşor să vină,
Ca un miraj la tine, o linişte marină…
XI
Din carne, din suflet, de unde
Izbucnesc sfintele-aceste secunde?
Din ce îndepărtat univers,
S-au oprit, chiar în noi, din mers?
Le pipăim prin şolduri, prin inimă
Licărirea, durata lor minimă,
Şi căutăm un vraci să le crească
Prin sângele roşu, să le oprească…
PAVEL BELLU
Născut în 1920 la Vrăniuţ, jud. Caraş-Severin – m. 1988. Poet, prozator şi
eseist. A publicat: Candelabre albastre, 1936; Flori de piatră, 1940; Elogiul
simplităţii, 1967; Blaga în marea trecere, 1970; Iancu şi Pajura. Capul din
fântână, 1972; Avram Iancu, 1972; Arhitectura gândului, 1977; Fericita
jale a Cumbriei, 1979; Focul rece, 1982; Lebăda solară, 1984.
„Dacă în versurile sale palpită atâta nobleţe, cred că suferinţa lui s-a
transformat în frumuseţe şi distincţie. Astfel, în soarta marilor naturi nimic
din ce este dureros şi nedrept nu întunecă şi nu dezechilibrează. Ba mai
mult, Bellu se dezrobeşte de jugul suferinţei, pentru a se limpezi prin
gândire ca tânăr şi plăcut filosof.”
Perpessicius
Memoria pădurii
Încet-încet ceasul de iarbă al verii arde; aţa umbrei se lungeşte.
Şi, curând macii cu creier negru vor cugeta în amurg...
Şcolile vor respira petrol. Pe gazonul arenei vor dansa vânturi cu tălpile
arse.
Nici tu sferă zvârlită spre soare – fotbal; nici tu grămadă înnodată – la
rugby!
Numai în bazinele cu lacrimi albastre spre seară, bărbătescul joc al
delfinilor
de aramă: polo pe apă... Sus ruksacul! Orga mării-i departe;
ochiul vânăt al muntelui, alături.
Uite, răsfoită, cartea frunzoasă a pădurii adie miere coaptă; izvoarele
muzicalizează brumos. Halim ozon aios, fără nicio para – şi bem
şampania azurie a cerului, olala! – Excelsior! Excelsior!... Pană când seara
ne leagă
umbrele de bocanci. Atunci batem ţăruşi lângă izvor; scoatem din
vreascuri
fum; rumenim slănină cu ceapă; şi întâmpinăm luna castă care coboară pe
pietrele albe...
Memoria cerului va semăna apoi carate-carate,
boltind peste noi geometrice, spirituale Mahabharate.
Vom spori ochiul jarului, cu butuci; poiana va fi pardosită cu tămâie...
Vom cugeta la transhumanţă; la oile care au devenit în noi fluer.
Ne-om recunoaşte mersul şi viersul în Calea Lactee, unde dulăul nostru
s-a prefăcut constelaţie...
Şi aşa, tălălăind ba despre cosmosul–Om; ba despre omul-cosmos; ba
despre mireasa natură,
cu câini de zăpadă păstorind turme de gând,
trecem domol din timp – în Netimp...
Atletism
Încă o dată: nu regreta că te-am smuls din cenuşa cuvintelor!
Nici flautul azurului răguşit. – E drept: între literele
ierbii şi Someş, aceleaşi femei tinere mulate în bronz concurează rasul
apei.
Dar nicio muzică nu întrece strigătul arenei.
Lancea ţipătului victoriei taie mărul soarelui.
Uite: concursul bolteşte pe stadion o tăcere de templu... Paşi linşi, paşi
zburaţi
Candoare
Îmi place să privesc cum te piepteni.
Ascuns în umbra grădinii, sub ciuperca verde a ulmului,
urmăresc, prin geam, armonia mâinilor tale:
parcă mângâi puiul de vânt iscat din colţul sprâncenei;
parcă plămădeşti (din abur pur) o nouă constelaţie;
parcă deştepţi din somn, un cântec.
Eşti dincolo de cristal, ca dincolo de timp, – leneşă, unduioasă,
aci şi parcă nicăieri, săltând mereu văpaia de aur
de pe un umăr pe altul... dacă vei mai mângâia mult
lumina care te îmbracă din creştet la glezne,
presimt că te vei preschimba în harfă vie – şi, de pe acum,
aud cum aurul tău crud sună, melodios, sub mâna vrăjită a zeului,
Albastru intim
Azi n-am dat firimituri porumbeilor.
N-am avut. Şi porumbeii defilează
La geam. Se uită cu mărgelele din tâmplă.
Văd că scriu. Înţeleg – şi pleacă serioşi, fără nicio vorbă.
Eu – surâd. Maine, le sfărâm un coltuc
de azur. O cojiţă de tristeţe,
Marile vicii
Cert: sunt un mare păcătos.
Muntele posomorât mi-e bibliotecă.
Marea foşnind cristaluri, soră.
Port pe degete ulei de maşină, nu de candelă.
Treaba altora să câştige lauri!
Treaba mea, să pierd.
Treaba altora să-şi confecţioneze o conştiinţă
cosmică şi să-şi sădească un bronz în parc.
Mie îmi ajunge o lacrimă şi o coajă de azur.
Cărarea
Pe două părţi ale aceleiaşi cărări flancată de mari duhuri verzi, urcăm spre
soare.
Câteodată ne împreunăm mâinile, ca două liane.
Câteodată, îţi cuprind umerii ca pe doi trandafiri.
Şi mergem aşa, invidiaţi de duhul roşu al zmeurii,
adulmecaţi de jivini pădureţe – dar îngăduiţi de cântecele caligrafiate pe
azur...
Numai paşii tăi tineri sună în necuprinsul împărăţiei verzi.
Şi ei îmi par bătaia unei lire cu care zeul – preschimbat
într-o tulpină – ne farmecă în drumul către el...
Adevărata Eurydice
N-a fost femeie, născută din piatră
ori compas. Nici geometrie sacră. Nici sculptură.
Nici măcar arhetipul crinului.
E drept, sub secara cosiţelor
dibuiam coltucul de nufăr
al umerilor; fluiditatea de mătase
a coapsei; sferele reci... Dar,
în braţele mele înfebrate, femeia din ea
(jar brumos!) cu toate protuberanţele
sale cosmice, devenea o nebuloasă de roze...
Sângele ei fluorescent parcă o lumină;
parcă o infinea – până când, ca pe un nimic
sau ca pe un tot, frângeam în braţe suava sinteză
a universului. Nu mai era femeia, ci Lumina!
Nu mai era clipa suspinului,
ci Eternul! Care? (Încet! să n-audă zăpezile ei.)
Iancu şi brânduşele
Rug dur; umbră neagră, de mure... Iată-mă iar în sufletul său, pădure!
Venind din trecut... Poate ca Ulyse pe o corabie roasă de griji; poate
ca Lisandru, după ce a încovoiat Asia sub sabie. De unde să ştiu?! La
Fântânele
mi-a mâncat umerii cercul cu stele – ca un viespar... Şi singur sunt
cu luna de nenufar! Şi-un delphic vânt îmi şterge fruntea-cenuşe, cu
un ştergar de brânduşe... Răcoros.
Lumea (altfel bine tocmită din bardă) e cam pe dos: cine prinde în cer
rădăcină
umblă cu creştetu-n jos. Cu ochii plini de țărână... Lumea bunăoară-i grea
de palate –
Somnul iubitei
Pe lespezi albe şi negre, păşesc spre somnul Iubitei.
Fiecare piatră e muzicală. Şi – din fiecare grădină
trandafirii scot capul din spini să mă vadă.
Unii s-au urcat pe balcoane; – ştiu că, învelit în tăceri,
eu calc credincioasele pietre de mâine şi ieri – şi fiecare cub de granit,
în marea lui statornicie, devine sub pasul meu harfă; pământul: o
simfonie.
Noptatic mă-ndrept, cu-o lună enormă pe umăr, spre somnul Iubitei.
Brazi tămâioşi străjuie geamul. Dar eu urc, şi-i iau somnul în braţe –
mătăsosul, parfumatul, de miere – oftatul crinului zăpeziu, de muiere
şi pomul din suflet groaznic se zbate acuma, când vântul nu bate...
Mereu urc pe aceeaşi coastă cu brazi. O veşnicie. Două veşnicii. Trei
veşnicii.
Setos, spre izvorul gurii. Sub pasul meu, stele... Deasupra mea, stele.
În inimă acelaşi continent al arşiţei sub stelele Reşiţei. Sub stelele Reşiţei.
Mereu.
Tenisul, polemică albă
La pădure, vara Îmbracă iederă; în oraş, uleiul zilei curge aprins.
Între sălcii: bazinul albastru... Darnică, lumina pune pe trup foiţe metalice.
Cu spini de foc în creştet despicăm unda sticloasă – şi, izbind câte un
contur de mătase,
recităm cu filozoful: ex aqua totum... Apoi, sub cap cu umbră verde ne
prăjim ca
şopârlele. Fără plictis! – Alături ard pătrate galbene, dungate cărămiziu,
unde umbre albe bat gheme albe cu lopeţi de sudoare... în fiecare rachetă,
un
metronom. Ce superbă polemică albă! Parcă azvârli ideea la înălţimea
realului.
Şi aceeaşi semnificaţie hermetică: sfera muşcând zgura, în unghiul
adevărului – tras cu var.
Colombe
Suavi leneşi! Mari mâncăi. Câtă-i ziua se ciugulesc – de parc-ar găsi
sub pene, în loc de căpuşi, seminţele clipelor scuturate. Înghit lacom, se
iubesc cu graţie
şi îşi plătesc datoria cu un zbor alb, caligrafiat pe azur...
Atunci nu mai sunt carne. sânge. Smalţ. Zăpadă. Ci lumină.
VLADIMIR CIOCOV
Născut în 1920 la Saravale, jud. Timiş – m. 1986. A publicat 16 volume de
versuri, dintre care amintim: Pesme/Versuri, Editura ESPLA, 1953; Pozivi
svetlosti/ Chemările luminii, Editura Facla, 1973; Nedovršene
priče/Povestiri neterminate, Editura Facla, 1980; Pozne ispovesti/
Mărturisiri târzii, Editura Kriterion, 1986.
Stihuri melancolice
În vila cu numărul şaptesprezece, în vila albă unde ca nişte înfometaţi ne-
mpărtăşirăm
cu fericire, o băurăm din plin, nu ne vom mai întoarce-mpreună nicicând.
Iată vila aici, în locul ştiut, aproape neschimbată, aceeaşi,
se-nalţă în faţă-mi nepăsătoare, ca altădată. O privesc îndelung şi ceva îmi
strânge inima
şi parcă se presimte o lacrimă-n pleoape şi-aş vrea să-i spun ceva, s-o
întreb: oare-şi mai aminteşte povestea noastră fără de seamăn?
dar nimic, niciun cuvânt nu pot să-i mai spun.
Şi ea tace, iar odaia aceea ca un mormânt de tăcere,
odaia aceea atât de dragă nouă, goală acum,
nu spune nimic, amuţiră şi zidurile
de parcă s-ar fi jurat de moarte, la despărţire,
să rămână de piatră, să nu trezească trecutul din somn.
Eu ştiu că mâine vor veni alţii aici,
iar ea va tăinui tot ce s-a-ntâmplat între noi,
vor veni alţii în şir, oaspeţi nenumăraţi.
Numai pe noi nu ne va mai întâmpina niciodată.
Oare atunci ţi-a trecut prin gând
că în vila aceasta, unde pentru întâia oară
poposirăm senini şi-atât de aproape,
că în vila aceasta nu ne vom întoarce-mpreună nicicând?...
Însinguraţii
Casa de cărămidă netencuită, rămasă la roşu, ca o simfonie întreruptă prin
moartea maestrului c-o singură odaie, dintre atâtea, lucrată definitiv,
de ani de zile şade tăcută la marginea străzii prea scurte:
în ea locuieşte-o bătrână firavă, în negru, c-un zâmbet de demon, abia
ascuns
în colţul gurii învineţite,
cu vocea uscată, ca o mască bizară.
cu ea, încă o vietate – un câine-lup, cu coada stufoasă şi lungă, ca un
coşmar.
E linişte-n cameră, şi-n încăperile netencuite, şi pretutindeni,
numai zgomotul de labe al fidelului paznic.
În casa netencuită, de cărămidă, rămasă la roşu, îşi duc zilele ce le-au mai
rămas,
zile goale, umplute cu gol, uniformele zile ce curg fără valuri,
aşa cum în albia plină de mâl curg apele tulburi.
Şi noaptea, când intemperiile cresc, când vântul se tânguie ca un rănit,
şi vâjâie sumbru a tristeţe, de parcă moartea ar presimţi-o...
Când latră câinele, de parc-ar lătra din pământ.
şi se-alătură vântului şi se vaietă şi urlă-mpreună,
Când el amuţeşte, vântu-şi ţese-nainte melodiile negre.
Şi din nou mânios dulăul clatină zidurile cu glasul lui sfidător,
alungând ploaia, vremea rea speriind-o
şi teama bătrânei fără somn risipind-o...
şi astfel casa neterminată, de cărămidă, rămasă la roşu
o păzeşte cu lătratul său ca o armă, o apără de răufăcătorii nopţii.
plăsmuiţi de bezna adâncă, o păzeşte brav, gata de-orice, cu lătratul său
ca o armă...
Îndrăgostit de dealuri
Ce-adolescentină bucurie – să fie îndrăgostit de dealuri!
îndrăgostit de pantele lor line şi oblice,
de hlamidele lor, pădurile ţesute-n verdeaţa ce cântă,
îmbrăcându-le din primăvară până în toamnă;
şi apele – panglicii vii, şi culorile feluritelor flori
ale livezii fără sfârşit, străbătută de suita miresmelor.
Sunt îndrăgostit de căpiţele de fân adormite, de clăile
grâului, ridicate din aurul sfânt al pământului.
Sunt îndrăgostit de cărările ce urcă şi coboară
în rare desişuri ca-n oaze venite din cer;
de colbul drumului, când pasul omului nu-l mai auzi.
Îndrăgostit de cirezile păscând liniştit în sunetul talăngii clătinate prin
arşiţă;
de oile blânde, acest simbol al bunătăţii,
cu ciobanii-mpietriţi lângă ele, cu câinii bărbaţi,
devotaţi turmelor, ca nişte străjeri, pân-la moarte.
Sunt îndrăgostit de zarea ce niciodată nu rămâne aceiaşi,
ci pururi se schimbă, dispare şi răsare din nou,
mereu altfel şi mereu ca steaua care te duce
până la capăt, până la infinit, în drumul fără popas.
Sunt îndrăgostit de dealuri, de dealurile scăldate
în privirile zilei ce luminează strălucitor urcând spre zenit
Ce-adolescentină bucurie – să fii îndrăgostit de dealuri!
Pe masă
Faţa de masă se-ntinde
La nesfârşit
Fantomatica
Umbră a scobitoarei urmăreşte
Sângeriile urme ale paharelor
Soarele îmbracă oscioarele
Într-o nouă carne de aur
Pistruiată
Abundenţa se caţără
Pe ameţitoare firimituri
Șiraguri ale somnolenţei
Străpunseseră coaja albă
Ultima frânghie
O multicoloră frânghie groasă
Se târăşte printre constelaţii
Și abia reuşeşte să treacă
La fiecare intersecţie stelară
Îşi leagă câte-un nod
Drumurile să şi le-amintească toate
Nesfârşitul său capăt
Și-l smulge necontenit
Din pântecul albastru al cerului
Se târăşte printre constelaţii
Înspre însăşi inima lumii
Și nu-i mod să se-ncurce
Corabia albă
A naufragiat o albă corabie
În chiar vârful dealului
Nici-un vârşeţean nu ştie
Din ce parte acostase tot plutind prin ceruri
Și nici că se-ndreptase-ncotro
Îşi încărcă în pântec Cetatea
Și soarele degerat
Și-aşteaptă un vânt prielnic
Noi copiii curăţim zăpada de pe trotuar
Făcându-i cu lopeţile de lemn
Semne contradictorii
Sfântul Sava
În jurul capului său zboară albine
Formând un viu nimb de aur
În barba-i roşcată
Împroşcată cu flori de tei
Tunetele şi fulgerele se joacă de-a v-aţi ascunselea
De gât îi atârnă lanţuri
Ce tresar în somnul lor de fier
Pe umărul său cocoşul arde-n flăcări
Preaînţeleptul toiag din mâna lui cântă
Cântecul drumurilor încrucişate
În stânga lui timpul se scurge
În dreapta lui timpul se scurge
El merge pe uscat
Însoţit de lupii săi
Câmpia mierlei
O câmpie ca oricare alta
O palmă şi jumătate de verdeaţă
Luna nouă seceră
Grânele migratoare
Două raze încrucişate de soare
Le potrivesc în stoguri
Mierla citeşte cu voce tare
Tainicele litere răspândite prin câmpie
Bujorii au ajuns până la cer
Cele patru vânturi servindu-le
Cu sângele amestecat al războinicilor
O câmpie cum alta nu-i
Cer deasupra-i
Cer dedesubt
Misiunea mierlei
Mierla-şi usucă la focul bujorilor roşii
Aripile acoperite cu rouă de sânge
În faţă i se deschide câmpia
Însemnată de incandescentul omenescul fier
Prefăcut în aur curat
Printre litere iarba domneşte
Ordinea lor
O stabileşte după poftă
Mierla îşi smulge câmpia
Din mâinile celor patru negre vânturi
De la amiază până la miezul nopţii o-ndoaie
La miezul nopţii ea taie în zbor cerul
Ducându-şi în cioc numai ea ştie unde
Verdele său nimb
Lumea de dincolo
Străbunica aşază pe mici scânduri
Colaci în care înfige lumânări aprinse
Se-apleacă peste ele adresează mesaje morţilor
Oameni şi femei din neamul nostru
Lăsându-le apoi să plutească pe apele Caraşului
Scândurile alunecă pe apele negre
Lumânările străbat amurgul
Și dispar la prima cotitură a râului
Străbunica anunţă
C-au ajuns cu bine
În lumea de dincolo
Eu am fost deja acolo
Și-am întins laţuri pentru păsări
Numai că nu ştiam
Că-mi vânez printre sălciile în floare
Propriile mele rude
Ultimul joc
O înmormântez pe mama în vechiul suprapopulatul Cimitir Nou din
Belgrad
Sicriul se lasă cu greu aşezat în groapa îngustă şi puţin adâncă
Peste sicriul lui tata dispare repede sub primii bulgări de ţărână
Doi tineri gropari cu capetele descoperite
sar peste sicriul nevăzut bătătorind pământul
Strălucesc în lopeţile lor doi sori de după-amiază
Veselă din fire mama ar fi urmărit încântată acest joc în cinstea ei
Traducere de Ioan Flora
PETRU VINTILĂ
Născut în 1922 la Orşova, jud. Mehedinţi – m. 2002. Poet, prozator,
traducător, dramaturg şi ziarist. A publicat 54 de volume, dintre care
amintim: Gheorghe Doja, 1944; Oraş de provincie, 1954; Steaua magilor,
1957; Dansatoarea şi cifrul, Bucureşti, 1970.
Prefaţă anacronică
lui Perpessicius
slavă ţie, vis anacronic şi adolescent, ţâşnit din inimă, luminos şi fierbinte
ca o rachetă;
slavă vouă, 23 de ani, cai adăstaţi în spume şi nervoşi,
pentru toate visele care încă nu s-au destrămat,
pentru banii daţi pentru tutun şi o carte, pentru fugile de la ora de algebră
la teiuş, lângă brazii înalţi şi sănătoşi, lângă iarba crudă care creştea
neauzit şi calm,
cinste ţie, vis de a ajunge profesor universitar, vis neîmplinit fiindcă mai
trebuie să
învăţ, fiindcă’s sărac, fiindcă am pantofii găuriţi
şi-un milion de globule roşii lipsă, vis pierdut în sala de cursuri ca o
fotografie,
vis care nu te mai vreau, fiindcă nu-mi place sângele urcat pană ’n gât,
ca un râu subteran; cinste ţie, tânăr naiv,
care îţi vinzi pardesiul şi rămâi desculţ şi rămâi flămând,
ca să scoţi 500 de exemplare dintr’o carte care va putrezi în vitrine,
ca un soldat pe câmp, cinste vouă: iosif aldan moise
livia poenariu, alex. jebeleanu şi geo dumitrescu, prieteni cari mi-aţi dăruit
cate-o mie
de vorbe calde pentru curajul care a căzut în genunchi;
cinste ţie, inimă care râzi acum, inimă care-ai sângerat
cu suliţa îndoielii înfiptă în tine ca ’ntr’o pâine, cinste ţie, critic bătrân
care-ai să scrii plictisit că n’am talent, şi ţie, ruşine, petru vintilă,
fiindcă plângi ca un copil. uite, poemul ăsta-i năframă
pentru marea călătorie prin amintire, ca să-ţi saluţi prietenii rămaşi pe
peron,
prietenii cari ţi-au dăruit câte o mie de vorbe calde
pentru curajul care-a căzut în genunchi...
milorad radici
o stradă lungă din apropierea gării fabric poartă numele de strada
telegrafului. I s’ar fi
potrivit mai bine numele de strada şarpelui, fiindcă atunci când am
cunoscut-o pentru
întâia dată, era vară, era cald şi pietrele cu cari era pavată păreau solzii
de argint ai unui
şarpe omorât de gospodarii din cartier şi intrat în descompunere.
întâia zi la kindergarten
întâia zi cu gesturile calculate şi strunite ca un cal,
între copii curaţi şi cuminţi cari râdeau la comandă jocurile în curtea
pătrată,
unde nu creştea iarbă, unde nu era gunoi, unde nisipul prizonier nu se
revărsa ca o apă printre picioruşele desculţe şi însângerate de jocuri
întâia zi palidă din viaţa mea, când am purtat eşarfă de doliu peste inima
speriată,
ochii doamnei, ca doi câini gemeni, aveau suliţele ascuţite şi lumina
soarelui la apus. mirosea a bătrâneţe în băncuţele de brad şi gândul lega
inima de casă ca o funie; prea mulţi copii în jurul meu vorbeau peltic,
mâncau cu grijă să nu se murdărească şi plângeau fiindcă le-a căzut
prăjitura pe podea, prea se uitau de sus la hăinuţele mele sărace; niciun
cuvânt nu era bandaj pentru tâmplele sfâşiate
şi niciun gest nu era floare în pervazul sufletului cenuşiu
nu, copilul acela miop avea mingea râsului nesilit căzută între picioarele
desculţe, să crească din ea vegetaţii sălbatice, cu frunzele ca reclamele cu
neon.
la 6 ani viaţa nu trebuie să fie o groapă comună unde un cântar stricat să-
ţi dea un
gram de inteligenţă. să-ţi coboare în obraji paloarea minerului ofticos,
să nu mai găseşti în buzunare caii de spumă ai visului, să-i doreşti, să-i
vrei şi să nu mai rămâi decât cu urmele copitelor în inima bătută ca un
drum.
prima şi ultima zi la kindergarten, fiindcă n’am simţit nevoia mecanicei
foersteriene, n’am vrut anii mici îngropaţi în ceaţă. un alt abecedar
m’aştepta în stradă, lângă orele de joacă, rotunjite ca o spirală, lângă
armele de lemn,
lângă floarea eternă a licuricilor fricoşi şi lângă fluturii ca nişte inscripţii pe
frunze. caldă a fost clipa fugii, ca o jucărie de la un prieten!...
în sânge a căzut o otravă dulce, în paşi s’au adunat toate sburătoarele din
oraş,
inima purta la rever un curcubeu de zurgălăi şi’n faţă, strada scânteia cu
toate stelele coborâte ’n praf sângele urca un ascensor în gât şi ca o
iederă s’au desfăcut atunci mâinile. strada murdară, strada cu gunoi,
strada cu copii, a aşteptat ca pe-un semnal sărutul mâinilor tale şi noaptea
a întârziat şi ea în fericirea
care’şi pierduse dicţionarul în nisip...
cinci dioptrii
copilul acela miop, care nu ştia tabla înmulţirii,
a avut ochii deschişi către alte stele, alte minuni.
credea în veracitatea viselor, în divanul sburător,
în paşii lui Iisus pe străzile oraşului mic
şi’n sufletul de gelatină al melcului filosof şi leneş. vedea sborul de oţel al
rândunicii,
când alţii de seama lui înjurau şi jucau arşice. vedea în lună dincolo de-o
prezenţă inoportună şi palidă, moartea culcată, ca o fiară, în craterele reci.
tremura pentru viaţa bătrânului pământ şi vedea, peste secole, coborând
de la poli, cohortele de urşi albi, cu moartea ca un blestem între colţii
ascuţiţi. vedea dragostea simplă, dragostea care nu cunoştea decât
retorta fierbinte a sufletului ce-o ocolea pe cea falsă şi de plumb comun
a jumătăţii de kilogram de creier cenuşiu şi sărac. pe albia râului-viaţă
descifra în lutul clisos, paşii senini
„Versurile poetului realizează ceva din acea limpezime fluidă, liniştită care
e un semn al autenticităţii.”
Matei Călinescu
Grădinarul
Între mine şi plante se adună o prietenie îndelungată.
Grădinile îşi întind cu strigăte roşii pătlăgele şi serile spre
cupele de porţelan ale bucuriilor mele;
Fasolea îşi anina păstăile de crengile cu fructe zemoase,
Ca o speranţă întinerită;
Castraveţii gălbui îşi dezvoltă pieptul între păroasele vrejuri;
Varza cea ruşinoasă îmbracă în faţa mea cămăşile;
În dimineţile paradisiatice, ridichile îmi râd cu dinţi roşii
Aici, lângă fecunditatea grădinii, între elanuri vegetale
Stârnite de gunoaiele grase ale pământului şi de sferele
Capricioase ale cerului, mă întremează
O linişte deplină:
Liniştea albă a cireşului din luna aprilie.
Elegia pelerinului
Şi de mâine aş putea să dispar
Într-un cadru parfumat, tenebros
Din spatele cocoşat al muntelui,
Într-un cadru cu frunze violete, răsucite să cadă,
Cu frunze ce-ar vrea să-mi fie monoton acoperământ
Şi de mâine aş putea să dispar
Auster, anodin, fără zgomot
Cu brazii mei la căpătâi,
Cu fiarele mormăind la picioare
Absent şi molâu, pe vânturi năprasnice,
m-aş risipi-n exaltate zăpezi. Până la primăvară.
Călcând vioi peste
Podul meu de vertebre
În căutarea ursoaicei mirese,
Imprimându-şi noroiul labelor
Şi nepăsarea.
Pseudo-Cinegeticos
Vulpea argintie mi se strecoară
Până-n odaie, tolănindu-se
Sentimentală şi blândă.
Sub culorile amurgului, molatica încă,
Rânjeşte cu blana albastră,
Sub flăcările dimineţii
Îmi numără cutele arabeşti de pe frunte.
Primăvara deschide spre mine un ochi ermetic,
Învârtindu-se ca o pisică flămândă
Prin plasa nervilor
Vara, vulpea argintie
Fuge speriată, tăgăduind peisajul aurit de spice
Şi huzurul vrăbiilor.
Se teme întotdeauna, mofturoasa,
De uliţele sordide ale toamnelor.
Vulpea argintie pândeşte o iarnă stranie,
Cu zăpezi de oase liniştite,
Vulpea adulmecă zăpezile albe
Şi-n verdele clocot al codrului tânăr.
Casa copilăriei
În memoria lui Dorian Grozdan
N-a mai rămas nimic din casa de altădată!
Doar urmele grădinii cu morcovi şi cu meri;
Din raiul meu de-arome, din trăinicii de ieri
Mai port în străfunzimi o undă tremurată.
Speram s-o mai revăd de timpuri sidefată,
Cuprinsă-n foiomfiul tenacei aşteptări;
Să urc înspre pridvor, întârziind pe scări,
Bunicul să ierneze cu pipa lângă vatră.
Dar casa-i dăramată, vecinii mi-au pierit…
Cum să-mi împac icoana copilăriei mele?
Desfigurate-s toate: rit, datină şi mit.
Pe vânturi încă trec săgeţi de rândunele,
În somnuri mai refac islazuri şi dorinţi
Şi mai petrec alături umbre, de părinţi.
În noaptea cu lună
În noaptea asta lungă ce-mi urzeşti?
Ce vise ard în somnul tău adânc?
Fete şi flori
Fetele vorbesc primăvara de flori,
Vorbesc de lalele, de trandafiri…
Fetele gânguresc şi eu le admir
De la părul lor scurt la dezgolitul picior.
Îngereşti le văd ochii, rugăciunea de jar;
Obrajii-frăgezimi, sugerând un sărut.
Când răsăriră? Când au crescut?
Un lujer se-nmlădie. Să le compar?
Fata şi floarea…Sunt rude? Surori?
Feciorelnice ritmuri, danii discrete;
Fluturi disting asonanţele lor.
Arhitectonica
Năluci de rodii? Roze? Faguri rari?
Descoperit-am săvârşiri depline!
Obraji şi sâni (febrila prospeţime!).
Cu ce-aş putea în laudă-mi să-i compar?
Triumfătoare feciorie-n sâni!
Divinul ţi-e armonizat de ei!
Asemuiţi în psalmi cu porumbei,
Alb, zborul lor parcă-mi tresare-n mâini…
În sărutări putea-voi să-i cuprind?
Ispititori sub lunecosul timp,
Nu ştiu nici să-i sculptez, nici să-i descriu.
Să mă apropii, poate-i prea târziu,
Dar farmecul dedus, îmbietor
Îl port precaut şi mi-l rotesc în dor.
Cotidiană
Aşteptăm, aşteptăm…
Aşteptăm primenirea mugurilor, izbăvirea cărăbuşilor,
Aşteptăm la răspântie să sune clopotul verde al învierii,
Aşteptăm mireasa nopţilor romantice
Cu cercei din preţioase minciuni şi păr de porumb,
Aşteptăm un cuvânt, o aluzie
De pe alt tărâm, de pe altă planetă,
Aşteptăm un soare subpământean să răscolească
Asfaltul beznelor, aşteptăm după-amiezi fără sfârşit
Să ne-aburească din cafele de boem,
Aşteptăm un actor
Cu toate uşile deschise,
Cu pragul spălat,
Cu paharele sparte pe masă,
Aşteptăm o ilustrată dintr-o mărinimoasă vacanţă,
Aşteptăm ca nişte spectatori,
Inima noastră să danseze
Peste spumele mării,
Ca un peşte roşu,
Aşteptăm, aşteptăm,
Zilnic aşteptăm…
ION MAXIM
Născut în 1925 în comuna Tihău, jud Sălaj, -m.1980. Poet, prozator, filosof. A
publicat: Simfonia neterminată, povestiri fantastice, 1924; Cântecul stelelor,
poem dramatic, 1945; Interferenţe, versuri, Editura pentru literatură 1968;
Însemnări pe scut, versuri, Editura Militară, 1968, Atitudini critice, Editura
Facla, 1973; Umbra de la Cozia, roman, Editura Facla 1980; Pe malul Styxului,
roman, Editura Cartea Românească 1980, etc.
Perspectivă
Sunt trestie înfrântă, ori sunt victorios
Deşi mi-e lancea strâmbă şi pavăza mi-e ruptă?
Potrivnice-mi sunt toate, doar gândul viforos
E treaz şi pregăteşte o altă mare luptă.
Căci deseori acele întunecate-nfrângeri
Sunt ca şi moartea celor ce generează vieţi,
Sămânţă ce-n ţărână, după-nţelepte frângeri
Înalţă holda verde a altei tinereţi.
În jocul viu, tăcerea, poveste lungă spune ...
Din strop, izvorul creşte până ajunge mări;
Iar zorii-şi pleacă fruntea pe perna de cărbune
Şi ager şoimul, câmpul, cutreieră şi zări.
Putem noi să rămânem mereu în toiul zilei
Şăgalnic zâmbet, veşnic să stăruie senin
Şi-n cartea vieţii mele pe tot întinsul filei
Să fie doar foşnirea perdelei de satin?
Căci bucuria unde aruncă grele ancori,
La ce liman opreşte s-arate scumpul rod
Şi unde-i visteria cu încrustate amfori
Să-nchidă-n ea cenuşa acestui episod?
Dispreţuind văpaia ascunsa în ţărână,
La ce trăim victorii, înfrângeri, foc şi scrum
Şi copleşiţi de somnul ce veghea-ncet îngână
Să fim ca o sămânţă ce a căzut pe drum?
Viforniţa tot creşte, trecutul însă-i şters
În suflet bate vântul şi cern zăpezi mărunte;
Şi totuşi se zăreşte în noi alt univers,
Nou orizont se-nalţă, cerând o nouă punte.
Incantaţii
La fiece-ntâlnire, necunoscut curaj
Ne-apropie, unirea făcând-o mai adâncă;
Participând în noapte şi suflet şi miraj
Cerând mereu văpaia nepotolită încă.
În lumea dinafară, crâmpei după crâmpei,
Învăluiri de umbre, mirare, incantaţii,
Nedesluşite şoapte, cenuşă şi scântei,
Lichenii lunii, văluri, acorduri şi .vibraţii
Se potrivesc armonic şi cheamă fără glas,
Îmbie la viaţă, împrăştiind căldură;
În lumea dinăuntru, amestecate-n vas,
Clocotitoare-ndemnuri - când dragoste, când ură —
-Iscând printre spirale puternicul ecou,
Din patru părţi adună însufleţit tezaur,
Transfigurând emoţii, elanuri, preţul nou,
Nepreţuit, ce-ntrece întregul lumii aur.
Şi tulbură chemarea din cele două voci
Ce se-mpletesc adesea, opresc ori numai una
Continuă în şoaptă și-mbie să te joci.
Apoi duetul undei, înfiorând şi luna,
Prelung se-nalţă-n noapte, cu fiece accent
Mai slab stârnind ecoul şi uneori mai tare...
În ritmul fremătării acestui sentiment
Izvoarele unite vuind ca şi o mare,
Euforia creşte, desfăşurând în noi
Identităţi de gânduri, năluci şi idealuri...
Argonauţii vieţii, purtăm în amândoi
Filonu-mbrăţişării peste viclene valuri.
Sărutul
Cum a pierit şi totuşi, cât e de vie clipa
Ceasornicului nostru zvâcnind intensităţi,
Când am deschis o poartă, acelei mari cetăţi
La ora-n care noaptea îşi scutura aripa,
Ca să pătrundem ageri în tăinuita sală
Păzită fără preget sub scările din turn,
Tezaur unde-n scrinuri ca aurul nocturn
Al mărilor albastre îşi arde raza pală
Îţi mai aduci aminte?...era târziu în noapte
O noapte-ntunecată, ce prevestea ceva;
Iar între noi căzuse o aşteptare grea,
Prefigurând secunda vestind roadele coapte.
Simţeam o transformare curând că se petrece,
La ceasul ce răspunde cu numărul cel mic
Iar noi păşind pe cale nici nu spuneam nimic,
Şi nici simţeam cum vântul ne înfioară, rece.
Încet, pe boltă, umbre se risipiră, astrul
Ce luminează drumul năierilor, de vrăji
Atuncea dezlegându-i având luceferi străji
Îşi rotunji alb sânul înfiorând albastrul.
Scăldaţi în limpezimea stropită printre nouri
Apropiaţi de parcă eram un singur trup
Oprelişti când căzură, zăgazuri când se rup,
În joaca împlinirii zvonitelor ecouri,
Transfiguraţi în nimbul luminii aurie
Puternică dorinţa se strecură, tiptil,
Iar frunzele aprinse au pus acel sigil,
Pecetluind, în voie, zapisul pe vecie.
Împlinire
Uşor ca şi o undă de orfică mireasmă
Ce fumegă prinosul albastrului altar,
din hăuri când coboară a nopţii grea fantasmă
privind cu ochiul lunii, ascuns mărgăritar
mlădiţe când iviră petale de zăpadă
tălăzuind în cântul eolicului nai,
neprihăniri suave în raiul din livadă,
maree ce se-nalţă la cerul blând de mai
şi bolţile tăiate în împletirea verde
mai fulguiau corola cununilor de tei,
îndemnurile treze dorind să se dezmierde
prin platinarea lumii şi-al stelelor polei,
pe lângă tine, vălul lăsându-l la o parte
în mângăieri şi şoapte, călăuzind stingher
printre mătăsuri mâna, mai jos şi mai departe
la peştera ce arde doritul giuvaer,
înfioraţi de doruri, de aşteptări, de vise,
pierduţi în avalanşa văpăilor fierbinţi,
alunecând în golul căscatelor abise
am risipit în brazdă alesele seminţi,
nuntind în vâlvătaie suprema-nfiorare
în saltul care duce la marele sărut,
răspunsuri dând deodată la semnul de-ntrebare,
vieţii dăruindu-i statornicul tribut.
Şi-am cunoscut iubirii comoara-n strălucire,
singurătăţii noastre descoperindu-i sens;
Simţind cum creşte focul ce duce la-mplinire,
Şi vălul bucuriei spumând în piept, imens.
TOMA GEORGE MAIORESCU
Născut în 1928 la Reşiţa. Poet, prozator, eseist şi publicist. A publicat 37
de volume dintre care amintim: Lespezi pe un veac apus, Reşiţa, 1947;
Insula cu orhidee mov; Îmblânzirea fiarei din om sau Ecosofia; Cinci
jurnale de bord şi coroana de spini, Editura Cartea românească, 2003.
„Fantasmagoric şi realist, scienticist şi romantic, citadin şi agrest, revoltat
şi îngăduitor, visător şi casant, dramatic şi ironic, liric şi dur, laconic şi
dezlănţuit, ludic şi îngândurat, Toma George Maiorescu trece prin ultimele
decenii ale literaturii noastre contradictoriu, fermecător şi încăpățânat,
plin de umor şi din ce în ce mai plin de tristeţe, inconfundabil şi necesar,
autor al unor cărţi care întreabă așteptând cu emoţie şi încordare
răspunsul”.
Ana Blandiana
Relativitate
Aparatele de bord indică 13 mile pe oră subliniind vertiginoasa înaintare a
navei
numai eu nu pot trece cu vederea în ciuda zâmbetului satisfăcut al
Comandantului
faptul, nu lipsit, zic eu, de importanţă că paralel cu înaintarea mea
şi indiferent la calculul gonic se dilată şi limitele cercului căruia eu îi
punctez centrul
Astfel raza pornind de la mine spre orice punct al circumferinţei rămâne
constantă
iar eu mă aflu mereu în mijlocul unui cerc insensibil la înaintarea navei,
închis ca o pasăre sub un imens clopot de sticlă.
Oraşul alb
Lumina arde forma obiectelor case palmieri creneluri porţi geamii bazare
se mistuie în pulbere albă linii se estompează umbre pier rămân după
vălul de ferigea doar suprafeţe
ca pe un ecran de flăcări volume ard alb Dar există şi ora când lucrurile îşi
reiau forma
când obiectul se detaşează de obiect planurile se despart de planuri
alunecând în adâncime când fiecare devine el însuși
cu dimensiuni şi contur ca o machetă-n relief Astfel apare atunci de după
vălul de ferigea subţire oraşul alb dintre ceafa de taur a Gibraltarului şi
grota odihnindu-l pe Hercule după ce a despărţit pământul de pământ
oraşul alb dintre berbecii Atlanticului
repezindu-şi coarnele în coasta munţilor şi valurile de smaragd ale
Mediteranei
mângâind ţărmul cu spumă de mare Astfel apare oraşul în lumina
incendiului alb
urcat pe treptele amfiteatrului intre arborele-dragon zvârlindu-și
rădăcinile-n văzduh
şi flacăra verde a chiparoşilor văruit pentru postul Ramazanului halucinând
în calcar Oraşul alb prin giurgiuvele albastre întinderi de smaragd
pulverizând soarele
transpirând în burnus bronzându-se-n bikini gonind mustanguri
intre caravane de cămile şi asini contrabandiştii din Zocco şi bătrâni în
djilaba albă sprijinindu-şi toiagu-n Coran Oraşul alb străzi târșindu-și
coturnii
încurcându-se-n răscruci şi zebra avenidelor de cocotieri numere
matricole: F. Ch. Sp. P. H. B. alunecă din burta ferry-boat-ului
transmediteranean din trei în trei ore
febril şi somnolent respiră oraşul (căci există şi o febră a somnului)
de trei ori dublu sărutând pământul cu fruntea îmblânzitorul de cobre
hoteluri cu cinci stele şalvari sacagiul Cărand pe Bulevardul Pasteur apă
de izvor în piele de viţel ţărănci cu sombrero în cap picioarele-n moletiere
de piele ca-n Mexic
figurine de argilă vase de aramă ca-n Guanabara ritmurile taarului
chemând sambe Oceanul? întinderi de smaragd pulverizând soarele
Oraşul alb
flinte instilate cu sidef şi western ghizi, amulete din Atlas, teleobiective
Doriţi ceai de mentă sau coca-cola? haic negru pe obraz sau vorba
unsuroasă
„vule madmuzel?” Please! minarete sau clopotniţe ski nautic pandantive
berbere night-club talismane de fildeş Monsieur! Tovarişci! Sidi! Sir!
Crepes-souzette sau cous-cous?
caiace pescăreşti iahturi regale haşiş... haşiş... haşiş... Change – Cambio –
Wechsel – Exchange Money money money Totul se mistuie-n pulbere albă
contururi se şterg
morminte feniciene îşi retrag oasele-n adânc marmora cimitirului israelit
se scufundă-n pământ verticala stâlpilor cu turban s-a aplecat cruci cu
braţe deschise a neputinţă tac sub eucalipţi How much? Combien? Ash
Hal?
Oraşul alunecă pe pante repezi mai departe de pe muntele Rif spre ocean
ca pe-un tobogan de trei ori dublu sărutând cu fruntea pământul glugi
pălării turbane febre ard frunţi lumina arde forme pulbere pulbere colb de
sidef
alb alb alb Good bye Au revoir A manana Besalma Besalma
Progres
Leii de mare nu-şi mai întind mădularele reci pe insula caldă de nisip
delfinii nu se mai joacă în golf ca nişte copii năzdrăvani pe poldere au
crescut arbori de metal autostrăzi au călcat peste grădini cu picioare de
beton fluorul văzduhului vibrează roşcat peste bărci răsturnate cu chila în
sus ca nişte caşaloţi pe uscat
Ultimii pescari învaţă formula sodei caustice.
***
era ceaţă şi umed şi frig ca nisipuri zburătoare se mişcau dune de neguri
în plină
zi şi maşinile circulau cu faruri aprinse trecătorii se grăbeau umezi şi cu
oasele reci
astmaticii căutau aer soarele părea prin sticla afumată glob de porţelan
gălbui
sau farfurie opacă apoi a început mişcarea aerului o adiere sau un vânt
era ceaţă
umed şi frig densitatea lipicioasă şi albă a fost neaşteptat dizlocată de-o
rază paloş
de lumină pană în străfundul
pământului soarele s-a înroşit ca un lampion japonez străzile s-au umplut
brusc de râsete şi fete cu părul fluturând ca nişte steaguri ale tinereţii pe
cer Săgetătorul
îmi făcea cu ochiul era opt decembrie ziua studenţilor şi ziua naşterii mele.
Joc I
Ne place să ne jucăm sărim din treaptă în treaptă chiar dacă nu-i mai
spunem şotron din pietre arse de ploi reconstruim cetăţi bastioane şi
turnuri inaugurăm turnire şi carnavaluri aplaudăm măşti şi panglici
colorate harnaşamente şi decoraţii strălucitoare vrem să părem romantici
şi-n mijlocul bursei candizi naivi şi buni şi ne-am încinge şi cu săbii de
lemn
numai să putem striga nedisimulat ca-n copilărie strigătul de scalp al
şefului de trib:
Uhuhuhu
Delfi, la asfinţit
Când vântul coboară munţii pe trepte de marmoră
cu adieri de răşină ca vinul din amfore când verde-argintiul măslinilor
se-nfioară de răcoare şi pace când izvorul Castaliei
purifică preotese-fecioare şi coloanele Templului se plachează
in aur roşcat când Soarele cade în mare ca discul atletului
încununat cu laurii stadioanelor şi lumina crestelor şovăie între
movul de rododendron şi vânătul umbrei bărcile pescarilor se re-ntorc din
infinit
sau dintr-un incendiu universal ca o certitudine că ziua
s-a înecat în ape ireversibil şi peştii zboară în coşuri de nuiele
ca nişte fulgere de-argint indiferenţi la orice Oracol
Acropole
Numai aici stanca putea izbucni din pământ atât de drept ca o flacără
ca un arbore în mijlocul câmpiei ca un catarg pe ocean numai aici
templul pluteşte deasupra oraşului alb ca un nor
ca un nor peste o mare cu talazuri încremenite
ca o corabie de piatră sau pur şi simplu ca un soclu de marmoră
pe care noi arhitecţi şi sculptori de spaţii dăltuim în eternitate
Statuia
Propriei
Noastre
Măsuri
ION MILOŞ
Născut în 1930 la Sutjeska, Banatul sârbesc. A publicat 11 volume de
versuri, dintre care amintim: Muguri, 1953; Tauri şi melci, Editura Dacia,
1982; Amurgul frunzelor, Editura Clusium, 1993.
„Structural, Ion Miloş rămâne un poet polifonic, o „multivoce” cu mai
multe formule specifice de individualizare; astfel, se pot distinge o creaţie
a angajării identitar-patriotice, alături de contemplaţia religioasă şi
miraculosul credinţei, dar şi o tentaţie a speculaţiei şi meditaţiei filosofice,
alături de anumite atitudini insurgente de inspiraţie postmodernistă.”
Aureliu Goci
Citeşte o poezie
Citeşte o poezie în fiecare dimineaţă
Ascultă muzica
Învață de la rădăcini şi izvoare
Cum simte şi gândeşte Dumnezeu
Nu-ţi împovăra mintea
Cu fel de fel de lucruri
Mintea nu funcţionează ca stomacul
Nu varsă ce nu-i prieşte
Citeşte o poezie în fiecare dimineaţă
Ascultă muzica
Învață de la rădăcini şi izvoare
Cum simte şi gândeşte Dumnezeu
De azi dimineaţă
De azi dimineaţă
Nu mai ard de dorinţa de a fi cineva
De a aprinde lumini în pădure
Nu mai simt nevoia
Să stau de vorbă cu Dumnezeu despre veşnicie
Veşnicia veşnică
Nu mă mai interesează
Acum prefer
Întâmplările simple şi trecătoare
Dragostea soarelui
Pentru fereastra mea dimineaţa
Bucuria rândunicii
Ce-şi regăseşte cuibul la întoarcere
Nu mai opresc femei pe stradă
Să le spun că sunt frumoase
Nu mai arunc cu pietre în nori
Să alung umbrele
Acum mă simt ca o pasăre
Obosită de bătaia propriilor aripi
Depăşirea
Am ieşit din cuvinte
Să-mi arăt faţa
Însă oamenii preferă oglinzile
Şi piepţii împopoțonați
Zeii istoriei
Au instalat frică în inimile noastre
Morala capului plecat
Ne-a făcut căţei cuminţi cu creierii spălaţi
Frigul
Aş vrea să fiu orice în noaptea asta
Numai eu să nu fiu
Încă nu sunt liber de principii şi
Prejudecăţi
Fac ce fac alţii
Mă ascund de mine şi de lume
Şi cea mai frumoasă muzică
Gura lumii
Ion Miloş
este un român-iugoslav-franţuzit
din Suedia
E plin de bani şi de porniri imperialiste
Zboară în nori cu drapelul păcii în frunte
Şi învaţă copiii limbi străine
Nu înţelege că la melci eşti melc
Şi la tauri eşti taur
Se compară cu genii şi cu sfinţii
Şi îmbată lumea cu liturghii literare
În fond e un nimic incontestabil
Un agent fără căpătâi
Nu ştie să-şi trăiască traiul
Munceşte ca un tâmpit
Şi dă câștigul la impozit
Şi la blonde suedeze
Petre Stoica
Născut în 1931 la Peciul Nou, jud. Timiş – m. 2009. Poet, traducător,
publicist. A publicat 28 de volume de versuri, dintre care amintim: Poeme,
ESPLA, 1957; Iepuri şi anotimpuri, Editura Eminescu, 1976; Tango şi alte
poeme, Editura Albatros, 1989; Pipa lui Magritte, Editura Brumar, 2004.
„Creator al unui univers liric de o mare bogăţie, de un rafinament ce riscă
a scăpa ochiului grăbit, înşelat de subterfugiul simplităţii, de alura lipsei de
pretenţii, Petre Stoica ni se înfăţişează nu numai drept un poet dintre cei
mai originali în peisajul literar actual, ci şi un important, probabil cel mai
important ferment al înnoirii acestuia, în a doua jumătate a secolului în
curs.”
Gheorghe Grigurcu
aici în curte peste sticle şi lăzi părăsite se apleacă îngeri care strâng la
piept chiparoase
acolo pe acoperiş cai albi rotesc caruselul destinului fluturi de smarald îmi
năpădesc perdeaua îndărătul căreia Mozart cântă la pian din penumbra
bibliotecii răsar femei goale
pene de păun le acoperă sânii şi pubisul şi foarte aproape de portretul
tatălui meu
un păianjen călătoreşte spre adâncimea oglinzii pe covor se rostogolesc
fructe exotice le înghite gura umbrei în urma lor rămân pâlpâiri sidefii şi
dincolo de norii legănaţi pe cantare de aur o punte împletită din crini
uneşte viii cu morţii
totul totul este real plăsmuire sunt numai eu care nu pot atinge nimic din
ceea ce văd
Şi gândul…
S-au uscat ciulinii prietenii prafului pleacă păsările nu mi-au lăsat nimic în
sertarele pădurii
ora toamnei e totuşi un ou de argint din care iese golaşă speranţa astfel
îmi clădesc o casă de paie aduc o sobă de hârtie şi gândul mă poartă spre
lunile de iarnă când voi hrăni din belşug copiii poemelor pe toţi aceşti copii
orfani făcuţi cu tine acolo departe
sub colinele verzi ale verii
Zi de iarnă
Ninge peste cana mea de vin uitată în curte ninge peste atâtea şi atâtea
lucruri
pe care uneori le-am avut dar somnul meu e profund visul meu e-o sanie
împodobită cu trandafiri mă duce pe un drum luminos mă trezesc şi mă uit
împrejur
cade un corb în zăpadă adăugându-se la cele ce-au fost
O glorie
Doarme goală intre parcele de lumină inegale părul ei e desfăcut ca un
abur de lavandă
gura-i este o tăietură roşie într-un fruct lăptos sâmburi de măsline sunt
sfârcurile sânilor adumbriţi pântecul este faţa ascunsă a mierii vechi şi-n
inelul lui zvâcnește scânteia eternităţii coapsele-i sunt râuri de mătase
foşnind în jurul unei broşe negre
unghiile picioarelor micuţe scoici trandafirii scufundate în spuma
aşternutului
de fapt trupul ei este o glorie melodioasă o geometrie monarhică
doarme goală sub privirea mea de înger care cutează
sub răsuflarea mea de linx care se teme
Cuvântul căutat
Pun puţine lemne pe sobă fac economie iarna se anunţă lungă (alţii au
prisos de lemne
de atâta căldură le îngheață inima) mana tremură pe hârtie şi totuşi
condeiul înaintează spre cuvântul căutat focul susură cântă bucuria
întârzierii sub aura lămpii
noaptea descreşte jarul clipeşte palid deodată cuvântul căutat se deschide
ca o floare la mijloc cu bumbi de aur
Singurătatea nobleţele ei
Împăcare este numele tău bătrâneţe la ceasul amurgului culeg legume ud
florile însetate de viaţă cobor persienele aprind lumina mă aşez la masă
fac socotelile zilei
marele câștig mi se repetă şi-acum: singurătatea nobleţea ei şi vine
noaptea lungă visul
care amestecă sâni sidefii cu săculeţi de tărâţe împăcare este numele tău
bătrâneţe
Carnaval prenocturn
Se mişcă asemenea fumului printre crengi acolo sus unde ferestrele sunt
aur transparent
este seară şi inima mea tânjeşte după un pic de realitate nedivizată
dar ea întâlneşte numai mister cine sunt aceste umbre dindărătul
ferestrelor?
ce-s vocile lor? confidenţe? zornăit de spadă? blesteme? ce tăinuiesc
suspinele lor? eşecuri? temeri ? ecouri ale mării? iar şoaptele lor ce-s?
duioşii? cioburi de stele? chemări?
durerea de a nu primi niciun răspuns metafizica se clatină pe şapte
picioare
o dor dinţii şi mârâie neputincioasă pe fiecare îl visez şi nu-l cunosc fiecare
mă visează şi nu mă cunoaşte fiecare iubeşte şi urăşte cu ardoarea mea
fiecare reia căscatul meu de alaltăieri intre mine şi fiecare se întinde o
punte pe care viaţa apare în mantie de purpură
şi moartea pleacă pe-o bicicletă ruginită cineva se aşază la masă
așternând scrisori de adio
cineva îşi dă în cărţi şi deodată îl apucă plânsul cineva intră în bucătărie
să prăjească maţe de miel cineva îşi contemplă unghiile de la picioare şi-n
murdăria lor descoperă firimituri de diamante cineva scotoceşte în cufere
adânci îl absoarbe plămânul coloniei de molii cineva ascultându-l pe
Schubert devine substanţa tristeţii cineva deschide televizorul şi camera
se umple cu aromă de mere umede cineva duelează cu trecutul său
procesiuni de gesturi au fost şi ale mele cândva in acest carnaval
prenocturn îmi amintesc şi nu-mi amintesc de ele ceasul de perete
vesteşte imprevizibilul o invazie un cutremur de pământ
o molimă poate vesteşte ieşirea viitorului din alveola prezentului
oare se naşte o generaţie mai blândă? una câte una luminile dispar argintii
în ţinuturi fără nume adieri de paşi pe timpanele mele oh durerosul alfabet
al misterului
o cămaşă cade pe scaun ca o grămadă de mirodenii o podoabă capilară se
desfoaie ca o tufă de iasomie un machiaj se desprinde ca o mască de lut
alb fulguirile sonore încă pâlpâie în venele mele cearşafuri ridicate
asemenea velelor pline de soare
şi brusc răsturnate de vânt braţele se rotunjesc par colaci de salvare
şoldurile sânii iau forma dorită de închipuirea care le caută ancore
coborâte în profunzimea mierii
trupurile se golesc de zbor rămân în toate tăcerile care se instaurează
armonioase
mă dizolv în liniile în geometria nopţii mister numai mister fiecare stă
neclintit într-o cutie de cristal
Mulţumindu-i Domnului
Mă îndestulez cu hrana omului predestinat să asude pentru alţii o felie de
pâine câteva nuci o cană de ceai amintind adieri de rozmarin mă închin
mulţumindu-i Domnului
care m-a învăţat să trăiesc din puţin ca vrabia născută în palma Lui aştept
roata somnului să mă poarte lin spre ziua fără zvâcniri în faţa gerului ieşit
din cavoul vieţii politice
Amin
ANGHEL DUMBRĂVEANU
Născut în 1933 la Dobroteasa, jud. Olt. Poet, prozator, traducător.
A publicat 16 de volume de versuri, dintre care amintim: Diligenţa de
seară, Editura Cartea Românească, 1978; Iarna imperială, Editura Minerva,
1986; Begoniile de la mansardă (sonete), Editura Eubeea, 2002. A publicat
două romane: Călătorie neterminată şi Capcane şi visuri.
„Ceea ce impune în arta poeziei lui Anghel Dumbrăveanu este geometria
desăvârşită a stilului, tandreţea afectivă ridicată la măreţie. Poetul, el
însuşi aidoma versurilor lui, un coleg desăvârşit, un fremătător, un
generos, un neconfesiv, căci, adeseori l-am surprins în Străinezia ori
acasă, în loc să vorbească de sine însuşi, elogiind literatura generaţiei lui
şi literatura română în genere”.
Nichita
Stănescu
Ora de zbor
Trăind într-o suburbie a singurătăţii c-o lebădă albă,
unicul meu vizitator a rămas orologiul oraşului.
El mă întreabă ce ştiu despre zborul mecanic sau despre femeile ce-au
cucerit cetatea dansând, eu îi povestesc despre zodii şi despre avioane
lucrate-n hârtie in-folio.
Un subiect respectat sunt marile curse cicliste organizate-n onoarea cailor
tineri, întreceri
la care eu ofer copioase premii în fluturi de noapte. Dar de când merg
zilnic la râu
să lansez pietre pe suprafeţele apei pentru a sugera inventatorilor
deplasarea pe valuri fără alte mijloace decât puterea de a visa lebăda albă
s-a mutat cu orologiu, în turn,
să-i propună ore de zbor, abandonând un mare proprietar de pustiuri.
Să ne-amintim de amurguri
Cunosc un oraş al amurgurilor, un oraş
Cu turnuri gotice printre porumbei, cu
Femei subţiri intre bucuriile noastre chemate,
Cu tufe de liliac care ies seara să se salute
Respectuos, să se aşeze câte două, câte trei
La mesele cafenelelor, spre a li se vedea
Piciorul şi talia, pe când noi ne dovedim
In aparenţă absenţi, deşi ne place aerul lor,
Poate şi gleznele, şi sânii uşor resemnaţi.
Totul este însă să ne-amintim de amurguri,
De reverberaţiile acelea mov, de norii
Luminaţi în vitralii, de porumbeii-nserării,
De aerul pe care-l respirăm, un aer
Pe care l-am numi liliachiu, un aer bun
Pentru dragoste, de care se plâng numai
Bătrânii astmatici şi fetele de internat.
Totul e să ne-amintim de amurguri,
De amurgurile violacee, de oraşul acela
Cu platani, cu turnuri gotice, cu femei
Care merg frumos, cu femei care rostesc
Arome de liliac, oraşul acela cu prea multe
Apusuri de platină, cu prea multe vocale şi sălcii; dar acum
Totul e să ne-amintim de amurguri.
A trăi marea
Pereţii corabiei, cum îi spun odăii mele de lucru, iluminaţi de dorul
niciodată stins
de-a trăi marea. Pot să-mi imaginez orice, ca zeul în Dobrogea.
Femeia renunţă cu secrete dorinţe la haine – plăcerea apei depăşeşte cu
mult mângâierea bărbatului. Ea intră în mare ţipând şi-apoi vine să-mi
cadă la piept, in nisipul încins, unde mă aflu printr-un transfer de materie.
Tu poţi orice, îmi spune, şi eu nu cutez a contrazice
Fapta.
Peisaj cu insule
Se duce încă o iarnă lăsând ecoul unui vânt pe ziduri
Un aer rece stăruie-n subsoluri martie vesteşte explozii florale
Neastâmpărul câtorva fete învie strada cu tandrul lor exces de lumină
Cei ce nu mai sunt tineri se miră amintindu-şi cum altădată se ridicau în
înaltul văzduhului
şi dispăreau câteva vieţi îmbrățișați într-o insulă-a nopţii
Portretul ascuns
A rămas ceva din mine pretutindeni
Pe unde am fost ca duhul apelor
Care trece şi rămâne acelaşi. Anii mei
Tremură-n vânt pe drumuri în Argeş.
Mulţi mă uitară din cei cu care-am împărțit
Bucuriile vârstelor şi numai în somn mă mai văd,
Orbitele goale ale paşilor mei scârțâie
De stele şi greieri. în oraşul cu sălcii din vest,
Împrumut morfemele lutului pentru portretul meu
Pe care nu-l voi lăsa nimănui. Îmbătrâniră
Frumoasele femei de altădată şi eu ascult austrul
Din timpul primelor poeme. Era odată-n Burnas
O femeie cu sânii imperfect de bogaţi şi nu m-am închinat
Pulpelor ei de mesteacăn, lăsând-o lângă fluviu
Pentru un drum pe care nu l-am găsit. Numai ea
Rămâne tânără, cum am culcat-o cu descântece
In valea necosită a memoriei mele. Acum cioplesc
Corăbii în care încarc amintirile
Şi le dau drumul pe-o apă fără culoare…
În ultima luntre mă voi sui şi eu, luând
Cu mine inima celor ce-mi sunt aproape.
Joc de amiază
O fată cu privirea foarte verde trece pe stradă strada se inhibă şi-o coteşte
la stânga
copacii pălesc de emoţie şi-o cotesc la dreapta tramvaiul îşi fracturează
frâna şi dispare pe pod podul uită de sine şi compune genoflexiuni in acest
timp fata se uită mirată în stânga în dreapta şi se opreşte lângă
contrafortul din colţ atunci domul cu turnuri începe să tremure atunci
ceasul din turn îşi scapă orele pe trotuar atunci trecătorul grăbit alunecă
pe coaja unei ore şi schiază ciudat deasupra oraşului in sfârşit fata intră-
ntr-un gang să-şi aranjeze părul
Strada se-ntoarce spre dreapta la traiectoria ei
Copacii se-ntorc spre stânga ocupându-și locul marcat
Tramvaiul s-apleacă să-şi repare frâna stricată podul îşi regăseşte temelia
sa ştiută
trecătorul grăbit revine sub turn turnul îşi repune orele calm în cadran şi
totul se reia de la-nceput când fata iese din gang cu părul adunat
deasupra grumazului subţire şi alb.
In memoriam L.
o cruce de lemn tocmai bună de pus în muzeu
indicatorul localităţii pierit fără urmă
câini porniţi în pribegie
case cu tocurile ferestrelor smulse
hârci într-o groapă comună
cireşe zbârcite aninate de crengi
in livada din vale mai că nu vezi un fruct
lămpile cu petrol iau locul becurilor
binecuvântat fie progresul
in podul casei un album de familie
atelierul fotografic c. richter din linz
unde-i femeia virtuoasă şi unde-i bărbatul sfielnic
trenţe de ghirlande în căminul cultural
şoarecii ţopăie polca
biblioteca sătească zăvorâtă precum o celulă
nu tocmai din pricina inventarului
cu toată forţa mă atârn de funia clopotului
apelul meu rămâne fără răspuns
in cimitir se lăţesc bălăriile
dormi în pace ex cetăţene din L.
in odaia mare oile se holbează la chipul lui Christ
la urma urmei ce pricepeţi voi dobitoace
răbdătoare
in curtea şcolii un glob terestru şi o carte de
geografie
cine îmi arată mâine unde se afla L.
sunt realizate lucruri incredibile dar nimeni n-a încercat
transplantarea unei inimi la cap ce păcat
închipuiți-vă toate în lume s-ar face numai
cu mintea şi cu inima
o familie
in odaia cea bună pe un perete siniliu
zugrăvit cu argintiu
atârnă-n colţişorul cu noua sobă de petrol
o familie-ntreagă în ţinută impecabilă
bine retuşată bărbaţii proaspăt raşi
lângă un ghiveci de flori
aproape toţi sunt fotografiaţi
străbunicul de azi pe-atunci în floarea vârstei
sus de tot în rama aurie cu mustaţă de husar
priveşte-ncruntat spre fereastra largă
in care se răsfrânge soarele frumos
la dreapta cam zece centimetri mai jos
muierea lui cu basmaua înflorată
priveşte din rama-ndoliată
parcă şi-acum ar şterge praful şi n-ar dormi de mult
sub țărână la marginea satului
albe ca spuma laptelui
cele trei fete vârtoase
care atârnă sub chipul mamei mandre
cu dantura de-nvidiat dar cu o privire speriată
de om snopit în bătăi
acestea sunt mamele celor trei flăcăi de acolo
cu purtare trufaşă ca a maicii
flăcăii de pe peretele cu zugrăveli argintii
își flutură pletele şi se vede că sunt altfel
decât bunicul lor
deh sunt mai cu scaun la cap
nu-şi amărăsc sufletul
răscolind pământul
sunt deja căsătoriţi
jos de tot atârnă
arză-le focul
nevestele lor fotografiate
in costume de baie şi copiii lor
dimineaţa
ca o pisică lângă cuptorul călduţ
te-ai aciuit azi noapte lângă mine deodată
nu te-am mai simţit lângă sufletul meu
te-ai furişat din pat văpaia s-a stins încetișor
şi afară vântul a turbat abia atunci
mi-am dat seama că ai rămas
respiraţia ta s-a prefăcut într-o floare de gheaţă care
îmbietoare ca prima floare tresare pe geamul din bucătărie
după-amiază sudaneză
totul în preajma mea zace în somn adânc
numai văzduhul se leagănă în valuri
uşoare calde peste veacul african
tehnică
de ce nu ne-am născut benzi de magnetofon
demult am fi şters toate câte au fost
pană acum s-ar auzi într-adevăr
cântece noi
epocă modernă
treptat omul se preschimbă intr-un necuprins palat industrial
capul îi devine o centrală telefonică inima o pompă telecomandată
ficatul un combinat chimic numai bietul suflet stă părăsit
in faţa unei locuinţe-siloz şi cere pomană
Traian Dorgoşan
Născut în 30 iulie 1935 la Secusigiu, jud. Arad. A publicat: Cellalt geamăn,
Editura Facla, 1972; Lacrimă albastră, Editura Facla, 1979; Circusparada
(antologie), Editura Hestia, 2000.
„Traian Dorgoşan ni s-a părut încă de la primul contact luat cu poemele
sale (…) un împătimit al modului poetic barbian, asimilat cu pondere într-o
viziune caracteristică prin deschiderile spre reflecţia înfiorat-detaşată şi
prin „scriitura” atent şlefuită, aproape pedantă, dar străină de tentaţia
ermetizărilor factice. ”
Nicolae Ciobanu
Joc
Condor domnesc cu aripa de vată,
contur de nor, zbor pur, pe cer prelins…
Cum fugi din focul minţii, dinadins,
când te pândesc cu pușca-ncrâncenată!
adio, sancho
Nu pot vorbi: mi-e limba de cerneală
(s-a nărăvit la semne de tipar).
Nu pot vedea: mi-e ochiul un ţipar
sătul, ce nu mai trage la momeală.
crimă şi pedeapsă
Intr-o zi, mi-am strâns Ia un loc – muşuroi de termite – toate cuvintele
neîmplinite
şi, legate în cruce cu şnur de mătasă, le-am depus amanet Ia bătrâna
cămătăreasă.
Cu banii primiţi pe nespusa comoară, mi-am cumpărat un ocean de
indiferenţă amară.
Am instalat oceanu-n odaie, pe scrin, şi-am aşteptat. Într-un târziu,
nepunctuală
– destin răsfăţat – femeia veni. Cu ochi fascinaţi de surpriză, dilataţi de
extaz,
ea contemplă baletul de jazz al polifemilor rechini-liliput şi din scoica
pleoapei cu cearcăn durut a bizarei femei, rotundă şi neagră cum noaptea
nopţilor ei,
o maximă perlă – fatidic păcat – (căzută sub masa de scris, ori sub pat),
pieri înghițită de spaţiul-abis dintre veghe şi vis. Am sfărâmat în ţăndări
oceanul,
cu toporul!…
…Apa se revărsa plângătoare, se-ntindea pe covoare, şi, sărutându-mi
umilă piciorul,
implora îndurare… …Se zvârcoleau încâlcite în alge confuze, tentaculare,
ispite-meduze…
Femeia-mpietrise – statuie de jad, în vreme ce eu, blestematul de iad,
târându-mi pe trepte oceanul cel laş ieşisem în stradă – instinct ucigaş şi
pătruns nevăzut la bătrână-n bârlog
să-mi aflu comoara lăsată zălog, cu-acelaşi topor (furişat sub o coastă),
am izbit-o în ţeastă. Dintr-o raclă de zestre cu moaşte-nţesată am scos la
iveală comoara căutată. Şi de suflet ştergând topor şi mană şi gând, cu
buzunarele pline,
mă furişasem în mine. (Prada am ascunso-n taină, sub o lespede de
spaimă)…
…Şi-astfel, fantomatic, în fiece noapte la mine revin şi, adormite, cuvintele
neîmplinite pe rând le trezesc ca să le-mplinesc, unu câte unu, pe toate,
AMIN!…
Pasărea măiastră
Cucul vremii a zburat din ceas
şi, oprit pe creanga-mi tremurată,
îmi cobeşte iar că n-a rămas,
pan’ la moartea mea, decât un pas,
(cum mi-a mai cobit şi altădată).
– Pasăre, pe creangă-mi pripăşită,
spune-mi, de la mine ce-i fi vrând,
că-mi tot scurmi în inimă şi-n gând
ciugulindu-mi liniştea-ncolţită
din grăuntul clipelor, plăpând?
Cucul vremii, prost precum se ştie,
ou-şi ouă-n cuibul meu de vis;
apoi zboară, zboară vijelie,
şi, ascuns la el în colivie,
redevine sobru şi precis.
– Pasăre fugară, puiul tău
l-am crescut în pom cu frunză-albastră;
am fost doi, la bine şi la rău,
şi-astăzi zboară, zboară peste hău,
preschimbat în Pasăre Măiastră!
CU-CU, CU-CU, veşnic cobitor,
pasărea de potcă şi ocară,
din cutia ei îmi cântă iară
şi mă minte-n faţă c-am să mor
(cum m-a mai minţit şi astă-vară)…
…De-oi muri din când în când, oleacă,
cucule, năucule, ei şi? –
re-nviat ca-n mit, din piatră seacă,
Pasărea măiastră-o să mă treacă
dinspre ce am fost spre ce voi fi!…
***
POFTIŢI LA SPECTACOL! POFTIŢI LA SPECTACOL!
POFTIŢI LA SPECTACOLUL CIRCULUI MEU!…
…Şi iată, şi iată,
apar spectatorii perechi şi perechi, cate doi, câte doi:
ghiftuite – lihniţi, sfrijiţi – dolofane, cătane, vădane,
de rând şi de soi. Apar spectatoare, apar spectatori,
ştiuţi, neştiute, limbute, tăcuţi, zorite, înceți,
eleganţi şi zdrenţoase, discreţi, indiscrete, cocote şi fanţi.
Cu zeci şi cu sute, frumoase sau slute, perechi – nepereche
un el şi o ea, tot vin sentimente şi vin sentimente
şi vin şi tot vin dinspre inima mea…
Tot unu şi una (de braţ sau de mană), sosesc spectatorii
mereu şi mereu; se-agită, se ceartă, se calcă,
se-ngână, orbiţi de lumina de vrajă păgână a stelelor,
stelelor, circului meu… Ia seama!
Ia seama! Sunt porţi uriaşe, dar trec spectatorii printr-însele, greu:
tot alte şi alte pătrund sentimente sub nalta cupolă a craniului meu!
Se-aşază in loje, la stal, in balcoane (conform cu poziţie şi rang ideal)
şi-aşteaptă cu toţii şi-aşteaptă cu toate, să-nceapă mai repede
MAREA PARADĂ, şi-aşteaptă să vadă SPECTACOLUL UNIC,
MAGNIFIC, SPECTACOLUL CIRCULUI MEU!…
ochiul
Lui ION ŢUCULESCU,
intru amintire
Filtru orb candorilor impure
irizând reflexul altei ipostaze
când o stea, lumina vrând să-ţi fure,
te mânji cu-amprenta unei raze.
Bacco Via
„Şi cad,
recad şi nu mai tac din gură”
Bacovia
Paradiziace şolduri de bacante
şi purgatoriul sticlei de Cotnar
şi lubricul infern de chihlimbar
sorbite-n cupa craniului tău, Dante.
Ulcioarele ţăranii lui Ommar
dansează rock pe mese-n restaurante…
Şi paşii rubayatelor savante
se-mpleticesc şi cad pe trotuar.
Dar chiar Cotnaru-amar e, o, Lenore
când îţi cobeşte corbul nevermore
in sanctuarul viselor defuncte,
când orb eşti, trist şi beat şi puncte… puncte…
…Şi cad, recad şi-adorm pe Bacco-Via;
Când mă trezesc – finita comedia.
Să mă iert
Ce flăcări sterpe-mi pârjoliră anii
jertfiţi pe rugul demonului meu
claustrat în mine – asemeni unui zeu
in beciu-n care chiţcăie guzganii!
Târșindu-mi crucea intre EU şi EU
– tâlhari ce-mi jecmăniră gologanii –
se bucură să vază golgotanii
cum răstigneşte stârvu-mi de ateu.
Dar vine vai şi clipa ce mă cere
mai vrednic sângeriului de mac
prelins din rana dornică de leac
a frunţii-ncoronate cu durere…
…Şi viaţa-mi irosită în deşert
şi de-aş putea, pe mine, să mă iert!
DAMIAN URECHE
Născut în 1935 la Rugetu Slătioara, jud. Vâlcea - m. 1994. Poet, prozator,
publicist. A publicat 14 volume de versuri, dintre care amintim:
Temperamentul primăverii, Editura pentru Literatură, 1964; Elegie cu
Francesca da Rimini, Editura Cartea Românească, 1971; Eminescu, portret
simfonic, Editura Waldpress, 1994. A publicat un volum de versuri pentru
copii, două romane: Prinţul marelui puţin,1976; Nunta utopică, 1993.
„Poezia lui Damian Ureche s-a remarcat prin simţul ritmului, înţeles în
aspectul său muzical, nu strict prozodic, deşi îl include şi pe acesta din
urmă. Autorul imprimă poeziei sale o coloratură afectivă, confesivă în
mare parte, privilegiind teme şi motive ce poartă marca unei pronunţate
individualităţi prin spunerea cantabilă şi scânteierea imagistică ”.
Dumitru Vlăduţ
Împurpurata Elisbet
Împurpurata Elisbet
Trecea prin viaţă indiscret,
Confraţi de vis, colegi de an
Se-ndrăgosteau de ea spontan,
Cum o vedeau îi surprindeam
Zvârlindu-și cărţile pe geam,
De dragul ei, prin struguri copţi,
Pierdeau examene şi nopţi.
În ochii cu promisiuni
Priveau şi se-necau nebuni,
Şi din acest viclean înot
Zadarnic încercam să-i scot.
Împurpurata Elisbet
Era fântână şi magnet,
Era vigoare şi parfum,
Zăpadă, şi blestem, şi fum,
Oricum, era mai mult decât
Rachiul înnoptând pe gat,
Dar, lume cum să te mai miri!
Ea nu iubea… stârnea iubiri
Şi-apoi le ucidea încet
Împurpurata Elisbet.
La Boema
Noi care n-am făcut Revelionul
Ne-am hotărât să-l facem chiar acum,
Sărbătorind pe toţi sărbătoriţii
Ce şi-au pierdut iubirile pe drum.
Din nasturii căzuţi de la cămaşă
Bomboane dăm boxerilor pe ringuri,
Noi care-am inventat singurătatea,
Tocmai de dragul de-a rămâne singuri.
Boema noastră este colosală,
Mereu printre străini, ca nişte magi!
Noi am atins recordul simpatiei:
La cei ce ne urăsc să le fim dragi.
Pornind spre infinit cu pas boem,
Ne-au necăjit şi scunzii şi înalții,
Iubiri, când se întâmplă să avem,
Întotdeauna ni le fură alţii.
Noi, care n-avem Paşti şi nici Crăciun
Şi inventăm un chef de azi pe mâine,
Căci poezia-i vinul cel mai bun
Şi cântecul e cea mai dulce pâine!
Lucrurile tale
Te-ai despărţit de lucrurile tale,
Mi-ai dat şi mie nişte părţi de cer,
Prin umbra care joacă tremurândă
Să-ţi simt prezenţa-n fiece ungher.
Mi-ai pus pe verticală depărtarea
Şi-un fel de frig cu sunet de Ceahlău,
Nişte nimicuri de uitat uitarea,
Păstrând amprenta şi mirosul tău.
Iar tu priveşti de dincolo de lucruri
Şi m-ai pulveriza ca Niagara,
De n-ar mai fi ecoul din cuvinte;
Nu mă lăsa, spuneai, se lasă seara!
Cat aş fi vrut să ningă-n iarna asta,
Cu lacrimi de mărimea unei mingi,
Peste tăcerea lucrurilor tale
Pe care-o clipă-n an o mai atingi.
In casa-n care-ai fost, şi nu o dată,
În cea mai caldă şi mai sfântă vrajă,
Şi eu sunt un obiect uitat de tine,
Ce n-a mai încăput printre bagaje.
O rochie-n cuier uitată-anume,
Printr-un fior grăbit să n-o observi,
Tot mai păstrează armonia formei
Din trupul tău ce-mi susura sub nervi.
Prin clar de nostalgie sfâşiată,
Poemul neputând abandona,
Stau sub imperiul lucrurilor tale
Ce mă păzesc să nu te pot uita!
Elegie de toamnă
Iar mă aruncă strugurii pe foc
La flacăra unei adânci balade,
Nici anul ăsta n-am avut noroc,
Nici toamna asta nu-mi aduse roade.
In galbenul regal de prin gutui
Se zbate jarul verii ce se duce,
Iubirile, pe toate, le pierdui
Şi, surâzând, îmi duc această cruce.
Cad frunzele, iubirea mea din gând,
Iubire de năluci şi de durată,
Sunt greierul care-a cântat plângând
Şi n-a căzut din cer nicio răsplată.
Dar vine iarna, vine gerul greu,
Să ne-ncălzim noi îngânăm balada,
La rădăcina cântecului meu
Mai sunt văpăi ce vor topi zăpada.
Iar mă aruncă strugurii pe foc
La flacăra unei adânci balade,
Nici anul ăsta n-am avut noroc,
Nici toamna asta nu-mi aduse roade!
Perfectul simplu
Sătul de câte mi se-ntâmplă,
Flămând de câte nu le am,
Cu sufletul suind spre tâmplă,
Aseară ţi-am bătut la geam.
Băteam încet, băteam şi tare,
Sperând că poate-o să-mi deschizi,
Iţi pregătisem o urare
Şi-un crin cu umerii lichizi.
La ora ceea furtunoasă
Nu bate-n geamuri cine-i domn,
Când toţi cei duşi revin acasă
Şi-s gata-gata pentru somn.
Dar eu băteam ca o fantomă,
Cum numai disperaţii bat,
Simţea a părului aromă
De tine cel nevindecat.
Bătui încet, bătui şi tare,
Perfectul simplu mă bătu,
Şi noapte, cât fu ea de mare,
In clipă repede trecu.
De-atunci eu nu mai bat niciunde
La taina gurilor de rai,
Chiar dacă vocea ta răspunde
Din casa-n care nu mai stai!
Revelionul se amână
Un pom sărac îmbătrânea lumina
In casa mea cu cărţile pe jos,
Dar după telefonul tău de-aseară,
Eram bogat şi tânăr şi frumos!
Ce dacă mi-am ratat Revelionul?
M-am consacrat de mult acestui stil,
Dar cât doream la umbra resemnării,
Sub crengi de brad să mai colind copil!
O, brad frumos, cântam cu gura plină
De lacrimi prăvălite în extaz,
Din raiul stins mai răsărea în taină
O stea a fericirii pe obraz.
Pe-un glas de clopot se sărută anii
Când miezul nopţii bate în zadar,
O Franţă aş fi dat şi trei Germanii,
Aici de-ai fi acum la un pahar!
Dar n-ai venit nici când erai în ţară
Să-mi încălzești destinul mohorât;
Trei rânduri lunecând pe-o ilustrată
Mi-au spart singurătatea şi atât!
Dar, vai, Revelionul se amână,
Îl facem în aprilie sau mai;
Tu, vechea mea şi noua mea stăpână,
O proaspătă robie vreau să-mi dai!
Ion Cocora
Oglindă oglinjoară
Oglindă oglinjoară aburind precum sângele năucă precum marea
când nici farul de ceaţă nu-i mai dezvăluie identitatea
lasă părul ei de un negru strălucitor ca o piele de bivol în soare
să cadă asupră-mi
şi să ţi se afunde în măruntaie
bufniţele alungate din pod în plină amiază
fără să ştie dacă nu sunt mai degrabă
nişte evantaie decât bufniţe speriate
Dacă ochii
Plouă părul tău e roşu
dacă ochii cu care îl privesc sunt roşii
când va fi din nou arşiţă îl voi despleti
să cadă peste gura mea şi s-o înfrunzească
O seară fericită
Shalimar mă rogi să întind mâinile să-mi deschid palmele
să te primească să te rostogoleşti de-a curmezişul lor până când mirosul
tău
va fi o muzică deasupra tufelor de trandafiri într-o după-amiază toridă
***
îţi dedic poemul acesta fără capăt
arta goliciunii nu se învaţă
noi suntem deja goi
nici îmbrăţişările nu se învaţă
în braţele morţii ne aflăm de mult
iar tu îmi vei scăpa mereu
aşa cum râul îşi scapă pietrele albastre
şi vei intra poate într-un alt testament
cu goliciunea ta strălucitoare
cu sexul tău rural ca o oglindă
***
noaptea mă prinde în flagrant cu trandafirii degetelor ei negre
îmi pipăie visul pe când eu încerc
să schimb lumea furându-i ceasornicele salvadoriene
dar spaţiul şi timpul timpul şi spaţiul există
deşi acum poartă măşti de carnaval
ce lume aşteaptă îngerul din scorbura domnului
ce poartă el la mână dacă nu un ceas
însă barbarii dau năvală chemaţi de fluturi cu sânge pe aripi
eu plec la înviere cu un săpun în buzunar
***
am iubit şi nordul şi sudul fiinţei tale din poveste
pe răzvrătiţii fluturi aşezaţi în catacombe
i-am iubit şi pe ei am iubit colecţia de rozmarin a bunicului
din casa în care m-am născut
am iubit şi pozele scumpe ale femeii ridicate la cer
în fiecare vară cădea de pe mine un linţoliu de mătase cerească
pentru că am iubit visul şi nevisul care mi-au scris toate cărţile
numai pentru tine le-am scris numai pentru tine
frumoasa mea din catacombă
***
eu am mâncat roţile trenuleţului cu care mă jucam
(erau din carton roşu şi dulci ca bomboanele)
eu am dansat cu mama furnicilor care dezamăgită s-a aruncat în apă
eu am cutreierat pădurea turingiei
căreia oamenii îi ziceau doktor wald
eu am văzut două japoneze plângând în casa lui bach
la executarea unei fugi în lumea asta nu există decât şapte note muzicale
o notă muzicală o să-mi anunţe moartea
***
când spun ceva aud şuier de coasă
un bătrân se culcă pe propria lui umbră
şi strânge în braţe lumina ca pe un snop de mărăcini
ciobanii îşi înşiră mioarele pe sârmă
ca să fie pace pe pământ
cât o să mai ascult muzica marelui seceriş
cantata polenului care se scutură şi mazurcile ploii
căci eu mă mut în curând într-o casă mare şi neagră ca o biblie
că aşa a poruncit bunul dumnezeu
***
de ce nu m-am născut spaniol
ca rafael alberti la puerto de santa maria
în andaluzia cel mai frumos nume de ţară
aş fi cântat azi la ghitară şi-aş fi dansat flamenco
el mare el sol el fuego ce frumos sună aceste cuvinte
le şi vezi alcătuind o superbă melodie
cu trup şi suflet cuvinte
dar guillaume albert wilhelm alexandre apollinaire kostrowitzky
un nume ca un vers dintr-o veche saga
cel care-l purta muri benevol în război
pentru yvonne marie laurencin madeleine şi jaqueline
ultima-i soţie în timp ce sena curgea sub podul mirabeau
molcom sena curgea
***
ce fericit aș fi fost de n-aș fi purtat o mantie de clor
(prin care pătrunde frigul a trei siberii)
și o pălărie caraghioasă de claun
sub care sfârâiau niște vise în ulei ieftin
de n-ar fi fost vedenia ta sașie
care mă trezea la ore fixe ca un manager fanatic
o de n-ai fi avut acei iluștri cromozomi cititori în stele
(pe care-i porți și astăzi cu mândrie)
de n-ar fi fost prezumția mea slavă mirosind a praf de pușcă
și fulgerele tale: buni tehnicieni
ce-mi demontau ființa în piese din ce în ce mai mici
aș fi fost fericit numai cu pâinea trupului tău fără cuțit
de nu mi-aș fi lăsat oasele într-o legendă tenebroasă
de poet falit și somnambul
***
lumea în care mă aflu se va prăbuşi
iar eu mă ocup cu tălmăcirea viselor mele tropicale
şi desenez o hartă a dragostei şi una a norocului
ca un condamnat ce speră să evadeze
de fapt o topografie precisă a stingerii
cu muzici pe care toată viaţa mi le-am dorit: preludii nocturne mazurci
cu masca lui chopin cea de pe urmă „matka moia biedna matka”
***
pe pământ am trăit doar pe pământ
(dar cu capul în nori) printre ierburi însângerate
purtând pe spate tatuaje ridicole
materia îşi vărsa oglinzile negre peste câmpia panonică
iar eu vedeam soarele învârtindu-se ca roata cea mare din prater
frumoşi sunt cei care dorm sub oglinzile acestui pământ
frumoase mâinile maicii preciste într-o biserică plină de corali
în care doarme iisus
***
eu ştiu ce e viaţa nu mă credeţi un naiv
nimicul e o scorbură de peşte în care eu zac ca într-o sticlă de spirt
m-a conservat salina unei întrupări malefice
iar tămăduitorii nu mai au ce-mi face dar ce ştiu parcele despre
magicianul
care scoate patrimoniul patriei din pălărie
ca pe un iepure alb dar despre inima de aristocrat a meduzei?
se pare că lucrurile devin aici complicate
se trag mereu concluzii pripite
iar proletarii au şi început un război
***
noaptea cu graţiile expuse îmi ţine simţămintele treze
aici în nordul înfăşurat în sârmă
unde sărutul delfinului desface un sex siamez
am învăţat atâtea fără să vreau
cum ar fi plânsul filosofului într-o sală de dans
am cunoscut greaţa de foc şi nesomn
înainte de a te cunoaşte pe tine
cu mase plastice minore mă jucam
iar eu eram deja matur
vai mie care am picioare de cârtiţă şi ochi de erete
poeţii mei preferaţi se dau într-un ringenspiel vienez
iar veselia şi strigătele lor sunt de război
eu te aştept mereu cu o stalactită albastră în mână
cineva îmi face loc la o masă pe care pâinea pare o biblie neagră
vai mie care nu port niciodată cuţitul la mine
şi vă arăt numai mâinile goale
vai vouă care mă ocoliţi!
***
departe-i orașul cu păpuși în doliu departe-i mitteleuropa
un kolhoznic desculț sunt și scriu numai cu pană de gâscă
a fost oare totul numai un vis o vânare de vânt
mormintele zac și acum ca niște piane obosite
părăsite de muzicienii cei mari dar cicatricea pe care o purtăm e ban de
aur
e nestemată iar cel ce scrie e un om simplu
cel ce scrie e un om simplu
***
îmi scriu autobiografia stând în picioare
în smârcul pantofilor mei negri cu un număr mai mare
în cămașa de celuloid a unei zile toride de vară
am iubit o fată evelin într-o mitteleoropa cam ciudată
unde polenul de femeie pătrundea în sânge ca o boală divină
aminte mi-aduc de ceva care se chema război
când duzii bunicului expectorau o țuică neagră
iar șvăboaicele tinere inundau cu lacrimi scrisorile venite de pe front
dar între rozmarin și lavandă exista un mic spațiu fericit
din care răsăreau urechi colosale de iepure
fata evelin a plecat departe dar linia vieții mele o va căuta mereu
linia vieții încape într-o singură palmă
mai bine spus într-un pumn pe care doar să-l strângi cu putere
GHEORGHE AZAP
Născut în 1939 la Ticvaniu Mic, jud. Caraş-Severin- m.2014.
A publicat zece volume de versuri, dintre care amintim: Bocceluţa cu
plăpânde, Editura Albatros, 1977; cântece ştrengăreşti, Editura Cartea
românească, 1981; Ultimul exemplar, Editura Cartea românească, 1987;
Vreo carte (Curriculum vitae), Editura Marineasa, 1995. „Frumuseţea
acestor versuri vine nu numai din inteligenţa disimulării, dar şi din
desfacerea ei de convenţiile literare sub ochii cititorului, într-o confesiune
tulburătoare. Dincolo de gratiile umorului, bănuim neliniştile unui spirit
poetic conştient pană la suferinţă de condiţia lui de existenţă.”
Eugen Simion
Am plâns
Şi tare-i târziu,
Şi n-am mai murit…
Bacovia
Opreşte-mă la tine!
Opreşte-mă alături, când e să-mi vină criza
De a pleca departe făr’ aparat de bord;
Ascunde-mi pijamaua, cravata sau valiza;
Cu lacrămile tale adu-mă de acord!
Citirea în mers
Ar trebui să încerc să scriu pe spatele tău
Să deschid şi să închid cartea
Verbele să ţi le înşir toate pe sânul stâng
Vei fi o carte în mers
Ziua care se învaţă şi memorează
Noaptea care încolțește respirând
Fiecare mişcare a ta va schimba ordinea lucrurilor
Şoldurile vor răsfoi cartea
In timpul mersului vor citi mereu alţii şi alţii
Dar ce se va-ntâmpla dacă din text
Încep să răsară amintiri întrebă ochiul curios
Dacă vor veni necunoscuţii după manuscrise şi
suspiciuni
Dacă pasărea va spune într-o zi acela este textul meu
Dacă cerbul va spune şi el aceea este pădurea mea
Văd că vei deveni o alternativă
Să te ţin în braţe sau să te reţin în gând
Zidirea odăii
Aduseră cuvinte de pretutindeni
Le puseră în cap le puseră-n picioare
Cu aceste cuvinte am putea zidi o odaie
Putem să le măcinăm
Să coacem pâine şi plăcintă
Să deplasăm câte o movilă zise înţeleptul de pe cal
Femeia ducea cuvântul în braţe şi îi dădea să sugă
Se auzi cineva plângând apoi râzând
De pretutindeni veneau oameni aducând felurite
cuvinte
Şi începură să zidească o odaie mare şi neobişnuită
Sădiţi şi un arbore de cuvinte zise cineva
Şi ceva ce n-am mai văzut şi n-am mai visat
Lăsaţi câte un cuvânt în curte în loc de câine şi de
pisică
Ascunde-ţi cuvintele spuse o fetiţă care se jucase in
nisip
Cineva bate cu cuvinte necunoscute la uşa noastră
Roata de pe umăr
Trenurile dispăruseră la cotitură
Uitarea îşi arătase oile negre
Odată cu trenurile se duseră şi ultimii visători
Fiecare cu câte o roată pe umăr
Cu câte o pagină curată pe tălpi
Copilăria stătea agăţată de fructe şi întrebări
Nimeni nu ştia de unde vine trenul
Cineva zise că duce stampe şi scoici
Şi că în afară de amintiri
Nimic nu se prinde de roţile lui
Într-adevăr era neobişnuit
Ca să dispară la cotitură printr-un căscat
Înghițind astfel peisajul speranţei
Cartea minunilor
Am intrat într-o casă veche şi lăudată
Era pesemne o bibliotecă
Îmi amintesc că am ridicat de jos o carte prăfuită
Din care cădea necontenit
Ceva asemănător boabelor de grâu
Cartea era neobişnuită şi tot ceea ce am putut citi
Erau nişte propoziţii care în urma lecturii
Se transformau în cenuşă
Şi se mai auzea un fel de ţipăt şi era imposibil
Ca omul să repovestească conţinutul celor citite
Mă plimbam îndelung pe malul râului singur şi abătut
Nimic n-am mai putut ţine minte
Mi-am amintit doar că am lăsat cartea la locul ei
Acolo jos în întuneric şi în praf
Şi era inevitabil să mă-ntâlnesc
Faţă-n faţă cu profunda linişte
Cu senzaţia de adevăr
Masca şi respiraţia
Nici nu era nevoie să recurgem la cuvinte
Totul era de o nebănuită simplitate
De parcă niciodată nu s-ar fi întâmplat nimic
Versul crescuse pană la mărimea sa naturală
Frumuseţea spirituală nici nu se putea explica
Vine oare speranţa după oul său întrebă cineva
Întrebarea se lovise de obiecte
De noua conştiinţă poetică
Îndoiala ceruse o mască şi puţină respiraţie
Numai realitatea rămase dusă de gânduri
Ne prăbuşirăm îmbrăţişaţi de metamorfoze reci şi
lirice
Şi ne întrebarăm cine va rosti primul cuvânt
Marea îndoială ştia să deosebească ficţiunea de
sintaxă
Şi nu se putea preciza dacă era timpuriu ori prea
târziu
De-a interpreta lumea exterioară
Hârtie de filtru
In urma somnului ne apropiem de oglindă sau smochină
Ceea ce vedem e mut şi n-are rădăcină
Feţe încremenite în zone de odihnă şi tăcere
Aşteaptă să treacă amintirea cu peisaje somnifere
Reziduuri bruiaje scenarii de jocuri uitate
Muşcă din aşteptarea noastră simţindu-se vinovate
Nervii ah nervii inexorabili intră-n vârtejul ameţitor
Din silabe gigantice zimbrii coboară pe limba pietrelor
Uitarea creşte-n văpaia celui care poate auzi şi întreba
Deschide gura pietrelor blindate şi-ncepe-a săruta
Poem rece
Intre tenebre şi lumină cuvântul urcă şi coboară
Retorica ninsoare anonimă atinge-n mers o căprioară
Pe pântecul zăpezii se mişcă lent calote mari de ceaţă
Tăcerea e clepsidră răsturnată cu stări excentrice de
suprafaţă
O veche şi uitată amintire în casa de zăpadă creşte şi
descreşte
Şi-o pendulă trăind în non-călătorie la vama trecerii
se-opreşte
Pătrunde întrebarea-n oase cum ar pătrunde noaptea-n dinte
Gheţarii se transformă-n peşti iar peştii în cuvinte
Joacă-te clipă
Chiar mâine vom deschide
Cutia marilor mirări
Un fulg de nea va cobori cuminte
Spre biblioteci întinerite
Spre fascinante întrebări
Ce va-nţelege el
Din toate cele ce s-au scris
Născut fiind în cădere
Trăind un singur vis
VLADA BARZIN
Născut în 1940 în localitatea Gelu – m. 2006.
A publicat: şapte volume de versuri, dintre care amintim: Kad pucaju
pupoljci/Când crapă mugurii, Editura Kriterion, 1975; Zohodjenje/Apusul,
Editura Uniunea sârbilor din Romania, 2001. în limba romană a publicat
Nemuririle ierbii, Editura Facla, 1984.
„Poezia lui Vlada Barzin este complexă, imprevizibilă şi controversată,
aidoma poetului. Versurile lui, adeseori enigmatice, sunt pline de
sensibilitate, aproape feminină”.
Jiva Milin
Invocaţii
Ca o scuză puteam să invoc nopţile albe ale femeii,
cu foşnetul dantelei ce se ascunde voit dincolo de privirea oglinzilor.
Iubirea noastră era animalul rănit
de privirea cerbilor ce rătăceau prin acel anotimp.
acum, pe furiş, ca nişte feline, umbrele se retrag…
Şi Bach se repetă maiestuos, ca o ceremonie
la care luăm parte pentru a ne corecta gesturile,
cu invocaţii fără acompaniamente.
Psalm
Nu voi crede că El
nu-mi aude glasul…
In ziua aceea era întuneric,
lumina n-a luminat-o
de cu zori
şi strâmtoraţi se mai simţeau oamenii
in propria lor piele.
Stelele s-au întunecat
in prelunga noapte
nici luna pe cer nu s-a arătat
şi lupii dădură iama
printre speranţele obosite.
Şi nu voi crede că El
in noaptea-ngheţată a martirului
glasul meu nu-L aude…
Chemare
Nu puteam să invoc totul
cunoscând dinainte ce va urma,
cartea a fost deschisă
şi literele de foc îmi luară văzul.
Retrăiesc aceeaşi eroare
ca la marea aniversare a nopţii,
Apus matinal
Cunosc singurătatea peisajelor casnice, cu interioare domestice conturate.
Şi pereţii orbi de birouri surmenate, unde la nesfârşit – ca o durere străină
–
ard stele artificiale.
Pe asfaltul aproape banal – dintr-o urbe oarecare – cu o pornire firească,
băiatul desenase cu creta un soare.
Şi astrul ceresc curând va apune sub paşii trecătorilor, care se scurg –
fără să-l mai observe – veşnic, într-o revărsare grăbită...
Traducere de Ivo Muncian
CEDOMIR MILENOVICI
Născut în 1940 la Belobreşca, jud. Caraş-Severin – m. 2011.
A publicat peste 30 de volume de versuri şi proză dintre care amintim:
Berači visina/Culegătorii înălțimilor, versuri şi proză, Editura Kriterion,
1970; Rasvetana polja/Câmpiile înflorite, Editura Kriterion, 1986; Vetar
kroz praznu sobu/Vântul prin camera goală, Editura Hestia, 1999; Krug,
gavranov let i ništa/Cercul, zborul corbului şi nimic, poezii, Editura Uniunea
sârbilor din Romania, 2006.
„Poezia lui Cedomir Milenovici este o poezie meditativă, în care
simbolul se bucură de o atenţie deosebită.”
Jiva Milin
Nocturnă
Când toţi s-au dus
şi,
ca după bal,
răstoarnă scaunele,
tu,
cu molcomi paşi, mă caută în amintire!
O,
ca mărgelele pe-un fir,
ce sclipitoare-s
zilele!
Tu,
în singurătate,
când pleacă cel din urmă
musafir,
apropie-ţi tainic umbra mea
şi-ntoarce-i
filele!
Adio
Visul
Pe uliţa copilăriei sfinte
firesc salcâmii toţi s-au scuturat,
dar iată că-nfloresc ca mai-nainte
la presimţirea că revin în sat.
Şi ne-adunăm copiii toţi de-atunci
venind din ani şi de prin slujbe mari
ca păsările fragedelor lunci
când primăvara-nvie în lăstari.
Iar dudul vechi cu crengile-n fereastră,
copilăros şi iar pornit pe joacă,
păstrând în cuib copilăria noastră,
mai clatină un leagăn alb pe-o cracă.
Ca mai demult-mă legăn ne-ntrerupt,
intr-un balans atâta de ciudat:
de parcă creanga verde s-ar fi rupt
şi zbor cu ea ca umbra peste sat.
Bătrânii
Din zi bătrânii noştri-ncep să intre
În vecie, câte unul, câte doi,
ca nişte vechi obiecte-uitate printre
atâtea altele-ntr-un pod, la noi.
Se duc întins, de parcă-i cheamă soiuri
de treburi, corvezi şi daraveri,
de parcă grindini vin; în negre roiuri,
să măture belşugul unei veri.
Dă-mi de veste
Dacă vii mâine cu vara în zori,
dă-mi de veste-n valea de lumină.
Departe în lume, printre şerpi şi flori,
vom fi numai noi şi pacea lină.
Dacă vii la toamnă (Maine-toamnă?) să vii
când cocorii se duc spre un rai ancestral.
Voi vorbi cu un deal să-mi oprească în vii
un vin minunat, voi vorbi cu un deal.
Dacă vii la iarnă, aşa cum şi sper,
când lumea sclipeşte imaculată,
dacă vii mâine-iarnă, aştepta-voi în ger
să ningă din nou cum a nins doar o dată.
Traducere de Draga Mirianici şi Valeriu Drumeş
NICOLAE POPA
Născut în 1940 la Teregova, jud. Caraş-Severin – m 2007.
A publicat: Auzind, s-a făcut întuneric, 1995; Nu vă supăraţi dacă cerul
este albastru, 1996; Rujul de pe piatra funerară, 1998; Marcel e bolnav,
1998, la Editura Marineasa. La Editura Vinea a publicat: Marţi Dumnezeu e
în tura de noapte, 2008 şi Pantoful seamănă cu un diavol, 2009.
„Un aer discret şi rafinat de suprarealitate face casă bună cu acurateţea
discursului, dar şi cu miza de profunzime a acestor poeme şi îmbracă într-
un „ce” colocvial – sentenţios, nu fără accente amare de ironie, un straniu
fir epic al acestui – nu mai puţin straniu – jurnal liric în care existenţialul şi
metafizicul se împărtăşesc şi se revendică, fiecare din substanţa celuilalt,
prin canale imprevizibile, secrete, ştiute şi dirijate doar de omniprezenţa
onirică a poetului. Imaginile şi asocierile neaşteptate de cuvinte,
seducător-şocante, aluziile biblice ale rostirii, iată câteva din caratele
estetice indiscutabile ale poeziei pe care o scrie Nicolae Popa.”
Eugen Bunaru
Dincoace de dincolo
Piaptăn lângă piaptăn – ca la depunerea jurământului
şi agrafa – de ce n-am zice – răspunzătoare de orgoliu
ce ar trebui să îl aibă şuviţa de păr
înainte de a trece prin cântarea lui David
De curând îţi mutaseşi oglinda, garderoba într-un lămpaş aprins
şi mă iubeai perfect imaculată ca şi cum atunci ai fi-nvăţat pentru întâia
oară
acest fâlfâitor, zburdalnic obicei de a muri
Apoi a venit şi sărutul – cu pârtia lui încărcată
şi ai căzut printre copacii dinlăuntrul tău
şi-ntr-un târziu ai zâmbit – aşa cum era prevăzut în destin:
O, lasă-mă iubite să putrezesc în sămânța manuscriselor
de pe lume periuţa de dinţi o vei găsi pe piatra funerară
rujul de buze se află la patru milioane de ani sub pământ
***
Cel puţin tu eşti îmbrăcată, cum s-ar zice, irevocabil
Eşti înțolită ambiţios în străvechi nuieluşe de onix
Iar aceasta îl obligă pe omul de mâine
să zâmbească din greu cu întregul său corp
ca şi cum zi şi noapte ar susţine un spectacol de adio
in adâncul unui mic animal alegoric
Pe când eu?… Doar cu câteva rânduri mai jos
iată-mă dur şi cărunt ca un corb
Ca un corb ce îşi trage tot timpul cu pila pe unghii
şi în acelaşi timp plânge –
spre a duce mai departe ştafeta fericirii
Deşi unii spun că asemenea gesturi
ar pune pe gânduri Destinul
Dar ce pot să zic, aşa suntem noi, persoanele importante
şi-ntunecoase:
Nici măcar în vis nu ne putem îngriji manichiura
decât după ce ni se umple obrazul de lacrimi
Bine măcar că cel puţin tu
eşti îmbrăcată, cum s-ar zice, irevocabil
in străvechi nuieluşe de onix
Chipul vedeniei
Ştiu că prima zi a trupului este lungă şi grea
şi nu-ţi mai aminteşti la care dintre sprâncene
te opriseşi ca să hodini după ce a nu ştiu câta oară tot numărându-mi
vocea obrajii ţi-au cedat şi un galben al nimănui
a aruncat cu piatra încât faţa ce astăzi o ai
face parte dintr-o foarte foarte, îndepărtată poveste
dar eu ştiu că prima zi a trupului este lungă şi grea.
***
Ea ţinea la curte un fel de Constandin (ciorapii locuiau în altă parte)
Apoi ca pentru troscot a zis: tu eşti divin
şi am aşa o poftă de petarde in rest, mai e – iubitule – puţin
şi o să fim cuminţi pană la moarte In rest… E cale lungă lungă pan’ la sân
iar prietenii se văd mai departe
***
Păi dacă e s-o luăm pe orgoliul acelor mădulare cu şapte etaje
rareori pot spune că m-am născut
înainte de a face un drum prin piaţa de corpuri cereşti
căci, vorba aia, chiar şi un Hamlet poate la o adică să spună că
se fâlfâie de sprâncenele dumneavoastră
Şi atunci în ascunsa mea dorinţă de a ierna în vârful unui chiot
am stabilit să nu mă mai satur de acea întunecime ca de ciuperci
precum şi de acele flegmatice hardughii
ale pufului din nordul Cleopatrei
***
Dacă totuşi iubito nu îţi este chiar atât de indiferent
cată rândunică se adună în jurul acestui netrebnic
din poză
Atunci dă-i bătaie şi parfumează-te că uite vin bujorii
şi ne mănâncă pe toţi
Aşa încât indiferent care dintre privirile tale fixe
este drumul Taborului – eu zic să nu ne vindem vârfurile de la picioare
căci de azi înainte pedichiura din Valea plângerii o să fie deschisă non-stop
chiar şi pentru degetele mai puţin pământeşti ce rareori ţi le-am văzut la
faţă
***
Ea – Creatura extravagantă
Întruparea vorbitoare de cinci dialecte ca diamantul
Şi care din urmaşii parafinei şi ai ţiţeiului
a făcut ceea ce nimeni nu poate deosebi de un plâns
Şi care din albeaţa cea plină de supărare a făcut părţile componente ale
corpului-bagatelă
Căci despre dansa vorbesc, ori aşa este dat
ca în susţinerea adoraţiei să se arate întotdeauna un pustnic flegmatic
vremuiri
Am început să mă nasc din coastele de femeie ce păşteau
pe steagul şi pe stofa trezită din vise de către coastele de
bărbat şi rădăcina de asparagus m-a auzit zăngănind din
ţigara de 8 km adâncime, cu care înaintam prin tocurile
înalte ale furnicilor de la podul michelangelo, căci prin
ciorapi se zvonise de nebunia unei căpşuni ieşite la
drumul mare şi ademenind călătorii în salonul căpşunilor
dar ce poţi să faci când în aceste vremuri toţi au idei ciudate
ION JURCA ROVINA
Născut în 1940 la Rovina, jud. Hunedoara.
Prozator, poet, dramaturg, ziarist.
A publicat: 11 piese de teatru, 5 romane, o carte de proză scurtă,două
cărţi de poezie: Tânguirea iconarilor, Editura Helicon 1996, Ospăţul
solemn, Editura Eubeea, 1998.
„Expresia poetică este, nu rareori, dură, în volute expresioniste, revărsare
a unui temperament uneori dezlănţuit, tumultuos, alteori retractil, ursuz,
ferindu-se de lovitura cu lumea.(...) Cuvântul are o încărcătură muzicală ce
descătuşează reacţii afective...
Alexandru Ruja
SFIDARE
Voi fi în continuare prezent fără niciun apel la datoria existenţei. Mă voi
striga singur în Univers şi îmi voi răspunde cu vocea de bas, ori de tenor,
în batjocură, de undeva, de după un copac, sau chiar din primul rând: pre-
zeent!
Dovadă că exist, fără să ţin la ritualul apelului neapărat, privind la
clauneria ce se joacă în prezent.
EVADAREA ÎN ZBOR
Dacă într-o zi aşa, pe neaşteptate, din prea multă invidie faţă de păsări ori
de preacurat zbor în vis, ne-ar creşte la toţi aripi, s-ar întâmpla ceva
nemaipomenit- pe scena cerului s-ar juca spectacolul Universului, unic...
Uite ce s-ar mai întâmpla: unii ar face atac de cord şi ar muri fericiţi, cu
capul pe o aripă, frumoasele ar zbura deasupra unui lac –oglindă, bărbaţii
s-ar umfla în pene şi-ar face salturi mortale cu mâinile în buzunare, într-o
oră s-ar da bătălii pentru spaţii de zbor. Unii vor renunţa să mai dea din
aripi, câţiva vor sta la pândă pe sol, vor fi prăbuşiri, dar se vor alege şi
zburători încântaţi; burtoşii se vor ţine cu degetul de buric, copiii vor lua
un căţel, să-l schelăie lângă bunic, şi câte minuni, între oamenii cu aripi,
nu s-ar mai putea închipui, de pildă, că un sobor s-ar întreba cum poate fi
acceptat zborul fără permis. Nu e nevoie, Doamne, să fie proscris, căci
oricum zborul ne-ar îmbăta şi ar râde invizibil de noi, lăsându-ne să ne
ardem aripile precum miticul Icar şi ne-ar trânti fără pene de pământ pe
burtă, să simţim lungul nasului, iar când ne-am întoarce cu ochii spre cer
am recunoaşte că nu ni s-a dat să fim păsări...
Dar nu-i nimic, dacă în viaţă, visători, nu vom prinde măcar un vehicul
interstelar, după moarte, sufletului nostru, în timp ce va călători în
Univers, prin abisul cu gropi pustii, şi necunoscute astre, îi vor creşte
aripile imense, care, în zborul lui nemuritor, îl vor trece, cu doru-i netihnit,
şi peste un pisc iluminat de infinit.
DOUĂ PĂPUŞI
Tu eşti de ceară, eu sunt de vată, două păpuşi ce dansează pe sfoară.
Ne-am întâlnit într-un circ de rouă, şi, apropiindu-ne, la ureche ne-am
spus:
„Noi vom evada în soare” şi o noapte întreagă am fugit pe cer până
dimineaţa-
când am căzut zărindu-l, în mare şi lângă buza lui de sânge
în sărut cu spuma Afroditei, în albastru,
parcă zeificaţi deodată, iarăşi ne-am spus:
„Vrem să nu se mai joace nimeni cu noi,
să nu ne mai ia nimeni drept păpuşi de ceară si de vată...”
Dar din sărutu-i cu marea, soarele a ţâşnit coloană de foc, în cupolă
şi în balansu-i sferic şi-a azvârlit pe cer strălucitorul disc, iar noi ne-am
trezit
în săgeata orbitoare-a luminii lui pe nisip.
Liman
Strălucitoare ca ceaţa, în colind de zăpadă,
Seminţele netrăite plutesc deasupra trupului meu.
Gândul ascuns atât de demult să le fi chemat
Ca să-şi înalțe casă cu temelii în sânge,
Cu cocoşul vântului în ochi?... Când plecam aveam pieptul nepătat,
Mâinile ca socul, crezul ca cerul, umerii ca jderul, paşii ca sideful,
Şi chemam o durere din îndepărtat ca să nu mă acopere gerul...
Să fi ajuns, oare, să-mi pun privirile de sărbătoare,
Pleoapele de joc, genele de noroc, cearcănul de soroc?...
Să fie colindul de zăpadă focul visat în plecarea de altădată?...
Cu umerii în piatră strâng la piept seminţele netrăite,
Le simt cum plesnesc şi pătrund în mine cu înflorite cuţite,
Voi fi, poate, primul pământ al norului, prima tulpină a golului,
Prima linie dreaptă a ocolului?... Sau, poate, zborul dintâi
Fără de aripi, în vis, în zodia Săgetătorului,
Al cocorului?...
Ipostază
Mai pot să mă reîntorc neauzit ca un şarpe,
Domol ca o arătare lunară plutind peste lanuri de porumb
Când în lumina cenuşie cârtițele îşi fac rugăciunea.
Mai pot să revin umil ca inelele omizii, ca un sfetnic al apelor subterane,
Să îndrept unghiurile grinzii unde se iubesc carii,
Să aduc o patimă albă aşa cum înalți dintre alge
O amforă, să aprind o lumânare la lemnul
Sfinţit la răscruce cu omor de sine,
Să anin în arbori urcioare şi piei împletite cu pâine şi sare,
Şi afumătură de mistreţi răstigniţi după legea pădurii...
Mai pot să redau rasul cerului gurii, să îndrept spatele ce-şi strigă
aproapele,
Să aduc în vatră tăciunii, chiar de ar fi la marginea lumii,
Lumea plutitoare pe marele peşte bolnav...
Mai pot să revin cât mai sunt un abur matinal de străvezie deltă,
Şi marea e încă departe-aproape şi unda mai este încă a mea,
Şi malul mai este încă al meu şi trestia cântătoare e zveltă.
Fără de scut
Mult a mai trecut fără de scut
Bătrânul tată cu paşi de lopată...
Deschidea cărări la rădăcini de zări pe când
Oştenii din sânge nu simţeau încă săbiile vremii
Şi fecioarele sortite să fie ciuntite sub soare flamand
Își ciocneau în jocul cu zeii şi mieii, cerceii, cerceii...
Trecea fără de rost prin lumea cu trup de alăută,
Cu suflet de sacâz, şi cum mai strălucea cu vreo căzută stea
Pahar de închinare râzând de sărbătoare cu gleznele-n izvoare...
Frumos pierde-vară iubit pierde-toamnă nebun pierde-nea
Se tot deschidea pe toate crestele pe când se alinta
Intre fiare cu păsări de răcoare cu femei de sare
Cu odoare pe la subţioare...
Aşa a tot trecut fără de scut nelăsând nicio veste
Pe flamuri de creste...
Doar paşii săi ce adânceau în lut
Albii de început s-au auzit țipând în trupu-mi de nimb
Intr-o noapte pe când el se alinta cu rune străbune
Peste văgăune la început de lume!
Numit să aleg
Am fost numit să aleg intre rădăcină şi floare,
Intre cer şi pământ, intre subteranele cârtiței şi vânt,
Intre lotcă şi adâncul de mare, intre pasăre şi cercuri de copaci,
Intre temple şi văzduh, intre trup şi duh,
Şi aceasta cât se poate de curând...
Mă străjuiau stelele, mă străjuiau porniri de izvoare,
Mă îndemnau spre a alege lege după lege.
Dar cum oare aş fi putut să-mi calc chemarea
De a aluneca pe pământ şi de a zbura peste ape,
Atunci când constelaţiile se răstoarnă atât de aproape?...
Ceaţa
Hlamide albe de ceaţă, învăluire, pătrundere-n adânc,
Devenire spre plutire, nisipul musteşte-n izvoare de cer,
Întind mâinile spre tine şi-ţi simt umerii din frunză de oleandru
Cum tremură sub păsări de argint şi mai simt cum pântecul
Ţi se face leagăn
Pentru vedenia unui cântec din Corint...
Ne vedem doar cu ochiul răpus şi adormit în creştet,
Şi ameţitor e să nu ne ştim conturul trecător,
Revenim la geamătul din dor,
Ne naştem unul pe altul îndepărtând pământul din cer,
Plutim peste vremi, trupul meu în trupul tău îl aşterni,
Şi plecăm spre rădăcinile albe ale arborilor corintieni.
Alchimie
Stele pier, se aude un tremur în adâncuri,
Înțelepții din arbori nu mai gândesc triunghiuri de frunze,
Ostaşii din iarbă îşi rup lăncile verzi în fortăreţe minuscule
Şi un vânt împietrit sparge vitralii în văzduh...
Se aude o trecere a râurilor spre malul din albii,
Trestia putrezeşte în spărturile luntrilor târzii
Şi cariile preamăresc sunetul în lemnul de roţi...
Vedenii trec pe maluri cu urme de porturi,
Pe creste aripi uitate tresaltă în inimi de calcar,
Oh, şi în ceruri firul acela de fum, amintire a vetrei mele în care
Prefăceam mădulare de păsări în odoare de plecare
De pus la subţioare,
Când încă alchimistul căuta un nisip de clepsidră
Asemănător cu grâul din pâine şi cu marea din sare...
Lege primordială
Se va retrage lumea în sine... Sâmburii şi seminţele vor fi
Noua lege a pământului... Brazii vor intra în conuri fierbinţi,
Stejarii în ghindă, alunii în alune, casele-n grindă,
Cocorii în sămânță de zbor, privighetorile-n sămânță de dor,
Lupii în canini, moartea în crini, şerpii în venin,
O, totul se va retrage la primordial, nu ştiu cine şi când o va face,
Izvoarele vor curge înapoi, fructele vor reintra în altoi,
Iarba în ploi, ploile-n strigătul de apoi din noi,
Şi trupul tău de fată va reintra în geamăt, odată şi odată,
Ca într-un fagure, singur să se bucure, singur să se sature,
Singur să se scuture, aripă de fluture.
Elegie
Tot mai mult apasă pădurile pământul bun pentru rădăcini,
Pământul se îndoaie după fiecare ploaie ca un ram de alun,
Se surpă molcom în vizuini, amestecă mereu cărările,
Pană când mările acoperă crestele cu scoici şi meduze
Atunci când îşi încep prin destin migrările.
Tot mai mult e o apăsare pe fiece cărare născută spre zare,
O apăsare de lemne de case, de lemn de viori, de lemn de sicrie
Mereu mor izvoare, se nasc izvoare şi iarăşi se-ngroapă în viţă-de-vie,
Neabătut rămâne doar drumul de cocori...
Pe maluri de mărgean
Am fi trecut nelovindu-ne de arbori
Şi de ciulini şi de rădăcini şi sângele
Numai câteva clipe ne-ar fi umbrit ochii,
Şi n-am fi auzit semnalul de corn şi patima roşie
A armei de vânătoare şi scrâşnetul plumbului...
N-am fi avut drumuri trasate cu pietre şi nici
Casele noastre ştirbite în colţuri şi muchii,
Ne-am fi iubit în flăcări de iarbă şi geamătul
Ar fi deschis scoicile cu perle ascunse,
Vatra noastră ar fi fost nisipul fecund,
Şi nici lacrima de despărţire nu am fi simţit-o
Prelinsă sărat amar către gură.
O, şi aripi am fi avut, am fi zburat puţin, dar era zbor,
Am fi avut şi o mare linişte în care cuvintele
Nu s-ar fi zdrelit, nici înjumătățit,
Am mai fi avut şi singurătatea în care
Nu ne-am fi putut nevedea,
Şi când de atâta dragoste am fi vrut să murim
Ne-am fi zvârlit cu trupurile, trupul tău alb, trupul meu albastru,
Pe maluri de mărgean, pe maluri de rubin...
O, desigur, dacă trupul nostru
S-ar trage din delfini...
MARCEL TURCU
Născut în 1940 la Sânnicolau Mare, jud. Timiş, -m. 2014.
A publicat 12 volume de versuri, dintre care amintim: Tăcerile renului,
Editura Facla, 1974; Dorfleben in
Sudosteoropa (vormals)/ Viaţa la ţară în sud-estul Europei (pe vremuri), în
colab. cu Uwe Erwin Engelmann, EdituraMirton, 2001; Ningeniu, Editura
Mirton, 2002; Cuţit pentru lectură, Editura Mirton, 2006, Bietul Templu,
Editura Mirton 2012.
Mimodrama
...Am găsit o monedă : e veche şi cosmică,
Bună de achitat chiria de-a fi —
Cum oare-mi justific apariţia-n spaţiu?!
Nici nu m-au lăsat în altă parte
Şi m-au adus pe mine lângă mine...
De unde libertatea auzului
De a aduna sul toate ecourile
Ca pe nişte manuscrise inestimabile?
Dezinvoltura lucrurilor de a dansa
In văzul lumii, fanatic, cu toţi atomii din ele?
Şi graţia stângă cu care
Păsările se destind în văzduh,
Adormindu-şi cu grijă conturul?...
De ce-am ajuns aici?
Pleacă vânt, du-te să mori în genunchi
La marginea mării
Ca o mărturisire, ca un eseu;
Vino prietene şi mângâie-mi spicul nou de pe
Frunte, care se numeşte iute, iris!
Ajutaţi-mi să-mi scot din fântâna din curte
Morţii mei tineri, suavi, de mătase:
Părinţii, dascălii mei concentraţi,
Închipuiți-vă că v-aţi născut singuri
Şi-aşa mai departe,
Şi că n-aţi avut urmaşi :
Fiul vostru, furişatul vostru fiu,
A apărut în lume,
Departe de voi, liber, undeva —
Rufele acre
Mă odihnesc întins pe orizont —
Cu ochi aduşi şi pleoape adunate,
Cu sufletul venit tocmai atunci
Şi fruntea descheiată, fără nasturi,
Asemeni unei rufe foarte libere...
Pseudopescarul
Întâmplător am fruntea: gândurile
Ar fi putut fi descoperite, pentru totdeauna —
Ca marea...
Ochii trebuiau să rămână, dar
Vocea, cu desăvârșire, nu-mi era necesară. Uneori
Se pare că-n locul buzelor port în tăcere
Două sunete întredeschise, surpate de sus...
Şi braţele
Numai întâmplător sunt braţele mele —
De obicei sunt ale altuia, le iau cu împrumut pentru timpul
Cat trebuie să tai cu ele pâinea, atât!
Adevăratele braţe sunt altele, acelea-mi
Pornesc subţiri, din umăr, sfârşindu-se
In nişte prelungiri nedesluşite, elastice,
Care m-ajută — de minune — să-mpletesc apele
Şi sunt pornit să le-mpletesc mereu —
Să fac din ape
Femeia necesară
Pe semne, că vântul din jur
Se retrage prin ramuri, în jos
In cei doi părinţi ce mă-aşteaptă,
La rădăcina unui copac, fiecare...
Vântul se retrage, frunzele pleacă —
Toamna e toamnă, spiritul e spirit:
Frunzele se duc, se duc...
Departe, un orizont curb, sub el
Un balcon elevat şi alb, optimist
Cat jumătatea de sus a unei ore
Despicată în două... Mai aproape
O încăpere: în mijloc, eu!
De către nimeni, deschisă-i o uşă, uşor,
Cat o aşchie fină ori cat
Să se poată strecura înlăuntru,
Convinsă, ca o femeie goală,
Luciditatea. rămân
Surprins şi drept şi de uimire
Înalt ca vidul...
E-asemeni unui ochi albastru care se destinde:
Uşa-nţelege, s-agită, uşa simte
Că-nlăuntru a pătruns luciditatea;
Ci uşa se deschide larg şi încăperea
lese întreagă, îndată, pe uşă —
Şi iată-ne în stradă, pe amândoi!
Pe străzile oraşului pur,
Purtată de către sclavi anonimi,
Se vede trecând o lectică
Ce-i a mea şi-n care eu mă aflu
Alături de femeia mea goală —
Se vede câteodată o lectică
Precum în vremea de triumf a romanilor!
Iar eu, mă-nspăimânt cu respect
Când vine adesea femeia!...
CONSTANTIN BRÂNDUŞOIU
Cină cu păsări
Toată bucuria, fericirea mea o las ţie Doamne acolo în cer şi aici pe
pământ
trăieşte Tu, Fecioara şi Tatăl tot ce trebuia să fi trăit eu ca adus la viaţă –
…–
Viaţa fără viaţă e mai moarte decât moartea ce vine într-o clipă şi gata cu
pământ pe tine –…– aseară cinam cu păsări eu am luat coaja de pâine lor
le-am lăsat miezul
şi s-au bucurat am cinat cu ouă din cuibare cu fâlfâit de păsări ciugulind şi
eu –…–
A venit întunericul să se uite cum poate trăi un singuratic dat afară din
viaţă şi iubire
pentru că n-a fost cum visase el la ce mai trebuia şi visul de copil şi
ursitele, cele şapte sau numai una. Cina cu păsări venite din pădure de pe
frunze la miez de pâine
ciripeau, ciuguleau şi viaţa mea fără viaţă de dincolo de jumătate de secol
am lăsat-o Fiului şi Fecioarei Tatălui Nostru şi Duhului Său să mi-o trăiască
(ce n-am ştiut eu să fericesc) şi voi cina mai departe cu păsări şi firimituri
–…–
Nu sunt saducheu
Am pierdut pe pământ toată viaţa Omul mi-a luat tot ce trebuia chiar
iubita
nu s-a mai apropiat de tinereţea mea acum scriu epistole cerului când se
aprinde steaua dintre vicleime – Am pierdut tot ce putrezeşte mi-a rămas
dorinţa veşnică şi prea copilăroasă mă îngân cu păsările şi cu aerul dintre
timpanele voastre.
Atâta doar să ştiţi nu sunt saducheu îmi pare viaţa veşnică mai aproape
acolo nu se poate putrezi nu se poate lovi acolo nimeni nu-i umbră
vom trece pragul fiecare cu viaţa lui viaţa saduchee spre viaţa de dincolo
de noi.
Acolo unii dintre noi ne vom întâlni pe totdeauna acolo, undeva, departe –
…–
Eu nu sunt saducheu şi cred în Crucea de pe pământ. Crucea care a înviat
pe steagul lui Constantin de-l bătu pe împăratul în Cetatea Eternă spune
Tibrul
şi iată ce spune Învierea că viaţa dispăru şi alta apăru –…–
Pierdui vlăstarul era aşa de frumoasă chiparoasa copilă
o pierdui şi-mi pare voi întâlni-o cu acea privire ce nu poate îmbătrâni –…–
Aş voi
Cum se desface un palat de oglinzi aş vrea să mi te redea începutul privirii
aş voi să vii iar să rămâi lumina din noaptea răsăritului –…– Să intru
Catedrală unde mă susţine Crucea mai vie decât viaţa ce n-o poţi povesti
nimănui decât ca o comunicare de suflet –…– Am să intru în cazinou să
beau toate umbrele mişcate de însăși mişcarea ta când desculţă mergeai –
…– La zâmbirea ta mai beau o dată din amfora ce o ţin de toartă
am să aud toate valurile dar de câte ori te-ai lovit şi te-ai întors să-mi iei
apa în braţe ca să nu mă iei pe mine totuşi nu dispari mereu vii şi nu mă
laşi să te uit –…– Să văd frunza să-ţi aud greierii cum ţi-ar muta fiinţa mai
aproape de mine –…– De la urat la frumos a lăsat Dumnezeu să mergi ce
cale mai e de mers din atât de gol la sunetul tău
tu încă distrugi imaginea ce a colorat Templul –…– Se zbate marea peştii
alunecă din flux în reflux singură te văd cum spargi fereastra cu zâmbirea
ta –…– Încotro inimă în ce ritm să fiu dacă m-am oprit la tine şi îmi stai
umbră –…– Mă petrec platonic intre Catedrală şi Cazinou cu toată marea în
zbucium pană are să vină la mal amfora de viaţă să te iau cum nu te-am
luat niciodată şi să te beau încet pană ţi-o rămâne chipul
imaginat pe lutul ars unde amiroase a vişin şi strugure din care lacrimi
picură pe tot drumul ce n-am mers –…–
Merg pe bordură
Îmi este cerul prea departe
steaua mă urmăreşte s-o licăr
vreau să dispar doar am pierdut totul –…–
Iubita e un chip arheologic
orice imagine are o ţiglă pe cap şi orice spaţiu are o cărămidă
dovadă că omul a trăit şi va trăi –…–
Merg pe bordură vreau să mă arunc în gol
cineva mă trage înapoi merg mai departe pe bordură
mă împing valurile înapoi ca intre Catedrală şi Cazinou
m-aş mai naşte iar vişinii m-ar întâmpina
călător pe la izvoare unde se întâlnesc veşnic
peştii – păsările – stelele şi dorul de a nu muri –…–
Nu ştiu de ce mi-am pierdut viaţa
ce taină să fie oare ce aş mai începe –…–
Copilăria e o stare, trupul mi-e bântuit de senzaţii îndepărtate
inima bate clopotul bate lumina trece peste întuneric
angoasa are viaţă fără săgeată
balanţa cântărește pustiul gheaţa mă înfioară
n-ai să te poţi zări în ea
prin sala Cerului a venit Împăratul
şi are loc debarcarea totul e de pomină
Cuvântul s-a oprit –…–
CRIŞU DASCĂLU
Adăpostul – o inimă
Pulsând în ritmul
Imprevizibil al sirenelor.
Şi cămaşa alunecată
Îi descoperă sânul
Şi Vesna îşi arcuieşte braţele
De parcă l-ar purta
Pe copilul ceresc.
El încearcă să întrebe
Într-o altă limbă de fosta lui stradă.
Şi el înjură zdravăn,
Cum ştie mai bine.
Va să zică,
Nu a uitat, totuşi,
Să vorbească sârbeşte!
Nocturnă
Trec
Peste oraşul
Albit de lună,
Tolănit pe chemarea lui
Ca pe un
Covor
Fermecat.
Deasupra mea,
Uruie
Greu avioane,
Dedesubt
Oameni se ţin lanţ de mâini,
Sprijinind
Plutirea
Marilor poduri
Peste
Veşnice ape.
Concavitate
Hotelul
Din anii treizeci
Se adapă blând din
Jghiabul
Străzii înclinate,
Prin care
Trecătorii îşi preling
Frazele cu greşeli
Gramaticale.
Uniforma boţită
A portarului
Umanizează
Intrarea
De sticlă
Vie.
Într-o locuinţă mizeră
Nici nu mai ştia de câtă vreme
Revista asta
Zace aici,
Abandonată pe caloriferul
Cu vopseaua scorojită,
Ascunsă în parte
De pervazul ferestrei strâmte,
Prin care vecina de peste drum
Îl priveşte
În fiecare noapte.
Zilnic
Citeşte revoltat
Frântura de cuvânt
mnez
Şi nici nu mai ştie
Câţi ani
Au trecut de când
Îşi propune să scoată revista de-acolo
Pentru a citi
Cuvântul întreg.
Şerban Foarţă
Regina frumuseţii
În van fanfarele atâtor trupe
trecând splendoarea brună în revistă,
ce poartă lenjuri mici cât o batistă
în timp ce dau, ca mânzele, din crupe.
Regina-i cealaltă – doar una este Miss –
(nu număra pan’ la o sută invers, însă),
în ora nopţii-n care, neconstrânsă,
se naşte primăvara ca-ntr-un vis.
Iar tu alergi, lăsând în voia sorţii
logodnica atâtor zile faste,
când muguri dau în floare-n pragul porţii.
De peste tot, polenul se adună
ca într-un nor de colburi semicaste,
în pacea fără sceptru, nici cunună.
Sunt doamne...
Sunt doamne-a căror gură numai săruturi cere,
pe sâni şi umeri părul le curge în şuviţe
rebele, ce coboară spre tainica plăcere
ca,-n vie, panta cârlionțatei viţe.
Li-i pielea cafeniu balsam, când mana-ţi
o-atinge din greşeală, mai ’naintea
unui consimțământ al lor, – iar zâna-ți
face să fiarbă sângele şi mintea.
Căci vraja formelor e doar miraza
în care, dulce, se-oglindeşte raza
privirii îndrumându-te, pe ape
domoale,-nspre limanul virtuţii, când pleoape
se lasă-n jos – şi-a rugăciune,-n, lină,
oglinda sufletului, trupul se inclină.
Ultramarin
Ştergar ni-i vântul; ziua răsfrânge,-n zori, albastră,
ultramarinul mării şi-al cerului de sud;
privindu-mă deodată, îţi scuturi părul ud,
şi-n ochi, ca-ntr-un stop-cadru, răsfrângi idila noastră.
E sufletul o rază ce o-mpleteşti şi-o pierzi;
se face schimb de inimi pe foşnetul de foi;
scânteietoare şocuri electrice, – când noi
ne-atingem mâinile ca nişte ramuri verzi.
Răsare soarele pe gura ta, – pe gura-mi
apă de mare, apă de cer fac spume-n palmă:
fii binecuvântată clipă calmă
a veşniciei de nisip... Figura-mi
de stil se-ntunecă, din nou, – sub cerul verii,
tot mai puţin ultramarin în boarea serii.
Atlantis
Cu păru-n vânt, spre mine, târziu, grăbindu-ţi paşii,
in verdele cel fraged din crengi, mi s-a părut
parfumul dinaintea întâiului sărut
că-l simt, în timp ce-amurgu-ţi îmbujora obrajii.
Ci temerea-mi că nu vii s-a şters ca,-n zări, un fum,
pe cenuşiul ostrov al nostru de asfalt
pe care,-n omenetul ca fluxul în asalt,
ne ţinem strânși, iubito, în braţe şi acum.
Cu, în lumina serii,-ngheţând în juru-mi, luna
aprilie,-n ameţeala ce m-a cuprins, mă-ncumet
să-mi amintesc întâiul sărut ratat şi umed,
in timp ce mă răneşte un verde de-altădată
ce arde sub un soare-ndoliat pe totdeauna
ca insula Atlantis, a noastră, scufundată.
Cei care se sărută
La colţul străzii,-n stânga, ei se sărută încă
şi încă,-ncât nu mai rămâne stancă
pe stancă-n lume; soarele-n adâncă
derută; zvon de şarpe tăcerii-i este lângă.
Penumbre se preumblă în jur; verzi, roşii ape
asudă semaforul; iar cerul mai aproape
coboară, ca să-i vadă, impudic, pe sub pleoape
de nori, unde-amoraşii se-ntrec în dulci agape.
Străfulgere,-n zigzaguri de vineţii artere,-i
ţes ploii străvezia ei inimă. Haltere
din arbori, face vântul, smulgându-i cu putere.
Şi-n timp ce se sărută-n delir, – în mica proră
a navei lor, bat valuri cât turnul, ce de-o oră
i-ameninţă, în vreme ce ei doi le ignoră.
Angela
Trei ani de zile,-n vremea când o iubeam pe-Angela,
la Nagyszentmiklos, vara, plecam ca doi transfugi;
era mereu în anotimpu-acela
când murele se înnegresc pe rugi.
Să fi fost, oare, mai frumoasă decât sora-i
ce mi s-a dat întâi?... Mi-aduc aminte
şi astăzi catifeaua trupului ei, la ora
când răsuflarea,-n dalii, i se făcea fierbinte.
La început de august, am mers, în trei, cu ele
pană la casa Bartok, pe cea din urmă stradă,
mirându-ne de ploile de stele
ce se opresc,’nainte ca, pe pământ, să cadă.
E ca atunci când după ce faci de multe ori
amor, te prăbuşeşti şi, din plăcere,
rămân câteva foi, câteva flori,
şi poţi să mori ca-n mare, în beznă şi tăcere.
Alte cereşti întreceri încep, însă,
e Aranka mai roşie decât a fost vreodată,
şi se aprinde apa,-ntre două ţărmuri, strânsă,
iar clopotele,-n micul oraş, încep să bată
Întâlnire
Pe aripa blăniţei deschise,-n bluză albă,
descinsă într-o doară din minus patru grade,
făcând să se-nfioare-amorţita ceaţă oarbă,
când silueta-i răsări pe stradă,
plutind de bucurie în gerul care-ngheaţă
băltoacele-n amurg, – era cea care
descenuşează lumea cu zâmbitoarea-i viaţă
sub soarele în sură nemişcare.
Pluteau, în urmă-i, lumi aprinse cum
pătrunde raza-n carcerile negre;
când ea trecea-n balans pe străzi în fum,
lumini şi zgomot de maşini funebre.
Departe de vitrine cu ştaif şi pedigri,
purtat pe unde pasu-mi surd nici nu bănuia,
rămas-am doar cu poezia-mi gri,
privind de-a lungul străzii, după ea.
Ca apa lacului...
Pre Domnul Dumnezeu, izvor a toate
celor de dintre galaxii şi cromozom,
văzutu-L-am întâia oară om
in ochii unei fete cântând mai sfânt ca toate.
Era frumos şi-albastru ca apa unui lac
ce oglindea în străadâncuri plauri
cu lujeri lungi de trestie de aur,
ce,-n luna lui septembrie, în scame se desfac;
planând într-o privelişte divină,
ca-ntr-un omăt invers, toţi aceşti fulgi,
întrețeseau pe-altar celest un giulgi.
De-atunci Te cant, de când, în ochii fără vină,
a dat în floare trilul unei mierle
pe pajiştea în rouă ca un corsaj de perle.
Eu cred
Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?
Totul
Frunze, cuvinte, lacrimi, cutii de chibrituri, pisici, tramvaie câteodată, cozi
la făină,
gărgăriţe, sticle goale, discursuri, imagini lungite de televizor, gândaci de
Colorado, benzină, steguleţe, portrete cunoscute, Cupa Campionilor
Europeni,
maşini cu butelii, mere refuzate la export, ziare, franzele, ulei în amestec,
garoafe,
întâmpinări la aeroport, cico, batoane, Salam Bucureşti, iaurt dietetic,
ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia, zvonuri, serialul de sâmbătă seara,
cafea cu înlocuitori, lupta popoarelor pentru pace, coruri, producţia la
hectar, Gerovital, aniversări, compot bulgăresc, adunarea oamenilor
muncii, vin de regiune superior, adidaşi, bancuri, băieţii de pe Calea
Victoriei,
peşte oceanic, Cântarea României, totul
Cruciada copiilor
Un întreg popor
Nenăscut încă
Dar condamnat la naştere,
Foetus lângă foetus,
Un întreg popor
Care n-aude, nu vede, nu înţelege,
Dar înaintează
Prin trupuri zvârcolite de femei,
Prin sânge de mame
Neîntrebate.
Delimitări
Noi, plantele,
Nu suntem ferite
Nici de boală,
Nici de nebunie
(N-aţi văzut niciodată
O plantă înnebunită,
Încercând să intre
Cu mugurii în pământ?),
Nici de foame, nici de frică
(N-aţi văzut niciodată
O tulpină galbenă
Încolăcindu-se printre gratii?).
Singurul lucru
De care suntem ferite
(Sau poate private)
E fuga.
Cântecul
Cântecul ăsta îl scriu pe frunze cu-o dudă,
În urma mea vin furnici în cohorte şi-l sorb,
Nici o ureche nu va putea să-l audă
Şi tot văzduhul va fi pentru raza mea orb.
Copilărie
Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.
CÂMPIE DEŞERTICĂ
Câmpie deşertică, soare nomad,
Explodând în extaz. Setea moare pe mine. De-o viaţă tot merg,
Târând crengile imenselor fisuri din lut.
E-o secetă albastră, carbonizând sublimat
Esenţele acestei întinderi fastuoase.
E un pilot de încercare trupul,
Rupându-și drum prin reţeaua scaieţilor luminii.
Visez sferoidul unei beri de străveche aramă,
Încoronată cu alb,
Intr-un umbrar. Dorinţa-mi rămâne-nrămată-n văzduh
Şi-mi depăşesc scheletul uscat,
Lăsându-l în marea confruntare cu sine însuşi.
NESOMNUL VEŞNIC
Nu voi mai dormi niciodată. Mi-e teamă de lumea ce invers se naşte în vis.
Tăcerile zilei izbucnesc în hohot. Nu ştiu ce bătrân în mine se recompune,
Nu ştiu ce lupi am pierdut. Trebuie să rămân treaz
Până când vor dispărea culorile – Acest dar al dimineţilor odihnitoare;
Totul trebuie atins, înghiţit. Somnul e memorie absconsă.
Vreau să aprofundez alb-negrul exterior,
Oţelul real şi elastic;
Mi-e teamă de privelişti inexistente,
De miresme, de armăsarii gălbui, fumigeni. De prefigurări, de amintiri,
De ceea ce diferenţiază abuziv ziua de noapte,
De ceea ce m-ar putea despărţi de blânda, eterna
Efigie solară.
OCHIUL
Singurătatea aspră a farului veghează
Cu veşnică lumină în golful crenelat.
Pe stânci de sare, sterpe, el, conştiinţă trează,
Din renunţări de sine aprinde-al său eclat.
EGRETA ALBĂ
Egrete albe,-n dans solemn, de ceață,
Nepăsătoare păsări își rotesc
Penajul, suplu decupat din gheață,
Conturul alb-velin și baladesc.
***
Cum umbli tu prin văile acele,
lipsită fiind de straja mâinii mele?
Căci ţie, scumpa mea, îţi era teamă
de-o frunză-n zbor, de-o gâză, de o scamă…
Cine-ţi îndreaptă pasul şi ţi-l poartă
de-aici, din veghea mea, spre neagra poartă?
Mă rog, nădăjduiesc să-L vezi, să ai
Păstor şi-Ocrotitor pe El Shaddai*.
Să nu te sperii. Domnul e cu tine.
Mai bun şi mai puternic decât mine.
Cum de-am ajuns aici? Cum de-am ajuns?
Răspunsul se-anulează în răspuns.
_______________________
* El Shaddai – Dumnezeul cel Atotputernic (ebr.).
***
Ce frumos au slujit, ce sublim au
Cântat preotul Ioan şi-nsoţitorii lui,
acolo-n mulţimea de oameni şi îngeri,
lângă sicriu. I-am ascultat, mirându-mă,
cum mă mir şi acum, că sunt viu.
Tu ai rămas, tot timpul, cu ochii închişi.
Tu dormeai. Părea că nu-ţi pasă de
ce se întâmplă, de ce s-a-ntâmplat.
Unde erai? Lângă Cel invocat?
Îl vedeai pe Cel ce-a murit şi-a-nviat?
De mine, de dragostea noastră
îţi mai aminteai? De iertări, de păcat?
O, atotputernice, atotţiitorule,
o, nimicitorule El Shaddai!
Tot ce mi-ai dat, mi-ai luat.
***
În lumea asta hâdă ţi-a fost greu.
Dar ai rămas aici de dragul meu.
Ţii minte clipa-n care te-am văzut?
Ea, clipa de demult, de la-nceput?
Am tresărit, căci te-am recunoscut.
Ai tresărit şi tu. Privirea ta
de-aceeaşi revedere îmi vorbea.
Din alt samsaric timp, de undeva…
Apoi, cum se-alipeşte val de val,
în volbura vârtejului fatal,
aşa prin veac, prin vremi, am străbătut.
Pe braţe te-am purtat şi te-am ţinut.
Şi tu ai rezistat cât ai putut.
De dragul meu, desigur, ştiu prea bine.
Căci lumea asta nu era de tine.
***
Coborând din troleibuz, din tramvai,
mă prinde vârtejul de frunze şi soare,
în care şi tu de mână cu mine erai.
Acum, am alături, aici, peste tot şi oricând,
absenţa ta, tot mai concretă,
tot mai compactă, tot mai prezentă,
tot mai angelică, lângă umărul meu de pământ.
Încât, încep să uit că trăiesc.
Sunt tot mai convins că am murit
cu tine o dată, aşa cum m-am rugat, cum
am dorit, cum am nădăjduit şi cum El Shaddai a
binevoit a-mplini ce-am dorit, ce doresc.
***
Eu am murit, mai întâi,
atunci când n-ai mai putut în preajma mea să rămâi.
Apoi, când şi trupul tău marele prag l-a trecut.
Şi-n fine, când autocombustia,
când focul năvalnic şi mut,
ţi-a preschimbat într-o substanţă diafană făptura de lut.
Acum, sunt mort pe deplin. Zadarnic mai plec
încolo şi-ncoace, mai vin.
Sunt la fel de absent, cum absentă eşti tu. Doar că par, pentru
reminiscenţa privirii, vizibil. Or, nu! Singura care mă vede cu
adevărat şi mă ştie eşti tu.
***
Mă absorb ochii tăi.
Ca două lacuri adânci, ca două metafizice văi.
Chiar şi-atunci când, în salonul 01, dormeai,
chiar şi atunci mă priveai.
Şi acum mă priveşti, indiferent unde-ai fi, unde eşti.
Mă priveşti cum mă culc, cum nu dorm, cum
rătăcesc prin oraşul pustiu.
Mă priveşti şi te uimeşti că sunt viu.
***
(O arhi-elegie)
Sunt fericit când rup în palma ei,
trecând prin parc, timizii cârlegei.
Şi palma ei, la fel ca-n prima zi,
tresare şi acum a tresări.
Sunt fericit pe strada veche. Ea
e ca şi-atunci, demult, în preajma mea.
Am străbătut, de nu ştiu câte ori,
aleile cu arbori şi cu flori,
pe care primăvara a-nceput
acelaşi zumzet arhicunoscut,
cu-aromă de stupină şi de stup.
Doar ea mă mai reţine-n acest trup.
***
Zadarnic încerc să învăţ a vorbi, a
umbla. Cu nimic nu m-aleg.
Cuvintele interlocutorilor mei
le aud, ca de dincolo de-o dublă
fereastră, şi nu le-nţeleg.
Fiindcă în minte, în auz şi în inimă,
îmi murmură, clipă de clipă,
glasul tău, intonaţia ta.
Străzile, încărcate de lume
şi frunze, sunt goale. Şovăi printre năluci.
Tu mă scoţi de acasă şi-napoi mă aduci.
Străzile, încărcate de lume şi frunze,
sunt ţesătura sfâşietoare a urmelor tale.
ŞERBAN FOARŢĂ
Născut în 1942 la Turnu Severin.
Poet, eseist, critic literar, traducător, critic de artă. A publicat peste 50 de
volume de versuri, dintre care amintim: Simpleroze, Editura Facla, 1978;
Caragialeta, Editura Brumar, 1998; Rimelări, Editura Cartea românească,
2005; Nu ştiu alţii cum sunt…, Editura Cartier, 2009. Proză: Prozarium,
Editura Vinea, 2006; Micul Prinţ, Editura Art, 2008; Roşul uşor e rozul
iluzor, palindroman, Editura Humanitas, 2008; Gazela de perete, Editura
Vinea, 2009.
„Dacă poezia e joc secund, a lui Şerban Foarţă e joc terţ, joc al pieselor
jocului secund: zglobiu, multiplu, derutant, ştrengar, isteţ, dichisit, spilcuit,
savant; iar uneori şi cuart (datorită însușirilor reflectante ale deplasării
morfemelor pe eşichierul combinărilor posibile). Dinadins, cu bună ştiinţă,
stăruitor codat, recodat, cifrat, recifrat, contrapunctat, transpus, trecut
prin disonanţe, calambururi, lexicografii, poligloţie, surprize şi ghiduşii, e
un soi de neîntreruptă şi zig-zagată Paukenschlagsymphonie a lui Haydn”.
N. Steinhardt
Dintr-o copilărie
***
În mai, miresei mele (opt ani, – iar eu, nici şapte),
i-am dus o oglinjoară cât piesa de 5 lei,
şi,-ntr-o cutie-albastră, o cremă ca un lapte
unctificat, Nivea, – cadou de ziua ei.
***
Venit de-aiurea, noul coleg, tuns ca o oaie,
stătea pe-aceeaşi stradă cu mine, într-un rest
de casă bombardată, – unde, intrând pe şest,
i-adulmecam lui sor-sa, ascunşi sub câte-o foaie
***
Pe Matahara o întâlneşti cel mai adesea în tramvai, pe diferite linii şi
trasee,
alese, de fiecare dată, din misterioase motive. Se aşază pe un scaun
şi se plimbă pe aceeaşi rută, de dimineaţă până seara. Vară, iarnă,
înfăşurată în cearşafuri (de culoarea nisipului saharian), din care nu i se
vede
decât obrazul, priveşte îndelung pe fereastră, în călătoria exotică (pentru
ea)
sau doarme ore în şir neclintită.
Memoria oraşului
Noaptea – indigou al zilei
În care imaginile se ordonează
După legi necunoscute;
În care prietenii,
Fiecare pe cont propriu,
Explorează o nouă dimensiune
A realului
Pentru a supravieţui tuturor înfrângerilor.
Oraş în care străzi
Şi cartiere întregi respiră un aer
De legendă,
Cu claruri de lună brodând
Vetuste goblenuri,
Unde fericirea poate-nsemna
Un cutremur anonim al fiinţei.
Ritual
Să-ţi speli o cămaşă la orele 9 seara –
Fragedă şansă de-a alunga
Stranii angoase
Năvălind sistematic, cine ştie de unde.
Să laşi noaptea să se holbeze
Curioasă,
Când spiritul tău, unduind, pe Shiva
În dans îl întrece
În odaie acum, singur cu lumea
(Sau lumea, por cu por, mă inundă) –
Echilibru sever când mă pot contempla
Din afară
Ocrotit de repere statornice.
Numai de mine mă tem
Că aş putea să-mi judec prezenţa
Un lux inutil.
Destine
Uit pentru o clipă că moartea există
Şi râd cu voi la un pahar cu vin.
Posac e orice amurg dar ce vină am eu?
Tristeţea e râul pe care-l forţează înot fiecare.
Cei care-ajung întâi
Înjgheabă un cap de pod
Să treacă şi ceilalţi.
Tragem pe rând câte-un fum din aceeaşi ţigară.
Adânc se-mbrăţişează destinele noastre
Ca soldaţii la sfârşitul unui război.
MANDICS GYÖRGY
Născut în 1943 la Timişoara.
A publicat 13 volume: versuri, proză, cărţi SF, dintre care amintim:
Gyonyorű gyokerek/Rădăcini minunate, Editura pentru Literatură, 1968; A
megtalalt anyafold/Pământul matern regăsit, Editura Kriterion, 1976;
Harmad jatek/ Joc terţ, Editura Facla, 1977; A rejtelyes irasok
konyve/Cartea scrierilor misterioase, Editura Albatros, 1981; Temesvari
Golgota/Golgota Timişoarei. Romanul revoluţiei din Timişoara, Editura
Inter-art Puski, Szepirodalmi 1991, Budapest; Enciclopedia fiinţelor
extraterestre. Humanoizi şi Pseudohumanoizi, Editura Ivan Krasko, 1996;
Enciclopedia fiinţelor extraterestre, vol. II, Zooizi şi Bioizi, Editura Aldo
Press, 1998.
Mărul copilăriei
Fagure Dur Albastru Ciot Brutar Lună Trotuar Tărâţe Gaie Tort Galben
Măcieş
Bombar Pană vânt Pată de cupru Sfoară Os Cărţi de joc Ceas Fir de mac
Zori Lapte de pasăre Păducea cântec Mierlă Turlă Fulg Iarbă în fundul
grădinii, undeva în odaia de pasăre a visului, undeva dincolo de cuvinte
am dat de mărul închis într-un sâmbure
Rădăcinile sale fâlfâitoare atingeau cerul precum trupurile zmeilor atârnau
fluturând mustăţile alburii ale nenumăratelor fire mărunte de rădăcină
Pe când coroana-i stufoasă era, dimpotrivă, îngropată-n pământ!
Florile sale călătoreau adânc în noaptea ţăranii şi de-acolo foşneau şi de-
acolo
rosteau: nu te teme de-acolo trimiteau vorbă sus cu foşnetul încrezător al
frunzelor
în noapte – de-acolo râdeau de-acolo înmiresmau încât fremăta iarba
precum
spuma de stele! Şi fructele sale doar acolo se pârguiau creşteau sub
scoarţă – unde gura
nu le-ajungea: foamea n-o simţeam totuşi niciunul din noi căci nu actul
consumării
cărnii suplineşte lipsa ci propria ei prezenţă
Traducere de Tudor Balteş
IVO MUNCIAN
Născut în 1943 la Variaş.
A publicat peste 60 de cărţi de poezie, proză, eseuri, monografii, versuri
pentru copii, dintre care amintim: Orizonturile imaginaţiei/Vidici maste,
poezii, Editura pentru Literatură, 1966; Mărturisiri/Ispovesti, poezii, Editura
Kriterion, 1971; O noapte de nesomn/Besana noc, microroman, Editura
Kriterion, 1977, Inelul zilei/Vidokrug, proză scurtă, Editura Kriterion, 1984;
Ochiul rotund, poezii, Biblioteca „Branko Radicevici”, 2011.
„Ivo Muncian realizează mai ales o poezie a cotidianului frust, o poezie a
străzii, a comuniunii cu ceilalţi, poemele lui având mereu vibraţia
imediatului, a unui dialog cu lumea, cu viaţa diurnă, cu semenii.”
Ion Arieşanu
O paralelă incomodă
Ne vedem aproape zilnic (drumurile ni se intersectează)
Şi ne salutăm adesea din priviri
Tăcând despre sentimente. Ea e mereu aceeaşi:
Traversează nonşalant ecourile nopţii
(ştiu că nu-i plac oamenii matinali)
Cu părul mereu răvăşit calculat.
Se întâmplă să fim în acelaşi restaurant
Ea asaltată de admiratori
Face pe nemulţumita
(şi îi stă bine, recunosc)
Iar eu stau la taifas cu paharul gol
Despre timpuri demult apuse.
Dar ştiu că avem ceva comun:
Ea voalul de rouă pe inimă
Şi încăpățânarea să răzbată
Eu – speranţa că nu e prea târziu
Şi sentimentul fals că nu m-am răscopt.
Cameleonul
Zori de zi. El se scoală roşu pal.
În orele dimineţii la TV: S-a făcut portocaliu.
Prânzul şi l-a luat cu un campion la schi
Şi a devenit albastru.
În verdele ecologic s-a transformat
La lansarea unei cărţi
Despre poluarea pâraielor.
În amurg a devenit violet,
Iar la recepţie
A încurcat toate nuanţele posibile.
Când se pregătea de culcare
L-au înștiințat
Că e în lada de gunoi a istoriei.
O despărţire banală
Drum bun, tinereţe!
Îmi pare rău că ne despărţim,
Dar parcă s-a dus vremea nebuniilor
Şi suntem, iată, la răscrucea vânturilor
Neputincioşi să mai apelăm la vreun truc
Şi alte sincerităţi au nevoie de candorile tale.
Drum bun, tinereţe!
Îţi voi purta o amintire frumoasă
Cu idile naive şi inocenţă arzândă,
Dar cărările nu ne mai suportă paşii
Soarele parcă ne-a întors spatele
Şi altceva invocă de acum prezenţa ta.
Drum bun, tinereţe!
Mă iartă că nu mi-am stors toate himerele,
Dar simt că mi se tocesc acele timpului,
Că mi s-au cuibărit îndoielile în tâmple
Şi nici timpul nu mai suportă amiciţia noastră.
Drum bun, tinereţe!
Curiozitate
Vedeţi, scrie clar
În paşaportul meu
Şi cine sunt şi de unde vin,
Toate se pot citi în amprente,
Totul apare pe ecranul calculatorului:
Şi că am avut pojar
Şi tuse măgărească
Şi că am fost răcit de două ori
Şi că sunt soţ, tată şi bunic.
Nu alertaţi poliţia,
Le-oi recunoaşte pe toate.
Am încercat să ucid plictiseala,
Am spart bugetul casei pe vreo zece ani
Să ajung la voi.
Nu vă impacientaţi,
Nu-mi trebuie nici hot-dog, nici hamburger, nici cheesburger,
Am în traistă slănină şi ceapă şi un boţ de brânză –
Mi-or ajunge pentru dejun, şi prânz, şi cină.
Vreau numai să aflu ce culoare au visele
Pe la voi ca să nu mor prost.
Alternativă
Poate că toate puteau fi altfel,
Cum ar fi să se ivească zorile în crucea nopţii
Populată de nălucile dintr-o lume necunoscută
De unde au şi venit anume
Să ne încurajeze paşii, să ne avertizeze
Că şi dincolo sunt răscruci cu duiumul.
Poate că toate puteau fi altfel,
Cum ar fi ca ziua să jefuiască bezna
Prin care se perindă dezamăgirile
Amenințând că trebuie cheltuită toată roua
Şi fruntea, cu ţeastă cu tot, pentru a evita recifele.
Poate că toate puteau fi altfel,
Cum ar fi ca amurgul să stea cu fundul în sus
Dându-se drept dăinuirea orizontului
De la care toate încep cu Arca lui Noe
În care visele halucinante dau să muşte
Contururile speranţelor adormite.
Aurel Turcuş
Născut în 1943, Ucuriş, jud.Bihor -m. 2012. Poet, prozator, ziarist.
A publicat 7 volume de poezie, dintre care amintim: Umbra râului,
Editura Facla, 1972, Anacharsis, poezie, Editura Excelsior Art, 2008; 3
volume de proză; Împotrivirea lui Făt-Frumos, Editura Facla, 1987;
Tărâmul nălucirii, proză, Editura Excelsior Art, 2003. Intrarea în
poveste, proză pentru copii, Editura Facla, 1985.
“În timp ce poezia lui Aurel Turcuş este egală valoric cu sine, dar
diferenţiată problematic de la perspectiva adâncă a orizontului mitic şi a
zariştei cosmice din primele volume, la profunzimea meditaţiei existenţiale
din cele recente, la dialogul înfiorat şi tensionat de necunoscutul marelui
mister.”
Alexandru Ruja
JOC DE RÂU
Apei mă-nchin, înconjurat de prunc.
Peste râu, inima mi se preface-n punte.
Sub umbra sufletului mă ascund,
cu firul apei înnodat pe frunte.
Umbra acvilei
Parcă era ţintuit de-un stâlp de pomenire sub aripile-acvilei funerare ce-şi
lăsa umbra
peste el tot mai grea mai neagră mai mare
***
Pe limba lui gustul tăinuitului măr cu aromă agresivă lua chip înmiresmat
de Femeie: Elena din Troia şi rând pe rând Elenele din toate cetăţile
pustiite de lupte şi foc
Viaţa peticindu-se
Tu vegetezi
Dărâmat,
amăgit de aspecte exterioare
şi de fraze sfrijite.
Neclare şi timide,
gândurile – latente
în realitate – se trezesc
în consolarea forţată
a unei supravieţuiri futuriste.
„Prostituţie“
Ne cer să ne prostituăm la vot,
ne obligă apoi să ne prostituăm la impozite,
ne fericesc cu prostituarea la taxe
şi ne cântă aria democraţiei
prin autostabilirea propriilor salarii,
prin îmbibarea-n grăsime a propriilor diurne,
prin neruşinata proliferare a propriilor favoruri,
practică imbecilizarea poporului şi
trâmbițează democraţia...
mulţimea să-i pupe undeva...
un fel de-a-njura democratic.
Biciuite de vânt
şi scuturate de ploi
se sperie cetini.
Tentaculele vântului palpează
în transă ţopăind
visele sumbre.
Aşteptări schimbate-n spirit
se-agaţă de arborii goi.
Biciuite de vânt, scuturate de ploi
se sperie cetini;
brusc, oarecum nemijlocit,
din viori dezacordate răsună
melodiile viitorului surâzând;
prin ceas de seară târziu, picuri, infimii,
temerar din aurul viitorului se scurg
fecundând sărăcăciosul amurg
cu scânteia speranţei:
viaţă-n ciuda-ntunecimii...
Exodul
Ne-am dat bătuţi şi-am părăsit,
vânduţi de un tiran, străbuna Ţară
sperând – că-i de găsit de lucru, vreun ban
cinstit acolo-afară.
Tulburări în grupuri comunale –
cu trudă închegate an de an.
Împrăştiaţi în patru zări,
în linişte şi-agale, câteodată mistuiţi
de un alean de a rămâne-n Ţară,
pentru care-odinioară
pus-am umărul şi noi să fie roditoare;
altfel însă, mai apoi, porni din nou,
pân’ s-a sfârşit, această fugă mare.
Ţara-nstrăinată a unor dezrădăcinaţi,
a unei foste înfloriri mai e de noi legată
prin ruinele din suflet
dăinuind de-a pururi: palidele amintiri.
Provocare
Liniştea şlefuieşte mediul. Aşteptare pe furiş...
Împodobite cu speranţe, gândurile dau buzna
şi sorb cotidianul din căuşe de plastic.
Spiritul oscilează şi răscoleşte lucruri conservate.
Gândirea este ascuţită, iar gândirea ascuţită
te-ajută şi pe tine. Nu trebuie decât S Ă G Â N D E Ş T I!
Democraţie?
Abia când alegătorii asemenea mandataţilor lor
şi-ar putea stabili e i î n ş i ş i
p r o p r i i l e salarii, onorare şi diurne,
Ei
În democraţiile populare:
Trebuia să taci, iar ei făceau ce voiau...
În democraţiile aparente: Ai voie să vorbeşti,
iar ei debitează totuşi ce vor;
structuri diferite, dar setea de putere –
aici, ca şi acolo – a rămas.
Jar şi scrum
Cotidianul, măcinându-ne, lasă brazde adânci,
face ameninţările s-aducă iar în circulaţie spiritul.
Prea lucid se comportă zorile,
iar amurgul, lipsit de poezie, se holbează prin coif.
Teama care ne locuieşte nu-şi mai ascunde chipul.
Stăm în faţa focurilor şi refuzăm să le stingem.
Jarul şi scrumul – ei ne-atrag, ei ne despoaie şi-n curând ne jupoaie.
Traducere de Simion Dănilă
EUGEN BUNARU
Născut în 1945 la Timişoara. Poet, publicist. Membru al USR. Îndrumător al
cenaclului ,,Pavel Dan’’ al Casei Studenţilor din Timişoara. A publicat:
Alegerea surâsului, Editura Litera, 1981; Datorii nocturne, Editura Litera,
1985; Fragment de tăcere, Editura de Vest, 1991; Ochiul postum, Editura
Marineasa, 1994; Travestire în transparenţa unei zile, Editura Marineasa,
1996; Nobleţea din aer, Editura Marineasa, 1999; Tinereţea unei umbre,
Editura Mirton, 2003; Fragmente de tăcere Opera OMNIA, Editura Tipo
Moldova, 2011 (antologie de autor). Inclus în mai multe antologii şi tradus
în limbile maghiară, germană, sârbă, engleză, franceză.
,,(…) fiorul liric se naşte din întâlnirea dintre biografie şi text, între
avatarul gestului cotidian şi restaurarea sa de către memoria textuală,
capricioasă şi evanescentă (…). Poezia lui Eugen Bunaru mizează, mai
înainte de toate, pe redescoperirea banalului, pe hermeneutica lirică a
lucrurilor anonime, dedesubtul cărora se presimte hierofania, fiorul
absolutului. Eugen Bunaru e, cum spune Marin Mincu, un poet ce trebuie
redescoperit.”
Iulian Boldea
UN CU-CU ÎN ISTORIE
Strigam frenetic în misterul hrubei
cu-cu, cu-cu, de răsuna iadul,
eram pierdut şi nu mă căutau.
Nu învăţasem încă jocul parşiv
seducător până la sânge
de-a v-aţi ascunselea cu istoria,
nici nu simţeam cum pe tăcute
dispăreau prin păduri în jocul acela
înfundat în muşchi cărămiziu,
prin gropi comune şi puşcării
cei ştampilaţi în frunte duşmanii
poporului, atât de bine ascunşi.
Nu ştiam jocul, nu-i căutam pe ei,
pe noi ne căutam de purici şi cucuie.
Mai pot fi oare, mă întreb, vehicol potrivit pentru viscol, mai este şi astăzi viscolul
cel mai potrivit vehicul pentru cel fugit din psaltire ? Pe râu în jos, mai sus de Fire,
unde tot mai visezi râul, ramul, răstignire, dai mâna cu vârcolacul de aur
pe traseul cu traseiste naţionale. (Eram la marginea Caenului,
aduşi anume să vedem acele rulote făcând cu ochiul discret, în camuflaj legănat
de amazoanele noastre naţionale, în avangardă când amorul
e doar zgardă, doar o zgardă).
Parcă s-ar şterge lumea la ochi cu-nsângerate batiste şi vântul nu suflă, nu vrea
să mai întoarcă file în psaltire. Oricum şi oricât o întorci, fusul ca lacrima versată
pică
şi toarce naiva lacrimă română, monoton în neştire, când poporul acesta nu mai ştie
a se căuta în psaltire. Dar cine, vreau să ştiu cine mişcă astăzi mai presus de Fire
râul, ramul, răstignire ?
Veronica Balaj
(născută în 1946 la Ivănești, jud. Vaslui. Poetă, prozatoare. A publicat 13
volume de versuri, dintre care amintim: Cu îngerul la arat, Editura Mirton,
1997, Podul soarelui; Ierusalim - Jerusalem, poezie, Editura Zur Ott,
Jerusalem, 2013, 16 volume (proză scurtă şi romane)
De regulă poemele se derulează pe o scenetă sau pe un micro-scenariu ori
fac salturi de la o secvență la alta, secvențe propuse cu aparentă
incongruență. Nucleele legate astfel pot fi de toate felurile, de la notații
stricte la reflecții, sau de la stări sublimate la gesturi imediate.
Al. Cistelecan
Rol principal într-un spectacol deocheat
Port o pălărie deocheată
cu panglici, fructe şi zurgălăi
în satul acesta aproape pustiu
casele sunt mici ferestrele cât ochiul
stâng; sunt invitată de onoare la târgul anual, izvorul
se vinde la bucată răsucit în sfoară
transparent–gălbuie un ochean prin care
lumea se vede anapoda şi veselă, trăsnită
o litră de bulion poţi pofti pe gratis
caprele fac larmă chemând înserarea
când merg la culcare; preţ de doi leuţi
costă aventura în bărcile de hârtie
pe care scrie acelaşi cuvânt luat de val
casa de vizavi e toată un verde
stăpânului mulţi îi zic nebun
el râde ca-ntr-un ritual învăţat pe de rost
împarte bănuţii din buzunare la toţi cei pe care
îi întâlneşte în cale şi poartă lipită
pe cămaşă fotografia lui
din vremea când fuma pipă;
orăcăitul broaştei rătăcite în ierburi
sună a litanie refuzată.
Aventură făgăduită
În toiul nopţii de mai (alta decât cea ştiută)
piaţa mare a oraşului gemea
de tropotul cailor înfocaţi
gata de drum pentru oricine-şi dorea
o mare aventură; acoperişurile se ţuguiau din ce în ce,
a mirare flăcări mânuite de pricepuţi se răsuceau
aţâţătoare în simţurile umbrelor gură-cască,
zice-se c-ar fi sosit noaptea viselor cu tâlc striga poştaşul
dinspre vest totul va fi frumos
şi departele, aproape puteţi încăleca!
biciuiţi caii! hăţurile pot fi învârtite oricum distanţele micşorate
cât se vede cu ochiul, drumurile sunt fantaste
nu ezitaţi! porniţi!
întoarcerea-i altă himeră.
Scăunelul de piatră
În mintea mea totul era limpede Poezia se înfățișa exact
la dimensiunile corespunzătoare (Unii mi-o arătau
frivolă şi despuiată Alţii încotoșmănată cu tot felul
de petice şi zorzoane scânteietoare)
În mintea mea totul era limpede Nu ştiu de unde răsărise
într-o caleaşcă de fum ruginit speranţa
Îmi aşezam conştiincios scăunelul de piatră şi aşteptam –
Visat de aprilie
Aprilie foşneşte prin ierburi albastre în râu se destramă mirosul de pin
şi fiece brad sfârșește-ntr-o mierlă de aur ci vipera sacră adulmecă fluturi
în scuarul extatic se-aprind lampioane colinele poartă sudoare de greieri
şi eu într-o barcă pescuită de noapte gândesc că mi-i sângele visat de
aprilie
şi trupul călcat în picioare de păsări –
Confesiunile Râului
Prietenii mei ascultă confesiunile Râului poemele elaborate în preajma
stăncuţei
şi-a cucului mereu tânguitor prietenii mei ascultă confesiunile Râului
fragilul zbor al inimii deasupra Muntelui visat
prietenii mei ascultă confesiunile Râului trupurile fluturilor de noapte
locuind un tărâm melancolic Prietenii mei ascultă confesiunile Râului
poezia salvată zi de zi de umilinţa celor arşi în flacăra ei incoruptibilă –
Sfârşit de poveste
Ar fi multe de spus în metropolă e cald şi bine Băieţii joacă
table între ei (Câștigătorul rămâne la masă) Sunt un fel de îngeri imprimaţi
pe casete
Acum ar trebui să spun ceva cu vocea prietenului meu G. Suru
care a încremenit într-un orăşel bănăţean (Cât de mult
ne căutam în poeme şi câtă cenuşă acolo Pe aripile noastre neantul aşeza
o brumă celestă)
Dar plouă mărunt (Pisica mi se tolăneşte la picioare) Ca în
copilărie sunt pe cale să realizez o erupţie care să arunce
în aer această pagină albă –
leoaica de pluş
provincie jupuită de molii m-ai risipit
între coapsele vântului provincie înlemnită
în căscatul unei leoaice de pluş –
Nărăvaşul poştalion
Dar unde se duce versul meu zămislit de acest secol nervos
ca mustăcioara de adolescent adulmecând subţioara
tinerei femei de la marginea învolburatului râu?
Dar unde se duce şi câte aripe trebuie să-i mai arunc
ca să mă transporte dincolo de liziera pădurii? Dar unde se duce puiul ăsta
de şarpe pe care l-am adăpostit la sân ca pe propriul meu fiu? Dar unde se
duce versul meu atât de grăbit ca un poştalion din secolul optşpe încât
dacă încerc să mă opun galopului
nărăvaşilor cai trec peste mine şi netulburaţi mă calcă în picioare?
IOAN ARDELEANU
Născut în 1947 la Bobda, jud. Timiş – m. 2007.
A publicat: Cunoașterea umbrei, Editura Hestia, 2002; Cezură, 2002;
Cuvintele scribului, 2002; Palia de la Orăștie. Orizont cultural și realitate
lingvistică, 2003; Liniștea zilei; Afloriment; Grădina lui Akademos; Purpură;
Cuvintele scribului și alte poeme, antologie, Editura Anthropos, 2007.
„Ioan Ardeleanu se încrede în modele, cultivă o poetică a implicării, crede
în funcţiile inteligenţei poematice, ştie că şansa întâlnirii cu celălalt se află
în fluxul intelectiv şi afectiv dintre fiinţe.”
Rodica Bărbat
Întors
Mă întorc sub răcoarea serii de toamnă
Spre casa-n care-au aţipit copiii
Şi ramuri bătrâne îşi lipesc frunzele
De geamurile umede, de dalele aleii.
Noaptea se precipită spre ochii mei
Ca spre o pradă care fuge, se ascunde
În desişul pădurii de carpen,
Mi-e somn, îngheață timpul,
În creierul meu, ca o mască
Pe faţa actorului amator în piaţa
Din oraşul nordului pe care
Îl umplu vârtejuri de ape şi praful
Ca un miraj de lumini căzute.
Sentiment
Seară de somn în casa în care pâlpâie la fereastră
O lumânare galbenă: a căzut toamna, e toamnă,
Nu pot să mai vin la tine, cad brumele, e rece, cade bruma, e groasă
Şi mi se văd urmele. Plecam şi veneam ca într-un pelerinaj ritualic spre
poarta
Casei tale de la capătul străzii cu lămpi de epocă...
Nu ştia nimeni, ne ascundeam iubirea, era o taină care ne
Ascundea pe amândoi şi noi îi puteam acoperi urmele,
Acum paşii mei dus şi întors, plecaţi şi veniţi se văd
Cum pe obrajii fetei se văd întâile semne ale
Focului, pe cei ai adolescentului
Primele urme ale vântului. Cad brumele, a venit toamna,
Paşii mei îşi închid periplul, dormi, au adormit paşii,
Care ne duceau unul spre altul,
Dormi, e somnul plin de visurile morţilor,
De flori pe care o să le culegem în somn,
Dormi, cad brumele timpurii,
Se scaldă în culori frunzele toamnei.
Moment
Îmi ridic gulerul jachetei şi mă feresc de umezeala rece
A zilei care se duce spre noapte,
Cârlionții blănii de miel îmi ating genele lungi pline de promoroacă,
Pielea înroșită de frigul oraşului. Rotocoale de aburi îmi trădează
Pe stradă prezenţa solitară, îmi înfund mâinile în buzunarele
Adânci ale hainei de stofă groasă.
Oraş
Se sting pe rând lumini
În oraşul adormit sub zăpada căzută
Înaintea amurgului, câini vagabonzi scormonesc
Mătasea albă, îşi caută culcuş pe frunzele târzii
Ale toamnei adunate de vânt. Le privesc botul plin de ger
Le tremură trupul subţiat de foame şi frig, se opresc
Din când în când şi mă privesc
Cu ochii preocupaţi, pieptul respiră aerul îngheţat,
Unul din ei a privit luna şi a închis un ochi, pe celălalt
L-a lăsat să coboare peste somnul din culcuşul cu frunze
Citadină
Îmi târăsc bocancii butucănoşi, pe care-i port din nonconformism
Pe zăpada bătătorită de sutele de trecători,
Oprit sub felinarele din celălalt secol, urmăresc
Oamenii ce par toţi cenuşii
În bezna-n care se înfundă, grădina mărgineşte râul
Care încă nu a îngheţat, apa doar e moartă,
Nu mai sclipeşte sub stelele mate ale nopţii de decembrie.
Tablou static
Se agaţă apa râului în ram sau cad din ceruri stropi
Încărcați cu lumină, cresc ape, se înalţă spre coroanele arinilor pe care
Se lasă azurul şi se îmbulzesc în noapte stelele de seară,
Vuieşte apa spre înălţimea în care păsări roşii ca mărgeanul
Au prada în gheare, închid cerul cu ţipete sălbatice şi somnul morţii
Îl pun pecete peste văzduhul ce se înfioară.
***
Câmpia doarme sub cerul negru al nopţii care a învins azurul.
Freamătă roşii, stelele, se pregătesc să moară în zori
Ciocârliile amorţite pe ramuri, zvâcnesc în somn spre înălțimi
Capcană, în care pândesc păsări de pradă, se-nsângeră
Orizontul de culoarea marilor trandafiri regali.
Peisaj cu sentiment
Iar nu ai venit, e, ştiu, aproape iarnă, mi-e frig,
Pun pe mine pături de lână şi mă revolt că mi-e frig,
Sunt slab ca firul de iarbă căzut de brumele toamnei.
M-ai părăsit zi cu lumină, ai fugit odată cu noaptea
Alături cu fiarele pădurii. Manile îmi sunt tot mai încleștate
Şi vorbele aspre ca fuiorul. Mă părăsesc şi ele, ascult
Cum trece şuvoiul pe sub casa mea doborâtă de ger.
Amintire
Şi vântul deodată s-a oprit de parcă eu l-aş fi făcut
Să îşi oprească alergarea zadarnică spre nu ştiu
Ce colţ al lumii, de parcă eu i-am poruncit să nu mai bată
Sub coroana bogată a salcâmilor pe faţa mea de copil.
Gest
Plecau spre sud ultimele rândunici şi mâinile tale acopereau cu grijă
Cele două seminţe peste care oarbe cădeau mici straturi de țărână.
Bătea un vânt de seară peste casa noastră şi ferestrele
Deschise îi amplificau sunetul cum crucile măresc în cimitire
Părăsite şuierul crivăţului.
***
Să fii lăudat, călătorule, să te ude ploile nopţii
Şi calde să-ţi fie amiezile în inima iernilor înțepenite.
Cuvântul să aibă sâmbure curat şi pasul să treacă peste ţara deşertului
Fără să-ţi ardă tălpile, nici plumbul să nu-ţi tragă
Gleznele spre greul țărânei. Să fii lăudat, călătorule,
Ca în oraşele goale amintirile furtunii, şuierăturile biciului
Pe coama calului de geambaş în iureşul
Libertăţii spre ascunzişul din pădure.
Răzleţire
Voiam să mă urc la soare, mama se umplea de surâs
Şi îmi spunea mereu aceleaşi cuvinte: te răzleţeşti ca puii de rândunică
Pe care vânturile înalte îi abat spre nord, nu se poate, e o durere de
necucerit,
N-ai să poţi suporta prea mare setea care te prinde în apropierea lui.
Îmi cresc aripi, pot să zbor pană sus: nu se poate, e o durere pe care
Niciodată nu ai să o poţi cuceri, te arde lumina şi furnicar
De stele îţi copleşeşte ochii, cohorte lungi, în urma ta, călător,
Vin stelele, ţăndări ascunse, în colbul căilor din ceruri.
Al cărărilor albe care te înghit, îţi opresc zborul.
Moment
Ucenicia ta s-a spulberat ca vântul în cornii din poiană
Ce ieri a-nfiorat pavilioanele de somn, cetatea e departe, zumzet
De şuvoi îndepărtat abia de aminteşte de marele
Oraş căzut în toropeală. Şi tu visezi la marile tăceri
Pe care, ca razele de soare, ţi le trimit împletite cu chemări
Ascunse-n iarba neagră a cununii
Ca-n valul aspru şi-n torentul care răpeşte trupul spre adânc.
Simetrii
Zâmbesc ca tine, râd ca tine,
Chiar zorii îi vedem asemeni,
Nici marea n-o străbatem altfel.
Feţele noastre sunt brăzdate de timp.
La fel cum şuvoiul ploii ară
Chipu-mpietrit al Sfinxului la Teba.
Şi paşii ne sunt repezi pe pământ
Ca zeii morţii, care ne vor ai lor...
Chiar Everestul l-am urcat de-un fel"
Doar semnul rimei ne desparte gândul-
Haiku de-azur care despică-n două aerul pe care
Tu îl respiri dincolo şi eu aici.
Peisaj
Te ascult, nu dorm,
În ritmul jocului din câmpie tu vorbeşti, bate vântul
Şi ritmul se întețește peste seara târzie, au adormit copiii,
Câinii s-au aciuat sub lămpi... Nu dorm, îşi mişcă luna
Peste mine desenele guaşă, îmi umple pielea cu argint
Şi fluturi de noapte îmi pudrează ochii cu aurul orb care îmi împietrește
irisul,
Sunt orb ca un astru, ca ochii statuilor oarbe.
GHEORGHE BĂLAN
Născut în 1947 la Dealul Lung, jud. Vrancea – m. 2003 în Chizătău.
A publicat volumele: Ferigi, 1979; Draperie şi beton, Editura Cartea
românească, 1983; Aş putea să sting un trandafir, Editura Eurostampa
2015, volum postum.
giordano bruno
menta îmi spune ce freamăt lung ai
până în locul unde soarele apune
până în locul de unde soarele nu mai răsare
eu îi spun ei din inima ta vine cerul
frunzele tale mai scot scântei când se lovesc de câte-o stea
de câte-un cal
mireasma şi ceaţa albăstruie au capete de aur
din tâmplele mele pleacă bărci spre norii albi
nu ştiu câte spiţe are extazul ţesut de creanga uscată
floarea de măceş se deschide într-o tufă şi giordano bruno
nu mai poate fi ars pe rug
roata căruţei întârzie şi bea apă din propria-i urmă
copilăria deşartă mere peste faţa mea rămasă în şanţul cu zmeură
clopotele alunecă-n pământ şi-acolo bat până mâinile
noastre învaţă să ia forma sunetelor
datorită faptului că fiecare baltă are stânjenei galbeni
luna nu ar trebui să mai apară pe cer
puneţi-o mai bine să spele trepte la subsol
suflete în noaptea asta îţi curge-un prun de sub o pleoapă
tăietorul de lemne
în mâna tăietorului de lemne ca o pasăre în cuibul ei toporul se odihneşte
sau ca pasărea spre nori din mâna lui toporul zboară către arbori
aşchiile sunt bulgări de lumină transpiră tăietorul de lemne şi munca lui
peste pământ
unduie unduie când flămânzeşte tăietorul de lemne scoate din traistă
miresmele dimineţii şi le mănâncă rupându-le de genunchiul
care a dormit printre stele pentru tăietorul de lemne pe râu vine o barcă
în ea el trece pe malul celălalt unde soarele coace visele lui pe lujeri înalţi
liniştea lustruieşte fibrele muşchilor tăietorului de lemne
la ceasul de seară şi pacea împleteşte pentru sufletu-i
leagăn din orizonturi noi şi dulci
Pacificul
Un moment
Vin duminicile…
Cum vine o duminică lângă tine, şi asta înseamnă plajă şi puţină dragoste
şi drumul acela cu trenul ticsit, adăpostind ţărani somnoroşi şi bătrâne
precupeţe,
şi bărbatul pe care începuseşi să-l uiţi venind să te-amăgească cu
neuitarea lui…
Apoi, duminicile viitoare, nepregătită te găsesc pentru tandreţe, şi cum te
obosesc şoaptele lui, dinţii, care cândva îţi plăceau strălucind în întuneric,
aceleaşi cuvinte, dezbrăcate de sens, rostogolite caraghios de la unul la
altul
ca nişte bile albe de biliard. Şi vin duminicile când te găsesc puţin bătrână,
puţin ameţită de băutură pe furiş băută, de cleveteala pestriţă a vecinilor
banali,
de cadourile lui inutile, de îmbrăţişările lui – aceleaşi ca altădată,
puţin mai nervoase, mai neliniştite, mai neîncrezătoare,
şi tu stând în dreptul lui – necucernică, negoală, nefemeie – dragoste,
puţin obosită de aşteptarea lui, puţin găsindu-l altfel.
Şi plaja aceea din zori, întotdeauna caldă,
întotdeauna aceeaşi, pe care v-aţi regăsit ca la început –
zeii propriilor voastre haine, nevolnice acum şi inutile,
ca şi viaţa, de altfel…
Duminica satului
Răcoarea de lut a odăii. Aici nu calcă nimenea şi miroase a levănţică…
Aici au murit părinţii părinţilor mei, cu feţele uscate şi osoase,
Lângă somnul lumânărilor galbene. Atunci venea multă lume şi se vorbea
în şoaptă,
Când se scotea mortul dădeam în plâns și eram îmbrăţişaţi.
Altminteri totul e ca înainte. Lipsea o vreme mortul dintre noi,
Şi-l pomeneam duminica, vreodată…
Babele putrezesc după-amiaza în porţi, cu mâinile împreunate şi ochii în
crengi,
Şi vine o barză albă pe cumpăna fântânii, să-şi odihnească aripile frânte,
Şi trece duminica în umbră, prin aşteptarea palidelor fete,
Până când se trezeşte o cucuvea și ţipă peste sat.
Şi atunci se face întotdeauna întuneric…
Zmeura sălbatică
Prea multă cuminţenie, îmi spui, prea mult alb în damasc.
Ah, urăsc pâsla, îmi spui, pentru că înăbuşă zgomotul,
slinoasa pâslă, ca o vâslă în ulei, ca o pasăre în aspic.
Apoi, pielea crocodilului înlănţuind spasmodic o ediţie rară,
masa de biliard tocită de coatele combatanţilor,
"Lira lui e când graţioasă, când pasională, tragică într-o seninătate adiind
un ludic referenţial sau capabilă de mici-delicate porniri resurecţionale.
Poet care descifrează atent pentru cititor un imaginar al tuturor adoraţiilor
fiinţei, Geo Galetaru e frumosul "captiv" din configurările semnificanţilor
liricii sale, un distribuitor al metaforei continuităţilor, un regizor ornând un
spectacol de interpretare activă a realului ca exprimare a fiinţei
trăind/scriind".
Ionel Bota
Trece şi asta
şi atunci nu mai e nimic
trece şi asta îţi spui
numele şi viaţa şi tot ce e înainte
un amalgam al dezordinilor calculate
într-o seară când visai fructe şi străzi
şi o femeie cu sandale aurii
câte afinităţi pe suprafeţe plane
ţi-e teamă să aluneci să te expui
intemperiile ghicite cu degetul
cu această delicateţe a căderii în gol
nu trebuie să vii nu trebuie să pleci
şi atunci nu mai e nimic
trece şi asta îţi spui
o ţigară o iarnă o gară pustie
Cineva visează
cine
este aproape
va vindeca o apă şi un pământ
da
atât de aproape
şi limbajul o limită a sărăciei
vom trece vom respira vom crede
această violenţă contrafăcută
zguduind mărunte palimpseste
inutilă extravaganţă
a celor ce murmură în zori
ştiu că nimic nu cade
nimic nu alimentează golul
doar gura ca un semn corupt
al dezordinii
un fruct vulnerabil
şi această vară
ca un semn cald în palmă
brusc cineva visează
un craniu
un viitor al celor fericiţi
Nu se cuvine
lucrurile se aşează firesc strat cu strat
le împingi într-un colţ de umbră şi ele vorbesc
am pus o cărămidă peste altă cărămidă
şi zidul a crescut în mine până la un cer invizibil
acolo se ajunge mai rar îţi trebuie o scară sau un salt mortal
nu se cuvine să atingem steaua cu mâna
din când în când ea se scutură singură
mă simt vinovat
din când în când îmi amintesc ceva
nici eu nu ştiu prea bine ce
parcă cineva îmi şopteşte pe unde să calc
şi ce fel de haine să port
e toamnă şi lămpile ard ca gutuile
desigur nu suntem singuri
câteva umbre forfotesc pe lângă casă
plantează lalele şi trandafiri
în grădiniţa umilită de vacarmul greierilor
duminica e o pată strălucitoare
pe un peisaj cvasinecunoscut
(cred că am mai spus cândva asta)
nu vreau să cad în ispita trufiei
şi să car zăpada în casele oamenilor
ca şi când le-aş duce cărţi poştale ilustrate
nu e nevoie să-i păcălesc în halul ăsta
şi-aşa viaţa asta abia ne mai încape între coperţile ei
sunt mereu copilul cu temele nefăcute
pariez că a bătut cineva în poartă
s-ar putea să fie fratele mamei
ca-n povestea aceea cu ferestre îngheţate
şi ierni ambalate-n pungi de plastic
mama muşcă dintr-un măr şi mă priveşte
cu o îngândurare firească
mă simt vinovat de această eroare
care ne încălzeşte încă vieţile
„Privită în ansamblul ei, poezia lui Ion Scorobete are două faţete: una în
care atât revoltele şi indignările, cât şi atitudinea interogativă se
manifestă direct, eruptiv, şi alta în care stările sunt trecute prin filtrele
lucidităţii şi ale dorinţei de conciliere a observației directe, obiective, cu
ficțiunea abstractizantă şi încărcată cu semnificaţii difuze. Refuzând
grandilocvenţa, retorismul, în numele concentrării expresiei, al densităţii
ideatice, şi al unor insolite paralelisme, Ion Scorobete este, în poemele din
cea de-a doua categorie, adeptul unei scriituri elaborate, şi al unui
principiu ce constă în obţinerea efectelor lirice din provocarea, prin
eclipsare, a realului.”
Mircea Bârsilă
Scrisoare
astăzi poştaşul s-a remodelat nu mai aduce
decât chitanţe, citaţii obscure, invitaţia de a nu părăsi
lectura plicului negru înseriat, de iluzii în celuloid şi reclame.
Înfoliate de la Selgros, de la Real,
acum le aruncă în gura cutiei pe săturate
de parcă ar cunoaşte sublimitatea sursei
cât de rece în stil e sfera sentimentelor libere
apoi pleacă aşa cum s-a cărat şi ieri
fără să lase scrisoarea la care nu te-ai încumetat
de a rămas o simplă poveste ridată
în preferinţa omului în uniformă pe bicicletă
Eternitate
Desenul insesizabil păstrează verdele măslinului
între croșetele argintii ale valului mării linii neutre mă ignoră
întins pe nisipul reavăn cum îmi trece printre firidele gândului
un ultim poem despre plictis risipit de Ungaretti în golf
pentru ca o filă mai încolo soarele să apună spre a se reaprinde mâine
pe crestele muntelui Lovcen tânăr şi sprinten
gata a urca serpentinele care m-au obosit azi
cu entuziasmul de a căuta sensul ascuns
în aerul viu colorat de care nu mă mai satur
Portret
Anotimpul nu moare s-a aşezat în buzunarul meu te aşteaptă până la
ultima metaforă ce mai poate clipi în traversarea acestei realităţi de
cauciuc expandat
la chioşcul din colţ tresare lumina sub roţile tramvaiului patru
un vers bâlbâie peisajul răutăcios
împreună încărcaţi de cumpărături alungăm frigul megaloman
de la brâul acestui capricorn jefuit de zăpadă
e totuşi seară în despicătura absurdă a străzii clăpăuge din cartierul tău
la etajul trei oaspeţii joacă o partidă de şah cu îngerii expresionismului
bont
Portret odorific
Fascinat se ţine de tălpile tale oraşul se deversează în ora pe care o aduci
în vila in marginea ochilor întredeschişi în mirabila umbră a sânilor urc
râul tânăr sub vestmântul flămând de candoare
filosofii oraşului ne privesc dintre coperţi lustruite şi rotunjesc lumea
pe fibra de diamant a unei ţigări e bine cu fereastra deschisă îmi spui şi
noaptea se zideşte aproape albastră pe inelele pulpelor
întârziind încă în acest spleen care ne uită chipul
Câmp electric
Astăzi pornesc spre incertitudinile tale vaporoase
spre aiureala caraghios de senină de care mă simt adăpat
deşi vaccinul de norme civile penale jurisprudenţă
la veioza risipei de veşnice îndoieli anodine persistă
confuzia ta e magnetul înfrigurat din care pornesc atâtea fire de câmp
păsări neodihnite vorbele tale locuiesc camera de ¾
Cădere de tensiune
Trebuind să formez numărul tău să aud cum respiri
după ultima pilulă de Bromhexin
să urmăresc arcul buzelor colorând după-amiaza
în fieful momentului din an parabola părului lins abia
detaşat de creştetul cuibărit în pernă
trebuind să-ţi răspund la întrebarea care nu vine
în spasmodica frică de a mai face un pas
spre jeraticul din care s-a trezit din nou un fluture
trebuind să aud cum se declină neliniştea
busuiocul constrâns la minuni
revărs zadarnic monede-n grota telecomului tensiunea căzută
EUGENIA BĂLTEANU
Născută în 1948 la Begheiţi, Torac, Serbia. Poetă, prozatoare, ziaristă şi
traducătoare.
A publicat 11 volume, dintre care amintim: Variaţii în albastru, versuri,
1976; Oglinzi de mătase, versuri, 2006.
Munca de rutină
E o adevărată plăcere
Să stai în faţa vitrinelor sclipitoare
Să priveşti
Cum viaţa se derulează în faţa ta
Cu o exactitate desăvârșită
Oscilând intre roz-trandafiriu
Şi bleumarin
Culorile se perindă cuminţi
Şi-apoi cascade de parfumuri scumpe
Cardin, Anais, Chanel, Givenchy
Femei cărora le plac
Schimbările şi eleganţa înnăscută
Visele ne copleşesc
Dar nu le cădem pradă
Căci noi cei obişnuiţi
Cu munca de rutină
Le-am descoperit de mult secretul bizar
Şi nu ne lăsăm seduşi de niciun truc.
Doar în nopţi cu lună plină
Mai stăm în faţa
Vitrinelor imaginare.
Risipă de timp
Nu-ţi trebuie mare filozofie
Să descoperi o portocală
Să stropeşti apoi cu sucul ei
Pământul de sub streşina curbă
Sâmburii să-i arunci în aer
Cu convingerea că din ei
Într-o bună zi
Va încolţi înţelepciunea omenirii
Iar din coaja ei portocalie
(cum poate fi altfel)
faci adăpost pentru câini.
E un lucru de rutină ceea ce spui
Şi nu mă îndoiesc o clipă
De intenţiile tale bune
Dar e atâta risipă de timp
Aici se-ntunecă devreme
De mult trenurile nu mai trec
Prin orizontul albastru.
Doar vântul pribeag rătăcitor
Umblă prin cotloane
Părăsite.
Nimeni, absolut nimeni
Nu mai crede în adevăr
Şi în tot ceea ce spui.
Hai, pleacă, nu irosi ultimul zbor.
Argint viu
Sub ferestrele veneţiene
Lumina cade pieziş
Şi totul e pustiu
Ceea ce am văzut şi ceea ce ştiu
Sunt îngerii sub formă de spadă
Ei sunt cei ce se-nalţă
În alte sfere necunoscute
Lăsându-ne neştiutori în beznă
Cu faţa întoarsă spre latura lui severă
Nimic nu e în camera obscură
(De fapt, nimicul bântuie acolo
de multă vreme)
Cuvintele sunt ostenite de plâns
Argint viu se prelinge pe oglinzi trandafirii
Ca printr-o clepsidră ţesută din mătăsuri de un roşu aprins
Aerul se scurge încet
Prea încet pentru gustul nostru
Dar nimeni nu ne întreabă absolut nimic
În acest sfârşit de mileniu
Birtu’ gării
între dalele peronului a înflorit floarea de mac
printre sălcii
tot mai multe apusuri vin
pleacă
trenuri ani pahare
ninge peste ultima ţară a unui deţ străveziu.
dar
noaptea se-ntoarce şi greierii-n câmpie
ţârâie prin vremea veşnicului întârziat
răsar stelele răsar
una câte una se sting în domnişoara impegat
domnule timişoara-arad domnule iaşi-timişoara
ce ştii tu! dormi alergând... dormi!... printre
dalele peronului a înflorit floarea, cad raze,
altcineva grăbit a strivit-o. acum
opreşte-n gară trenul de 5 prelung fluierând. de ce
n-ai venit? trenul cu tine pe-aici pană-i lumea n-o să mai
vină
dar doamne cât de frumoasă poate fi lumea asta când în câmpie
înfloresc milioane de maci şi cârciuma încă o durere alină
şi cârciuma încă o durere alină.
Niciodată
mica mea frumoasă din
porţelan japonez mică
păpuşă mecanică în juru-i
cheltuitori privind seara
într-un pătuţ mic mic de tot i-se
culcă surâsul acoperindu-se cu
trista lui blânda lui ostenita lui poezie anonimă
din care se întrupează domnişoara mariana
să întrebe:
„ce mai faci nea caraiman?” sigur că
toate acestea se întâmplă-n vremea
în care
ziua-i copil, soarele
tânăr poem cântând în inimi neverosimil de
transparente
şi nu când tu
lângă iubire cu mâna pe rouă să juri vei putea
ceea ce, vai, niciodată.
Necunoscutul nord
BĂTEA vântUL DINSPRE NORDUL ceţos
bătea vântul şi femeia-l aştepta în genunchi
(iluzia
pâlpâind s-a stins în aerul clătinat
de pleoapa unei rugi) bătea vântul,
casa veche s-a rezemat de un vis. deodată
o linişte fără de margini s-a lăsat peste coline şi valuri
şi-o părere de alb sclipi spre nordul ACELA
Ochii
ochiul ce nu vedea se ruga să adoarmă
se limpezeau în ceaţa lui
pavilionul trei şi chipul femeii
spuneau că-i nebună spunea
că ştie pe de rost numărătoarea inversă de la
zero la eternitate
ea era foarte frumoasă în poezie toate femeile taine sunt
desena depărtări uneori mărgăritarele drama
la capătul coridorului
ochiul care vedea vedea
o domnişoară în alb cu gene
’nlăcrimate
în ţara voalului toate domnişoarele plâng în ochii lor frumoşi
dar
pe drum lung venea un prinţ şi-o inimă neagră
altă cafea acelaşi noroc
ding... ding... ding... ding... ding... de cinci ori a bătut
orologiul
şi cântau cocoşii dinspre mehala dinspre
dantela roză roze zorile roze se,
bujorule,-ntrandafireau
doar cât să-mi spună poet doar cât să-mi spună grăbeşte-te
apoi îmi sărutau ochii şi
pur şi simplu dar pur şi simplu dintr-o dată
mureau
Ningere
LIN
sunet de mătasă
de parcă
iarna
încet
încet
încet
ŞI-AR SCOATE CIORAPII
O uşă va rămâne-nchisă
vagabond cântând cu aripile subsioară
cântecul acela răstignit vi-l dăruiesc
eu plec singur şi departe departe
am fost poemul ce s-a întrupat
rămână-vă poemul fără trup oh lângă voi
bănuţul va cădea din umbra mâinii lui atât de fără preţ
ca tot ce-i mult prea scump
nici regele nici cerşetorul nu-l va ridica şi
vă va fi dor cândva de scrisul ce nu vi s-a mai
scris. aşa-i... o uşă va rămâne-nchisă
ca uşa-n care drumul e închis.
Paul Purea
Născut în 1948 la Şopotu vechi, jud. Caraş-Severin. Poet, prozator. A
publicat 14 volume dintre care amintim: Nesomnul iubirii-sau timpul dintre
mine şi spaţiu, Editura Cartea Românească; Singurătatea din punct,
Editura Cartea românească 2004; Chiriaş între greieri şi lilieci, Editura
Vinea, 2011.
***
Mai aproape. Am devenit dintr-o dată antropolog. Îmi deviez lasciv visele
prin cartilagiile tale. Peste tot. Până în vârful sfârcurilor.
Până în vârful picioarelor. Dacă n-ar fi demodat aș ofta. Aș spune oh – ah –
o! Altfel.
Așa trebuie să rămân în decenţa secretului. În antreul următoarei mișcări.
Să mă înfrupt şi să tac. Să mușc fără să gândesc la ziua de mâine. Până
la dispariția mea completă de pe mapamondul spotului. Și al primilor zori
– aducându-te, îndepărtându-te. Luându-mă.
Când închizi mă simt nisip. De deşert. Mi-e o sete de beduin.
Pe epiderma decolteului tău sunt glob. Ocular. Ieșit din orbită.
Mie abia după ce închid ochii mi se face lumină!
N-am fost decât vers. Până la tine fără de litere. Alb.
Cu dinții mereu strepeziți. De aguridele avangardei. Pre sine.
***
Ți-am auzit foșnetul rochiei. După ce te-am văzut răsărind
ochii mei s-au închinat. Privirile mele au devenit pagină de internet. Și
viaţa ta facebook
într-un salon din mine. De dans. Citesc în farmecul formei. Și în literatura
ochiului.
Mi-a fost frică de tăciunii amintirilor mocnind resturi de biblioteci.
Şi de discoteci. Și de elitre de greieri răpuși de smogul prezentului.
Și de automobile. Rulând în serpentinele cărţii.
Rămân în absenţa trecutului. Ca o dâră de fum în urma unui avion
zburând în necunoscut. Rămân ceea ce alții ar numi un fel de amprente
într-un ochi de ecran. Magic. Fără marcaje, fără borduri.
***
Nu știu dar în noaptea aceasta nu există lună nici raze.
Nici Ursa mare nici Ursa mică. Nu există. Prin fereastră cerul pare de
ocazie
-un talcioc bâjbâit și improvizat. În casă pe stradă
nici un singur bec aprins să se vadă (lampă de petrol și așa demult nu mai
am).
Și totuși ca niște mici licurici aprinși – hormonii tăi
peste tot răsărind răsărind răsărind. Și dansând. Sub streașina coastei.
***
Stau la masa din colţ. Privesc. La bar
se așează o pereche interesantă: ea tânără și frumoasă
sexy de nu mai încape nimic în pielea în bluza
în mini-rockul ei – toate amenințător de umflate!
El mărunt cu burtă și barbă, părul cărunt și… cam atât.
Îi uit pentru cca o oră. Când din nou privesc – el cu sticla goală
cu mâinile sub cap cu barul sub mâini – doarme.
Sunt curios curios curios. Aștept.
Fata privește insistent. Îi arunc bumerang privirea-napoi. Se ridică
iese hotărâtă pe ușa din dos; eu în spatele mini-rock-ului ei sclipitor.
Sunt curios curios curios. Ah, de o mie de ori curios! Sunt.
În zori singur. Acasă. Zâmbesc.
Mă simt în timp ce intru sub duş un fel de tattoo
de autograf pe prefața cărţii din bar – fără de pagini și fără coperți.
***
Trebuie să înțelegi. Eu sunt un clasic. Când te zăresc
mă geometrizez mă încurbez mă trasez mai drept ori My Lord
mai spre sud ori spre nord – oricum; uneori mă fac cerc. Un fel de ecuator
ca să-ți înconjor țâțele trupul pântecele
cum înconjoară aburul ceașca de ceai. De cafea. În salon.
Alteori mă fac nici eu nu știu ce mă fac.
Îți desenez pe un cadru major și sonor clavicula și omoplații
ca pe două aripi contopindu-se într-un ochi de culori
– syncretism aparținând aceleiași ginţi aceluiași neam. Aceluiași film.
Pe coapse și pe gambe îți clădesc piramide ca să ai pe ce să te sprijini
coborând dinspre alte ispite; Din Disco. Direct. În falange. La mine. De fapt
şi să fim realiști – tu ești o brazdă în rochia de in. Adânc decoltată. Afară.
Ieşind.
Eu o sămânță de dor. Pe câmpul arat. Așteptând. Pe blog.
Între noi un abur de pleoapă. Deschisă. Și-o mână. Magnetic înfiptă într-o
autohtonă „bio“
– orășenească iubire. De make-up. Pe site.
Iacob ROMAN
Născut în 1948 la Socolari, jud. Caraş-Severin.
A publicat: Minei pentru lunile ianuarie şi februarie, Editura Hestia, 1991;
Miere amară, Editura Hestia, 1993; Intrarea în corabie, Editura Timpul,
1995; Imaginarea pedepsei, Editura Hestia, 1996; Fulgerul sferic, Editura
Marineasa, 1997; Poeme, Editura Marineasa, 1998; Ce ţară-i aceasta,
Editura Augusta, 1999; Foc bizantin, Editura Timpul, 2001; Căprioara de
tablă, Editura Anthropos, 2003; Mere în iarbă, Editura Brumar, 2010.
„Aş lăsa deoparte, în poemele lui Iacob Roman, substratul livresc,
referinţele mitice, întâlnirile fructuoase cu o tradiţie a liricii noastre ce-i
poate avea drept puncte de reper pe Tudor Arghezi şi Leonid Dimov; aş
lăsa deoparte moderna ştiinţă a edificării textului, caracterul autoreflexiv
al acestuia pentru a menţiona principalele atuuri: vechile surse de reflecţie
tradiţională ce se revarsă în poezie, dispoziţia ludică, o plăcere fabulatorie
mai presus de medie, spiritul imaginativ dimpreună cu privirea sarcastic
scrutătoare aruncată inefabilelor lumii şi existenţei.”
Lucian Alexiu
Inundaţii
Se topesc zăpezile de pe Semenic îmi intră apă-n bocanci, mă implic
Bârzava, solzoasă şi viu colorată îşi arată colţii la trecători, şi muşchii;
muşcă din gleznele podurilor Podurile dau din picioare,
străzile se curbează, tramvaiele tremură din toate fiarele lor, Reşiţa
scârțâie.
Coşava-şi înfoaie plămânii Şi-i spulberă pe aleşii locali, cu năduf
Ei se agaţă unii de alţii vârtejul se vede pană seara târziu
peste primărie-n văzduh Câinii comunitari ocupă centrul oraşului
Fac alegeri, fac nunţi, fac serbări Porumbeii se-nvârt împușcați în aripă
Fetele tinere, rujate intens, gesticulează şi ţipă nu-ţi vine să crezi ce se-
ntâmplă pe străzi
Ca o balenă-n călduri, fântâna cinetică mugeşte, strănută şi scuipă pe
trecătorii mahmuri
Ehei!
Ehe hei, he hei câte pot face picioarele unei anume femei.
Când iese ea-n stradă şi se lasă să zburde trece tramvaiul dar nu se aude;
adolescentele care au strălucit toată noaptea dispar, ca suflate de vânt,
aurolacii ies de sub poduri, cântând începe anul solar câinii comunitari se
adună singuri la primărie afişele, bannerele, reclamele îşi pun haine noi de
hârtie cerată
toate indicatoarele pe ea o slăvesc şi-o arată.
Flash
E o toamnă prăfoasă, cireşul îşi scutură frunza pe mine
Dau să mă feresc, sunt alergic la galben. Aleşii oraşului îmi zâmbesc din
vitrine,
se urcă pe garduri şi de acolo cotcodăcesc de dimineaţă, pe ceaţă, la
intrarea în bloc, dimineaţa pe ceaţă pe aleea Galaţi, un cal alb, interlop,
cataclop,
cataclop.
La fix
În ţară e linişte, cât mă plimb prin oraş pe fiecare bloc mai creşte un etaj.
Guvernul schimbă scutece la timp, aprobă copacilor pensii pentru
nevăzători
Stolul de porumbei e tot acolo pot să-l iau sau să-l las Într-un gang mai
retras, la bar Paradis poetul repetă mereu acelaşi cuvânt într-o limbă
secretă zeci de imagini îl bat şi-l străbat ca nişte cozi de cometă.
Funcţionarii publici, în extaz, opresc timpul în loc,
îl prind, îl înjunghie îi scot măruntaiele, îi taie urechile, îl fac piftie ca pe o
foaie de plăcintă-l întind să aibă poporul, ce mâncă şi ce scrie cât despre
cititor, acuma da, că s-a deschis zăgazul amintirii şi se ridică ceaţa, poţi
pleca!
Marele meci
Parcă sunt deocheat mi-au dat ierburi amare, mă înec cu scuipat
Mi-au pus ceva în mâncare, la fast-food parcă nici nu aud ,,o fi de la
muzică”
încearcă clovnul să-mi zică. Merg foarte încet, mi-e ruşine
parcă trece o sârmă ghimpată prin mine sunt ameţit, priveliştea mă fură
simt cum ochii grei îmi cad în gură spre disperarea celor de sus
parcă sunt, parcă nu-s parcă-mi dorm somnul de veci Înainte de marele
meci.
Exasperare
Atenţie, se închid uşile mă zbucium ca apa de pietre, mă zbat ca delfinul
ajuns pe uscat. Strigăte ies din toate celulele mele ca apa din corabia
veche,
eşuată-n fiord. Pasagerii sar peste bord O sută, o mie? Cine să-i numere
Cine-i mai ştie! Picioarele, mâinile Pasărea cu penele albe, câinele.
Pentru o clipă mă cuprinde spaima Un fir de păr desparte Pe Abel de Cain
să caut ceva de care să mă ţin câinele din vis mă urmăreşte dinţii lui
strâng ca un cleşte
Îl loveşti, se fereşte Ţi-am spus, fii vigilent! îmi şopteşte un înger absent
Şarpele
Am mers mult pe jos, gras şi trist îmi închipui, pe urmă exist
am nevoie de tine să mă simt vinovat ţi-am văzut gândurile, le-am
adulmecat
nu suport amintirea şarpelui mort Un înger e verde, celălalt purpuriu
să nu uit să scriu de străinul care-mi vrea binele şi mă trimite afară
ploua, era seară oho, oho ho cum aleargă copacii de colo-acolo.
Ziua a opta
Ca la un film de demult, cu liane şi şerpi mă uit la dragostea noastră
trecută
Mi-e ruşine să recunosc, da, mi-e frică ştiu că filmul acela e numai al lor,
că sunt toţi morţi, pană la unul averile lor nimic n-au a face cu mine
umil cititor. Ce-i inimă, ce ţi se arată? vâjâitul de vânt, joc de lumină şi apă
peste balta-ngheţată şi dansul copacilor ce de-abia se mai ţin
în stânga şi-n dreapta clăii de fân ar mai fi un cântec de pasăre foarte
subţire
un cal de aramă cu coadă stufoasă, cu freză să lumineze cărarea şi un
cântec de dragoste să încheie genericul, în limba engleză.
Pisica neagră
Mâța neagră s-a suit în pom
Dama grasă iese din maşină
Câinele alb oftează ca un om
Doctorul întârzie să vină
Şomeri vioi mai sapă cate-o groapă
Astupă-ţi urechile, iubit cititor!
Norul închide soarele sub pleoapă
Când o ridică, cerul este gol
Licurici de noapte: binele, bucuria
traversează în diagonală poezia
din aceste zile nebune
cine ştie totul, nu ne spune!
De la urechi la inimă e mult
Dar limpezeşte-ţi ochii, cititor
Iată, mă pregătesc să te ascult
Cel care a furat nu mai fură
Beţivul nu mai bea, cel rău de gură
Să şi-o astupe iar tu
stresata mea cititoare
Pregăteşte ceva de mâncare!
Uitarea
De când ai plecat sunt stingher
pământul se-nvârte prea repede
se-ntâmplă să uit ziua de ieri
şi s-o regăsesc mai târziu
în te miri ce ungher
Ies în parc să te caut
ştiu că nu poţi să vii
de unde eşti tu plecată
dar eu nu-o să disper
aştept să sintetizeze
fizicienii antimateria
să aterizeze extratereştrii
poate ei ştiu ceva despre tine
până atunci stau şi ascult
Am uitat eu tabla-nmulţirii,
am uitat poezia perfectă
pe care dreapta mea o scria
pe tine nu pot să te uit
Pentru aceasta trebuie post mult,
multă căinţă, dar la părintele luminilor
toate sunt cu putinţă.
Caniculă
Câinele exilat în parc se descurcă
Clopotarul, cu o singură mână,
el poate: să cânte din fluier ca Şiva
Să numere banii, să plece, să vină
Să intre, să iasă
Noi nu ştim, nu putem, nu ne pasă.
Sunt 33 de grade şi urcă
Noi bem o bere împreună
O bere la cutie, bere neagră
Tu nu suni, eu te sun, el ne sună
Sărut mâna doamnă. Domnule dragă,
din apa întristării nu mai bea
Dac-ai greşit atunci să nu mai fa…
Ce apă, ce-ntristare? Nu, Eu nu
Rămâne cum am spus iubito,
la braţul altuia tu
eşti cea mai frumoasă
când ne măsori cu ochiul tău verde crud
Noi nu ştim, nu putem, nu ne pasă
Cad frunze din dud, pene din nori.
Parola
După ce nimic nu mai simţi persistă întrebările, ca o durere de dinţi:
„Ora este egală cu anul lucrurile sunt, în acelaşi timp, pline şi goale”
Rescriu vorbele lui Attar persanul cu spinul pe frunza de brusture,
cu un cuţit pe coaja copacului în a uimirii cea de-a şaptea vale
înscrisul regăsit o să-i usture, fiecare cuvânt le-a zburat dintre degete
vioi ca o vrabie, fără să pregete lată-te singur în valea umbrei morţii
împărțit în două jumătăţi contestate Demonul cu bata de bassebal bate-n
poartă
când ne-ntâlnim nu ne vom recunoaşte învolburate ape ca pe-un buştean
te poartă
şi crezi că mergi cu paşi de şapte poşte ținându-te de firul de lumină
Ne-nvârtim în cerc intre timp, pe generic, flori de cristal cresc
dintr-un trunchi de-ntuneric
Ana Pop Sârbu
Născută în 1948 în Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud. A publicat Primăvara
casei, Editura Facla, 1987, Îngerul din zid, Editura Brumar, 2011, Exod
interior, Editura Brumar, 2012,Morfologia nopţii, Editura David Press Print,
2013. Ana POP SÎRBU, VERSURI&Ilie GYURCSIK, REVERSURI
„O poezie modernă în sensul precis al cuvântului, mizând pe o imagistică
pregnantă și, mai ales, pe o foarte rară știință a conciziei, pauzei
intenționate și a contrapunctului. O poezie care, cum ne cerea Mallarmé,
sugerează enorm cu maximă economie de mijloace, inclusiv de cuvinte.”
Tudorel Urian
Reverie
Doar șoapta verdelui stă ascunsă,
Sub rubin,violete și crini...
Doar gândul,
În seiful blândeții...
Seara ne apropiem de Pompei,
De acea pasăre ce va promite întoarcerea.
Prin preajmă, sculptura lui Eros.
Altă viață. La nesfârșit.
Cu buzele solitare.
Un țărm roșietic va lumina singura clipă...
Mișcarea șoaptelor
E un joc de șah
Ce ține legătura între două
Sau mai multe închipuiri,
Urmărind mișcarea melodică
A fiecărei șoapte.
O stanță fărâmicioasă,
Pe chipul fluid al regelui
Vedeau cei
Care dădeau șah la rege.
Intrau toți în acel frig cenușiu.
Dar, pe chipul lor,
Umbra pieselor de șah
Se pierdea...
Detaliu
Ai tras de o parte fila
În care fiul își desena
Propria răsuflare.
Schițele erau calde.
Avea un detaliu anume
În care se mișca, furișat,
Prezentul. Îl întorcea filă cu filă.
Miezul zilei închipuia vecinătăți,
Când tu voiai să-i explici
Despre alt pustiu, nu cel din schițe.
Sunetele din el erau de neauzit.
O ceață urca în tine
Definitiv...
Ioan George Şeitan
Maestrul şi Margareta
Stau şi eu în tine, oraşule… Ades (ţi)-aduc în buzunare
Mireasma de liliac şi cântecul mierlei din deal;
Izvorul intră-n apartament prin ştiubeie bizare
Şi greierii cântă la umbră de furnal.
Asfaltul destramă un câine vagabond
Rondul de flori mai e vizitat când şi când
De cai rătăciţi printre blocuri… Ce rond
Petrec pe Bulevarde? Şi ce amintiri ne mai „vând”!
Stau şi eu în tine, Oraşule… Moţăi şi tu în hârțoagele
mele
Am început ieri dresura de țânțari şi cursul seral pentru
gândacii de bucătărie, nu-i aşa?
Vecinul de palier, Inginerul de tăceri, de salut
nu are timp,
când zvârlim deşeurile menajeriei de la mare altitudine…
Salubritatea uită prea des scara „noastră”.
Fotbal… ziare…
Certuri conjugale. Şedinţe. Aniversări. Violuri.
Cărţi, înmormântări fastuoase. Cafea în amestec… mici(?)
afaceri clandestine, beţii ş.a.m.d. Sunt teme la ordinea
de zi
a veacului.
Vai, dar se poate să omitem pe venalii cărăuşi ai
morţii?
pe acei distinşi „Domni” cu zâmbet artistic de hienă
care-şi freacă mâinile de bucurie când pe poarta
fabricilor de
armament iese un nou lot de arme.
Mă opresc momentan, aici televizorul îmi aduce
în odaie
Imperiul Incaş.
Epistolă şi Elegie
Noiembrie se stinge, ştiu, tu ai spune că-i somnul
brândușei; întotdeauna pe drum umbra mea ninsă, plouată,
alungată de lângă casa de fier a fericirii.
Ce minune o fereastră, atinsă de mâna femeii…
Zăpada
urgent va da alarma pe caldarâm, ochiul trece apatic
pe lângă vitrine. Prin oraşe, prin hoteluri de lux ori
prin cantine – EXPRES – îmi car, obosit de amintiri, multele
iluzii ce au ros temelia celor 30 de ani.
Afişe stridente; pompieri, turişti, medici blazaţi
își duc veacul intre o cafea leşinată şi un Kent de contrabandă!
Trompeta de aur a vântului ne pune la punct.
Brazii, – nu râvnesc fotolii pluşate; pasărea oarbă a Himerei,
mimează o glorie postumă.
Doamna mea, ai grijă de memoriile verii, de surâsul tău;
să nu neglijăm primii paşi ai copilei!
Afli o clipă în somnul tău să mă aduci acasă?
Mică publicitate
În grai, am sosit prea târziu. Prea târziu?
Nicăieri afişat vreun loc vacant
Păpădia m-a tocmit vizitiu
Să car vântului apa şi praful calmant.
Foarte posibil să mă transfer, fotograf
La un mare Concern de iluzii şi rime;
Bunicile mai şterg mobile de praf
Doar eu, rămân
Gramofonul unui secol pierdut în cerime.
Împac semafoarele cu zambila şi mierla
împart indulgenţe la poeţii blazaţi;
Aş fugi c-un mărfar pană la Gherla
Să depun la Bancă, gloria celor neconsacraţi.
Dar, prea târziu, prea târziu m-am ivit în grai
Toate descoperirile s-au săvârşit, toate cărţile s-au scris;
Ai, hai, inimă de mai
Abia de pot vinde vântului, păpădia ce mi-s.
mehala
vom pune mesele mehalei cap la cap să-ncapă fiecare cu ce-aduce
nişte gâște grase şi purcei de ţâţă ceva salate şi brânză
să-ncepem a-nchina ţuica în sănătatea tuturor şi tot aşa
cerând mirilor o sărutare mai lungă pentru darul nostru
s-ajungem la potroace ce fain a fost şi altădată şi-altădată
vom cânta la plecare toată mahalaua să ne ţină minte
drum de căruţe
casele-s cam dărăpănate deja faţă-n faţă de-a lungul unui drum de căruţe
prin curţi bătrânii stau la umbra unor nuci şi mai bătrâni
câte-o femeie aduce apă de la cişmea iar bărbaţii fac treabă de bărbaţi
ca-n fiecare seară de sâmbătă-n birt s-ar spune că lumea s-a oprit
la şoseaua care taie locul câteva grădini mai încolo
dar prin luminatorul podului se văd apropiindu-se şi tot apropiindu-se
blocurile turn
numele vorbelor
în serile cu ninsoare calmă se-adunau în jurul mesei la o cană cu ceai de
măceşe
iar teracota fierbinte şi „Sonata lunii” le tihneau fumau ţigări ieftine ca-n
tinereţe
şi vorbeau despre vremurile de demult ca despre morţii familiei de-acum e
bine
spuneau să căutăm cate-un nume vorbelor vom fi cu toţii protagonişti ai
unor ceremonii funerare dar nu trebuie să ne grăbim să nu ne grăbim
târgul
dinspre câmpie treci mahalaua s-ajungi în buricul cetăţii prin curţi rufele
se usucă pe sfoară şi răsună voci groase de bărbaţi de dincolo de ferestre
aburii fierturilor
irosesc vise neclare dar n-ai timp pentru ele pană-n târg mai e ceva
de mers şi piaţa-i bună
tocmai atunci
orologiul bisericii anunţă conştiincios cele de cuviinţă
e un semn că totul este trecere şi chiar se-ntâmplă
că trece un alai de nuntă sau un cortegiu funerar cum să nu-ţi pese?
tocmai atunci zvâcnește un stol de vrăbii şi-nfloreşte muşcata din
fereastra vecinei
La rude, în vizită
la desert aduceau prăjiturile şi tortul vinul sec şi lichior de coacăze
se plângeau că prea rar trecem pe la ei doar la ignat şi de crăciunul
sârbesc
zăboveam – teracota fierbinte ţigările ieftine ne reţineau
noapte bună spuneam la plecare şi mai treceţi şi voi pe la noi
méliusz
meliusz, meliusz, de când deja am descărcat tot fanul
voiam să ne mai vorbeşti de mariska şi de grebla lată cu dinţii de lemn
şi de toate miresmele parcă te văd cocoţat în vârful carului
copil de doisprezece ani preafericit!
Singurătate
dincolo de gard femeia dă de mâncare la porci
şi-apoi lasă ziua afară pe-un raft armatele de plumb
se pregătesc de luptă înarmate cu linişte în leagăn un prunc doarme
descoperit
lângă fotografia bărbatului femeia aprinde o lumânare şi se culcă
şi încă
mi-e dor să dorm un somn uşor
să-ţi simt pe piept
urechea ascultându-mă
şi răsuflarea
încălzindu-mi molcomeala
mi-e dor să mai avem
acelaşi vis frumos în care
făpturile să nu ni se desprindă
o zi şi-o noapte şi încă
zi şi noapte
vămuire
ruina vechii vame
unde ţăranii plăteau cu rachiu şi tutun
iar ele cu o clipă de animalitate
era un ciob de paradis
noi furam flori uscate din fânul carelor
şi-apoi fugăream fetele pană la târlă
mai departe n-a îndrăznit niciunul
dincolo putea fi locul unde se lăsau prinse
ori un spaţiu plin de primejdii
nu eram trişti
dinspre oraş veneau baloane de fum
şi le spărgeam cu pietre
aşa să fie!
câte-un miez de noapte
uneori
îmi dă voie să-i fiu recunoscător
îngăduindu-mă
la vreo vorbă de taină
ne învăluie o muzică
fără a ne spune ceva
şi ne facem pielea să ia reliefuri domoale
numele tău trebuie să fie linişte
îmi spune miezul de noapte
aşa să fie
zic
în vremea aceasta se-aude
vântul făcându-și rondul
iar dinspre gară pornind
încă un tren al nevoilor
a doua zi
din vacarmul petrecerii rămân
farfuriile murdare şi pahare răsturnate
pe damascurile pătate de vinul sângeriu
iar pe unde s-a nimerit
întârziații
încearcă să fure nişte clipe
de-odihnă sforăitoare
pare a fi un capăt de lume
dar în odaia lor
mirii intimidaţi de-ndrăzneală
își ogoiesc oboselile
ţintar
la amiază lumina-i iarăşi calmă
taurul locului fugăreşte năluci
prin colbul drumului
iar cete de copii înoată spre umbră
de ploaie
aproape nu-şi mai aminteşte nimeni
aşa-i rânduit se consolează bătrânii
sastisiţi
şi la crâșma de sub nuci
încă o dată
își joacă moartea la ţintar
după război
când zăceau cu săptămânile-n tranşee
își minţeau foamea şi frigul
închipuindu-se cu băieţii la crâșmă
povestea tata
la atac îmi ziceam că diseară
m-aşteaptă mă-ta să-i ţin de cald
şi-aşa cădeau obuzele departe
pe urmă
după pace
credeam că voi sta o bătrâneţe
la stradă
să văd lumea cată mai e
bunicul
câteodată Bunicul şi-aminteşte de femei
pe vremea lui – spunea – se purta
carnea tare
sâni transparenţi şi mijlocul subţire
cât şnurul răsucit din lumânare
câteodată Bunicul şi-aminteşte de Bunica
femeie de casă era – zice – gospodină
avea nişte ochi tulburi şi mari
iar sângele turbat ca o mină
lumina petromaxului
nu întotdeauna se vede bine această localitate
de beton armat cu buruienile rămase dincolo
de ultima arteră
nici locul unde nu demult
îi spuneam „iubito” clipei de linişte ca şi femeii
pe care o simţeam prima dată fierbinte şi tremurând
în palmele mele
cu toate că mama a vrut să m-aducă pe lume
aici
– abia târziu de tot am înţeles ce e un copac
iarba, noroiul, lumina petromaxului,
un cal
până târziu de tot
lume era doar călătoria pe care-o făceam o dată
pe an
cu părinţii pană la părinţii lor
cincizeci de minute la dus
şi tot cu trenul cincizeci de minute la întors
Nicolae Irimia
Nãscut în 1949 la Socolari, jud. Caraş-Severin. Poet, publicist. A
publicat:¬ Poeme, 197; Anotimp natal, Editura Facla, 1981; Albastru de
ochii tăi, Editura Facla, 1987, Scrisoare de acasă (versuri regăsite), Editura
Tim, 2010.
„Poezia lui Nicolae Irimia are aspectul unui univers liric mereu
redimensionat, deşi autorul a publicat rar. Poetul pare a-şi reîncarna
spiritul cu fiecare apariţie editorială. Ştiind să evite capcanele edulcorărilor
şi versului fad, sfidând orice convenţii, poetul se citeşte pe sine, în miezul
unui ritual de expulzare a tuturor condiţionărilor temporalului.“
Ionel Bota
CASA COPILĂRIEI
Anotimp natal
Plouă mărunt peste satele apăsate de linişte
Şi o ceaţă albăstrie se destramă cuminte
Pe dealurile Oraviţei luminate
De mirosul strugurilor curaţi
Ca o inimă ;
Culcuşurile dulci ale fiinţei
Îmi învăluie sângele
Şi dintr-o dată mă simt copil
Abia născut din curcubeu :
Plouă peste dealurile Oraviței
Roase de linişte
Cu sufletul meu.
Ioan Flora
Născut în 1950 la Satu Nou (Pančevo), Banatul Sârbesc – m. 2005,
Bucureşti.
A publicat 12 volume de versuri, dintre care amintim: Valsuri, Editura
Libertatea, 1970; O bufniţă tânără pe patul morţii, Editura Cartea
Românească, 1988, 1998; Dejun sub iarbă, Editura Paralela 45, 2004.
Studiu de gleznă
Ploua cu şerpi şi cu pietre în dimineaţa aceea şi autobuzul părea un animal
traversând câmpul cu rapiţă şi câini. Se împotmolea, plonja, levita pe
deasupra cărnii asfaltului
şi ochiul meu hămesit de lumină sfredelea cu privirea o gleznă minusculă,
ireal de albă,
străbătută de vinişoare albastre, violete chiar, ale căror vârfuri inaugurau
suprafeţe stranii
şi tari ca siliciul, pudice şi lacome de podoabe. S-ar putea scrijeli, s-ar
putea tatua mesaje secrete pe ele, mi-am spus, istoria războaielor mele
pierdute, de pildă. Şi-afară ploua cu plute şi şerpi şi-o gură străină îmi
sorbea, neruşinată, aerul cu sclipiri de metal preţios.
În câmp deschis
Stau singur intre patru ziduri albe, rememorând ce n-ar fi de rememorat:
propria mea viaţă, înhămată la o caleaşcă veche de o jumătate de secol.
îmi revin astfel în minte întâmplări irelevante, fade, nicidecum
spectaculoase, situaţii plutind în ceaţă, oameni tineri care au făcut şi care
nu mai fac umbră pământului, mama plivind straturile de ceapă, în
grădină, treierişul la noi în ogradă, cu maşina aceea bizară cu coş (pe care
ieşea nu fum, ci funingine) caii (unul murg, care acum nu mai are un
nume, şi iapa roşcată, Ema sau Vilma) înhămați de bunicul meu Sava la
sanie, într-o iarnă când a fost adus şi aparatul de radio în casă. O dulce
furnicătură, îmi râcâie prin maţe, revăzându-le cu gândul pe Valeria (ne
ţineam cuminţi de mână, undeva pe dealul Vârșețului, într-un aprilie ploios
al anilor şaizeci) sau pe Lavinia, iarna, pe un ger cumplit, la intrarea în
Parc, unde chiar ne-am sărutat pe gură. Stau singur şi mă gândesc la
viaţa-mi, vorba poetului, şi nu pot trage
nicio concluzie şi-i limpede că nu această stare ar putea constitui carnea
poemului pe care aş vrea să-l scriu; şi totuşi, iată că-l declanşează ca o
detunătură în câmp deschis,
unde fânul n-a fost încă întâia oară cosit.
Cu Dumnezeu te pui?
Iar tata, după ce s-a-mpiedicat pe trepte şi a căzut ca un sac de varză
aruncat în beci, a tot zăcut acolo pe ciment o vreme, pană l-am cules de
pe jos şi l-am adus în casă.
Vreo două zile n-a vorbit cu nimeni, apoi a zis că de-acum nu mănâncă
nimic, că nu-i mai trebuie nici apă. – Dar de ce, tată? l-am întrebat, de ce
te canoneşti tu aşa, deodată, pe lumea asta? şi-am dat să-i umezesc
buzele arse cu cârpa, să-i dau apă
cu lingura, dar el îşi tot încleșta fălcile, uitându-se parcă prin mine, prin
pereţi, peste holde, dincolo de Timiş, dincolo de Dunăre. Pană la urmă a
trebuit să mă dau bătută, îmi mărturisea în seara de Sânziene vara mea
bună Dorica, stăteam cu mâinile încrucișate şi nu ştiam ce să mai cred şi
ochii mi se închideau de greu. Dar deodată am tresărit (tata stătea
nemişcat în fotoliu, respira aşa cum şuieră vântul: când ascuţit, când
zgomotos)
am tresărit şi l-am mai întrebat o dată: de ce? şi i-am dus un pahar cu apă
rece la gură.
Tata a căscat ochii lui mari şi a spus: – Dorico, Dorico, tu cu Dumnezeu te
pui?
Atâta a apucat să zică şi capul i s-a aplecat pe piept şi parcă am auzit
clopote în depărtare.
O nouă poetică
Animalul ăsta stă intre două paturi albe, stă în fotoliu, la geam, fumează,
vorbeşte
despre nivelul de trai, ridicat, of course, despre sinecdocă şi funcţia ei
prozodică,
îi creşte un vişin intre tavan şi măruntaie Animalul ăsta (ca într-o idilă,
vezi oameni şi cai, vezi tractoare, unelte agricole, porumb), stă intre două
paturi de hotel şi se desocoteşte cu universul, micul şi singurul său univers
patern, scrie, apare pe scenă. Chiar el inspiră zilnic fumul de fabrică şi bea
cafele, chiar el loveşte cu mâna, fină, of course, un fund de damă bine
împantalonat, seara, în târg, la grădina de vară. Vezi unghii, vede unghii
verzi, vineţii, naturale, buze, vede buze, farduri, ochi ca o gaură făcută cu
burghiul. Animalul ăsta e-atins de febra creaţiei. Chiar el e inventatorul
unei noi poetici.
Pe malul Timişului
În fiecare an, de Sântă Măria Mare, mătuşa mea Sofana îşi aduna familia şi
neamurile, tăia câte o gâscă, un curcan pentru zupă, frământa aluaturi de
cu noapte, spre a ajunge la slujbă, în zori. Mătuşa Sofana era o femeie
împlinită şi nu se omora să se prindă în horă, dar îi sălta inima (de
bucurie? de jind?) când se pornea să cânte în curtea bisericii fanfara
(şi mai ales Lae Puric, la taragoată) nesfârşite doine, şi ardelene, şi
învârtite. Se-mbrăca numai în straie nemţeşti, avea ochii mari, albaştri şi
carnea albă şi deasă şi nu se-aştepta nici în ruptul capului ca tocmai
atunci, de hram, Doamna aceea cu coasă şi cutie la brâu
să-i bată cu putere, tocmai ei, în poartă.
Opt crizanteme
Aceste gutui, patru întregi şi una începută, pe care le adulmec şi privesc
aici în odaia de lucru, de ce nu mi-or fi sugerând vaste grădini cu zeci de
cărări pietruite sau acoperite de prundiş, întinse livezi cu deschideri spre
pădure, ori măcar vagi teme vergiliene,
ci fac să-mi revină în minte tocmai oraşul acesta lăbărţat ca un flagel
medieval, ca un cazan în care forfotesc sute de mii de animale bolnave.
Aceste gutui, mari ca nişte dovleci turceşti, le surprind, iată, iluminând,
scrâșnind noaptea ca un ceas deşteptător,
făcându-mă să tresar ca de o alarmă, să sufăr de sete şi idealuri făcute
praf şi pulbere.
Aceste gutui, patru întregi şi una muşcată pană la os, freamătă în coşul de
nuiele,
se furişează printre cărţi şi aparate, ocolind tacticos o ieftină şi
fantomatică vază de cristal
în care surprinzi opt crizanteme.
Casa
Mai întâi l-am visat pe bunicul Sava, rumen în obraji, dormind într-o casă
nouă.
Dormea liniştit de senin, dar se trezise deodată (ce vedea el în somnul său
n-aş putea şti, în visul meu însă se prăbuşise parcă un perete, tavanul nu
mai era tavan,
ci un fel de şură căscată la cer) bunicul se trezise brusc, încercând să se
ridice în picioare.
Apoi l-am visat pe tata. Se făcea că stăm amândoi pe o coamă de deal şi
privim scrutător în faţă, la o casă sură, de piatră. O casă nouă, părând a fi
chiar casa mea, cu patru ferestre, dar strâmbă şi gata să cadă. Nu-i deloc
strâmbă, încerca să mă dumirească tata, n-are cum, doar e casa ta, ci
dacă ar şi fi să fie, atunci află că-i înclinată în toate părţile deodată.
Islazul copilăriei
Vin crângenarii noi cu islazul eram satul
îşi scuturau florile de lucernă
cu cămăşile legate deasupra buricului
jocul nu începea de la mijlocul terenului
Oniţă Pilarul cu lovitura lui de picior
mingea urcată atât de sus
de parcă soarele o voia la el
echipele cu ochii către cer
vă batem la 0 0 0...
I. (Ion Monoran)
Bega
puteai să cobori până aproape de oglinda ei
nu tulbure nu limpede
dinspre Siloz
stridente pocnituri de la uşile vagoanelor
rânduielile socialiste purtate
către burta Silozului, „ai adus ceva texte?”
eu îl îndemnam cu mişcările capului
firave talazuri înaintând spre noi
tinere fete trăgeau la rame
tinereţea lor pe ape
nu şcoală vieneză nu serbările Terezei
o boare de vânt
îşi trecu o mână prin părul lung
trăieşte, poete, zice el
venind parcă de la o şedinţă de spiritism
firave talazuri, tinere fete
trăgând pe ape tinereţea lor, la rame.
Însemnări
Un extras al lui Unu
Dacă există ce mai face El
călătoriile în cimitirul lumii scârţâitul lopeţilor
râş, râş, poc, capacul
zicerile psalmistului
ca o vâjietură pe deasupra capetelor
şi ea, Dana, copila prietenului Stroian
împarte batiste, lumânări
în plutirea-i numai de ea ştiută
cântecul de leagăn din care îi plecase bunica!
Operaţiuni
Limita de apărare a strămoşilor ţărâna
îţi zici să faci o plimbare să fii aproape
când m-oi desface în brazda ţării lucrează vremea
o dare de seamă o execuţie în apele care nu se schimbă!
Un Veac
Ce e un veac pe cântarul lumilor
decontaminaţi la sosire, cosmonauţii ca şi containerele
un edict aşteptat ca şi întâlnirea cu extratereştii
dacă poezia e o subdiviziune a Războiului a Păcii
când zici că eşti singur nu eşti singur
ai un câmp de apărare din partea cuvintelor
eşti din stirpea lui Nimeni
cu hainele noi ţinute "de Sus"
timpul o tranşee – o minge lovită, pupată
energiile captate – teste puse pe o masă
îngândurare printre capii reţelei
pe ecranele lor este ieşită Frica din Fire
reevaluările vuietului sumerian
cândva cu fraţii, surorile pe o bicicletă
(unde au avut şi ei loc, pe cadru, ghidon, portbagaj)
am intrat într-un nor de ţărână
eram liber, nevăzuţi de nimeni, cu ochii închişi
singura dată când au avut grijă de ei
Paralele
„În lirica românească actuală, Mărioara Baba îşi află, fără îndoială, un loc
propriu, distinct, prin tocmai respiraţia profundă, prin forţa dramatică şi nu
în ultimul rând prin candoarea existenţială exprimată într-un vers dinamic,
simplu, direct, mărturisitor al conştiinţei curate şi înălţător poetice.”
Constantin
Cubleşan
ARENA
A venit vremea sa-mi dau bună dimineaţa
în oglinda mucegăită din tramvaiul ce transportă peşte.
Tocmai bună de vânzare groapa asta,
în care mişunăm cu ochi de ceapă şi chip de vin.
Se putea emigra, dar, cumplit, fără mine.
Eu sunt aceea ce încurcă seminţele,
femeia imaginară, tatuată pe trupul murgului,
alţi prieteni urcă şi duc cu ei
respiraţia iubitelor, fără adrese şi nume.
Va trebui să cos sticla cu apă vie,
rochia vântului minunat fluturând
ceasul amiezii, fruntea lui de învechit nimicul.
Pusesem acoperiş pe groapă, mă decupasem din oglindă
şi continuam să trag înapoi de lumina zilei de azi,
ca de coada unui pui de crocodil
PE SUB PLEOAPE
Începusem dimineaţa cu un duş şi o cafea,
ochii mei rămaseră neschimbaţi – iubiri îngropate în priviri
În jurul meu se înalţă nelinişti
Sunt oare, femeia de la circ, printre cărţi
îmblânzind personaje fără chip, fără nume ?
În curând voi pleca la serviciu pe strada mirată şi multicoloră
ca în tablourile pictoriţelor din Uzdin.
Auzisem zgomote, cuvinte ce muşcă până la sânge,
copii cerşetori la fiecare pas ce visează cornuri şi Coca-cola.
Acum cartierul e o armă ruginită la talia ignoranţei,
iar lumea desenată mă calcă pe picioare
îmi striveşte lumina pe acre o port dintotdeauna verde şi nevinovată.
Acum ajunsesem să prefac chipul ierbii în coarne de melc.
Acum ajunsesem să iscălesc că inima mea
are dinţi şi că sunt tocmai bună de clonat.
RELAŢII SUPLIMENTARE
lui Traian Todoran
Ce mai faci tu, prieten drag, ciufulit, cu ţigări ieftine în buzunar,
ce cu mâinile călduţe întorci ceasul cum îţi convine,
eşarfa iubitei, destrăbălatele chefuri de puşlamale.
Azi-noapte, când noi ne despărţirăm, ploua cu butoaie de vin peste iluzii:
şi ce s-a ales din viaţa noastră în roz ?
Un mănunchi de floarea-soarelui şi o pernă din care zboară fulgii în toate
direcţiile.
Acum viaţa asta numită istorie e un bordel ambulant.
Acum singura salvare e vinul din vagonul de dormit ce leagă cele două
ţări.
E o linişte oarecare, şi când iubeşti, şoarecii albi se preschimbă în lebede.
ÎN PORT
Un vânt prea rece străbate străzile oraşului
şi nu e chip să-ţi faci pardesiu cu glugă din vorbele iubitului.
Acum e mai simplu să renunţi la balul din casa poştaşului
cu palavre, minciuni şi secături.
În curând se va pune şi ploaia, zic, şi ce n-aş inventa să stau în casă, să tai
colţii lupilor ce-mi mişună în creier.
GRĂDINA INDEFINITĂ
Umblu de colo până colo, mototolind în cap ştirile zilei.
Sunt femeia modernă, discretă, legată cu tuburi de calculator
şi cu gust de căpşuni.
Sufletul meu pribeag a îmbrăţişat zâmbetul tău
ca pe o haioasă dischetă; furtuna de ştiri îmi asaltează urechile.
Femeia de ieri s-a sinucis, a rămas o paiaţă, confecţionată din cabluri.
Au rămas cuvintele conştiente de orgoliul lor,
doar pentru a nu mă înghiţi abisul.
Nu poţi merge împotriva curentului. Adevărul e ascuns.
Nu poţi învăţa lecţia uitării de sine, a trupului tău vibrând ca o coardă
întinsă.
La temelia casei mele nu mia stau cărţi, ci calculatoare, ca o biserică cu
cruce
la care se închină o generaţie întreagă.
E semnul învierii pe care se clădeşte o lume.
ÎNTREBARE
Poate că nu mai sunt decât o pungă de hârtie spartă.
Un fir de instinct bronzat pe corzile chitarei,
o insulă vizitată de membrii echipei ce latră din răsputeri,
înainte de a călca în picioare brâuri şi hore.
Poate că sunt un porumbel ce vorbeşte singur într-o gară singuratică cu
greieri,
o floare a soarelui întoarsă după un poem cu tâlc,
fericita care îşi bate drumul spre casă, pulberea unei sufocante secunde.
Scrie-le, e-mail-uri, povesteşte-le tu, amintire
tinereţea mea din vechime şi timpul pe care nu l-am trăit.
OCTAVIAN DOCLIN
Născut în 1950 la Doclin, jud. Caraş-Severin. A publicat 24 de volume de
poezie, dintre care amintim: A te bucura în eroare, Editura Hestia, 1992;
Între pereţi de plută sau moartea după Doclin, Editura Marineasa, 1999;
Pârga, Editura Marineasa, 2004, Sînge de vişin”, Editura Marineasa, 2014.
Când va fi cazul
Într-o viaţă rapidă ca fulgerul am adunat atâtea: cărţi de popularizare a
cunoştinţelor agricole şi doxuri ştiri sportive şi poeme scurte amintiri din
copilărie plus o trompetă cu care bunicul cânta la balurile populare ajunsă
acum în colecţia de antichităţi a prietenului meu poetul pentru a suna
deşteptarea atunci când va fi cazul într-o dimineaţă de februarie cu prilejul
acesta voi învăţa cum arată viaţa văzută şi auzită prin alămuri voi încerca
să aflu dacă este adevărată aşa cum recunoşti dacă este adevărat bănuţul
de aur când îl striveşti intre dinţi
Jocul
Aseară a trecut pe la mine moartea provocându-mă la o partidă de pocher
(afară ploua în casă era întuneric) odată jocul început ne supravegheam
mişcările
la lumina intermitentă a fulgerului (suficientă totuşi să observ cum
adversarul miza pe o carte ascunsă inabil în mâneca stângă): cip – şi simţii
cum un şarpe îmi trece peste picioare venind tocmai din ascunzătoarea lui
din bibliotecă pas parol – şi mâna îmi îngheţă în aer ca inelele din trunchiul
copacului blaint – şi lumina orbitoare a fulgerului
îmi desprinse varul de pe ochi care zornăi pe masă mai tare ca banii
noaptea era pe sfârşite moartea plecase iar eu acum după ce am trăit şi
transcris toate acestea ca un sărut ce se retrage obosit şi discret în colţul
buzelor plec să mă culc în interiorul poemului
închizându-i toate uşile şi spunându-vă sincer şi bine dispus bună
dimineaţa odihniţii mei
jucaţi în numele meu revanşa
Curat şi nebiruit
Cât timp iedera ochilor tăi în tăcere îmi va lega umăr de umăr, voi termina
dulceaţa de nuci verzi, cu spumă, şi, curat şi nebiruit ca un porumbel care
se scaldă vara în praf
în mijlocul străzii, mă voi retrage pentru o calculată călătorie într-o pădure
cu aburi calzi şi miresme aprinse şi păsări cu glasuri de ceară, nu înainte
de-aţi spune printr-o distinctă
înclinare a frunţii: „Noroc bun”, moartea mea!
Mercur
Blând şireată se furişează iarba din ochi asemenea unui şarpe ruginit de
vreme
ai putea să mai rămâi iubita mea ai putea să mai rămâi vom număra toate
cuvintele rămase ca mărgelele pe aţă părul tău se prelinge peste părul
meu
cum mercurul cântarului în mâna dulgherului măsurând piatra din capătul
vieţii
în pelerină de purpură
Păşesc pe apele verticale ale golfului înfășurat în pelerină de purpură.
De pe mal mă priveşti tu inventând o nouă religie. Cu vârful degetelor
subţiri
citesc sub pielea ta Scriptura unei vechimi viitoare
Vişin
Copil mama îmi aşternea pentru somn dar numai când era sărbătoare
patul din lemn de vişin din camera mare (adică în graiul nostru cea mai
frumoasă odaie ţinută doar
pentru oaspeţi de seamă) cel acoperit cu poneavă şi strujacul cu paie
mă trezeam dimineaţa cu ochii-nroşiţi de scrumul viselor colorate de peste
noapte
copil vara îmi plăcea să mă urc în vişinul copt de la marginea plaţului
coboram pe la amiază cu gura-ncuiată cerul gurii roş-albastru-nnegrit
astăzi când nimic din toate acestea
nu-mi mai stă la-ndemână caut doar cuvântul cuvântul m-amână
Căletca
Îmi plăcea în copilăria mea iarna să alerg spre casa unui bătrân pe care
satul îl credea rupt de lume doar eu îl ştiam în lumea lui mă aştepta
întotdeauna cu căletca
pregătită pusă lângă şolocatul ferestrei întredeschise ningea prin uşiţa
coliviei
aşa se spune astăzi nu crezi intrau păsări de toate culorile apă să bea să
mănânce grăunţe eram uluit de îndemânarea bătrânului pe care satul îl
credea rupt de lume
iar eu îl ştiam în lumea lui cu care trăgea aţa uşiţei şi de nepăsarea
păsărelelor
intrate înăuntru să mănânce grăunţe apă să bea astăzi cuvintele dau
buzna în poem
în mâna mea tandră-i poema (mă întreb acum cum poate oare Scribul să
spună altceva
acum scriindu-şi textul acum)
Suveica
Pe-atunci îmi amintesc timpul trecea mai încet decât suveica din mâna
bunicii
aşezată la războiul de ţesut ca înţeleptul în faţa unui text din vechime
bunica purta desenul colorat ivit cu fiecare lovitură de spată din poneava
ţesută sub ochii mei
ce avea să împodobească patul din lemn de vişin din camera mare în care
dormeam doar în zilele de sărbători printre iţele bine întinse trecea
suveica încărcată cu aţa
ce curgea din ghemul ţinut cu grijă în mâinile mele mai repede decât
privirile
prin care încercam să ghicesc desenul adus şi culorile lui mult mai târziu
când am regăsit-o într-un dulap cu pereţi din placaj roasă de molii poneava
bunicii ţesută sub ochii mei avea un desen greu de ghicit timpul trecuse
(deja) mai repede decât suveica ţesătoarei (ceea ce a înţeles să spună şi
Scribul prin textul său de mai sus)
Schela
Zidarii reparau colţul dinspre grădină al casei
ridicate cu mâinile lui de tatăl meu împreună cu mama mea
sufeream de urat ca de o boală a întârzierii
de aceea uneori uitam să plec la şcoală cu straiţa la spate
astfel că într-o dimineaţă căutând prin pomii grădinii
prin lanul de cânepă pe la marginea ogaşului
o pasăre dispărută m-am oprit chiar sub schelă
urcaţi pe ea zidarii reparau colţul dinspre grădină al casei
ridicate cu mâinile lui de tatăl meu împreună cu mama mea
ca la un cutremur schela se destramă de sus în jos
o grapă desprinsă din ea căzu fulgerător
prin dreptul trupului meu de copil
suferind de boala întârzierii zidarii împietriră
dar eu am lăsat moartea să plece mai departe
oprindu-i la mine doar umbra pentru vremea cercetării
plecând şi eu să caut tot mai departe prin pomii altei grădini prin lanul de
cânepă secerat
şi pe la marginile ogaşului secat pasărea dispărută
(acum Scribul adună unul câte unul cuvintele căzute pe lângă marginile
poemei
cum o perlă așezând strat după strat)
KISS ANDRÁS
Născut în 1950 la Tormac, jud. Timiş.
A publicat: Nagy narancs-hold/Luna mare portocalie, Editura Facla, 1980;
Tucskoknek szol/Cântece pentru greieri, Editura Facla, 1985.
În casa poetului
lui Sabin Opreanu
Ferice este viaţa sub cerul de mahon şi licuricii-stele
strălucitoare furnici mărşăluiesc pe pianul negru şi se dezvelesc
melodii tămâioase din corzi nebănuite numai bune să împletești coşuri
pentru grâne
stofă pentru haine haine pentru casă casă pentru ţară
ţară pentru viaţă şi versuri versuri versuri
versuri albe şi aurite numai bune să împletești
pentru inimă şi minte – Ce putere o ce putere
goneşte cuvinte picătură cu picătură odată rouă altădată sânge –
În casa poetului locuieşte un râu şi un munte
şi liliecii – vrednice slugi ale nopţii îmi presară tiptil totul
cu praful de tăciune tăcerile nocturne şi jarul minţii
muzica slovelor cărţile –Cine ar putea înregistra cine ar putea marşul
furnicilor negre pe pian foşnetul măreţ al pinilor dansul de odă al fluturilor
în mireasmă de oleandru în balsamul etern al aerului ozonat
şi al fumurilor de ţigară – Uitaţi măruntaiele corpului pietrele râului care
nu seacă şi totul
ce va putea duce această apă uitaţi măruntaiele corpului –
Va fi ospăţ fraţilor poetul se divide sub crucea grea a cuvintelor
şi strămoşii reînvie sub crucea mult prea grea a cuvintelor –
Va fi ospăţ va fi cădere şi zbor pe nesfârşite zbor de goană şi de nebunie –
Odată rouă altădată sânge!
Ascultaţi foşnetul
Ascultaţi foşnetul pădurii de mesteceni muzica corzilor albe
sau cascada sângelui în timpane şi valurile serii
cu ciudate ambarcaţiuni vise de odinioară.
Dezveliţi mătasea norilor albaştri o să daţi de rezervele de culoare
ale curcubeului de acel fascinant policolor al copilăriei
al baloanelor plesnite în mai al porumbeilor călători
şi al glasului de catifea al nopţii la care sufletul tresară.
Hei veniţi şi ascultaţi muzica corzilor pure
oda mestecenilor oda cojilor amare
fanioanele foşnetului verde şi ale drumurilor deschise
acum ori niciodată! Ard în jurul meu beţişoare parfumate...
Strigăt
Unde o fi cutia neagră
a viselor mele
cutia neagră a tainelor şi a celor întâmplate cu voi şi cu mine
catastrofele întâmplări ce ne sperie şi ne doboară
fericite întâmplări ce ne ridică şi ne zboară
între gânduri ridate – Ah scarabeul de aur veşnicie imaginară
cu feţe de Ianus te uiţi încolo şi încoace mă înconjoară vedenii reale
puf şi pleavă Soarele ploaie de sulf ucigătoare
a sufletului ce tresară şi urlă ca un cal nărăvaş o iapă –
Unde o fi cutia neagră
a viselor a copilăriei mele a cuvintelor drepte şi a celor încrucișate
ce izvorăsc din gâtul enormului Om –
Vai de acei ce urechile apleacă dopuri de plumb curg necruţători
curcubeul pe frunţi se înalţă oameni buni cu voi trăiesc şi mor –
De primăvară (i.)
Cine ninge în mine iar cine ninge
cine se joacă cu mingi de puf pe pleoape lebede uriaşe se lasă lin
pe lacul sărat al ochiului – E frig şi ceaţă în mine iar de-mi crapă obrazul
de-mi clănţăne dinţii avalanşa ruperii de oase a plesnirii capului
e atârnată pe pereţi într-o ramă explozia galaxiei mintale –
Cine ninge în mine iar cine ninge mirese cu văluri albe sărind dintr-un turn
şi cad în poale şi cad pe buze şi mă vrăjesc în balaur –
Vezi copacii dinspre geam dintre ei alegeam un voinic şi o floare
ce nu tresar şi nu tremură în călduri de primăvară
chiar de ninge cu lebede chiar de ninge cu mirese –
De primăvară (II.)
Mie mi-i dor de adevăr de-o gură de ţuică de măr când mă duc la păscut
de flori
cu oile albe printre nori flori roşii de pe buze flori vinete de pe tâmple
flori de gheaţă ale frigului florile sunt ale nimănui –
Mie mi-i dor de parale şi-o să-mi înec vinul în jale
şi-o să-mi ard cuvintele pe rug de mă goneşti tot nu fug
biciuiesc cu stele fete soarele să mă înșele şi mă sfârșesc într-o goană
e un miracol nu-i o boală că ninge ninge ninge iar
cu muguri de preferat să te bucuri –
Umblând pe ape
Umblând pe ape ne apropiam de pădurea mirifică a cuvintelor simple
şi uriaşii copaci îi doboram pentru viori
trunchiuri jupuite par să ne cânte ode pândite
de urletul lupilor pe xilofoane de piatră...
Dar ACOLO nu ajungem UNDE nu ajungem?
Traducere de Kiss Andras
Gheorghe Pruncuţ
Născut în 1950 la Timişoara – m. 1995.
A debutat în volumul colectiv Argonauţii II, Editura Facla, 1988. Postum, i-
au apărut: Umilul meu veac, Editura Eubeea, 1995; Moartea muzicantului,
Editura Marineasa,
1997; Smerenii pierdute, Editura Marineasa, 2001; Clipa ascunsă
(antologie), Editura Marineasa, 2006.
La cimitir
La cimitir e primăvară iarna,
Copaci de nea îmbobocesc mereu ;
Îmbobocesc şi crucile devreme,
Şi ce mireasmă lasă Dumnezeu !
Şi ninge mulţumiri de curcubeu,
Fosforescentă noaptea mă urmează,
Dulău de stradă, înger derbedeu,
Adulmecându-mi sufletul oftează.
E bine nevăzut şi liniştit,
Dorm ochii sub cupole transparente ;
Aici pe bancă şade împietrit
Un secol cu privirile demente.
Duhuri de suspine
Din trupul meu a mai rămas moşneagul,
Mărgăritar cu ochii cariaţi,
Şi înţelept mă sprijină toiagul
Ca unul dintre veşnicii bărbaţi.
Mă simt un rest, monedă ruginie,
Lăsată pe tejghea la vânzător,
De parcă-aş fi aceeaşi datorie,
Din alte vremi, condus la procuror…
Şi mor treptat, şi iarăşi nu mai mor,
Păcatele respiră pentru mine,
Şi sunt azilul sângelui covor,
Pe care calcă duhuri de suspine.
Frumuseţi adormite
Şi nu muzeu, ci loc pentru epave ;
Muzeu înseamnă multă nemişcare.
E calul orb, şi vechile potcoave
Mai sparg la depărtări triunghiulare …
Ce minunat e calul străveziu
Privind cu dinţii galbeni semiluna!
Iarba de mare mişcă în sicriu,
Şi prin tablou deretică furtuna.
Din ochiul ce anunţă pustiimi
Ies frumuseţi de piatră, adormite,
Şi distanţate blândele pătrimi
Încep mişcarea stelelor oprite.
Dar calul trage insula la mal
Prin subţierea forţelor ce leagă,
Şi-ai vrea să fii prin lege animal,
Drumeţule, cu bâtă şi desagă!
Vin ciorile
Vin ciorile sătule de pe câmp,
Tot cârâind o nouă simfonie.
Din vremuri vechi, un spiriduş bătrân
S-a arătat copacilor şi mie.
Aşa va fi la noapte de frumos
Încât mă voi aşterne ca o ceaţă
Pe trupul tău cel adormit pe dos,
Fecioară răsărind de dimineaţă!
Şi voi pleca fantomă prin văzduh,
Atras de primitive constelaţii,
Ca o perdea ce ninge peste munţi,
Obositoare, ultimele spaţii.
M-aş vrea portar…
M-aş vrea portar la vreun castel uitat,
S-aştept în prag caleşti imaginare,
Să-nfăţişez o umbră de-mpărat
Pe zidu-ngălbenit de apăsare.
Şi-acolo, în capelă, gârbovit,
La masa-ntunecată şi prelungă,
Când voi aprinde băţul de chibrit,
Țâșnească, alb, un spiriduş din pungă!
Să văd cum trecutul gigantic tresare,
Mișcându-și odată cu mine spinarea,
Apoi, să ciocnim cu paharul de sare,
Şi ducă-se pe frunze întâmplarea!
De Sfântul Nicolae
De Sfântul Nicolae veţi primi
O noapte sexuală-ntr-un papuc,
Virginelor zvâcnind cu străduinţă
A patimă nebună de haiduc!
Preanobilelor mame viitoare,
Cu sânii ca ciupercile sub lună,
Se pare c-aţi bolit îndeajuns
Tot jinduind la dulcea mătrăgună;
Dar Sfântul Nicolae a sosit,
Mai darnic ca o blândă mănăstire,
Deci, să-l primiţi cu părul despletit,
Virginelor, amabile potire.
La revedere
Au îmbătrânit ideile şi foamea,
A mai rămas de scris câte ceva …
Cei mari sunt drumuri fără de întoarceri
Pe care alte timpuri vor umbla.
Mă duc la Dumnezeu cu demâncare
Căci a cosit azi-noapte-ndestulat ;
Stau razele în stoguri milenare,
Hai, suflete, să fim la treierat!
Hai, suflete, nepublicată veste,
Alege, dacă poţi, vreun dumicat
Să ieşi grăbit din ultima poveste
Ce s-a mai spus o dată la palat.
Cândva
Cândva, rănit şi plin de drumeţie,
Voi tot privi în urmă după vânt
Şi barba mea, o floare argintie,
Crescând în jos, va fi un jurământ …
Doar umbra-nghesuită pe pământ
Va imita la gesturi disperate,
Pe când va prinde ultimul cuvânt
Un fotograf prin colţuri de cetate.
Cândva, târziu şi plin de nu se ştie,
Trădat de pânda jocului viclean,
Voi fi ceva lipsit de inerţie,
Mai transparent în fiecare an.
Invocaţie
Substanţa clocoteşte în cuvânt
Şi prin ochean mă uit la boemie,
Învie-mă odată, Doamne, din mormânt,
Căci sunt mormântul meu de-o veşnicie!
Cei morţi sunt vii doar pentru ochiul Tău!
Rai
Simt îngerul cum vine către mine
În straie lungi de foc Dumnezeiesc.
Apostolii pescari mă-mbărbătează,
Pe alt tărâm fiinţa mi-o găsesc.
Mi-e juvenilă toată-nfăţişarea
Copiii cu buchetele de flori
Mă-mbrăţişează în bordeiul verde,
Cel încărcat cu miile de sori.
Albinele mă ţin de subsuori,
Pe sus văd lacrimi pline de iubire
Şi bat din aripi văile şi munţii
De-mi vine să vorbesc de risipire.
Balthasar Waitz
de dragul tău
de dragul tău trudesc neostenit de ani şi ani la o poezie lungă
scrisă numai pentru tine cel mult pentru încă alte două-trei
cum trece aşa de zveltă lobul urechii stângi uşor i-e-nroşit părul
îi cade şi el pe faţă cum îşi cumpără la colţ o cola light sau
un hotdog cu ketchup numără monedele urcă-n troleibuzul albastru
nu mai isprăveşte odată nu, fata n-ar trebui să se ducă acasă
dumnezeule nu lăsa fetele să se zbâlţâie pe-acasă cu mamele lor
ascultă-mă doamne vei face multă lume fericită
aş putea să-i povestesc fetei una alta ce-nseamnă cu adevărat să faci
poezie ce bine
face asta pe stomacul gol şi ce sigur e încă sută la sută
fără efecte secundare ca să zic aşa
uită
doar un gând cât două bătăi de inimă însă dacă ajunge la tine
e deja ceva rimat ca o scrisoare
bine-nţeles ai putea să deschizi scrisoarea şi s-o citeşti
în manieră clasică emotivă
mai bine uită lasă scrisoarea nedeschisă pur şi simplu nu te mai gândi
că e vorba de iubire sau de ceva arogant de-o poveste nu ştii cine sunt eu
nu ştii absolut nimic crede-mă n-am să-ţi spun absolut nimic
faptul acesta n-aduce decât necazuri n-o atinge
killing me softly
seara târziu am pierdut o cheie mică gândul în treacăt
care până la urmă m-a speriat mi-a furat dulceaţa nopţii
în linişte
dis-de-dimineaţă am găsit fireşte cheia tot mă mai durea
când orbecăiam prin întuneric dârdâind pe la şapte
jumate de parcă totuşi m-ar fi părăsit norocul hoţeşte cu o cheiţă în
noapte
femeia de dimineaţă
în pas de dans prin iarbă cu burta suplă iar inima ei
un clinchet abia auzit în poşetă pisică bălţată femeie de dimineaţă
ce bine face asta s-ar putea numi susanne poate şi susie
vezi tu zic bărbaţii ah cum râd şoferii transportorii fumează ţigară din
ţigară
beau cafele ce bine ce rău face asta înainte de-a merge la lucru
vara
vine vara de-acum trebuie să faci totul altfel şi pe dos
lasă-mă să ţi-o mai spun o dată
două inimi
ştiu iubito tu ai două inimi
una plină cu vârf gata să se reverse ca poşeta-ţi maro cealaltă
e dulce-amăruie ca afina
nu-i uşor să te iubesc ieri iar m-ai iubit azi nu te mai recunosc
uneori îţi privesc uluit somnul cum devii într-o clipită respiraţie şi carne
în braţele tale calde mi se face frig într-o dimineaţă obişnuită
între această înflorire şi ofilire ai putea cândva cumva să mă pierzi
ştiu iubito tu ai două inimi ba mai mult nu-mi spun asta destul de des
sperietoarea de păsări
bunicul meu a fost un om vremelnic şi de-a lungul vieţii foarte preocupat
de moarte ce mult l-am iubit pe bătrânul pezevenchi
teiul se ’nălţa uriaş în spatele casei şi nesfârşită era lumea
până la gardul viu de porumbar
poetul
nisip în păr şi stele pe limbă sare de la ţuicile
timpurii târzii
UNU
mi-am orânduit camera aşa cum am socotit că-i mai bine
la fereastră am aşezat trandafirul japonez
în mijlocul încăperii pusei masa
pentru banalul festin anual tăblia lustruită
am împodobit-o cu vasul din cristal de tomeşti
în care păstrez pergamentul scrijelit
de centurionul însurat cu fiica lui zamolxes
către uşă picuri roşii duc în veranda
decorată preventiv cu cactuşi anti tbc
lipseşte vânătorul şi fără el totul rămâne
natură statică
DOI
nu am încercat să desluşesc priceperea
meşterului care a cioplit planul burgului în caldarâm
la o aruncătură de băţ de domul catolic
mi-a fost de ajuns să mângâi luciul cronicii
mirându-mă cuviincios de eleganţa
pietrei medievale
TREI
odată pe an starea-mi sufletească
are paloarea vegetală a frunzei
deschid ierbarul și ordonez obiecte descoperite în
rezervația naturală a orașului fibule romane
potcoave pierdute de armăsarii cavalerilor ioaniți
strunguri fabricate în raionul arad cartușe decemvriste pe care
inspectoratul de cultură și educație capitalistă
încearcă tardiv să le detoneze în loja centrală a operei de stat
eu mi-am plătit biletul de intrare aștept liniștit
să-mi explodeze inima-glonț în foaierul pustiu
PATRU
am hotărât să nu mai ies niciodată în balconul închis
ca o grădină suspendată semiramida mea fu
un vauban mediocru peste palmierii închipuiți
cocorii țipă herzian crezând că mă alătur
zborului autumnal vecinii așezați temeinic
pe frontiera de sticlă mă încurajează
fluturând eșarfe tricolore spălate cu sodă caustică
vântul spulberă perdeaua după care îmi ascunsesem
inocența
CINCI
o stradă lungă într-un orășel banal un stand de cărți și de reviste colorate
ninge molcom peste coperți și alfabetele
străine în micul tranzitor de bachelită
un crainic plânge-n microfon și veștile se-mplântă-n mine
ședințe mitinguri și demonstrații în săli pe bulevarde și în scuaruri
o stradă lungă într-un orășel banal
un crainic plânge-n microfon iar veștile se-mplântă-n mine
tăios ca vorbele străine
ȘASE
ajung acasă în lumina stelei răsturnate-n ochiul de apă
pe suprafața opacă a bălții în locul nuferilor
transparenți plutesc bilete de tramvai
tramvaiul quatro fereastra se deschide galeș
mai provocator ca o invitație deșucheată
urc scările strâng buchetul de levănțică
până la strivirea fibrei sun de două ori scurtodată lung
așa cum mi se ceruse în locul buzelor fierbinți
degete scheletice de pianist flămând
îmi mângâie fața pe zidul stucat pipăi pecetea
orașului liber regal umbră de trup sfânt
bănuit în pânza lințoliului din Milano
ȘAPTE
ne-am strecurat printre lăteții gardului invizibil
grăbiți să ajungem la granița aceea înfricoșătoare
de unde începe cartierul zombilor
dincolo de râul leneș pe singura insulă a orașului
de pustă oameni maturi cu barba țepoasă
cu dinți galbeni și cu hainele mirosind a bălegar proaspăt
vorbesc o limbă neînțeleasă
ne strângem laolaltă precum incașii în fața cailor spanioli
în turba maronie satirii de pe singura insula
a orașului din pustă sapă gropi nedefinite
în care roua adună dimineața oglinzi de lintiță
OPT
pe malul canalului terezian turnul de apă își aruncă umbra
peste case pitice podul de fier gândit de franțuzul eiffel
l-au ridicat într-o vară maistori sosiți
deprin maiale seara meșterii își strâng uneltele
în pânze aspre de postav și pleacă înafara cetății
pe sub podul de fier trece barcazul
cu curve aduse de la viena pentru a spori
populația feminină din capitala abandonată de eunucii turci
NOUĂ
(lui uwe)
trăiesc nepăsător în mahalaua orașului
diminețile îmi sparg visele pe străzi desfundate
cu capul așezat sub țuțuroiul cișmelei lucrate în fontă seghedină
căutându-mi gândurile risipite în focuri mocnite
cupe de oțel cu dinți caterpilari mi-au mutat destinul pe bulevarde
centrale
în cutii betonate admirabil atunci am îndrăznit să mă proclam
ultimul profet al orașului ce-și păstrase
atâta amar de vreme fetia imperială în spatele porții seculare
ZECE
de unde să știu cărui cneaz pribeag i-a aparținut
lada de zestre desenată în flamingi
toropiți de căldura deșertului în lada de zestre
găsită în podrumul familiei cneazului bizere
păstrez cu sfințenie eghiletul pe care îl bănui doar
că a împodobit uniforma generalului berthelot
la anul 'nouă sute nouăsprezece.
UNUSPREZECE
citadinul noroios al burgtemesului își găsește liniștea în pașii uitați
pe corso și pe surogat orașul își spală pe ziduri adrese și numere fără de
rost
în așezarea aceasta telefoanele sunt moarte iar cetățenii își spun pe nume
în șoaptă
DOUĂSPREZECE
cumva, peste parcul în care aripi negre cuibăresc în voie,
crucea mitropolitanei îşi scufundă umbra în apa begheiului
alături oglinda umedă, în talveg, găzduieşte reflexia pernei de piatră:
tainică legătură între cioplitorul bondoc cu degete fine de chirurg
şi seraficul călugăr cărunt
Ioan Baba
Născut în 1951 la Seleuş, Voivodina, Serbia.
Poet, jurnalist, traducător, editor. A publicat 18 volume de versuri, dintre
care amintim: Popas în timp , Editura „Libertatea”, Panciova, 1984;
Inscripții pe aer, Editura Helicon, 1997; În urechea timpului /
Eavesdropping Time, distihuri paradoxiste în limba română și engleză,
Editura „Libertatea”, Novi Sad 2014.
Baloane extraterestre
Soarele ajunsese pe alte meleaguri când în partea opusă
Dincolo de Dunăre se perindau la orizont
Enorme baloane de lumină
Duminica fastă
Gata s-a terminat cu oprimarea
Într-o duminică fastă verigile care au negat viaţa de apoi
Au fost tăiate cu ferăstrăul de os
În semn de sărbătoare dinastia lupilor şi-a schimbat părul
Curcile Raţele şi Găinile au ouat la nebunie
Copii se jucau de-a leapşa rostogolind ouă colorate pe dealurile
despădurite
Jurnaliştii intimidaţi au urmat filonul gândului
Şi nu mai voalau realitatea cu limba desuetă
Nimeni nu mai întreba dacă s-au comis infracţiuni
Dacă au fost aduse insulte era o duminică lungă vie şi fastă era să fie
Acta este fábula spunea August
Fin the end Der Ende Konieţ
ZOLTÁN BÖSZÖRMÉNYI
Născut în 1951 la Arad. Poet, prozator, publicist.
A publicat 10 volume, versuri şi proză, dintre care amintim:
Orvenyszarnyak/Pe aripile vârtejului, Editura Litera, 1979; Aranyvillamos,
III/ Tramvaiul de aur III, Editura Kalligram, 2004; Vanda orok/Eterna Vanda,
roman, Ulpius Haz, 2005; O sumă de sonete, traducere Ildiko Gabos şi
Şerban Foarţă, Editura Brumar, 2006; Far from nothing/Vanda orok,
roman, traducere Paul Sohar, Editura Exil (Canada), 2006.
„(...) Realist şi vizionar, trăieşte clipa prin intensitatea ei, redând prin
metafore tulburătoare, stări şi fapte tipice agitatului mileniu, la sfârşitul şi
începutul acestuia.”
Maria Pongracz Popescu
Arta
Din cele-o mie una de nopţi nu mi-a fost dată
decât o jumătate de noapte. Naratorul
a încurcat povestea şi-a adormit… Odată
ca niciodată nu m-a-ncântat mai mult ca norul
de fum şi damful tare din cârciumi, – mai ’nainte
să fac ceea ce, iată, iubesc într-adevăr:
anume-a duce-n spate, de colo-colo (făr’
de noimă, câteodată), munţi negri de cuvinte.
Să fie asta drama noastră? N-am
să cred, de vreme ce avem şi geam
şi horn la casă, – ştiţi şi dumneavoastră.
Pot face foc în sobă şi la ora
când sângele-mi se-ngână cu-aurora,
iar inima e scoasă la aer, în fereastră.
Flăcări la Kairo
În zare, piramida roşeşte brusc. Aderă
de pulpa mea golaşă tot peisajul sudic.
Ce caut în nisipul ce,-n văl de ceaţă, pudic,
înghesuie milenii-n preascurta noastră eră?
Mă vântur prin grădina Edenului, abia
călcând, ca unul care şi-a tatuat de-a valma
Noroc & Veselie, în carne, – şi, cu palma,
i-astup cămilei ochiul căprui, pentru ca ea
să nu-mi vadă samarul ce,-n cârcă, mi s-a pus
de către Domnul carele, pre dansa,
o a ferit de flăcări; iar eu, să nu văd plânsa
ei lacrimă uscată în vântul de apus, –
şi fie să n-am parte de tras, ca ea, la carul
mirajului, cât are să-i ceară cămilarul.
Hasta la vista
Capul şi-l pleacă soarele… în zbeng, o
mână – a ta – prin blonda-i coamă umblă.
Pe ţărmul umed, mlădioasa umbră
a lui Garcia Lorca dansează,-n vânt, flamenco.
Acesta e tărâmul pe care nu există
nici pic de spaimă?… Tandru, versul cântă,
iar tu-mi eşti, azi, o amuletă sfântă,-n
priveliştea-nserării, dulce-tristă.
Luminiscent, pe ţărm, dansează cuplul.
Tăcerea arde. Trupul fetei, suplu,
se frânge, când întreabă,-n dulce-trista
nocturnă: Spune-mi, până mâine, oare,
mai fi-vor ţări natale, soartă, soare
şi-o noapte şopotind hasta la vista?
Jucându-ne cu vântul
Suceşte,-mbibă totu,-n cale, vântul.
Sicriul cărnii mele-l evaporă de seve.
Discerne între vis şi-ndeaieve.
Alăturea de stele umblă gândul.
Subit se iscă pala de vânt: ne izbăveşte
pre înecații întru păcat de moarte Domnul.
În noi, Ideea-şi doarme, surpată-n sine, somnul.
Văd azi, bătută-n cuie, nădejdea pre nădejde.
Aducerile-aminte se descompun şi dor.
De gustul mierii tale mi-este dor.
Prin tine, calea-mi ternă îşi regăseşte luciul.
Amprenta-ţi zace, încă,-n nisipul fără ramă.
Ai fi putut fi sfântul meu refugiu.
Mi te aduce vântu-napoi, dar nu te-ntramă.
Certitudini
Vrea certitudini bunu-mi vecin şi,-aşijderi, e
ahtiată după ele perechea mea, – de parcă
e vorba de un lucru, de un produs de marcă
pe care-l vezi, din oră în oră, la TV.
Le vrea şi mama, care vrea să-i spun
că mâine vine sigur, pentru că ea l-aşteaptă,
că fiecare zi e-o nouă treaptă
pe scara fericirii sau, baremi, un ajun
al unei primăveri fără de toamne…
Le vreau şi eu, fie şi dacă, Doamne,
Te pun la îndoială pe cât de mult Te caut
în mine, – căci prin mine eşti Tu, cum eu prin Tine,
izvor de certitudini, pe care-aş vrea să-L laud
prin carnea-mi şi cuvântul ce l-ai sădit în mine.
Supermarket
Cumpăr când pâine, când evenimente.
M-aşez la rând pe urmă şi, de-acolo,
privirea-mi lunecând de colo-colo
vede că muntele de alimente
impune muşteriilor respect.
Prisosul: pungi, cartoane, celofan,
face din tine marele său fan,
cu toate că-l priviseşi circumspect.
La cassă, o femeie. Ce-are-n coş e
scos la vedere: pătrunjel, o roşie,
o ceapă, doi-trei morcovi, un ardei.
Maşina nu-ş’ ce zice-n limba ei
şi calculează fără greş; iar după,
imprimă costul blidului de supă.
Traducere de Şerban Foarţă & Ildiko Gabos
Constantin Buiciuc
Şase
Pe pajişte e linişte, niciun copil nu se mai vede,mieii au fugit idilic,
pe sub ciorchini,iar cerul albastru e orbitor. Urc într-un ochi de ciclop,
cobor într-un lift de azur sau chiar în cabină de scânduri. Șoapte şi zări
vin de-a ocolul,iarăşi ajung în miezul ţintei,când tocmai se aud clănţănituri
metalice.
Începutul
Cum aş putea să fiu albit, când iernile nu mai sunt ierni şi parcă toţi
îmbătrânesc
ciudat, aşa cum mărul roşu, rumen, este colindat de viermi numai
înăuntru,
pe coridoare neştiute? Şi toţi îmbătrânim ciudat iar unii preferă să moară
tineri,
rupând pânza subţire a prezentului. Căderi prin abisuri rămân, cu găuri
zdrenţuite, bătute de vânt, cu soarele amiezii ascuns după aburi şi
fructele primăverii
clătinându-se ritmic. Copilăria fuge luminoasă, într-o neaşteptată călătorie
temporală.
Ajunge la pietre fierbinţi, la albastrul împungător de pe cer, la copacii deşi,
de nepătruns. Un fluture alb, totuşi, cu greu răzbeşte şi umple orizontul.
E alb peste tot. E începutul.
Inconfundabilul zâmbet
Viaţa mea s-a oprit în această zi de toamnă timpurie, cu soare cald şi
frunze încă verzi, sub cerul de un albastru pal; soarele îşi făcea cu zel
datoria, iar eu îmi cufundam încet ochii obosiţi, umpluţi de alcooluri, în
ochii ei arămii, binevoitori,
şi-i ţineam palma caldă, fină, în mâna mea butucănoasă. Şi sunetele
explodau peste case şi peste bazinul cu apă verde, înconjurat de trupuri
bronzate, întinse pe oase şi pe bănci de lemn provocatoare. Iar ochii ei mă
ucideau
în apusul de soare şi mâinile mă atrăgeau, deşi ştiam că tinerii bărbaţi
îşi îndreptau farurile spre asemănarea ei cu Venus, cea ivită din
mare.“Încearcă, dar nu cu mine, ci aşa, în general, eşti un tip fain, cu
multe gânduri depozitate în creier”,
îmi spune ea. Dar eu vroiam să-i simt, neştiut de nimeni, zâmbetul
primordial,
ancestral.
Ultimul slide
Ciupercile au crescut accelerat şi s-au izbit de zidul realităţii.
Ploua mereu în fragmentul de paradis, frunzele se îndoiau
şi filele reci încuiau vise. Toate ferestrele erau închise în piaţa San Marco.
Pe întuneric mergeai prin apă. Şi picioarele îţi erau retezate, şi pluteai pe
sub leul de aur, peste lagună şi printre raze. Ultimul slide a rămas pe tabla
albă
ca o cretă imensă, pe care voi scrie cu creionul negru, pe când toţi copiii
de pe insule îşi făceau temele la laptop şi peste recile ape zumzăiau
literele mecanice
şi clipeau micile becuri electronice încercând să devină stele.
Jos
O lună pătrată
Dar eu ştiu că nu sunt nimeni, e un joc de mulţi ani. Mă retrag un pas,
apoi revin,
ajung într-o poiană, apoi mă pierd printre copaci. Sunt – fireşte – copaci ai
gândului,
cum mai spusesem cândva. Şi numai când mai păşesc spre moarte – şi
acest lucru îl fac de zeci de ani – ştiu că niciun pas nu mai merge înapoi.
Mereu înainte merg,
spre zarea albă, de pâslă, de cenuşă special, a navelor cosmice arse în
atmosfera vânătă a strălucitorului Pământ. Mereu paşii mă-ndreaptă, aşa,
ca-n romanticul secol al XIX-lea, spre zarea albă, pufoasă, spre miile de
păpădii ale zidului în care
mă voi opri. Dar până atunci mă voi subţia ca o boare şi voi clinti din zid
doar vreo două-trei fire – minuscule paraşute albe, efemere semne de
exclamare pe cerul negru. Sau, mai bine, nu voi clinti nimic. Şi zidul de
păpădii, nemişcat, va lumina în noapte ca o lună pătrată cu becuri albe,
opace, mici cranii vegetale…
O linişte
Ce funcţii pot avea rădăcinile plantelor? Ele duc în lumea de dincolo.
Globuri roşii alunecă pe tobogan, pe uriaşele crengi albastre de brad.
Stau cu liniştea învingătoare, o peliculă albă îmbracă subţirea cameră.
Corabia cu vise
Cum pot să ajung la tine? Între noi sunt evereşti sau, mai rău, munţi
marţieni,
cu înălţimea de 20 de kilometric. Mă vezi pe mine himalaist ori alpinist
marţian?
E între noi un zid de plexiglas perfect transparent şi, prin el, ţi se
întristează
zâmbetul. Mai ştiu că, pentru tine, eu nici nu exist, că merele cad fără
încetare
spre centrul Pământului şi atracţia universală îşi lasă peste lume imensul
năvod.
Cad nu numai mere, ci tot felul de friguri şi eu mă mişc mai încet.
Îngheață inimile,
îngheaţă iubirile, cărunte, aplecate, răspândite peste ciupercile violent
vopsite,
uriaşe…Unde sunt poeziile minimaliste, unde sunt iubitorii de cuvinte
cândva cenzurate?Vocea mea a căzut. Corabia trăgea o remorcă înecată
de vise!
Paradisul întors
Cum aş mai putea sta lângă luminile vieţii? Ci încet, nemărginit de
albastru,
sunt chemat, ireversibil, de tenebre. E o prăpastie acolo,
sublimă. Stâncile sunt negre. Nu le văd, numai le bănuiesc.
În întunericul fără margini pot să construiesc orice. Conturele iau formă
în mintea mea. Vieţuieşte, desigur, un paradis întors…
***
totul
a pornit prea târziu
totul
se mişcă atât de încet
pe tavanul ce-l va înmiresma
fumul primelor focuri
adastă țânțari
***
străzi
înalții pereţi ai caselor
tencuieli coşcovite
în jurul ferestrelor cam pe acolo
faţade îmbolnăvite de soare
maşini parcate pe caldarâm
apusul şi resurecţia
susurul fântânii
(o mană fără vârstă mângâind
bordul unei
maşini vechi foarte vechi)
grilajul
locatarii îmbâcsitelor camere
arcade şi bolţi
ferestre faţade camere goale
perdele
înnegrite vechi rupte
plecarea
declinul
***
cu timpul vei lua în serios
şi firul de iarbă
şi muşchiul întunecat de răcoare
printre perdele de ceaţă
cu timpul vei lua în serios
faptul că nu va mai fi dimineaţă
***
elegie la o giruetă
de la sfârșitul secolului al XIX-lea
girueta indică tempi passati
nyugat kelet 1896
o mie opt sute nouăzeci şi şase
pe stradă trec maşini tramvaie
au fost şi căruţe caleşti
la fiecare pas clipele se pulverizează
cu intensitatea unei explozii atomice
mai rămâne parcul unde
în răcoarea ceţoasă a dimineţii
printre bănci felinare şi brazi
parfumul cu iz umed-dulceag
al pivniţelor te însoțește
exilat pe străzile principale
nord-eszak sud-del vest-nyugat
şi kelet-est
***
în fiecare dimineaţă
cu o punctualitate mereu mai ruginită
ceremonialul matinal
cu o mereu mai ruginită aplicaţie
câte flori au străbătut vălul dimineţii
lumina înaltă încă neveştejită
peluza cu câte pungi goale de chipsuri
cu câte sticle goale e împodobită
se mai văd prin iarbă prin rouă
traseele câinelui câte-s şi unde duc
câteva ramuri de cais se-ncurcă în ramuri de nuc
toate fiţele tac
imobilitatea clară încăpătoare a dimineţii
numai bună să te încapă ca un cântec de ducă
***
era o dimineaţă mulţumitoare
o masă de nori nordici gri-vineţii
plutea deasupra liceului sârbesc
deasupra terenului viran
deasupra hărţilor din cărămidă şi tencuială
ce aşteptau nuanţele primelor raze
filtrate prin aburii prevestind ploaia
până departe peste turnul catedralei
ca un semn ortografic încă nedesluşit
asupra căruia polemicile nu se sfârșeau
pe jos risipite fragmente de fraze
culori cântece putregaiuri ale vieţii
plimbarea de fiecare dimineaţă
travaliu inutil preludiază
o naştere ce nu va avea nimic auroral
clipe clipuri clipeli tăvălite
prin mâzga delirului civic
în faţa ecranelor neadormite
își freacă degetele demult boante
insomniaci puberi
***
totul e must totul e cool
totul e trendy cult şi full
opţiunile mor ca în reţeaua unui păianjen
rămâi gândac stingher
la ce bun să mai existe contururi
roşcata nu va mai ieşi
pe poarta casei nu va mai
traversa liniile de tramvai
parcul până la marginea râului
nu va mai face fotografii plimbări
blidul câinelui a întrecut
în strălucire orice potir
***
tot mai întunecată
strălucirea culorilor
tot mai îndepărtată
mai enigmatică
o căptuşeală ruptă
o zdreanţă atârnată
pe frânghie sub
bâzâitul elicopterului
care dă cu flit viaţa ta
***
dimineţi după dimineţi
te alungă în somn
câini curtaţi de ploaie
miasme şi răbufniri de vânt
pale de ceaţă
deasupra reperelor
e nevoie pe alţii să-i ştii
rătăcind cu pas sigur
bucuria lor s-o bănuieşti
la răspântii
***
haină îngreunată de
pietre şi muşchi
cărţi şi ciuperci
ce-atârnă prin buzunare
siluetă încununată cu vâsc
dinţii câinelui
împodobesc boarfele
cu găuri proaspete
asta eşti
***
foşnetul ziarului
sună bine
în după-amiaza exilată
pe tavan
faptul divers al trecerii
încă a unei zile
irelevant
ascuţit la ambele capete
sunetul surd
o minge îndepărtată timpul
PETRU ILIEŞU
Născut în 1951 la Timişoara. Poet, eseist, traducător, publicist.
A publicat 10 volume de versuri, dintre care amintim: Pastel H., Editura
Litera, 1978; România, Editura Marineasa & Planetarium, 1996; Revoluţia,
Editura Planetarium, 2000; un volum de memorialistică, unul de eseuri, 5
cărţi despre oraşul Timişoara.
Exibitobiografia 1/4
Se spune că era un timp firav şi avea părul lung şi scria poeme stranii şi
fuma ţigări fără filtru şi avea blugii mâzgăliţi cu Hendrix, Pink Floyd şi
Doors şi că apoi şi-a lăsat barbă şi că era o pacoste pentru părinţii care
primeau mesaje de la trecătorii prin faţa ferestrei camerei sale unde
mesajele scrise cu lumânări pe tavan – citate din Oskar Wilde şi pereţi
tapetaţi cu postere şi inscripţii care se puteau citi din stradă „Moartea şi
vulgaritatea sunt singurele realităţi” şi graurele negru în faţa ferestrei sau
blues-urile - Janis Joplin şi nişte monştrii modelaţi din foi de plumb prin
gura şi ochii cărora plutea fum de interminabile ţigări şi tone de ceai de
mentă şi Kafka şi Proust şi Cesare Pavese şi mai târziu poeme de Allen
Ginsberg la sfârşitul liceului, şi-apoi o primă mare iubire – miniona superbă
„curva de italieni” care l-a iubit în felul ei hipnotizată - capul pe umăr,
gesturi calde şi moi şi o dedicaţie pe cartea „Viaţa şi Opiniile lui Zacharias
Lichter”, o dramă cu întâlniri pe malul Begăi, banca de lemn verde şi
scorojit cu alibiul unui top de cărţi ce trebuiau să pregătească examenul
de bacalaureat, dramă cu toate privirile umede şi toate bătăile de inimă
din lume şi (pacoste pentru părinţi) şi prefigurarea unei despărţiri fără
urmă - se spune - era un paria şi despre o plimbare prin parcul Pionierilor
– Willi Totok în ziua ieşirii din puşcărie – priviri ferite în jur, vocile în şoaptă
şi imaginea securistului pedant şi parfumat care încercase să-l racoleze
prin anii ‘78 dând târcoale hanoracului său militar izraelit cumpărat de la
un student curd în Complexul Sudenţesc - un NO mare şi galben cusut
stângaci pe mâneca stângă (o pacoste pentru părinţi) – locuind apoi într-o
garsoniera la etajul 4 unde s-a petrecut o seară cu poeţi bucureşteni de la
Cenaclul de Luni şi alţi scrântiţi din generaţia post-beat cu ochii lor plini
de fluturi şi o ţigară cu marihuana poştită peste fardul cu bronz de vopsit
sobe pe faţa poetului Augustin nu departe de fereastra cu graurele negru
nu departe căminele studenţeşti unde - se spune - lăsase o dâră de
diplome la medicină compilate şi bătute la o maşină de scris Olivetti, -
bani de ţigări Carpaţi fără filtru şi uneori răsfăţ cu Rothmans International
– pachete albastre şi plate şi casete audio de la magazinul pe valută şi
muzică până peste acoperişul de beton al blocului - un casetofon de
maşină adaptat şi atârnat printre cărţile din bibliotecă studenţi greci şi
arabi pe filierele socialiste – plătitori în dolari – diplome la medicină scrise
şi dactilografiate într-o singură noapte ... profesori corupţi - viitorii
milionari ai perioadei postrevoluţionare ... 45 de pagini pe hârtie velină
lângă maşina albastră Olliveti care bătea al naibii de repede şi care
aducea fum albastru de la pachetele albastre de ţigări Rothmans ... litri de
cafea şi o mulţime de licenţe luate pe numele studenţilor greci şi arabi şi
apoi cele două negrese una grasă şi alta slabă urâte clămpănind cu
pantofii lor butucănoşi pe treptele etajelor inferioare - se spune - le auzea
din vreme şi deschidea uşa apartamentului - se spune - o oarecare
febrilitate anemică – gândul că ar fi putut să adauge la biografia sa „sex
cu o negresă” rarisime pe vremea aia în urbe, cele două cam urâţele şi
sfioase aşezându-se pe canapeaua din singura cameră-bibliotecă şi căni
de ceai dintr-un ceainic mare de aluminiu şi mult fum şi ele nu fumau şi
priveau sfios împrejur căutând din priviri foxterrierul pe care tocmai îl
pierduse şi de fapt nu aşteptau nimic fiindcă era un fel de vizită de
recunoaştere într-o lume albă şi socialistă unde 90% dintre bărbaţi ar fi
vrut să le aibă în apartamentul lor la o cană ce ceai cel puţin pentru a se
putea lăuda că le-a auzit tropăind încet pe treptele etajelor inferioare
urcând şi instalându-se sfioase pe canapea cu genunchii strânşi privirile
curioase dar stăpânite vorbind pocit româneşte şi ceva franceză şi ceva
engleză mai bine evident decât se spunea şi o vizită de pomină pentru
vecinii din bloc o adevărată aniversare a curiozităţii – priviri prin vizorul
rotund care comprimă imaginea celor două negrese pe palierele dintre
scări şi bocănitul pantofilor butucănoşi şi una grasă şi una slabă, urâtele
în vizită la etajul 4 unde se auzea zilnic muzică tare şi cam nepotrivită
pentru timpurile când la etajul 4 se auzea ţăcănitul maşinii de scris
noaptea şi de unde mirosul pregnant al ţigărilor şi valuri distorsionate ale
postului de radio Europa Liberă şi unde graurele negru în faţa ferestrei -
voci care cresc brusc şi apoi dispar în zumzăială şi ţiuit reverberat şi cele
două negrese aşezate pe canapea fără pic de frison erotic - pentru el doar
o curiozitate care făcea să-i tremure mâinile în timp ce le turna ceai în
ceşti şi se gândea la sexul lor umed şi roşu, cea slabă şi parcă mai urâtă
cu ghetele ei masive şi tropăitoare care încheiau perspectiva unor
picioare osoase ieşite dintr-o rochie uni.... - nimic erotic şi doar o
curiozitate care îi făcea să-i tremure mâinile cea grasă Odette dar fără
sâni mari - cum or fi arătând înghesuiţi în partea de sus a burţii discul
rotund care înconjoară sfârcul mare sau cum şi probabil părul pubian
scurt şi sârmos ca un fel de spuzeală în jurul unui sex sigur umed negru şi
roşu ca o insignă anarhistă - oare coapsele şi consistenţa bombată a
feselor la pipăit şi curiozitatea care făcea să-i tremure mâinile în timp ce
le turna ceai în ceşti, - ele mereu împreună ... de nedezlipit şi nicio
strategie de a le vedea singure tropăind pe treptele etajelor inferioare
căutând ceva şi probabil necăutând nimic fiindcă mereu împreună iar el
străduindu-se să se convingă că nu le va turna ceai în ceşti decât pentru
a-i înnebuni pe vecinii care priveau prin vizorul rotund cele două negrese
trecând prin faţa apartamentelor de la etajele inferioare ... inaugurând
prezenţa unui întreg continent ce mai - o întreagă lume din afara Cortinei
de Fier,o informaţie violentă pe care şi-o puteau permite doar din spatele
vizorului rotund care focaliza ieşirea din cunoscut... - două negrese urcând
treptele spre ultimul etaj unde cunoaşterea se termină şi începe
imaginaţia cum o fi arătând sexul lor umed şi roşu înconjurat de părul
pubian, inelat, sârmos strivit de lenjeria intima... un eveniment cu totul
singular în cartier şi singura sa satisfacţie – se spune - era prilejul unui
eveniment singular care lăsa libertate infinită imaginaţiei vecinilor şi la
asta – se spune – se gândea uneori în timp ce turna ceaiul în ceşti şi
vorbea despre noile schimbări din Europa de Est despre care cu siguranţă
ele nu ştiau încă nimic şi nici nu erau interesate să ştie - se spune – se
gândea la materia fragilă şi efemeră a trupului lor străbătând labirintul
doctrinelor politice şi experimentele sociale care au distrus generaţii şi
porţii mari de timp compromis, - un timp rebut aruncat în haznaua istoriei,
despre care ele nu ştiau nimic şi nici nu doreau să ştie şi nici despre
crâmpeiele din viaţa sa anterioară prin anii ‚60 ai tinerilor fascişti italieni
din Trieste în răpitoarele lor maşini cincuecento prin Timişoara dând iama
prin fetele din schimbul de dimineaţă al fabricilor de textile pe vremea
când mecanicii de întreţinere de la depoul de tramvaie scoteau cărţi din
buzunarul salopetei ... Ezra Pound şi Elliot în pauza de masă filme
poloneze după cină îi priveau pe workerii nemţi legănându-se în
printre romburile chihlimbarii ale halbelor de bere (halele proletariatului şi
fiecare nouă piesă finită care înseamnă o halbă de bere şi 5 ţigări) ... pe
vremea când travaieurii francezi mărşăluiau prin Paris Match iar cei
englezi se întorceau spăşiţi la casele lor celulare - 2 nivele în cartiere tip
domino – cenuşiul unor orăşele cu o puzderie de pab-uri care drenează
vlaga săptămânală .... când suedezii descoperiseră noua prohibiţie şi
înfierile din lumea a treia şi puşcăriile cu un singur pacient şi libera
circulaţie a pieţei de muncă şi era vremea Marilor Revelaţii
postbelice ... când România descoperise remediul contra anacronismului
rural şi copii ţăranilor s-au mutat la oraş unde aveau apă caldă sâmbăta
iar duminica se plimbau pe Centru ... mâncând seminţe şi privindu-se unii
pe alţii stropiţi din belşug cu parfum ieftin în cămăşile lor albe de nailon ...
şi când era vremea mirajului Mării Negre cu mingile sale mari de gumă
vopsite în culori optimiste şi costumele de baie curajoase ... şi zâmbete
largi în remorca tractoarelor roşii – elevi la campaniile de cules porumb,
castraveţi şi lanurile de floarea soarelui în prim plan ... şi apoi entuziasmul
cu care politicienii Stângii româneşti îndesau în puşcării duşmanii de
dreapta ai poporului la distanţă de mii de km unde politicienii Dreptei
americane îndesau în puşcării duşmanii de stânga ai poporului ... - nimic
în comparaţie cu pufoaica şi cizmele muncitorului sovietic gata să
reconstruiască temelia lumii pentru lebedele de la Balşoi Teatr mărşăluind
sub steagurile roşii spre şantierul Omului Nou - un alt OM NOU decât cel
planificat de Revoluţia Chineză - un alt OM NOU decât cel care a inventat
Pop Cornul şi stă căţărat pe schele în fabricile de armament - un alt OM
NOU decât cel ieşit la lumină din pădurile de la Sierra Maestra
propovăduind la microfon Victoria proletariatului care a plătit toate oalele
sparte ale istoriei ... în hainele sale de Om NOU din Furnicarul orelor de
vârf ...Liber să vieţuiască prin ... cartierele părăsite din marile oraşe prin
arhipelagurile de human waist şi copii modificaţi genetic Liber să vadă în
arhitecturi de monitoare stratificate cum vieţuiesc cele 25 de milioane de
puşcăriaşi din State care trăiesc pe cheltuiala statului. Liber să cunoască
posterele marilor corporaţii imprimeurile cu zgârie norii credinţei absolute
oficianţii în costume negre automatele de pâine şi vin şi câmpiile de beton
şi ruinele monumentale închinate legii falimentului şi apoi firmele căpuşă
ale protipendadei politice Liber să cultive reclamele pentru ţigări care
încurajează feminismul şi hărnicia femeilor din schimbul de noapte Liber
să şoptească: Ar fi trebuit să vezi lanurile de floarea soarelui la începutul
verii când totul este de un verde intens şi exploziile sporadice de galben
portocaliu pulbere de aur ningând lent peste şiruri de blugi şi animalele
feroce din jungla urbană, peste cele 20 de milioane de sfinţi care au murit
pentru Mao şi peste sfertul din Cambogia care s-a trezit mort din visul lui
Pol Pot nimic altceva decât (şi el) o nouă „biată victima a istoriei” chinuită
de vocile din mintea sa Liber să îşi aplece capul în stânga sau dreapta
pentru a vedea mai bine expresia foştilor înalţi demnitari uscaţi de sute
de ani în catacombele din Palermo - Urletul lor fără sunet spre eternitate
gurile şi ochii lor în care stă ascunsă calea noastră spre mântuire şi
desăvârşirea eterna a miliardarilor din Who is Who Liber să îşi
imagineze amintirile din viitor despre care cu siguranţă ele nu ştiau încă
nimic şi nici nu erau interesate să ştie despre epoca postrevoluţionară
cu foştii ofiţeri de securitate împânzind parlamentul - se spune - cot la cot
cu bătrânii virtuoşi acrobaţi ai lecţiilor de sărit şotronul domeniilor statului
de împărtăşit viitorul unei fericiri colective unde omul va fi partea solida
a unui Yo-Yo , ţopăind în sus şi-n jos prin aer, bătând din mâini şi din
picioare cu gura trasă până la urechi rumen de bucurie - pete roşii în
obrazul său plutind în sus şi-n jos prin aer deasupra imenselor succese ale
unei economii planificate deasupra vastelor laboratoare care clonează
imagini cu vite la banda de muls şi botul lor umed negru şi roşu şi
numărul de ordine pe centralizatoare EXCEL şi găinile de pe autostrăzile
sedentare care dirijează ouăle spre angrenajele BIO de împachetat şi porcii
între barele BIO de fier sfâşiindu-şi coada în semn iniţiatic şi oameni
harnici înşurubând piesele minuscule ale maşinăriei timpului Km de hale
laminate feeric şi suprafeţe rulante care curg într-o stratificare labirintică
- zgomotul uniform şi hipnotic al PROGRESULUI şi Km urbani de silent
people murind singuri în apartamentele lor septice - vecinii fantomatici
despre care nimeni nu ştie nimic în afară de câinii lor castraţi târându-şi
burţile pline şi triste reflectate în sticla televizoarelor unde trăiesc
generaţii de octogenari Liberi să voteze siluetele alterate ale unor lideri
care păşesc grăbiţi pe linia orizontului înconjurându-se cu o ţesătura de
ţipete acide Liberi să privească pupitrele camerei parlamentului unde
se lichefiază şi se rafinează voturile lor în semnul solidarităţii cu poporul
cea mai genială afacere cu Poporul care e un simplu cuvânt pe care poţi
apăsa pentru a goli automatul de monede - oh zornăiala lor pe care foştii
şmecheri de mahala o adulmecă cotrobăind prin reţelele de socializare
holbaţi la cucoanele gureşe din noile oferte ale companiilor de telefonie
mobilă şi capetele lor aplecate peste ecrane de unde adie o nouă
perspectivă ideologică salvatoare despre care cele două negrese din anii
‚80 cu siguranţă că nu ştiau încă nimic şi nici nu erau interesate să ştie
nici despre bârfa cu Herta în faţa intrării de la grădina de vară a
cinematografului Capitol în aşteptarea filmului Nobel - (o noua sminteală
a memoriei) - se spune - rula un film rusesc unde priveai prin nişte
ochelari rotunzi şi negri un film rusesc - în faţa intrării cinematografului
Capitol (un episod de referinţă) cu Wagner şi Frauendorfer, Herta şi toată
gaşca care mai apoi s-a pus pe murit în afară de el şi de cele care au
urmat când (sminteală în ordinea memoriei) o maşină Dacia cu trei ofiţeri
l-a luat din zbor de pe stradă şi au planat împreună abrupt în
apartamentul de la etajul 4 - deasupra acvariului cu stoluri de poeme aurii
plutind printre foile unor romane agitate cu burta mare şi neagră răsucită
în sus valsând printre scrisorile de familie fotografii colorate palid şi
decupaje de ziar în tromba printre degetele ofiţerilor în civil răscolind
acvariul apartamentului şi depunerile de minuscule excremente ale
problemei de identitate din Epoca Noului Om întreţinută cu viermişori roşii,
pureci uscaţi de baltă şi vitamine de import zvâcniri de copertă Soljenițîn
scăpate ascuns după lumina pâcloasă a neonului şi maldărele de fiţuici
răspândite fulgerător prin toate cotloanele în lumina pâcloasă mirosind a
mucegai şi igrasie a ceai şi ţigări fără filtru a hrană uscată din bibliotecă
şi a contorsionărilor perverse de rafturi agitate mâinile albe şi zburătoare
ale ofiţerilor în civil străbătând unduit ochii rotunzi ai mobilierului şi
sonorul surd şi constant prelins din colecţia de viniluri şi sonorul surd şi
constant din bluesul efemer al casetelor audio prin anii ‛80 şi distorsiuni
ale feţelor în aerul rarefiat de la etajul 4 şi salturile costumelor civile în
încăpere după foi rebele plutind cu lentoare şi dansul mişcărilor şi-al
vocilor care pluteau cu lentoare în încăpere şi fragmente de cuvinte
învălmăşite şi întrebări fără răspuns - un deget imens aţintit spre el vapori
vagi de manifeste neidentificate - o bruscă schimbare de cadru în săli de
anchetă şi fragmente de cuvinte învălmăşite şi întrebări fără răspuns şi
ore în şir de fragmente de cuvinte învălmăşite în sălile de anchetă şi pasul
delicat de pantofi delicaţi ai celor două superbe negrese pe treptele
etajelor inferioare urcând iar el – se spune – năpădit de o teribilă
curiozitate cum o fi arătând sexul lor umed şi roşu înconjurat de părul
pubian inelat sârmos strivit de o parfumată lenjerie intimă iar el - se spune
– cufundat în materia fragila şi efemeră a trupului lor apăsat ca o lentilă
peste sălile de anchetă năpădit de umezeala roşie şi neagră de mai târziu
şi de fragmente de cuvinte care se schimbă mereu şi multa muzică în
urechi odată cu orele ofiţerilor în civil să şteargă urmele timpului care
curgea în şuviţe subţiri şi roşii prin fisura acvariului său - inundând
sălile de anchetă şi apoi presimţirea inexplicabilă a unei mereu
reîntoarceri spre vizitele aproape erotice din anii ‛80 - negrese superbe
urcând scările - ofiţeri în civil şi săli de anchetă imense albe pe tavanul
cărora pluteau cu burta în sus colecţiile sale de fluturi şi peşti exotici şi
chiar o fotografie – se spune - din acea tinereţe captivă unei inexplicabile
mereu reîntoarceri în clipa când o mulţime din toate cele petrecute s-au
petrecut şi poate când nimic altceva decât un graure mare şi negru care
se apropie curios de fereastră până ce acoperă întreaga perspectivă şi
ţiuie din miezul său roşu o lumina rotundă şi roşie care se tot apropie şi
acoperă întreaga perspectivă care şi ea se apropie şi – se spune – îi ţiuie
în ochi până la senzaţia de ţipăt
Şi ţipătul
JOHANN LIPPET
Născut în 1951 la Wels, Austria. Poet şi prozator.
A publicat 18 volume, dintre care amintim: Biographie. Ein
Muster/Biografie. Un Model, poem, Editura Kriterion, 1980; Das Feld
raumen/Părăsirea terenului, roman, 2005; Im Garten von Edenkoben/În
grădina din Edenkoben, poezii, Lyrikedition 2000, 2009.
„Sensibilitatea versurilor, adeseori cu accente uşor sau mai pronunţat
critice, relevă un suflet legat de trăirile profunde din trecut. Versurile
foarte frumos cizelate reflectă propria existenţă de scriitor într-un limbaj
uşor ermetic.”
Eleonora Pascu
Experienţe noi
în casa străbunicii mele în afară de noi mai locuiau şi alţii
oamenii din sat le ziceau colonişti
şi ai noştri aveau multe oi pe care iarna le ţineau în beci şi cai şi vite
al căror grajd îl curăţau doar primăvara iernile fiind foarte reci
şi un câine mare ciobănesc care seara nu mai lăsa pe nimeni înăuntru
şi ne temeam de el fiindcă nu se lăsa mângâiat
şi pe care mama a vrut să-l otrăvească
care însă nu mânca pâinea ei nici carnea în care înfipsese ace
şi care după ce l-au apucat căldurile s-a pierdut fără urmă
nu-i înţelegeam când înjurau câinele seara
sau când suduiau în grajd el arunca după el cu furca
şi vorbele-i ţâşneau din gură
pe tata-l vedeam mai des stând de vorbă cu el şi-am înţeles
fiindcă tata şi mama vorbeau mereu despre asta
seara când amintirile prind glas
despre cămara de merinde a ţăranului din austria
am înţeles că tata încerca să-i explice că nu puteam sta mereu aşa
noi şapte persoane într-o singură cameră
că-n primăvară vroia să lucreze singur grădina şi în primăvara următoare
pe femeie n-o auzisem niciodată vorbind nu-i ştiam vocea
li s-a dat o altă casă care rămăsese pustie
fiindcă familia cu pricina nu se întorsese din bărăgan
învățasem până atunci trei nume de ţări şi două de oraşe
austria wels ungaria budapesta şi românia şi acum se adaugă acest
cuvânt
necunoscut pe care oamenii îl pronunţau cu groază
la fel cum înainte un altul şi poveştile mamei vecinilor sătenilor
semănau atât de mult cu cele de mai târziu ale vecinului ale sătenilor
ordine de chemare plânsete şi disperare neostoite încă de la ultimul război
jandarmerie ascunzători camuflate încă din timpul războiului
la adăpostul unor ziduri răsărite peste noapte în câmpuri de porumb
adunarea la gara din satul vecin liste peste liste cu nume şterse în ultima
clipă
cu nume adăugate în ultima clipă luaţi de-acasă în ultima clipă
vagoane vagoane vagoane vagoane nesiguranţă
în tren în tren în tren în tren
de ce de ce de ce de ce
câmp deschis câmp de porumb mirişte
coborârea sub cerul liber liber liber
construcţie
sate întregi construite până în iarnă
muncă şi iarăşi muncă să ridici case şcoli
să lucrezi pentru pâinea cea de toate zilele
şi iarna apoi care de astă dată a fost atât de grea
încât casele au trebuit dezgropate să fie
încât oamenii ieşeau afară pe hornuri ca să se-ajute între ei
doar hornuri cu fum alb şi drumuri prin zăpadă
ca nişte tunele şi dorul de-acasă şi speranţa-n acasă şi timpul
care se târa peste primăveri veri toamne ierni şi naşterile nunţile
înmormântările
şi scrisorile bătrânilor de-acasă şi încercările disperate de-a înţelege
încercările disperate ale multora de-a înţelege şi hotărârea de a nu muri
ceda ceda de tot
crede într-o stare de lucruri definitivă
renunţa la viitor
apoi vizitele de acasă atât de greu de aprobat erau întotdeauna o
sărbătoare
şi se povesteşte de încercarea unor femei bătrâne
e greu să nu zâmbești să ia cu ele la întoarcere copiii
şi cum au fost prinse din cauza fustelor prea largi
din cauza hainelor de duminică pe care trebuiau să le îmbrace cu orice
preţ
reţinute şi închise trei zile
au crezut că le sunase ceasul
şi expediate acasă şi de-acolo în puşcărie.
aşa spunea o bătrână
îi fu dat să audă din nou cuvântul cu pricina
ele care-şi lucrau pământul singure unele aveau câte-un argat
luau pământ în arendă îl munceau în parte agonisind pentru încă un pogon
s-au speriat din nou de cuvântul acela
teama de cuvinte teama de atributele, de care nu mai era chip să scapi
n-a fost niciodată mai mare ca-n anii aceia
şi bunica zice că la noi în vizejdia nu erau decât doi chiaburi
şi insistă asupra cuvântului
că erau stăpâni fiindcă nu lucrau
încât ei ar fi trebuit să fie duşi acolo însă n-au mers
fiindcă aveau cunoştinţe la primărie
apoi ştirea venită odată cu dezgheţul cel mare din răsărit
că oricine vrea se poate-ntoarce acasă după ani de zile
pentru unii bărăganul nu fusese decât o continuare
şi toţi vroiau să se întoarcă
deşi casele erau de pe-acum ridicate iar naşterile nunţile înmormântările
intraseră şi ele în normal
satele s-au golit morţii au rămas locului
locuri de naştere pe care nimeni n-are să le revadă vreodată
şi amintiri şi povestiri îţi mai aduci aminte când cu mai ştii atunci când
nu n-a fost chiar aşa ce ştiţi voi tinerii de toate astea
în vremea noastră mai târziu unii s-au mai întors pe drumul amintirilor
şi-au fost dezamăgiţi când s-au întors acolo n-au mai găsit nimic
doar câmpul cât vezi cu ochii mirişte lan de porumb
şi viaţa mea a început să se încropească răsărituri şi asfinţituri
învățând câte ceva despre oameni
Traducere de Ioan Muşlea
DUMITRU OPRIŞOR
Frontul învinşilor
În câmpia ce se smulge din rădăcina dealului la Oarba de Mureş în zi
sfântă de duminică locotenentul ajuns colonel în rezervă improvizase
tabăra tot el avusese ideea revenirii un bonus pentru camarazii ieşiţi vii
din încleştare acum învinşi de timp şi întorşi din drum. Pe noi ne-a unit
soarta zise locotenentul de-odinioară aşezat ostentativ cu tălpile în locul
unde şi-a pierdut la douăzecişitrei de ani braţul stâng căutând febril cu
mâna dreaptă ciotul de sub mâneca pustie. Ocupaţi poziţiile retrăiţi în
amănunt războiul îşi îndemnă foştii camarazi la visare dar nu vă bateţi cu
niciun chip e ordin de la adevăr că numai Dumnezeu ştie unde şi în cine
am slobozit fiecare glonţul.
***
Sunt sergentul Moise raportez sfântul cum îmi ziceaţi singurul rămas viu
dintre cei unsprezece agenţi ai batalionului. Intram până în ţeava tunului
inamic să vă aduc scrisorile, muniţie, tot ce trebuia însoţit de un murg sur
numai eu ştiu cum mă strecuram orbeşte purtat de valul tinereţii printre
gloanţe şi obuze. Am ajuns aşa dar să nu mă întrebaţi cum eram pe cal
căram cartuşe în prima linie, înaintând pe la mijlocul drumului a explodat
un brand şi o schijă mi-a retezat piciorul nici acum nu înţeleg ce s-a
petrecut camarazi calul nu a avut o zgârietură măcar. Eu în spital am aflat
că sunt fără un picior, însă ceva ciudat s-a întâmplat în prima noapte. Am
avut un vis în care se făcea că am rămas pe pământ doar eu şi femeia pe
care am iubit-o orbeşte ca nimeni altul şi împotriva tuturor. Mă legăna
ţinându-mă în braţe să-mi aline chinul a fost doar vis nevasta m-a părăsit
a doua zi a plecat numai ea ştie unde şi de atunci trăiesc precum un
pustnic chiar jur pentru asta, că n-am mai atins o femeie niciodată. Multe
nopţi prin ani şi ani camarazi, am tot aut un junghi mi se părea că-mi
creşte piciorul în somn.
***
Domnule locotenent permiteţi strigă precipitat un fost ochitor-trăgător
raportează dar nu te panica tot aşa ai rămas şi în clipa asta auzi privirile
din jur cum i se adună stup pe borul pălăriei care nu i se potrivea
întunecându-i-se în plină zi orizontul. Mă munceşte dorul de tutun să trăiţi
şi-l văd de la un pas pe rusul mort lângă mitralieră la fel de tânăr ca şi
mine să fi avut doi-trei ani în plus e înţepenit în genunchi cu degetul
arătător rămas definitiv pe trăgaci. Şi nici nu mai pot să ascult iertat să fiu
tremur tot iau foc domnule locotenent raportez simt că sfârâie pielea pe
mine.
WILLIAM TOTOK
Născut în 1951 la Comloşu Mare, jud. Timiş.
A publicat: Die Vergesellschaftung der Gefuhle/Socializarea sentimentelor,
1980; Freundliche Fremdheit/Politețe rezervată, 1984; Das prompte
Eingreifen des Fallmeisters beim Versuch eines Hundes sich eigenmachtig
auf die Hinterbeine zu stellen/Intervenția promptă a hingherului la
încercarea unui câine de a se ridica în două picioare, 1987; Eiszeit/Timp
înghețat, Berlin-Ost, 1987.
„Poezia lui William Totok se bazează mai degrabă pe memoria afectivă,
variază tonalitatea, alternează planurile temporale, lasă frâu mai liber
imaginaţiei şi străpung lirismul evocativ şi confesiv prin reflecţii,
interogaţii, exclamaţii.”
Peter Motzan
Angajament
(text colectiv al Grupului de Acţiune)
eşti angajat
da
sunt angajat
da da
foarte angajat
eşti şi tu angajat
da
sunt şi eu angajat
foarte angajat
da da
dar nu mai vreau să fiu angajat
am fost angajat deja de prea multă vreme
nici nu mai vreau să fiu angajat
am şi fost angajat de prea multă vreme
da
cu tine aici
cu tine aici de asemenea
nu mai sunt angajat da
nu mai sunt angajat de asemenea
da da
da da de asemenea
dar cine a fost odată angajat
va rămâne angajat totdeauna
da
da da
Anna-Espresso, Vaci-Utca,
Budapesta, 27 iulie 1979
I-o vreme cu vânt timpul stă pe scaune albe
în localuri beau cafea neagră amară
un bătrân se aşază lângă mine
în ochii săi veacul clipeşte
cu mirare ascultă ce-i povestesc
despre ţara din care vin
Ieri mi-am cumpărat poemele lui Ossip Mandelstam
i-am povestit deci bătrânului viaţa acestui poet
el mă întreabă cum trăiesc ce scriu cât câștig
sunt lucruri pe care nu le puteţi înţelege îi spun la sfârşit
până la urmă mergem să mâncăm ceva indiferent ce zic eu
cheltuindu-mi toţi banii
Steagul
Mai ţin încă
steagul cu gândul
Că-mi va fi de folos
Când m-o cuprinde frigul.
Autobiografie
am crescut mare
cu un entuziasm înfrigurat
care mi-a rupt dinţii
Seară la ţară
vin mult şi glasuri
glasuri
copacul se prăbuşeşte
hornul alunecă în fum
Sărbătoare
numai vin tulbure şi acru şi pâine
nici carne nici moarte înfometații se înăbușă în fumul de sulf
Alarmă de probă
gâfâi
peisajul se destramă
capul se face ţăndări sub masca de gaze
Anotimpuri
A sosit timpul, dincolo de ochii tăi paznicii scutură cheile.
Nu mai există nimic de pierdut. Crengile pomilor se frâng sub zăpadă,
linişte-n şuri.
Ochii tăi sunt acum două becuri arse. Petrol se scurge-n nisip.
Traducere de Grete Tartler
MIRCEA BÂRSILĂ
Născut în 1952 la Cârciu, jud. Gorj,poet, eseist. A terminat liceul în
Caransebeş. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara.
A publicat 8 volume de versuri, dintre care amintim: Obrazul celălalt al
Lunii, Editura Albatros, 1982; Viaţa din viaţa mea, Editura Cartea
românească 2014; Sonete desuete, Editura Tracus arte, 2014.
Întâiul carnaval
Întâiul carnaval din viaţa mea. Aveam doar câţiva ani, încă nu eram la
şcoală, iar mama purta o mască de dropie. Nu mai erau ale sale nici
mersul şi nici mişcările capului,
ci, întru totul, ale celeilalte. Şi dorinţa – greu stăpânită – de a mă convinge
dacă nu va fi având cumva şi aripi ascunse sub rochia din mătase
albastră. N-am îndrăznit,
la gândul că mama – trădată, în sfârşit, de pliscul acela scurt –
era, de fapt, o dropie travestită în femeie. Nu mai erau ale ei nici mersul
şi nici mişcările capului, iar masca şi lungii cercei (nişte cercei cât o limbă
de câine de lungi) o făceau să semene – aş zice eu, acuma,la atâţia ani de
atunci –
cu un idol arhaic: slăvit, la sărbătorile lor, de barbari.
A VENIT TOAMNA
Se preschimbă vara vieţii mele în toamnă. Da, sunt unul dintre aceia
pentru care niciodată nu vor mai cânta, cu un respect inexplicabil,
păsărelele.
Simt cum mă despic în două, din creştet până în tălpi, asemenea unui
îndrăgostit, şi chiar şi trista foire de adâncuri, din sufletul meu, este
identică până la un punct,
cu luminoasa teamă din tinereţe, din prima tinereţe, în faţa femeii goale.
Mică publicitate
caut câine
cu două boturi
care să nu fie obligat să tacă
atunci când muşcă
Marea Neagră
Nisip, sânii tăi abrupţi ca o zi de iulie.
Mâna mea rebegită de ger.
Speranţă
Plumbul e leneş, glonţu-i încă pe drum.
Mai avem timp.
Siluetă nocturnă
Ăia stau la uşă, cu ciocane şi crizanteme:
nu-s oaspeţi, nu-s salahori.
Grozăveşti
brutal îşi trage tramvaiul după el
femeia lui roşie de ruşine ceaţa zorilor
o părăseşte apoi şi-şi poartă setea
prin cârciumi renovate
şi seara târziu se întoarce ursuz ea-l aşteaptă
obosită şi ascultătoare,
cu ochi luminoşi, umeziţi.
pe urmă se-ascund împreună sub noapte
mâine e iar luni ora şapte
Traducere de Nora Iuga
Întrebările cârtiţei cititoare
Unde-i înţelepciunea, barba ei de-argint?
Unde sunt capete care-n pereche prind
minute, neminute, ironie fără viaţă?
Unde-i industria drăguţă, verde, creaţă?
Unde e roşa barbă-a anarhiei?
Unde-s copiii, cârd care nu ştie
dacă-ncolţeşte-n inimi creier, sau invérs?
Beţia cârtiţei – preţ de opt rânduri-vers.
Ora zero
1. Ţigaretă, soră blondă de culoarea tabacului. Tu
cea-mai-neagră iubire.
Dimineaţă apăsătoare
Epiderma-zăpadă proaspăt căzută în faţa
peşterii surdo-mute. Ştirile, muzică
aprigă. Dar odaia în adâncul subsuorii
se-afundă: Ochiul meu e un sumbru dulap.
Catren
Piticul de grădină-n câmpuri clare,
Alături tropăie industriala bază.
Pe deal, sintetic laţ, spânzurătoare.
O ţară-ncet, încet, îngenunchează.
Salve
gerhardt ne promisese cafea şi s-a ţinut de cuvânt, lexicoane, mici turnuri,
biroul
meu este burgul meu. din fum auzim capra lui creangă şi cei trei iezi, până
la urmă
transpuşi-în germană, apoi a venit melanie, cât pe ce s-o înghită lupul, de-
n serios
ce-o ia gerhardt. planuri: werner vorbind de baconsky, treaba-n echipă i-un
lucru
bun, cineva iute s-aducă vin, cel mai mic ied i-ascuns în sertar, ies puţin
pe balcon,
acum îl aud pe armstrong, cade-amurgul, totuşi lumina roşcată a străzii
promite
căldură. gara de nord aş putea trece-not, parcă ea de asta are nevoie,
cartofi prăjiţi la
vecin, vom ciocni pentru viitorul în bucureşti.
Traducere de Grete Tartler
Petru Cârdu
Născut în 1952 la Sâmianaş-Bariţe, Serbia, m. 2011. A publicat 6 volume
de versuri, dintre care amintim: ,,În biserica Troia“ (1992), Şcoala
exilului”(Craiova – 1998)
„Cenzurându-şi cu discreţie abia simţită fluxul asociativ al imaginilor,
poetul înţelege să nu-şi cenzureze, în acelaşi timp, îndrăzneala: o
îndrăzneală de tip iconoclast, de copil teribil care sfărâmă, în general,
vechile imagini frumoase ale lirismului.”
Ştefan Aug. Doinaş
ACEST EU
se tânguie clopotul
în fiecare dangăt adoarme un alt clopotar
ultimul salut
amână descrierea cuvintelor
CHEMAREA SOARELUI
Trecem prin istorie
doamne
ce înghesuială
după calendar
îngheţul e
în firea omului
stăm la sfat
despre grijile casei şi ale ţării
oamenii pământului
de o parte şi de alta
a lutului
sfârşesc într-un veac
şi încep
în prefaţa vechiului testament
ÎNĂLŢARE
Au dat ordin vom importa funii de salvare
şi adevărul despre propriile noastre afaceri
vom ţine cont numai de necesităţile morţii
Zbor liber
Da suntem legaţi de pământ râuri păşuni şi de câte o casă
inspiraţia gândirii n-o putem lua cu noi la infinit spune stewardesa
legaţi-vă centurile umblăm cu trucuri la zbor
cădem cu demnitate într-o singură seminţie
în acest ceas e mare entuziasmul cailor vacilor gâştelor fluturilor
jos pe pământ suntem pentru zborul liber avionul zboară într-o direcţie
noi aparţinem direcţiei opuse
de jur împrejur sunt ai noştri şi ceilalţi
irump din lumină ca şi cum s-ar fi prăbuşit la pământ
Vuietul melanholic
La nouă şi treizeci în strada Poetului am întâlnit-o pe N
pictoriţa anonimă susura în tablourile lui De Chirico
mă strecuram cu bicicleta printre primejdiile străzii cu geanta pe umăr
ticsită de intenţii în muţenia străzii tânăra pictoriţă se întorcea acasă
stârnind un mare respect(întregul liceu de băieţi s-a năpustit asupra-i
pentru a o pecetlui cu urmele bărbăţiei) N venea de la magazinul unde
absorbise subtextul realităţii salutându-mă precum o elevă ingenuă niţel
mioapă aidoma presimţitei iubiri: vă relatez toate acestea duminică
dimineaţa singura zi cu destinaţie precisă din acea dup-amiază răsfrântă
s-au scurs două zile într-un vid retoric îndrăznesc să spun că decuseară
am întâlnit-o pe Avaldava ca pe o remuşcare ideală(Kavafis tăcea orgolios
în privinţa respectării câtorva legi dar nu ale tuturor)
zi de vineri a primejdiilor în odaia mânăstirească zidurile vibrau se legăna
podeaua
ne-a smintit de-a binelea acest război oare numai prin foc şi spadă
învăţăm libertatea
după ochii zidurilor credeam a fi singuri aşa cum se cuvenea cu trupurile
despicate valea străvechilor rugi îmbrăţişaţi lângă fereastra cu vedere
spre balcani
ne iubeam în pripă urmărind ceasornicul făceam dragoste precum un
veteran stătut al muţeniei mânăstireşti făcea dragoste răscolită de vuietul
melanholic
ne iubeam înfriguraţi cu ochii pe cadranul ceasornicului
contribuţia mea la război e că am stat acasă şi am iubit ştergând în
răstimpuri durerea sângelui stropit
ce sens avea Invizibilul în zăpadă aşteptând-o pe Avaldava în timpul de
mult trecut credeam într-o înmiresmată iubire de-apoi când la poartă a
bătut el cel Nevăzut
războiul nu e o metaforă doar dragostea e o floare de stil
între timp sporovăind vrute şi nevrute neostoind să ne tăvălim pe masa de
cânepă lucie mai târziu pe masa frântă pe masa frângându-se fără zgomot
prin forma-i prelungă
ne iubeam în pripă mereu cu ochii pe cadranul ceasului credeam într-o
femeie strict interzisă domol sporind miezul tandrei întrebări
credeam în lacătele fierbinţi ale tămâiei şi smirnei
ne iubeam sălbatec pe podeaua lucioasă îi înăbuşeam gura cu urechea
mai apoi reveneam pe tăblia mesei din ce în ce mai fragilă preschimbaţi în
carnivori de pe dulap priveam pe fereastră(e oare vreo prezenţă în curtea
Balcanilor) tavanul gemea depărtându-se tot mai sus(dorinţa ei mai veche
era să ajungem pe lună-iată o şansă)
războiul nu e o metaforă doar dragostea e o floare de stil
nici astăzi nu ştiu cine-i Asasinul pe cel cu Îndrăgostit îl ştiu doar
El aştepta nemulţumit nimic nu vede dar ştie totul în ninsoarea care răpăia
în interiorul oraşului precum în setosul pântec al nevestei galopam pe
femeia parfumată înotând orbeşte căutam sfârşitul în Avaldava în apele ei
înverzite în care mi-am înecat eu-l
ne-a smintit de-a binelea acest război
ne-a smintit de-a binelea acest război
Mă zbăteam în (ne)vinovăţia Uterului Avaldava Avaldava câtă neatenţie
am urlat sprijinit de Porţile Uterului cu ochii soţului zis şi Bach care
ascultase obscuritatea întâmplării ne iubeam grăbindu-ne precum în orice
iubire în preajmă era biserica şi şcoala rivalilor aşijderea credeam în
femeia plină de suspectele şi copilăreştile fructe ale suspiciunii în femeia
bună de mângâiat cu irişii după dictatul ceasornicului de pe peretele odăii
mânăstirești
Mai mult decât atât nu ştiu împietrind vreme îndelungată.
MANOLITA DRAGOMIR-FILIMONESCU
Născută în 1952 la Ineu, jud. Arad
A publicat 14 volume de versuri în română şi franceză, dintre care
amintim: Face a l’Instant, Editura Helicon, 1998; târziu în suflet, Editura
Augusta, 2002.
UNDEVA ÎN TABLOU
Micul iepuraş verde se ascundea
undeva în fiecare
tablou de epocă. La picioarele
regilor şi reginelor, a prinţilor
şi a prinţeselor, a vânătorilor.
El veghea ca tabloul să fie terminat,
Culorile puse la locul lor, ideile bine aşezate
din prim plan până în adâncul tabloului.
Micul iepuraş verde, el cel care trecea
neobservat în zilele noastre, înalt, cu ochii
în zare spre trecutul lui celebru, el, cu
încălţările stricate şi urâte, cu umbrela
în mână ca să descopere secrete de palat,
cu capul lui cel mare şi simpatic depăşindu-i pe
toţi ceilalţi oameni din secolul XX, aceia care
trăiau în blândeţea lor indolentă, cu buzunarul
doldora de bani şi el, amărâtul naibii
ascuns pe undeva în tabloul plin de praf,
în inima vreunei prinţese şi ea schimbată
Nevoie de linişte
Sunt la adăpost de tine
M-am pus deoparte
pentru timpuri mai bune.
Toate furtunile tale
sunt unice. Plouă cuvinte
în mine şi din mine răsar
alte cuvinte. Dar acum sunt muguri peste tot şi e
nevoie de linişte. Când se naşte o bucurie. Sunt la
adăpost de tine. Fără cuvinte şi pământul meu aşteaptă tăcut.
Şi bate vânt
Calde cuvintele
Calde !
Aşa vor fi strigat cei dintâi pentru
care cuvintele mai erau calde. Acum ne stau in
palme şi le trecem sub tăcere. Rănite cuvinte,
jucării fără haz. Ne stau cuvintele în buzunare rupte.
Şi bate vânt în visul nostru cu lut diform şi umed.
Încredere
Acum încă ai tot timpul să-mi strigi adevăruri în faţă
Cuvintele tale sunt în scădere la
Marea bursă a Vorbei.
Dar eu îţi acord câteva fraze pe credit şi chiar dacă toţi vor
spune că eşti în drum spre faliment mă voi găsi neapărat să-ţi strecor un
gând curat în buzunarul din spate să-l scoţi la nevoie şi obosit
de moarte să-l întorci împotriva mea.
Anotimp aiurea
Ce vară ciudată, prieteni, ce vară-n lumina toridă.
Filtrate resturi de apă-n pământ crăpat de buze în sete
Se-nmoaie o piele mai dură. Alcoolul trezit între umbre
ascunse de mine se prinde-ntre cioburi o rază ciudată. Lemne
arse cu vise prelungi de amiază. Ce aer de istovire-ntre paşii căzuţi
Ce arşiţă, Doamne, ce sete-n câmpie. Ce veste de albă-nflorire
Atât de alb, atât de crud. Înmărmuriri peste vreme şi albi munţi de sare.
Inutil se cheamă azi păsări de seară.
Ce sete în vremuri
Ce sete!
Întrebările poemului
La colţul străzii P O E Z I A
femeie uşoară îmi face semne cu mana. Aripă de vânt deschisă
pe cer. Cuvinte dezlânate albite de proasta lor întrebuinţare.
Poezia, deghizată în femeie mult prea uşoară mă pândeşte cu
ochii ascunşi sub pălăria vremii
Cine sunt eu – vin cu încetul pe drum ameţită de flori. Cine sunt eu
îmi spun vorbele ei, devorând liniştit felii din carnea mea. Cine sunt eu
În seara calmă strivită de paşi sub cerul deja deschis, traversat
uneori de silabele noastre sfâşiate.
REMUS VALERIU GIORGIONI
Născut în 1952 la Fârdea, jud. Timiş. Poet, prozator, publicist, eseist.
A publicat 9 volume de versuri, dintre care amintim: Din rostirile
pelerinului, Editura Metanoia, 1992; Un suflet ectopic, Editura Brumar,
2003; Pisarul şi vântul „Opera Omnia”, Editura Tipo Moldova, 2012.
Alpinistul
Is.52:7
frumoase pe munţi picioarele Alpinistului
evanghelistului... el aduce veşti bune - iată-l pornit în urcuş
el nu se lasă în corzi legănat ca-ntr-un hamac de vise - ci una
cu stânca se face lipit de pietrele ei
ca lipitori pe un spate bolnav sau ventuze de caracatiţă
ca viţa sălbatică iedera
se agaţă
Alpinistul-evanghelistul…)
Balada Culegătorului
Culegătorul copt se caţără în cireşul
copt şi-l apucă de crengi
ca de ugere negre… Culegătorul
se caţără sus tot mai sus,
greu şi foarte greu
se aburcă
un Culegător
se-ndepărtează se-ndepărtează
tot mai tare
în zbor!
Băiatul ar fi putut între timp să se-nsoare. anunţând prin ziare, - să aibă fii
şi nepoţi,
pe trotuar nu e loc pentru-atâta copilărie cu fundiţă legată.
dorinţa
vei deschide ochii şi poate nu va fi lumină
lucrurile vor rămâne înecate în aceeaşi ceaţă prin care vezi un tren
alunecând somnoros
spre mijlocul câmpiei şi copii aruncând cu pietre reci în geamurile oarbe
vei dori să cobori aproape de capăt luându-ți rămas bun de la ceilalţi
şi nicidecum nu se va face lumină iar pereţii se vor strânge
asemeni unui şarpe flămând silindu-ţi privirea să lase în urmă
o dâră umilă pe bolta cerească
risipire
cineva deschide poarta poftindu-ne înlăuntru pentru întâia oară
lespezile miros a ploaie şi bătrâneţe cauţi din ochi un loc liniştit
şi îi zăreşti umărul alb luminat de soare o clipă
ca o iederă sălbatică e zâmbetul legându-ți sufletul într-o coroană
cu flori uluitor de suave ai dori să dormi peste carnea ei caldă
visând cum se desface în somn picături parfumate
care vântul le poartă absent şi tăcut departe
oglinda
e toamnă şi-am început plimbările lungi tolăniţi în fotolii
încălzindu-ne palmele în jurul ceştilor cu ceai pisica blândă cu blana
neagră
trezindu-ţi frica nopţile când râcâia la uşă visează dulce la picioarele
noastre
în faţa oglinzii îţi desfaci părul privind cum o femeie se piaptănă
departe bărbatul femeia sub clopotul de sticlă departe
zid alb
cum alunecă viaţa prin faţa ochilor în seara aceasta cu nori violeţi
când ai rămas singur ghemuit în fotoliu vorbind cu imaginea ta
abandonată
sprijinind zidul alb era ca începutul unui şlagăr vechi
auzit de mult pe coridorul întunecos al şcolii
când afară ploua şi aveai uniforma murdară iar acum ideea că de fapt era
totul hotărât
imposibil să ajungi la capătul zidului
așteptând plăcerea şi dorinţele să părăsească trupul
ca nişte solzi inutili unui animal alungat de multă vreme din casă
tablou
se lăsase noaptea când am început să privesc tabloul
luminat nefiresc undeva dedesubt eleganţi şi discreţi
aşteptau un semn să coboare în lume nespuşi de trişti în hainele strâmte
era doar piatră în jur şi aer fierbinte
nu înţelegeau nimic şi zâmbetul lor semăna cu cerul visat într-o vară
de care păreau să-şi aducă totuşi aminte şoptind printre buze o dulce
chemare
15 august
mâţele dormeau leşinate în soare când furişaţi apăreau ţiganii şi dintr-o
dată copiii purtau pistoale pălării din carton ochelari galbeni domnişoarele
arborau brăţări fabuloase
cercei înfiorând jucăuş pielea satul era invadat de o faună ciudată proptind
pomii din parc
băştinaşii se ghiftuiau unsuroşi așteptând neamuri îndepărtate se râgâia
încă la bere
cu urechile ciulite poate începe muzica şi praful vârtejul remorca pe care
tronau suflătorii
asemenea unor baloane mari de săpun în fiecare an se scotea de formă
cuţitul
picau din senin câteva palme până totul se îneca într-un asurzitor şi
inocent întuneric
linişte şi lacrimi
câteodată viaţa ţi se aruncă în faţă ca un şuvoi molcom
pe care poţi trimite împăcat bărci din hârtie albă
umede şi reci le vei aştepta la celălalt mal şi timpul se va măcina
implacabil
în camera mirosind a ceară uscată într-o singură clipă s-ar fi desfăcut
întunericul în perdele adânci şi abia atunci ar fi picurat
linişte şi lacrimi pană la sfârşit
***
socoti deschizând pe rând câte un deget
viaţa trecută anii rămaşi
cu aceeaşi căutătură imobilă
lipită de colţul întunecos al clădirii
așteptând paşii prevestiţi de parfumul înțepător
un zâmbet odihnitor îi brăzdă pielea
prinzând braţul îmbrăcat în mătase albă
se lăsă îndelung purtat prin grădină
scormonind cu piciorul frunzele roşii
fluierând absent câinii
lângă zid aşteptară ploaia
TRAIAN POP TRAIAN
Născut în 1952 la Braşov. În prezent, trăieşte în Germania.
A publicat: Timp interior – Editura Facla, 1984; Developări discrete, Editura
Facla, 1989; Săptămâna 53 –Editura Marineasa, 1998; Frumos şi liber cu
tine privind (teatru), Editura Marineasa, 1999; Putere absolută, Editura
Marineasa, 1999; Miercurea de cenuşă, Editura Marineasa, 2000; Jocuri
ero(t)ice, Editura Marineasa, 2001; Ochiul boului, Editura Marineasa, 2002.
„Mai târziu, după revoluţie, poetul se va pierde în lumea apuseană, se va
confrunta cu lumi noi, va trăi experienţa însingurării şi depăşirea ei, de aici
un plus de profunzime, de marcată pecete existenţială, dublată de priviri
mai acute, un ton elegiac domol, strunit decent, toate acestea adăugându-
se altora asemenea, câştigate în anii ’80 (concreteţe narativă, ironia
socială, urbanitatea în amestec cu lumea de dincolo de marginile
acesteia)”.
Daniel Vighi
Tschernobâl
ţi aminteşti cum am fugit în noaptea ceea de pomină doisprezece
kilometri pe lângă tine nu aveam să o repet decât cu frate-meu de data
asta
însă mult mai lată sau (mă rog?) lungă – ai rămas supărat că nu te-am
urcat
pe cadru scârțâia şi mi-era teamă să nu se frângă sub mine
dragu’ tati tu pe acolo mergi cu bicicleta aia una uşoară şi rezistentă sau
te-ai lenevit de tot ar fi bine să faci mişcare când l-am văzut întâia oară pe
Majestatea Sa Regele
era tânăr umbla fără gardă în pantaloni de vânătoare şi pulovăr – mi-a
cerut să fac una
alta cum e la vânătoare m-a întrebat de vorbă – nu ziceai defel că-i el –
toată
Lăpuşna se minuna cum poate să vină un om aşa însemnat de la drezină
la
cabană într-un automobil descoperit fără gardă ori companie ce să-i
trădeze rangul – voi
sunteţi paza mea de mă vreţi în viaţă de nu e totuna a spus îmbiindu-mă
să muşc din bucata de carne tăiată cu mâna lui din mistreţul ce avea să
mă alerge câțiva
ani în somn – ceea ce nu pot pricepe e chestia asta cu noaptea (cum?)
de se duce cu zâmbetul pe buze (ziua?) înainte de-a fi apucat să le
orânduiască
pe toate
Katja
cu toată vârsta ei şi toată sfiala de a spune şi face aşa cum ar vrea (de ce
atâta grabă
de unde atâta lipsă de înţelegere că doar stă la îndemâna oricui să afle
cine Cea mai neîmplinită promisiune rock a Timişoarei.
Nume împrumutat de cafeneaua de lângă fosta agenţie a companiei de
transporturi aeriene Tarom- Timişoara, frecventată mai ales de studenţi şi
artişti.
şi cum aparţine clipei vă place sau nu părinţii de azi sunt părinţii de ieri
inginerii
de azi sunt inginerii de ieri doctorii economiştii agricultorii
politicienii de azi sunt doctorii economiştii politicienii
de ieri profeţii de azi sunt profeţii de ieri profesorii de azi sunt deja
profesorii de ieri cum
să înţeleagă copilul de azi de ce i se cere s-asculte de legile zilei de ieri –
ehei
de-ar trăi el tata-moşu’) cu toată deci această sumă de îngrădiri de care
încă nu reuşeşte
a se debarasa Katja arată nemaipomenit de bine (regizorul
pensionat înainte de vreme ştie el ce ştie de vreme ce îi dă târcoale
cu atâta insistenţă – privirea iscoditoare a unei amieze plictisite i-a
surprins
tremurul nervos al stiloului transpirat zece broboane de cerneală au
mâzgălit cât
ai zice peşte începutul de schiţă sau ce-o fi fost – furată
însă de lectura romanului uşuratic pare-se a nu fi observat incidentul cum
nici nepoţica pusă pe urlat) ai zice că a crescut cu guvernantă şi n-a atins
nici în glumă un cartof sau morcov necurăţat ea care încă aleargă
de la plajă înaintea tuturor să pregătească prânzul – acest protest
disimulat împotriva lipsei celei mai elementare de foame şi respect
Puterea se plimbă
nu mai ştiu cine sunt – ruperea e numai un alt chip al continuităţii cum
arăta oare la faţă ziua de luni
cum ziua de marţi
de duminică
ne vom întoarce ne vom întoarce ne vom întoarce
cine?
e străinul din faţă?
din spate din stânga din dreapta de sus de jos
din a patra a cincea a şasea şi-a şaptea dimensiune a zilei?
cine străinul din mine?
străinul eu?
puterea m-a părăsit se plimbă
braţ la braţ cu fragmentu-mi de suflet care la rându-i
m-a părăsit aruncă
mirate câte o privire fragmentului de săptămână
ce nu se îndură a mă lăsa
de unul singur pe mâna ăstora
de-mi scotocesc prin buzunare
O aventură teribilă
Este păstrată ultima notiţă
privind vânzarea tabloului „Paisprezece floarea-soarelui într-o vază”
către Galeria Naţională din Londra. Familia Van Gogh
a vândut pânza artistului blestemat.
Muzeele celebre colecţionarii pătimaşi pramatiile din lumea întreagă
marea piaţă liberă nu-şi revin în faţa măiestriei nebune a pictorului
de-a preface în infinit câmpul (cu tot cu splendoarea lui)
spre a răsădi infinitul în vază în sufletul lumii (de fapt).
Aproape două secole mai târziu
cu mâinile goale şi cu sufletul dezgolit
dezarmat în faţa haitelor eu, o nefericită întâmplare
aud: închide ochii, vei vedea întunericul zeilor
în capul fiecăruia şi în fiecare petală
În această noapte sunt Laza Kostici
în această noapte sunt Laza Kostici
întors către tine fără niciun sentiment
în sălile de aşteptare-ale lumii
unde se întrevede sfârşitul zilei
iată mă tălmăceşte postum:
părul tău
îl simt rece în jurul capului
în pălăria mea de profesor port un izvor
pentru finalul poemului
prin trupul tău şi al meu
prăpastia îmi trimite semne vizibile: durerea Egiptul cenuşa
Un locuitor al râului
respir goliciunea liniştită a râului
în zâmbetul tău se leagănă cuiburi de peşti şi tremurul bărcii
atingerea nisipului mă împrăştie-n noapte
pe val amorţesc fresce şi iubite
cu strigătul matern pe buze
cineva-mi sustrage din nou poezia din vârtejul grădinii
să fie oare paznicul înveșmântat în albastru
cel care acum se preface în scrib neîndemânatic
şi chiar nimeni să nu se împiedice de oul de la dejunul împărătesei
ori însetat să nu întindă mâna spre cer
ce va fi oare cu el când va da de lumina zilei
în ţinuturile mele întunecate.
Semne
depeşele amânate
nicio telegramă
niciun apel telefonic
pe zidul de tăcere se aşază uitările
grădina pustie nu mă mai vede
visul e tot mai departe de câmpul cu grâne
marea se retrage degrabă de dinaintea bărbiei mele
muntele-o porneşte-ntr-o direcţie necunoscută
nici ea nu mai ajunge la ora despre zbor
şi lumina mă ocoleşte alene
braţul pendulei coboară până la chipul meu
(ca o rană de câine)
nici propria umbră nu mă recunoaşte
trece neatentă strada
ca pe o carte deschide uşa grădinii
îmbracă haine de sărbătoare
citeşte ştirile
îmi duce singurătatea la teatru
se îndoapă cu un cântec nefericit
descuie lăzile de la părinţi
caută atent un loc pentru ziua
când va spune:
e vremea partidei de şah
decide: Diogene sau Seneca
Copacul
Răbdător şi de unul singur ţinând loc de umbră unei terase
invizibil ca orice sentiment nu are nimic din Bacovia sau Stănescu
nu şi-l revendică nimeni nici măcar păsările care iată preferă lumina pe
balustradă încât ai putea spune prea e plin de frunze şi oricum te împiedici
de el pretutindeni multiplicat în milioane de exemplare
dar dacă ridici capul te uimeşte cu privirea blândă de parcă ai în faţă un
animal învelit în scoarţă părând să te întrebe („Ce faci”?) te simţi într-un
anumit fel vinovat şi te apropii să vezi cine e şi dacă e cald şi respiră
aici pe trotuar preferându-l dintr-o dată oricărui prieten un tovarăş în care
la nevoie poţi să te sprijini cu încredere.
viitura
Însoţită de tunete şi flăcări mai mult albă decât neagră sau neagră cu pete
galbene pe sub sălciile parcă răsucite spre înăuntru încât par bine înfipte
în albie se târăşte cu burta pe iarba din fundul văii printre albastrul şi roşul
coşurilor uzinei de preparare şi prin mirosul de cupru al gazului înghiţind
noaptea cu mierle ce nu mai ştiu să mintă fusele orare, încât ayaoya
uacaylli-oh, oh, trebuie să plângem ca nişte soldaţi incredibil de cuviincioşi
şi simpli refuzând să i se supună, în timp ce, cel mai simplu adevăr –
ploaia – întunecă şi mai mult ţigla veche a acoperişurilor pe care poate că
şi din cauza asta, niciodată, nimeni n-a mai schimbat-o.
privelişti
În dimineaţa calmă de gingăşii nestatornice pitite sub povârnişuri ca
pătrățele albe sau roşii în culisele văilor – satele, hurducate, transformând
aparențele în contrarii nesemnificative cu vaci şi mirişti în culori parcelate
de porumb şi floarea soarelui, cu faţade în motive geometrice sau florale
inspirate din vechi miniaturi de pe scoarţe şi cusături naţionale, făcând
coadă de-a lungul şoselelor în grupuri sau desprinse de pe axele şi
referinţele lor în Oltenia în Moldova sau în Ardealul cu semănăturile
cocoţate undeva pe dealuri în martie sau în august germinând fără
strălucire sau dimpotrivă orgolioase şi luxuriante în Bărăgan mai puţin
peisaj decât imensitate cu aspect lăptos şi albastru şi uneori cu viaţă
aspră ca pentru a înspăimânta puţin – desfătări grosolane – mulţimi
colorate şi o grămadă de excepţii de care te loveşti pretutindeni
moldoveni cu slujbe în Ardeal olteni în Banat obişnuiţi să câştige sau să
piardă de când se ştiu
***
Ţiţei albastru şi roşu pielea mea camuflează strada înainte de minutul
monstruos în care maşina salubrităţii stropeşte râmele rămase pe asfalt
după ploaie. Pielea mea acest brocart în care visează cabane prin păduri şi
femei cu iubirea uşoară. Pielea mea cu inele albastre de şarpe ce va muri
o dată cu înserarea; această ladă cu scule în care eu sunt cea mai
neînsemnată cheie sau un patent care-mi înfige în nas un belciug de tablă
şi-n care după ce îi voi repara caloriferul de la bucătărie o preafrumoasă
doamnă îşi va înfige dinţii şi ochii negri sticloşi.
***
Dimineaţă lacustră de amărăciuni şi regrete cu arbori calzi şi microfoane
nervoase ce le vibrează pe dedesubt cu vânturi şi stele iuți deasupra
vârfurilor oraşului ce-mpart ora în reverii de cerneală cu decoruri vijelioase
duhnind a rustic şi scene de stradă cu inscripţii şi trăncăneli cu minciuni şi
grămezi de secrete deasupra centrelor industriale şi greşeala cronică a
aparenţelor în care forfota îşi va pierde iluziile deşi aproape că-ți vine să
te-ndoieşti că pe aici pe undeva se-ascunde şarpele ce va pune totul în
mişcare.
***
Am crezut în tine câmpie arsă de soare
spre seară ca un vagabond într-o flanelă roşie
ocolind satele înainte şi-napoi sărind peste Timiş izbindu-te la tot pasul de
stâlpii de înaltă tensiune sau de tractoare şi pluguri.
Am crezut în tine
***
M-am oprit în faţa bufetului transparent încât aproape te pierzi în această
răscruce de capete abia conturate căruţaşi mărunţi meseriaşi şi personal
eu fochist de încălzire centrală îmi place să-i văd să le ascult sintaxa
umezită pe buzele încreţite de băutură şi când le simţi transpiraţia
violentându-ţi nările prin fumul înstelat de lacrimi şi ochi prăbuşiţi în uitare
pe lângă toate astea realitatea e un vax şi nici o fisură în care să-ţi
decantezi plictisul aceşti prizonieri fără cătuşe aceşti negri ai societăţii
noastre în felul lor dialectici dar nu-ţi inspiră teamă ciubucari escroci până
la câteva sute de lei prăbuşiţi în alcool pe trotuare prin staţii unde
întunericul glacial acoperind sexul melancoliei îi trădează.
E vară.
ca nişte cloşte frunzele-nvelesc fructele şi nu-i zi în care să nu crească
producţia
în uzine. În vitrine
salamul şi franzelele de ghips ilustrează cu mult tact aluziile la fericire.
Dacă plouă, cu ce curge-ar putea încolţi (dese ca firele lui Whitman)
până şi ce lui Ivan Turbincă nu i-a venit să-şi creadă. Toată
lumea visează-n Sud o vilă (ca a Comitetului Central) şi-o maşină
roşie ca batista Sfintei Veronica. Altceva-i la ţară
acolo un vânt puternic se pare c-a măturat
totul gravată pe-un cer impecabil numai noaptea
i-un strop de visare.
Au venit tractoarele şi-au fugit ţăranii. După
mii de ani au preferat strungul furcilor din o mie nouă sute şapte.
Socialismul trebuie să fie ceva mai bun cu ei.
Iată-i: dimineaţă de dimineaţă, dezamăgiţi
ca nişte clăcaşi, ascultând îndemnurile tovarăşului Brigadier.
Miriştile-s verzi
cu pistilul gros vor mânji tractoarele cu polen
Pe-aici cândva tata-n chimeaşă şi izmene-mi spunea
dragă dac-o fi un an bun la iarnă o s-o ducem bine.
Noi n-am fost chiaburi, da’ când cu colectivu’
tata le-a lăsat tot şi ne-am mutat la oraş
unde „domnii” (spuneau ţăranii) iau prânzul la ora trei,
unde pâinea, zahărul şi uleiul se dădeau pe cartelă și
unde tre’ să mergi la ciubuc pentru ca să ai în casă întotdeauna carne
***
Pentru mine tata continuă să rămână un sfânt necunoscut
Uneori când trec pe la el îşi scoate capul prin crăpătura uşii
şi mă priveşte de parcă atunci m-ar vedea pentru prima oară
în cărţile lui despre mine se spune că aş putea fi un şarpe
un televizor sau o carte de care n-are voie să se atingă vreodată.
„Bună ziua” îi spun şi el îmi răspunde „Pace” după care îşi aşază
ochelarii pe nas şi încearcă să mă convingă de faptul că în dimineaţa
aceleiaşi zile a avut o vedenie în care m-a văzut îndreptându-mă spre
apartamentul lui din celălalt capăt al oraşului cu gânduri
ascunse, că a văzut-o pe mama făcând vrăji împotriva lui deşi ei sunt
despărţiţi de mai bine de zece ani. Tata e un bărbat cu părul alb
care la cincizeci de ani îşi aminteşte că în viaţă a ridicat din temelie
trei case, că în adolescenţă a fost slugă şi că de şaptesprezece
ani e ceferist.
Tata cu două operaţii de hernie e cel mai cinstit bărbat pe care
l-am văzut vreodată. Acum pentru el viaţa nu mai e decât o Biblie din care
va
citi fără să o termine vreodată, decât după-amiaza fiecărei zile în care
îşi destăinuie „fraţilor” vedeniile, decât credinţa că absenţa poate face
din femeie în sfârşit un lucru minunat, decât Rugăciunea spusă în
genunchi în fiecare seară, decât resemnarea că din cauza pocăinţei
nu va mai primi nici o categorie până la pensionare.
Dar eu ştiu că despărţindu-ne unul de altul el de fapt fuge cu moartea
cât mai departe de mine eu ştiu că în copilărie eram marea lui
întâlnire cu viaţa eu ştiu că ani de zile a purtat aceeaşi pereche de
pantofi şi acelaşi costum de haine eu ştiu că în timpul secetelor le-a
trimis celor zece fraţi din Moldova tot ce agonisea el ca slugă
fără să primească oricum partea lui de moştenire din pământul bunicului
eu ştiu cât de mult a iubit-o în tinereţe pe mama şi cât de mult ţinea
la orgoliul lui de bărbat şi de gospodar eu ştiu că toate concediile
nu şi le-a luat decât pentru ca să sape grădina ori să mai facă
câte ceva pe lângă casă eu ştiu că din cei zece mii de lei pe care
mi i-a dat am tocat o mie trei sute într-o lună şi că la el
mă gândeam eu şi nu la faptul că mareşalul de la „Palace”
îmi spunea de fiecare dată la plecare „Noapte bună şi mai poftiţi
pe la noi” ori la târfa care încearcă să ghicească dacă falusul
meu e mai mic sau mai mare decât al tipului cu care s-a culcat mai înainte
cu
o seară.
MARCEL SERGHIE
Născut în 1953 la Gohor, jud. Galaţi- m. 2011. A publicat Între toamnă
şi fruct, Editura Eurostampa, 2007
Străina casă…
Străină casă…
Ca roua când şerpi matinali
Ți-ntâmpină visul
Cu paşi ezitând la intrare
Zgâriindu-ți timpanul
Ca scârţâitul uşii ruginite
Străină casă…
Ca avalanşa dantescă
Învăluind gingăşia şi chipul lui Crist
Cu încă o eroare
Străină casă-n care străin
Mereu aştept o schimbare
Ca şi cum tânguit spre a ierta
Crucea Domnului în noi încă doare!
Regret
Uneori te mai adună din cioburi
Câte-o (oglindă) ezitând să mai strigi alergând
Bucuria
Te rezumi la răbdarea cu care
Câte un bătrân îţi taxează iluziile
Pe-o frunză într-un tramvai
Care până la ultima staţie
Îşi aruncă pe rând călătorii
Ce departe
Niciodată şi nimeni
nu-ţi va ghici drumul pe care-l aduni în jurul roţii tale
Niciodată şi nimeni
oricât ar căta faţa lucioasă a unei oglinzi
nu-ţi va reda chipul
desfăcut în nesfârşiţii ochi prin care materia plânge
Niciodată şi nimeni
strigând pe la porţi numele facerii tale
nu va primi un răspuns
asemenea ecoului
Poartă legată
Înserare ca tabla ştearsă
de cârpa uscată
cu pomeţii zbârciţi de plâns inutil
aştept înnoptarea cu poarta legată
Înserarea ca frunza taxată de norii fără ploi
Cală strivind ivirea orbită
de voi
de ne-voi!
Agonie
Motto: …măsura timpului
o dă o ruină… A.E. Baconsky
Am simţit
foşnetul maniac şi măreţ
explorând o pădure
un spital şi o morgă
Am simţit
masca unui copac singuratic
cu obrajii vineţi şi ochii însângeraţi
răvăşit de furtună
iar dedesubt un craniu
parcă voind să-şi ia zborul
nord
sau despre cum se scrie o poveste romantică în ţesătura căreia apar
nenumărate
întâmplări şi sentimente pe care s-ar putea crede că autorul le-a trăit
nemijlocit
cândva iar astăzi le împărtășește umanităţii dintr-o pornire de generozitate
din masochism infantil ori poate doar spre a lăsa o mărturie asupra unei
călătorii iniţiatice
întrucât se ştie bine din literatura de specialitate că orizonturile boreale
sunt privite
mai curând ca spaţii ale visului în care dumnezeu şi veşnicia pot fi întâlniţi
mult mai
uşor decât se lasă ademenite să zicem
privirile flambate şi respiraţia deşertică ale dansatoarelor cu buricele goale
şi cu
pielea mai întunecată decât ceasurile amurgului. despre acestea şi despre
multe
altele cinstitul autor s-a hotărât acum să rupă tăcerea şi să spună totul în
cuvinte
foarte simple şi pe o muzică atât de cunoscută încât ar fi posibil ca ea să
treacă drept
lăutărească dacă ar mai avea cineva răbdare să se gândească la acest
lucru
iar mâna mea şi barba mea căruntă au lunecat atuncea ca în vis,
au coborât pe ţâţa ei măruntă şi-aceste stihuri singure s-au scris
1
cititorul va afla acum că în text este iarnă şi personajele vorbesc o limbă
ciudată un fel de engleză bizară, un fel de germană cu fonetica grea, cu
sintaxa stricată
autocarul gâfâie în amurg, se urneşte alene spre mare
în buncăre clipesc dilatate pupilele soldaţilor morţi, ochii de fosfor mă
ţintesc şi mă iau la cătare, fantomele lor mă dezbracă şi-mi joacă
veșmântul la sorţi
valul izbeşte găoacea de scoică, se stinge tăcut în nisip, bliţul tău scapără
sec,
apoi totul recade în sine şi rămâi doar atâta: o umbră sorbită de ape,
un trup fără chip, un ecou rupt de strigăt rătăcind prin ruine
vântul baltic vuieşte, pietrele-ţi ard la picioare e noapte, gerul dospeşte în
tulpina uscată de spini, nordul respiră sub gheaţă, se topeşte-n ninsoare,
iar în sud sângele tău despletit luminează-n măslini.
de unde vii? o întreb, cearcănele tale au parfumuri de stepă şi buzele
mustesc,
precum iarba zdrobită în potcoave de cal, când se desfac din crispare ca
un arc
străveziu sub cupolă. dinţii îţi scapără pe molatica piele creolă, privirea
cade gălbuie,
prelinsă din ochiul oval, se răsfrâng raze scurte şi învăluie tâmpla ta de
cristal, iar
sub hainele groase întrevăd – ca prin sticla brumată – pata aceea suavă,
maronie,
mongolă. presimt în tine o rasă bătrână, îi spun, ai ţâşnit din strânsoare, ai
fugit din
agartha. o, dar asta a fost mult mai târziu, când ea stătea goală-n
penumbre şi arunca
fuioare de fum… – caut acum o rimă comună: cum ar fi yalta sau malta –,
capul
mi-e greu în secunda aceasta, sufletul scrum. dar ea fuge, prin pietrişul
vâscos, ca un
şarpe, precum luna tăcută. deasupră-ne, abstractă şi rece, veghează
bolta… pustia,
stinghera, înalta…
2
demult, într-un text, am promis că n-am să mai scriu poeme de dragoste.
epicureul
ferecat în vintrele mele voia să iasă în lume. scrisul, zicea el răscolindu-mă
cu ţepuşa
lui înroșită în flăcări, te-ntoarce din drum, îţi îneacă viaţa-n oglindă şi tu
crezi că asta
e totul. tu crezi că femeia din vis e chiar femeia care-ţi suspină la tâmplă,
cu ochii
umbriţi, cu surâsul pe buze, cu pântecul umed. prinde-o în braţe atuncea,
desfă-i,
cu gesturi parşive, lănţişorul de-argint de la gât, muşcă-i, cu dinţii tăi laţi
ca vâslele
pescarilor din jurilovca, sfârcurile vârtoase şi calde, paşte-i apoi sfârcul
urechii şi lasă-ţi
limba s-alunece pe lobul ei străveziu, în palida lumină a zilei cenzurate. fă
dragoste cu
femeia din text, bea-i aburul gurii din diftongi şi din sufixele dulci sau lasă
dracului
totul, mi-a spus epicureul ferecat în vintrele mele, căci iat-o, iat-o cum
vine…
…cu părul strâns la ceafă şi genele-n amurg
păşind peste cadavre fictive de oşteni
ce bat cu spada-n pinteni, privesc cu ochi vicleni
şi-apoi se-ascund în zidul acestui nordic burg.
dar cititorul ştie că acum am avut o vedenie scurtă sau cine ştie ce altă
ieşire din lume
o-nălţare la cer, un moment de orbire, o cădere-n genune poate-un vis
frământat
ori un semn neştiut. – vrei un ceai, o întreb, şi privirea mea o străpunge
ca săgeata căzută în apă din slavă, picată aici din senin,
cu vârful verzui, aprins în jăratic, apoi stins în venin
– nu, zice ea plutind printre mese. fumez acuma, mi-ajunge.
decorul se mută. e cald. păşesc cu bunicul peste şina încinsă,
prin aer adie-un miros de cocs, de cărbune, de ulei şi unsori…
o văd cum vine din zare, cu trupul de abur, cu ochi sclipitori,
e femeia mea vagă, întruparea nocturnă căzută din vis şi prelinsă
în sângele fraged, în pieptul meu tânăr, în coapsa mea crudă.
– e-o zână, îmi spune bunica, îţi mângâie noaptea genele-n somn
şi te cheamă în lumea ei albă. păşesc pe traverse, adulmec şi dorm; cine
are vedere, să vadă, cine are urechi, să audă. afară plouă absent. stropii
tăcuţi îşi strivesc carnea pe geam.
îi priveşti prin perdeaua de fum, sub cupola de nori, cum taie lumina
ascunsă prin iarbă, răsfrântă în zori, cum leagănă frunzele roşii adormite
pe ram.
3
– ieşirea din spaţiu, îi spun, este o ieşire din timp o chemare obscură,
o fugă de tine, un strigăt departe acolo unde ceasul adoarme şi cortinele
cad,
unde iubirea şi visul măsoară durerea şi spaima ascunsă de moarte.
în trupul tău proaspăt urlă fiare flămânde şi sângele fierbe precum
dogoarea ţâşnită din hăuri, împinsă de flăcări spre cer, cine îţi soarbe
extatic suflarea şi cine, când stelele ard îngheţate, se-nalţă cu tine în slavă
şi zboară cu aripi de fier?
ştiu că femeia mea de hârtie se naşte din spaime, că ochiul ei alb mă
fixează ca piatra
de râu şi-mi întoarce privirea-napoi. ea n-are nici trup şi nici sânge
fierbinte sub
haine; o dezbrac fără gesturi, o aduc lângă mine, stăm tăcuţi amândoi, eu
cioplesc
o fantasmă, apoi văd că e bine, sânii ei luminează singuratici şi goi. femeia
mea
de hârtie se-ntrupează acuma în tine, se revarsă ca apa de munte în mare,
îi sorb
respirarea cu buzele arse… văd iar că e bine şi ce teamă se-nalţă şi ce
disperare!
căzut din iluzii în braţele ei, coborât din visare în carnea ei brună, presimt,
ca profetul
în groapa cu lei, bucuria înceată şi durerea nebună. dumnezeu e aproape,
îi zăresc
strălucirea, călare pe fiară satana pocneşte din bici, fruntea-i un rug
scăldat în
sudoare, iar şarpele meu adormit se trezeşte. mişcă din coadă, scapără
limba şi-mi
zornăie-n creier solzii lui mici. în piaţă statuile dorm. vin în zbor porumbei
să-ţi ciugulească din palmă, ploaia a stat o clipită şi iisus se naşte acum în
vitrine. cântăreți ambulanţi deschid pe asfalt cutia chitarei şi muzica lor se
ridică în noapte, se prelinge pe ziduri şi coboară spre tine. în muzee
statuile dorm. ploaia cerne din nou pe faleză,
iar valuri nebune se lovesc şi se sparg spumegânde-n carenă. regina-i
acasă,
spune steagul ei înălțat pe catarg, povestea e-ntreagă şi iubirea e vie,
spune mica sirenă. parcul e-n flăcări, văzduhul palpită sub spuza de stele,
boii învăluie-n aburii calzi pruncul născut din fecioară… no smoking,
citeşti cu privirea aţintită pe zid şi guşti din vinul roşu, pudrat cu
scorţişoară.
noaptea ne-nghite apoi voluptuoasă, cu fălci nesătule de chit,
lumea se surpă, maşinile curg şi drumul spre casă-i închis.
ce străzi fără capăt, ce drumuri ascunse are ţara asta ciudată,
prăbuşită în iarnă, îmi spun, şi păşesc mai departe, lângă tine, în vis.
4
iarna-i în aer, în cer, în lumi paralele, motoarele torc şi trezirea-i aproape.
privesc cum
desfaci cu mişcări mici prăjitura, cum părul tău negru se răsfrânge în ape.
privesc prin
hublou, norii cresc nemişcaţi şi văzduhul îi soarbe. e atât de uşor să
cădem fără veste
în genunile oarbe. moartea ne cheamă, ne-nconjoară subtil, ca un dans
voluptuos
de curvă bătrână, ochii tăi de femeie, ochii tăi de copil, rătăcesc printre
spectre într-o
lume străină. intre munţi de lumină, printre dealuri de vată, văile cad în
umbre verzui,
cine mai ştie dacă ochiul ne-arată himere spumoase, vedenii de-o clipă
sau un joc
translucid de statui? timpul e mort, spaţiul se naşte pe sine din starea lui
vidă, înainte-i
pustiu, înapoi e cenuşă, pleoapa grea din eter stă acum să se-nchidă. totul
e nou ca
un sânge fluid, ca un prunc ferecat în placentă, totul e veşted, adormit şi
etern – un
schelet rătăcind cu privirea absentă. stăm pe loc şi fugim, suntem mici şi
bătrâni,
străvezii şi opaci în această secundă,
fosforul arde sub tâmple, nisipul se cerne prin oase şi gândul aruncă o
rază albastră:
azvârle corpuscul şi undă. dare de fum desenează fantasme, pe ecranul
de-azur
încolțesc geometrii, îngerii cad şi se sting în miasme de carne stătută, de
hoituri
pustii. ce departe sunt toate, ce departe-s acuma, privesc printre nori, prin
perdeaua
de ceaţă, cum copilul pierdut rătăceşte întruna, prin poieni comprimate,
prin păşuni
cu verdeaţă.
ochii lui se înalţă, geana lui se deschide, ca un clopot de sticlă cerul curge
spre văi,
norii zboară alene, viermii torc crisalide, ochii mei de acuma sunt o umbră
târzie,
iar din apa înaltă m-aţintesc ochii săi. pe pământ şi în ceruri sunt copil şi
bătrân, pe
pământ şi în ceruri eşti copil şi femeie, lanţul mic de argint se răsfrânge pe
sân, piatra
prinsă-n inel se preschimbă-n scânteie. motoarele torc, gheaţa-nfloreşte la
geam, în
urmă două umbre ţin noaptea în mână, fără corp e oraşul, fără corp este
totul, fără
spaime ascunse, fără profi de română. beau vinul din sticlă, beau cerul din
palme,
dumnezeu e aicea, slava lui e aproape, ce tihnită-i amiaza şi văzduhul ce
calm e,
când sufletul nostru calcă lin peste ape. coborâm ca o rază, ca o luntre de
fier, prin aer
vibrează odgoane şi roţi, în mine visează din nou ezechiel, un vis cu
pucioasă, cu
foc şi roboţi. departe, în faţă, se naşte pământul, sămânța-ncolțită se
preschimbă-n
copaci, iarba suspină când şuieră vântul… eu vorbesc fără noimă, tu
cugeţi şi taci.
pădurile-s negre, pietrişul stătut, privite prin ceaţă, livezile-s mici, din
ţarcuri incerte,
dintr-un loc nevăzut, alunecă trist legiuni de furnici. stingi cu gesturi
grăbite încă-un
muc de ţigară, scrumiera discretă se închide la loc, din tavan plouă vorbe
într-o limbă
bizară şi văzduhul absoarbe rotocoale de foc. ce urmează acum, cine trage
de sfori,
mâna mea fără vlagă, ochiul meu adormit, cine caută în van, levitând
printre nori, să
întoarcă nadirul înapoi în zenit? tu rămâi neclintită şi pluteşti peste case,
părul negru
se frânge în şuviţe pe geam, vreau să-ţi spun că suntem, că erai, că eram,
peşti captivi
într-o apă cu izvoare vâscoase. cerul ţipă acum, ireal şi înalt, focul lui
piere, în etuve,
umil, prin zări lichefiate mai fuge un copil şi visul fără margini se sparge
pe asfalt…
5
e ziuă acum, jaluzelele-s trase şi aeru-i cald,
prin ochiul de geam lumina pătează covorul.
din gheata ei înaltă se naşte lin piciorul
cu unghiile pale ca geana de smarald
în care fluturi galbeni îşi frâng o clipă zborul.
din patul larg privirea se-nalţă în tavan
pleoapa vineţie se-nchide ca o poartă,
prin lumea asta strâmtă alunec în cealaltă
fierbinte ca banchiza pierdută în ocean
şi rece ca văpaia ce peste jar tresaltă.
departe, în orbite, se-aud cum urlă haite
de lupi cu blana sură şi limba vineţie
cum păsări înnoptate se-ntorc în colivie
cu aripile frânte ce ar mai vrea încalte
să-mbrăţişeze vidul, să fâlfâie-n pustie
ca vânturile serii, ca geamătul de moarte
când îngerul aruncă strigarea lui din goarnă.
zăpada bate-n geamuri şi prinde să aştearnă
puhoaie orbitoare şi scânteiri deşarte,
lumini crepusculare şi năluciri de iarnă.
din carnea înroșită se năpustesc izvoare,
torentele de lavă se varsă-n aşternut,
hăitaşii bat în tobe şi câinii şi-i asmut,
mistreţi cu ochii putrezi ne calcă în picioare
şi cerbii sparg tăcerea cu răgete de rut.
se prăbuşeşte cerul şi stelele se-nchid,
din pântecele nopţii o cârtiță învie,
îşi priponeşte-n slavă privirea ei pustie
şi goalele-i găvane lumina o ucid
cum pasărea ucide găoacea ivorie,
cum fluturele frânge omida de mătase.
şi sângele-şi opreşte zvâcnirile acum,
se-opresc din goană caii, îşi pierd copita-n drum,
iar valuri de cenuşă li se aştern în oase…
în urmă şi-nainte e-un paradis de scrum.
Ionel Bota
Născut în 1954 la Lupeni, jud. Hunedoara. A publicat: De naşterea
poemului, în volumul colectiv Argonauţii, II, Editura Facla, 1988; Cimitirul
cuvintelor, Editura Augusta, 1997; Poemele îngerului beţiv, Editura Scrisul
Prahovean, 1998; Frigul postum, Editura Marineasa, 2005; Ademenirea
cuvintelor, Editura TIM, 2006; Zădărnicia punctului, Clubul Mitteleuropa,
2009; Zei murdari, Clubul Mitteleuropa, 2010.
jurnalul de bord
(scrisoare domnului Tonegaru)
aduceam pe corăbii atlante lemnul pentru spectacolul din real undeva pe
o insulă gongul pendulei anunţa în surdină victoria păpuşile din vitrina
magazinului universal
erau triste şi valsau pe o melodie mai veche decât, memoria
în ritmul tamburinei mă închipuiam stăpânul acestei flote teribile
de câte ori aripile simulând zborul promis ca sentinţă pescăruşii în aer
traiectorii propun ireversibile şi în ţipătul lor acest poem se descrie cu
bunăvoinţă aşadar aduceam pe corăbii atlante lemnul atins de destin
undeva pe o insulă din real gongul pendulei oprit se
dezminte alături pe chei o păpuşă se-apleacă puţin câte puţin să culeagă
din valuri imaginea portului ancorat în aduceri-aminte
nemângâiatul ulisse
atunci proslăveam cercul şi trăgeam cu dispreţ dreaptă linie între ani
încleind rama
dar cum uitam surâsul penelopei înflorind zarzării din spatele grădinii
direct într-o fotografie opream deodată corabia încărcată cu zăpezi de la
pol să se bucure mama
în poarta casei așteptându-ne cu pâinea şi sarea inimii sale de veşnicie
numai tata odihneşte pe deal şi se închipuie mire în alte întâmplări
lunecânde pe râu
plecase împreunând mâinile precum altădată bunicul cu tusea lui tabagică
invocând ploaia când în livezi păsări pedepsite prin cântec şi peste
dimineaţă iulie aprindea prapori de grâu satului de departe venit să
inunde odaia
alexandru magnificul
lui Ion Pop
pe copertă ochiul interior plânge ilustraţia descrie starea bolnavului din
rezervaţie
ziua este prefaţa nopţii dar noaptea se livrează în tiraje de lux laolaltă cu
melancolia
acum a apărut brusc un cuvânt însoțitor el deschide uşa el contemplă
aripile din muzeu
el scrie apoi simbolurile părăsesc fila sensurile sforăie deja așteptând
sărbătoarea
porţile rămân închise profeţii împodobesc taina vocii şi întâmplările
celeilalte zile
o iau razna pe malul mării odată cu nisipul furişat în aerul veacului la ora
în care dănţuim în hohote înghețând în amintirile tale aşadar ninge peste
discursul aristotelian aşadar
rămâne numai mirarea prin preajmă şi hoţii din marea negaţie respirând
nepăsători lângă nodul gordian aşa am îmbrăcat moartea ca pe o viaţă
exterminată precum cuvintele celei de-a treia preţuiri peste litere sângele
poeme născând în silabele cerului au strigat neguţătorii până fereastra s-a
deschis strălucirii înţeleptului la ora ceaiului
pe cortină cineva desenase cele patruzeci de nume ale istoriei nesăbuinţa
vieţii era alternativă pe o cărare din rai m-a atins îngerul copilăriei şi abia
atunci lumina absolută glisa pe semicercul unui curcubeu amar.
fascinanta absenţă
prag al aerului zidul unde-am murit prin genele zeului răcoarea nopţii
golul dintre obiecte pe ţărmul ciudat marginea de lume şi norul absorbind
viitorul
ninsori de vâsc himerele dau târcoale statuii voi nimburi voi uitări voi
nisipuri
când regele în amfiteatru veghea libaţii sâmburii dimineţii pavau tăceri
alte corăbii vor spune munţilor dorul de spaţiu şi marea-ntre ţărmuri de
marmură întoarce-va zborul porţile vechi mi-au luat întâmplările dincolo
nimic despre aer şi nicio plecare
poduri şi umbre în noi profeţii inima cântă fructul gutuilor ca un adevăr
frenetic şi tigva de mort trecem prin apa iordanului viaţa întreagă
continuu călători în fascinanta absenţă
întâmplări cu Jacques
pantalonii pe ramul înflorit peisaj rustic cu flori de nu mă uita Jacques face
curte iubitei –
întâi şipcile gardului date cu clei apoi casa părintească jocurile copiilor
şi firma cu rezonanţă genetică este aproape gata în ordine urmează oale
cu supa fierbinte
nu sufla nepriceputule are grijă vântul de asta nouă ne rămâne să facem
dragoste manie avangardistă aşa urcăm în poem rând pe rând simboluri
puse cap la cap să nu ne
doară prea tare înţelesurile şi măsurând cu privirea tradiţională coapsele
llenei-Cosânzeana pe care zilnic o răpim palatului de cleştar (în urmă
jacques îşi încheie liniştit
pantalonii)
***
s-a încheiat şi războiul de o sută de ani soldaţii se întorc copii şi puştile
devin (aproximativ) jucării atunci se născu jacques numărând de la stânga
la dreapta era al treilea dintre gemeni când rosinanta mesteca în linişte
fotografia așteptându-l pe don quijote câtă vreme câtă vreme sancho
panza scria insidioase poeme – prăzi câștigate în campanii de mici
proporţii urmând după o regulă dialectică de comun acord stabilită cu
morţii
***
în tablou tăcerea face dragoste cu pletele râului în oraşul din cer a
înfrunzit pădurea
aprindem lumânări pentru festin Dumnezeu propune lecţia despre destin
a venit apoi dimineaţa amintind dansul păstrăvului
noi am părăsit de mult lumea aceasta pe o scară de iarbă în paradis
sclavele ardeau doar de noi văzute când atingeau inima mielului cu un
stilet de raze
silabele din respiraţie s-au transformat în statui scuturăm covorul ecoului
şi facem ordine
în galantarele altui veac precum ninsoarea pe o carte de vizită colorată
ne trezim brusc în bucuria poetului camera cărţilor este goală acum
numai cuvintele strigă în van bem cafeaua eliberării vocea prietenului
invocă
lunecarea în Sacra Memoria
cimitirul cuvintelor
eram ca doi copii vânând clipa mistuitoare de sens
vedeam sunetele în graba lor perfidă cum cădeau la asalt
zăpezi în tăcere topeam, cuvintelor dându-le aerul dens
galante caleşti purtau cerul ca pe-o podoabă în evul celălalt
şi ne iubeam cu guri obosite când zeii defecau discursuri
magistrale şi degetele prindeau cuvintele de coadă zvârlindu-le
trupul pe jumătate-nflorit astfel împingeam ziua spre noapte cu ambele
mâini
prelungite-n petale apoi ne culcam pe paiele ieslei aflând c-am murit
de haine atârnau ideile ca stindarde fluturând în urale
îngeri în trecere loveau mobila din salonul albastru
încercam să dezlipim lustra din ochiul ferestrei ovale
şi plângeam în faţa trupului nostru damnat şi sihastru
ION CHICHERE
Născut în 1954 la Fizeş, jud. Caraş-Severin – m. 2004.
A publicat 13 volume de versuri, dintre care amintim: Poeme vesele şi
triste scrise prin cârciumi comuniste, Editura Timpul, 1990; Viziuni, Editura
Amarcord, 1996; Transatlanticul şi păpădia, Editura Marineasa, 2004.
***
Dintr-o dată degetele mi s-au îndepărtat de degete, mâinile de mâini,
umerii de umeri, picioarele de picioare – până şi cilindrul trupului
s-a desfăşurat într-o hartă.
Toată fiinţa mea, cu viteză fulgerătoare, se desfăşura într-o parte
pentru a se înfășura în altă lume, despre care nu ştiam nimic.
Acum, pe mine îşi plimbă degetul un copil mic.
Creanga roşie
Beau din vară cu o găleată de zinc, soarele-mi vâjâie-n creieri şi vinul
ca un păr roşu îmi curge pe umeri.
Sunt o forţă a verii. Valuri, valuri sângele şi lumina
pleacă din capul meu pulsând până departe în văile întunecoase,
în pădurile cu melci albi, în gaiurile cu urzici verzi, în văioagele cu şerpi
galbeni.
Tot ce se ascunde de lumină va sfârşi într-o coroană de muşte
într-o carne putredă din care vor ieşi învingători viermii albi –
Eu simt cum trăsnetul îşi ţine dinţii încleștați,
eu simt cum aerul nu mai poate ieşi din gura opărită a câinelui,
eu simt cum burta norului se freacă, umflată, de crucea bisericii.
În curând va plesni, în curând va plesni!
Piatra albă, piatra albă, deja aud cum piatra albă
huruie în geamurile cooperativei, în tabla de zinc a căminului
cultural, în acoperişurile roşii ale caselor, în cratiţele goale.
În curând piatra albă va toca porumbul
şi grâul şi secara şi orzul şi ca un stol de gheaţă,
ca un stol de ulii albi va mânca puii de găină. şi puii de trandafir…
Acum cerul e negru ca o gură de mină, ca un cărbune
care abia se mai ţine de ţâţa apei din adânc.
Acum cerul e negru şi copiii mici
şi-au turtit nasurile în geamuri şi aşteaptă.
Deodată ca un topor în creştetul alb al bradului, trăsnetul se duce până
jos,
la rădăcina lumii şi ciupercile albe sfârâie adunându-se în scrumul negru.
Deodată mii de bucăţi de gheaţă, mii se seminţe de frig rup lanurile
galbene şi le
târâie şi le învolburează şi le sfâşie.
Praf şi fum şi vârtej şi acel miros străvechi de piatră arsă
şi de apă răcoroasă se amestecă şi se răsuceşte pur în memoria
eternităţii.
Cumpăna fântânii se învârte ca o elice de lemn
şi găleata de zinc îmi pare un scăunel de scrânciob
în cercuri concentrice tăind aerul şi praful verii.
În curtea casei toate se lovesc de toate şi vântul a rupt cireşul plin şi-i
sânge peste tot
şi o creangă roşie a scris pe varul casei cel mai frumos poem despre vară.
Câinii şi racul
Am văzut doi câini mâncând un rac –
eu eram flămând şi într-o pânză de sac.
Aşteptam, vai, aşteptam să se sfârșească
noaptea cu frig, îmi număram bătăile inimii dintre lună şi cucurig.
Dar era noapte chiar dacă stelele luminau,
toate vieţile mele din mine se înfricoșau.
Şi chiar dacă de mult nu mai vedeam cuvintele,
scriam pe pământ cu degetele, tremurândele.
Verighetele
Bate un vânt de o mie de ani
în vârtej verighetele
se înalţă la ceruri, unde
îngerii stau cu degetele întinse.
Stau îngerii cu degetele lor albe,
întinse înspre pământ,
ah, degetele lor albe ca
nişte clape de pian
se aud în liniştea neagră
a nopţii, scâncind…
O melodie cu muzica înăuntru
este moartea,
o cununie cu un melc negru
pe o scândură albă –
Bate un vânt de o mie de ani,
şi sunt chiar în timpul
cuceririlor barbare
şi cineva îmi poartă capul
într-o suliţă
deasupra capetelor descoperite.
şi eu văd cum tot ce e pe pământ
este cununat trainic
cu tot ce este în cer
pe o scândură albă –
***
Totul poate fi oricum şi chiar este –
stau pe un tub de ciment, într-o margine de drum,
ca-ntr-o poveste. Frunzele cad în gândul meu,
abia mai pot pe pământ, duzii-druzii aşteaptă
un singur cuvânt. Pot să fiu la Fizeş sau la Jimbolia
sau în Agartha, în mine este puterea,
în mine e harta. Văd lucrurile în devenire
firesc, normal, mi-e foame, nu voi mânca
dar pot desena un cal. Sapă în mine îngerii
un mormânt vertical. stau pe un tub de ciment,
într-o margine de drum, „totul este inversul totului”,
totul poate fi oricum.
Ca sângele de pur
N-a mai rămas nimic din râsul copiilor,
nici din vrăbii n-a mai rămas nimic.
e seara când cimentul şi lemnul şi trunchiul de fier
al copacului stau singure în lume şi cred că au putere.
Înserarea e ca un bandaj peste ochi, ca o pleoapă de tifon.
Cei care văd lucrurile sunt cu mine, vii şi morţi. Ne ţinem de mână cu
ochii duşi după un fluture, după o frunză, după un melc întârziat
în drumul spre casă. Lucrurile mici au o putere definitivă.
Dealul cu o mie de nări ca un cal proaspăt, nechează.
Suntem împreună pentru o mie de ani, ca sângele de puri
călătorind în capul femeii, în sânii ei umflaţi, în laptele unei bucurii
nemaivăzute, în puterea lui Dumnezeu – deodată cu vrăbiile,
deodată cu înserarea, înțelegând totul.
**
linia se subţiază litera se lăţeşte gândul s-a rărit
m-am născut de prea puţine ori şi de prea multe ori
am murit ar fi putut fi frumos ar fi putut fi bine
s-ar fi putut peste fiecare sfârşit am scris început
dar tot ce e suflet apasă acum tot ce e trup greu, mult prea greu
şi nu mai pot întoarce flacăra în minereu.
Fizeş
Ilenei Chichere
copilăria – un lighean întors peste păsări o sfoară terminată într-un zmeu
o casă în hornul căreia barza pune scrisorile lui Dumnezeu
o seară în care pâlpâie lumânarea în ochii strigoiului de dovleac
când râsul parcă mi-e plâns şi tata... copac...
visam întreg visul era înalt de 64 de metri
şi în vale încă se turnau cărămizi desculţe,
vinul ardea cu fuste albastre, era timpul pământului circumcis de cercul
căruţei
toamna îşi ţinea luna pe dulap... o, voi flori albe de lemn câinesc
şi voi flori galbene de corn şerpiu arcul meu se întinde între europe
coama mea în asii se spăla îmi ţineam iubita de mână
şi ne era teamă că vom naşte vibram ca ascuţitul tril
al săgeţii în fag... topit în noapte cu luna pe umăr cântam
ţinte de aur îmi păreau stelele-ntr-un ham părul mi se-ncâlcise în osia
carului mare
roţile lui mă târau peste castanii în floare... ţin soarele de căpăstru
aburul dimineţii învineţeşte zăbaua mă luminez
cântă pe acelaşi ram privighetoarea şi cucuveaua
Dumnezeu spală norii, ca pe nişte rufe albe
îi întinde pe raze de soare, vântul adie uşor
vârful porumbului se clatină nicicând n-am să mor...
este în mine un suflet limpede şi o mirare atât de fericită
că nu îndrăznesc să mă mişc din iarba înflorită
glasul lumii este atât de departe încât cuvintele pot fi oricum
lanţul fântânii cântă-n amiază viaţa e fum...
IOAN CRĂCIUN
Născut în 1954 la Timişoara – m. 2010. A publicat: Blândul ceas al
reîntoarcerii, Editura Marineasa, 1994; Noi am fost zeii zilei, publicistică,
Editura Marineasa, 1994, ediţia a II-a, Editura Eubeea, 1999; Răsăritul
trădat, Editura Marineasa, 1996; Deşert, Editura Eubeea, 1999.
„Ioan Crăciun este un patetic care, făcând gesturi mari, roteşte
cuvintele dimprejurul lui într-o mişcare centrifugală, le amestecă, le
aruncă în vecinătăţi pe care niciodată nu le-au frecventat... N-o face din
joacă, ori ca să reintegreze delirul verbal suprarealist. O face într-un spirit
patetic şi chiar elegiac...”
Livius ciocârlie
Natalia
DEŞERT ÎNAPOI DEŞERT ÎNAINTE
deşert părul ei pe care îl descâlcea
în dimineţile cristaline când Dumnezeu poposea
o clipă în ogradă spre a ne da bineţe
şi a ne asigura că fiinţăm cântecul cocoşului încremenea
în aerul încremenit cadra era un conglomerat de arhetipuri
perele mari căzând încremeneau în cadră
lumina încremenea în părul ei optzeci de ninsori
încremenite în părul ei atunci intra furiş în cadră
moş achim se apropia tiptil de centrul
lumii ochii lui înfruntau toate
arhetipurile cadrei în care talia şi ioan personaje secundare deveniseră
dar încă vii în labirintul ce avea să vină
(nişte biete paradigme în ceaţa acestui poem
netrucat) doi prunci cu părul nins
un băiat şi o fetiţă măcinaţi de vânzoleala
de spaimele a două secole cocoţaţi în paturi sordide
urându-se pentru o pulpă de pui şi un pahar de ţuică diluată
şi mai ales aproape foarte aproape de
dealul bocşei acolo unde îi va scuipa îi va
rejecta îi va pulveriza neîndurătorul capăt al mileniului
scârbavnicul
Ioachim
din gruniul lupului acasă sunt vreo doi kilometri. de-o parte
şi de alta case. sfinţi pe porţi. doar sfinţii ne mai privesc
pe mine şi taica achim cum târam după noi
câte un tei furat din pădurea noastră
că oamenii au plecat la Oraş şi au uitat acolo de păduri şi dealuri
sau poate li s-a cerut să le uite
au luat cu ei răchia, mierea, făina, caşul şi icoanele
numai casele şi sfinţii nu le-au luat
memoria şi dealurile şi pe Dumnezeu
(pană va veni ciobanul vor trece douăzeci şi cinci de ani
... ciobanul venit călare pe istorie, el care avea să cumpere istoria
pe o felie de caş şi-o căruţă cu vreascuri putrede)
dar la poartă ne aştepta uica iepure
(şi de atunci n-a contenit să ne aştepte)
zice achime v-o văzut a lu ionel... sigur
ăsta o să vă spună maica talia ar fi putut zice
ioane nu ţi-o fost prea greu? dar ea va deveni mai târziu
actantă în poemul meu somnul ei va activa mai târziu
poemul meu nu ştie nimeni dacă
teii au ars martorul a fost focul
şi aceste mute paradigme
dreptul lor la viaţă
amin
Cântec de dragoste
pe EA am întâlnit-o într-o şaretă. nu ştiam că este în criză
sufletească şi nu ştiam că am să-i cedez. mi-a spus atât: am
conjunctivită şi un sistem propriu de valori (era toamna când toate valorile
nu-şi mai dau de capăt) (şoseaua fluiera în vântul albastru al dimineţii) m-
am
întors înspre EA, m-am aplecat şi am sărutat-o
caii muşcau din asfalt într-un ritm infernal. nea’ vasile (tată de
profesoară) stătea pe capră mustăcind gândind obscen (poate) despre ce
se înfiripa. la capătul drumului i-am dat întâlnire (nici băşcălios
nici tragic). la întoarcere mi-a spus: domnule profesor regret că nu sunt cu
zece ani
mai tânără. atât. apoi a plecat să cumpere nuci. peronul devenise
abstract. a sosit
în ultimul moment: „dacă aş avea...” a mai zis
avea să urmeze o altă dimineaţă rece solară (vise, vise ş.a.m.d.)
dar despre asta altă poveste prieteni altă poveste...
MILODRAG KONSTANTINOVICI
Născut în 1954, în Timișoara. A publicat poezii în „Amfiteatru“, „Forum
Studențesc“, „Luceafărul“ (la Geo Dumitrescu). A fost premiat de către
revista „Amfiteatru“, al cărei redactor şef era, până la începutul anilor ’80,
poetul Dinu Flămând. A participat, în anii ’80, la Festivalul de poezie de la
Sighişoara, renumit în epocă, şi la tabăra de creaţie literară studenţească
– iniţiată de Viorel Marineasa – de la Crivaia.
cine – verité
la început au spus că scena-i trucată
te aflai în cameră în fața ferestrei
dincolo de fereastră
piersicul
un fruct pârguit te chema cu putere
brusc distanța a încetat să existe
obstacolul geamului n-a mai contat
ți-ai repezit mâna prin sticlă
au urmat fluierăturile huiduielile au pomenit de efecte speciale
că piersicul n-ar fi piersic și sângele sânge
au cerut să se aprindă luminile
mâna ți-era într-adevăr însângerată
fructul din mână adevărat
ai încercat să repeți scena noaptea
ai lovit o dată apoi încă o dată
geamul părea de oțel
furios ai început să izbești mai tare tot mai tare
scena părea să-i mulțumească nimeni n-a protestat
totuși ceva îți spunea
că dincolo
în noapte
piersicul încetase să mai existe
caii
A înfățișa marea
și-n imediata-i apropriere pe țărm
un grup de cai liberi
înseamnă a „merge” la simbol la simbolul-tampon
sau
mai propriu
la simboluri care se suprapun
căci dacă vei privi atent
caii în alergarea lor liberă către mare
repetă întocmai mișcările valurilor
aceeași prudență același strategic pas înapoi
bine – va spune un isteț – cu marea lucrurile sunt limpezi
dar dacă renunţi să-nfăţişezi marea
caii ce vor face caii
și atunci ca să-i faci hatârul
ștergi marea lăsând câmp deschis cailor liberi
și vezi ceea ce de-altfel bănuiai
aceeași prudență același strategic pas înapoi
obiectul
ceva real violent real
un obiect un cât de mic obiect
pe-a cărui rezistență o vreme să poți conta liniștit
ceva de netăgăduit și palpabil un obiect un cât de mic obiect
pe care să-l așezi fără excurs didactic ori determinare simbolică undeva
într-un colț
între atâtea și atâtea lucruri imaginate și să observi doar tu așa pentru
tine
cum în acel interior în acea vecinătate obiectul dintr-o dată devine el
fabulos
făcându-te să te-ndoiești ei bine făcându-te să te-ndoiești de irealitatea
lucrurilor imaginate și să simți cum ți se face teamă – nu prea mult doar
atât cât i se poate
face teamă unui om singur într-un loc unde se petrec lucruri nu tocmai
curate – și să încerci s-o scoți cumva la capăt
să ieși cu bine din acel interior și chiar să reușești
puțin șifonat însă teafăr
și să-ți spui atunci mințindu-te singur
că nu vei mai face asta niciodată
eufonie
el plânge și nu știe de ce plânge
el are totul ar putea avea mai mult
căci fără sfârșit sunt făgăduielile visului
fiecare gest al său ascunde un mic don quijote obosit
o mică moară de vânt fără vânt
el are totul și totuși plânge fără sfârșit sunt făgăduielile visului
troia
vine o dimineață ironică
și ne dăruiește un cal de lemn
vine o amiază ironică
și ne dăruiește un cal de lemn
vine o seară ironică
și ne dăruiește un cal de lemn
noaptea vine cu mâinile goale
ne ajută să strângem darurile
ne prefacem că nu știm nimic
ne lăsăm cuceriți
citind
citindu-l pe homer
și încercând să imaginezi altfel lucrurile
străduindu-te să furi cât mai puțin
și reprezentându-ți cartea astfel sau
jucându-te să încerci să pătrunzi
tu însuți în carte și-odată ajuns
să treci pe viu la modificări să furi calul de pildă
să furi calul de lemn din fața cetății
s-aștepți deznodământul
dar nu-ți place lași calul la locul său
și obosit de imaginar părăsești troia
lăsând modificările pe altădată
cădere liberă
obosit de poeme cu gura amară de poeme
te ridici de la masa de lucru și te duci la fereastră
și stai și aștepți și nu știi ce aștepți cade o frunză o privești
ai putea s-o lași să cadă sau dimpotrivă apucând iute creionul
ai putea dedesubtul ei să trasezi o linie un soi de limită
peste care ea frunza să nu poată să treacă
și chiar faci asta tragi linia
amuzându-te și tu de neputința ei de a trece dincolo
te plictisești însă repede ștergi linia lăsând liberă căderea
și revii la masa de lucru și stai și aștepți
și nu știi ce aștepți
cercul
încercând diferite tertipuri spre a ieși din imaginar
căutând punctul slab golul de aer în alternanța
de tăceri și cuvinte o breșă prin care să te poți strecura
profitând de slăbiciunea unui verb mai puțin vigilent
de orgia adjectivelor de bum-ul unei exclamații
scotocind înfrigurat după cheia poemului
și (surpriză strigăt de bucurie) găsind-o tocmai la tine
potrivind-o răsucind-o constatând că se potrivește doar din afară
făcând eforturi să-ți păstrezi calmul („cuvintele aliniate sunt o
terapeutică”)
continuând să faci jocul imaginarului proiectând o ieșire pe măsura lui
dibuind o propoziție perfidă pe care s-o plasezi undeva-n spate
ca o portiță secretă reușind în fine să ieși eliberat de poetică
încercând o ciudată senzație de autonomie de beatitudine a
nedeterminării
luând-o de capul tău prin iarba copleșită de rouă
realizând pur și simplu instaurarea dimineții
reprimându-ți la timp patetismul oprindu-te în fața unui copac –
o bucurie vie verde sedativ vizual – evitând să faci din el o temă
ori pilonul unei simbolizări reluând drumul întâlnind oameni
continuând să mergi în neștire până la limita realului
până la imaginarele porți ale imaginarului
încercând să pătrunzi căutând scotocind găsind încercând
Fără titlu
eterna poveste: linii hașuri sugerând spațiul
mimici împietrite un copac fără pasăre
un albastru fără cer dar linii ferme – osatură
nici n-ai crede că-i vorba de cuvinte
și de tăcerile ce le pândesc
GEORGE LÂNĂ
Născut în 1954 la Timişoara. Poet, publicist. A publicat: Spaţiul dintre două
secunde, Editura Marineasa, 1994; Bariera de la Voiteni, Editura
Marineasa, 1997; Casă cu flori, Editura Marineasa, 2007; Tulpina mea
nevăzută, Editura Gordian, 2011, Linia Siegfried a ochilor tăi, Editura
Gordian, 2015.
„Poezia, ca spaţiu magic şi sacru, asigură şi dă sens lumii lui George
Lână, creditându-i licenţa de părtaş şi lucrător la marea ei taină.”
Dan Sgârţă
Pădure de fagi
Îngrijoraţi şi tăcuţi cutreieram pădurea de fagi cu trunchiuri negre de
ploaie
şi ramuri bătute în picuri mărunţi gata să cadă scânteietori şi grei de
lumină
lunecam vrăjiţi înspre culme înspre epicentrul tău de imperiu
străjuit de stânci domoale şi oarbe de pini şi molizi printre tufe de corn şi
aluni
îngenuncheaţi pe şuba mea de şofer moale şi caldă
te mângâiam în tăcere scandalizând aerul rece duhurile şi ielele aţipite în
preajmă
în întâia dimineaţă a anului urmăream cu ochii închişi
cum se limpezeşte până departe pădurea de fagi
deceniul urzit să-l traversăm împreună.
Ochii ei
Râul – mai verde decât Tujas decât brazii din maluri şi mult pe deasupra
ochii ei
mai verzi şi mai limpezi ca râul cu miezul lor de magneziu tezaurizează
secunda
mă integrează cu totul în joc în acest ritual frumos şi absurd
în care traversând aproape staţionar şi osmotic pereţii de aer
patrulaterul nostalgic de apă tulbur chipul înalt şi solemn
al Catedralei răsfrânte din parc liniştea şi îndărătnicia cuiburilor de ciori
şi abia perceptibil bucuria îmi suie-n obraji şi freamătul ce mă cuprinde
îmi coboară de-a curmezişul în oase susţinut de râul mai verde ca
Tujas amplificat de ochii ei suverani mai verzi decât râul.
În urma noastră
Culegeam măceşe alături de colegii mei de liceu risipiţi pe dealurile
domoale
ale Mărghitaşului tulburam liniştea ecosistemului dominat de graminee
şi pâlcuri mari de ferigă la sfârşit de septembrie echilibram în mişcare
browniană
cu hainele noastre intens colorate deficitul de culoare al zonei
căzusem rob scânteierii tale de Smărăndiţă ochilor tăi mari şi limpezi
în lumina strălucitoare ne opream în dreptul fiecărui arbust
înainte să-i culegem fructele roşii îl binecuvântam în tăcere
apoi te sărutam îndelung. În urma noastră una câte una tufele spinoase de
Rosa Canina au prins a-nflori.
Am înălţat mâna
M-am oprit locului ademenit de cântecul savant al mierlelor nevăzute din
parc
năucit de barosul miresmelor de tei am înălţat mâna smerit învăluit într-o
fosforescentă nepământeană lumină binecuvântând dimineaţa
un brâu de flori albastre apăru ca prin farmec şi ea deveni mai
strălucitoare.
Mântuit sufletul meu înviase şi domol se transforma în secunde.
Răsturnare alături
Cutreieram hotarul însoţit de doamna economistă şi evaluam cucuruzul
din ordinul mai marilor zilei am oprit să bem apă aproape de
Codrul Izgarului ochii ei mă luară fără complexe în stăpânire
sânii ei disperaţi îmi aţâţară simultan pofta respectul recunoştinţa
am renunţat la principii porumbul îmbătrânea cu viteza luminii răsturnate
alături
cerul roşietic de august şi codrul cernit aşteaptă de câteva luni
să îşi recapete echilibrul.
Dimineţi isihaste
Doar acum în dimineţi isihaste de vară cu aer dens şi lumină profundă
capilarele prin care cerul urcă la noi crapă şi se preling abia perceptibil
şi la aceeaşi intensitate cu a tăcerii din jur roiul infinit şi călduţ de particule
încremeneşte pe coastele magnetice şi reci ale ierbii în sferice şi
scânteietoare nuclee
miliarde de ochi răsfrânţi în afară care însă nu pot ori nu ştiu să reflecte
dinamica măreaţă a acestui străvechi ritual de priveghi şi botez –
simultan.
Ca în ultima zi
Ca un buncăr inexpugnabil viroaga din ţarină tivită cu tufe dese de
porumbar
ne înghiţea simultan din iulie până în septembrie la recoltatul porumbului
sfidam statutul tău de femeie măritată în sat de câteva ori pe zi
ne luam fără complexe în stăpânire în iarba până la brâu o nevoie acută
de dragoste
fără ecou într-un sat cărăşean în care se trăieşte după alte rigori
şi se moare de tebece. Dumnezeule mare dincolo de această realitate
ochii tăi inconfundabili
şi frenezia perversă de a ne bucura
în ilegalitate unul de celălalt
de câteva ori pe zi
ca în ultima zi
tăinuiţi de viroaga din ţarină.
Casă cu flori
Ca nişte pâlnii vitale şi delicate
învăluite-n tăcere
zorelele filtrează neguroşi zorii
în tocul ferestrelor
lumina înmugureşte abia perceptibil
şi ipostaza ta de regină
învie în reprezentările mele.
Blitz în amurg
Învolburat
amurgul împrăştia miros stătut de ferigă
stropi ecumenici de ploaie.
La orizont unde lanul de grâu
din violet aluneca înspre negru
neverosimil de aproape
o franjă roşie de lumină
mă orbi pentru câteva clipe.
Mi se făcu rece pe şira spinării
tuna de parcă se prăvăleau stânci din tărie
tuna de se cutremurau nucul
casa fântâna hambarul.
Prin
Spaţiul dintre două secunde
Sfântul Ilie păgânul
binecuvântat trecuse hotarul.
Anti-cerere
Ia-mi, Doamne, tot ce mi-ai dat
Până şi aerul îmi prisoseşte
Şi schimbă-mă-n ceva neînsemnat
Ce nimănui pe Pământ nu-i lipseşte
Stare de graţie
părul meu răsfoit de singurătate
pe cearşafuri scrobite ca de sicriu
lampa cu lumină de miere
clatină umbre şi-aşteaptă să scriu
mai bine-aş muri adormind
decât să mai îngenunchez în faţa hârtiei de scris
cu pistolul tristeţii în ceafă
nici vie, nici moartă, între veghe şi vis
părul meu citit pe-ntuneric
fir cu fir de mâinile tale de gheaţă
singurătate, mai lasă-mă o clipă
să te-ntâlnesc între moarte şi viaţă.
Firul de-argint se subţie. E trei dimineaţă.
Cu fiecare poem
Cu fiecare poem mai trag clapa sorţii
mai amân ghilotina uitării să cadă
picotind sub aripa morţii
dragostea mea sub prima zăpadă
Cu fiecare literă-ngropată-n hârtie
inima mea – pe mătasea albă, frumoasă
ca un măr veşnicia se-mparte-n două ţie
partea rumenă – mie cea viermănoasă.
„(...) Lirica lui Horst Samson denotă uneori, elemente ermetice alăturate
de o profunzime cutremurătoare.”
Eleonora Pascu
E voie să se plângă
pentru tata
e zăvorâtă
uşa către nepăsarea mea
frica
nu ştiu încotro duce
ştiu doar de unde vine
o viaţă pentru geamantane
spune tata
şi se freacă până la rană
de povara patriei lui
sub un cer fără semnalmente deosebite
se destramă la margini
viaţa lui
e voie să se plângă
spune tata
Poezie germano-română
Intru primul prin uşa turnantă
şi ies al doilea.
Privesc
împrejur
în necunoscut.
într-o celulă
adânc în creier
un avion decolează
de pe pistă.
Un autobuz trece pe alături.
în faţa mea e un chip.
Ăsta sunt chiar eu,
sau sunt eu totuşi
Îmi scot carneţelul din buzunar,
încep să scriu o poezie,
tot mai greu se mişcă stiloul
deasupra hârtiei.
Am ajuns,
notez eu,
imposibil de trecut cu vederea, de ignorat cu auzul,
ne târâm pe nisip ca racii.
Îmi şterg sudoarea de pe ochi,
sus deasupra mea soarele,
arzător,
mare
şi de temut
o dâră de abur în aer.
Mai bine lasă asta,
îmi şopteşte cineva
în ureche.
Hai să ne jucăm de-a visul
şi apoi eu îţi smulg capul
iar tu ghiceşti cine a fost.
Marea
Ei stăruie pe ţărm, mici ca nişte chibrituri,
plutesc
în gând spre larg în ochiul roşu
încercănat.
Orizontul
e fitilul
care le aprinde capetele.
Nisip li se scurge
pe trupuri. Ei aşteaptă
calmi
la picioarele crucii de lumină de peste apă. Sunt
piraţi? Sunt de-ai dreptăţii?
Vântul hoinar nu cunoaşte
nicio lege,
vine,
pleacă.
Sunt tineri şi sunt bătrâni,
şi au ajuns la mare!
Elegie
Cerul ca o bucată
de hârtie de ziar, o filă,
de efemer pe partea interioară
a frunţii. Iar pescăruşii
deasupra fluviului Main par nişte
pietre zburătoare. Sub piele
lucrează plutoniul
celor singuratici, hrăneşte ochiul
de timpuriu cu lebede.
Cântecul deţinutului
Se moare greu sub propria piele,
eu trăiesc negru pe alb.
Ploaia atârnă pieziş, aerul încărunţeşte,
în cer se topeşte gheaţa.
Autobiografie punctuală
Tata îşi pune noaptea
casca de oţel pe cap,
îşi vâră o carte de rugăciuni
în buzunarul de la piept
şi porneşte cu NSU-ul lui cel negru
peste un câmp minat de lângă Narva
în direcţia Leningradului;
dimineaţa la cinci
e iar aici.
Text răspicat
să-ţi stabileşti reşedinţa în acest peisaj prolix
cu gesturi ambigui să îngenunchezi necuprinsul
în câmpul vizual să fereşti harababura fenomenelor de atotputernicia
ordinii stabilite prin discuţii amănunţite
să scoţi în evidenţă stări de lucruri preexistente
contribuţia noastră în această etapă este premeditată şi proprie
unui nou punct de vedere
Poeţii
Trup şi suflet cu scaunele, uneltele de scris, culcuşurile, spaţiul
locativ şi libertatea de mişcare, stau şi aşteaptă prin oraşe din cele
mai bine puse la punct. Doar tihna ce-i suge şi stoarce cu-ncetul de tot.
Invazia ornicelor
cum ornicele ni s-au năpustit asupra cui să-i mai fi bătut atuncea ceasul
primăvara ajunsese sub supraveghere adio timpuri cosmice
ciclurile de pe perete au fost răzuite am avut revelaţia unei linii suverane
care ne-a astupat superbe temeliile nici vorbă de vreo devenire sau
scurgere
am bâjbâit în natura devenită sărăcăcioasă
am dat de neutralizare şi indiferenţă
obiectele la care am ajuns semănau dintr-o dată unele cu altele
căutam şi n-am dat de nimic cunoscut
De-ale prietenilor
Pe mobilă o mare
albă ureche
tăiată. Telefonul
Pianul
Trece-un pian plutind pe val
Pe el, ia uite, – un animal.
Ce stă, vorbeşte, – asudă foc,
Sare-n picioare, stă pe loc,
Până la prânz – trei şi-o secundă.
Atunci pianul se scufundă.
Făcătorul de cântece
Cânţi încet. Cânţi încet despre-a lumii groază.
Cânţi despre ceea ce groaza o şi păstrează.
Cânţi încet. Noi auzim strigătul, de-i. Însă-n
ziare e linişte. Ei numără pân’ la trei.
Ei numără şi ochesc şi stau pe loc. Către noi
numără ei şi ochesc. Noi stăm în şanţ, în noroi.
Picăm din baltă în puţ. Vorbim. Dar în şoaptă.
Și joasă.
Ochii prea larg sunt deschişi.
Statul o ieşire ne lasă.
Cântă încet. Cum plutea-n
juru-ne şoapta. Vorbeşte.
Zi avan. Cântă-ncet, nouă
moşnegilor de treizeci de ani.
Masa arzândă
(După o ilustrată)
blaşcovici
cu gura căscată după sputnik
nici nu ştiu când am crescut
o
i
oi
ţara mea bogată şi frumoasă
poporul meu harnic şi viteaz
lăboaiele mari şi muncite de cefere ale tatei
bunicii mei geace mat rata şi oraca
usoda şi chiloţii mei tetra de şraţ
cinema steaua roşie mehala
biletele cu un leu cin’zeci la filme cu tancuri şi konieţ just
coloanele de gheorghe nume de prost
uralele sincere ale lui ion nume de slugă
la ţol festiv şi fanfara
ah fanfara
de unu mai sfinţii se roagă
leidi madona pentru toţi copii albaştri ai cetăţii
de la ada marinescu la lira
pantaloni strâmţi şi soioşi cu trei sute de la ocico
minimax
o lume mirată de directori cu foarfeca în mână prin clase
să mă înveţe minte
să ne înveţe minte
să ne facă oameni
strungari betonişti şoferi lăcătuşi electricieni
nu paraziţi
hipi
la statuia cu tanchişti ruşi sclipesc antene
e duminică
ceata lui cornel buchiseşte la aer curat
numele din dicţionarul nevăzut bai ricuest
tristeţe la barieră
drumul spre izbăvire în lumina sulfuroasă a crepusculului
patru metri de fâşie cenuşie
arată greblată pândită
bătăi şi trădători chilugi
la colţ e pustiu
n-a mai venit nimeni
n-a mai rămas nimic
doar cei ce ne-am dat nume după a zecea bere la cină
ui-mast-tu-bi-fri
în spatele gării
cei douăzeci şi doi şi-au luat liber
pe iarbă brichete aprinse desenează grafiti
trupa adunată din nou cojeşte timpul într-un colţ
nicu ioji mircea ţăndărică
dar e doar un mizerabil de plei bec
anii se zvârcolesc pe jos horcăind
şi-au înfipt vedeniile colţii în beregata lor
la orele zece ale nopţii
după ultima sticlă de vodcă ieftină
bătrâni plecăm spre case teve copii neveste servicii daravele
cartierul te izbeşte cu sete
de noii vecini noii copaci noile case de tine
la colţ e pustiu
duhul albastru al cetăţii a murit
umbrele se zbat tăcute în mâlul nopţii
nicio poezie nicio poezie
doare doare
fotografia bunicilor
oldis bat goldis pe care nu i-a cumpărat nimeni
niciodată deşi erau de vânzare mereu la bucată şi la verstă
fast fud pentru cartografi şi gestionarii de zodii
un muced veac de singurătate în doi
bardo ochi care n-au văzut niciodată muntele ararat
deşi frumoasa lor arcă construită la anul de graţie una mie nouă sute opt
era o solidă versiune giast merid de după sticlă
ochii goi şoptesc că shambhala-i după dune
bucovina
fericitule
te-am văzut cu ochiul minţii într-o noapte pustie de mai
temperatura mediului ambiant oricum nu mai conta
nu mai aveam trup demult îl abandonasem printre florile lui ianuarie
într-un geam mizer şi m-am gândit că pe tine aş putea să te întreb
cum poţi să scuipi pe carne fără să-i doară fără să te urască
fericitule
huaquero
priveşte-mă frate bolnav
ţi-am făcut semn din groapa comună a milioanelor de uitaţi
dar nu mă vezi coclită aura mea nu mai luceşte
acum sunt doar poetul nevândut huaquero în valea uitatelor averi
un fel de membru cu drepturi depline
al uniunii nescriitorilor din românia
un zecist eșuat în oribila noapte a fetelor lui lot
cobor din nou treptele însingurării
fug cu velele însângerate în spinare
spre țărmul de unde am venit
îl mai pomenesc unii prin temple
îl mai văd alții prin hublou
îl mai străbatem noi la
ceasul topirii aripilor
DUŞAN BAISKI
Născut în 1955 la Sânnicolau Mare, jud. Timiș
. Poet, prozator, traducător, jurnalist. A publicat: Averse izolate, proză
scurtă, Editura Facla, 1984; Radiografia unui caz banal, proză scurtă,
Editura Facla, 1988; Ljubav među senkama/Dragoste între umbre, poezie,
Editura Kriterion, 1990; Luna și tramvaiul 5, proză scurtă, Editura
Marineasa, 1994; Piaţa cu paiaţe
, teatru, Editura Marineasa, 1994; Război pe internet, Editura Waldpress,
2004;
Păsări pătrate pe cerul de apus, proză scurtă, Editura Marineasa, 2006;
Svađa s mastilom, Cearta cu cerneala, poezie, Editura Uniunea Sârbilor din
România, 2008; Cenad, pur și simplu, studii istorice, Editura Marineasa,
2009.
„ (...) Cu elementele de natură livrescă, Dușan Baiski creează simboluri,
celor vechi se străduiește să le dea un nou înţeles. (...) se mișcă întru totul
natural, u
șor, fără a insista, nonșalant (...)
Ivo Muncian
Reîntoarcerea
M-am întors în satul simțurilor adevărate
Să caut uşa de care am lipit cândva
Prima mea gumă de mestecat.
N-am dat de tramvaiele şi blocurile-turn ale visurilor mele
Ci de mirosul sulfurat de încălțări aprinse
Și de acelaşi glod unde, cândva,
Mureau hergheliile mele din argilă.
M-am întors în satul simțurilor adevărate
Să caut nisipul primelor mele litere
N-am dat peste grămada cărților mele
Ci de cortegiul funerar al îndureratelor femei
Pe cărarea dintre castani.
M-am reîntors în satul primelor mele întrebări
Să caut Soarele în oglinda Lunii
Am dat de-un ochi nemişcat şi gol
Privind în pustiul sufletului meu.
Punctul de final
Zi şi noapte mă plimb prin nevăzutele păduri ale Viselor mele
Căutând punctul de final.
Gândurile-mi rătăcesc pe-nşelătoarea mare a speranței
Punctul de final parcă fuge. Fuge
Zi şi noapte. Cu paşi aidoma alor mei.
Iar picioarele şi mâinile şi trupul meu tremură cu
Frecvența Pământului.
Am devenit pământ.
Am devenit eu pentru mine însumi punctul de final.
Regăsire
Încerc să mă întorc la poezie,
ca la vechea mea bicicletă înţepenită,
din care şi aerul a plecat.
Mersul acesta îl cunosc,
e precum respiraţia.
Va fi la fel de uşor, am crezut,
ca atunci când am plonjat cu toată fiinţa
printre porumbeii speriaţi.
De două decenii rătăcesc
printre oameni, năuci ca şi mine,
căutând bucata de libertate
pe care am înşfăcat-o din aer.
Cât mi-am dorit să pot schimba
lumea în care am înviat
sub forme pe care nu mi le închipuiam
înaintea acestei repetiţii
la spectacolul mereu amânat!
Mi-am adus bicicleta pe umăr,
în Piaţa Operei la ceas,
şurubelniţa şi cheile, ca s-o repar.
Am aşezat-o, firesc, cu roţile în sus,
pe caldarâmul care arde
şi cum o repar, reglându-mi respiraţia
la paşii şi la bătăile aripilor din jur,
privesc printre spiţele care pornesc
cât de repede se învârt clădirile din jur,
şi tălpile ce se lipesc pe burta norilor,
şi ochii care mă privesc de sus,
lăcrimând din cauza soarelui
ce se izbeşte de crucea Catedralei
Dar, dacă întorc ochii, văd
cum de pe balustrada balconului
cade un steag decupat,
ca o cârpă pusă la uscat,
luată de vânt.
Mai bine n-o fac...
Chibiţii s-au adunat cerc în jurul meu,
vorbind gălăgios de-ale lor,
în timp ce-mi încerc bicicleta
cu care fac câteva ture,
apoi zbor, preţ de clipe,
pe deasupra tuturor,
fără ca să mă bage cineva în seamă.
Norul
De tine îmi aduc aminte, cum îţi doreai atât de mult
să locuieşti în centrul lumii, iar pentru că acest lucru nu părea posibil,
măcar să fi avut un apartament deasupra Operei din Timişoara,
cu pereţii plini de tablouri ale unor pictori celebri
care imortalizau simplu, în puţine linii şi culori,
frumuseţile vieţii, anotimpurile, marea pe care n-ai văzut-o.
Niciodată nu ai mărturisit că ţi-ar fi plăcut să călătoreşti,
să vizitezi Parisul şi să înnoptezi în Turnul Eiffel,
dar Opera, în care poate că ai intrat o singură dată, în tinereţe, te fascina.
În schimb, în locul îndeplinirii unor dorinţe atât de extravagante,
viaţa ţi-a dăruit altele, bune şi rele, încât ai trăit după cum
erau vremurile şi vârstele,
mai mult pe la ţară, dar şi-ntr-un apartament de bloc fără noimă,
pe valul tău zbuciumat, până într-o seară,
când acesta s-a spart de ţărm, ca un ecou.
De la această întâmplare, de câte ori privesc clădirea
în care se pun în scenă valuri de vieţi imaginare
ridic ochii spre cer, pentru a vedea norul, în care te-ai
mutat fără voie, mamă...
***
Pe aşternuturi din paie umede
se odihnesc câinii vagabonzi ai oraşului.
Cu lanţuri pe braţe vine îngrijitorul.
În mijlocul parcului va suspenda
colivia de pază,
în timp ce jocuri de artificii, din ochii sticloşi
se vor porni în seara ceţoasă.
Orele
Cei doisprezece fraţi ai mei
bat orele în orologiul Catedralei.
Ce stranie impresie de jam-session
dă la amiază cântecul lor,
mereu altul, şi altfel, după cum
suflă vântul în alămurile lor patinate,
după unghiul sub care cade lumina.
Anunţă pe rând orele, care trec.
Numai la amiază vin împreună
şi suflă în alămurile încinse şi apoi amuţesc,
cum ar sta la o masă de taină, aşteptându-mă.
Cei doisprezece fraţi ai mei din porţelan,
atât de fragili şi de departe de mine,
de când au venit pe lume,
bat orele, fără greşeală,
în timp ce eu nu fac nimic grav.
În parc
Studenta care citeşte o carte,
la umbra magnoliei din parc,
are faţa ovală şi părul castaniu,
ochii mărunţi, bărbia ascuţită.
Un tânăr deşirat, cu o vioară,
trece pe lângă ea şi-o salută.
Ea tresare.
Nişte piese de şah se mişcă în jur.
Un păianjen se hotărăşte să viziteze oraşul.
Aruncă un năvod spre părul castaniu.
Amândoi citesc o carte,
privesc pozele vechi ale oraşului
şi muţi află câte ceva
despre intrigile, despre bârfele din alte vremi,
constatând cu mirare
cât de vechi, de demodate, de actuale
sunt cele câteva poze.
Nu am atâta împotrivire
O, nu am atâta împotrivire
să zăgăzuiesc intrarea apelor murdare,
în cetate bat clopote întomnate
şi luminile impure mor sub creasta culorilor vii.
Batem pasul pe loc –
undeva se pregăteşte fastul unei defilări.
Nu-i cale să umplem containerele goale cu depărtare.
Domnilor, nu vă jucaţi,
cuvintele au suflet şi nu încap
în pălăriile voastre şi nu se amestecă,
şi, de se amestecă, nu se regăsesc,
puşcă peretele lor ca varul nestins.
O, nu am atâta împotrivire...
Culori vii, lumini moarte, un clar de lună stins,
firmamentul bolnav de iluminare...
N-am atâta împotrivire,
apele murdare îmi ţâşnesc din plămâni,
pe umerii goi, sângerând, ai realului insolit,
ca un vânt în trecere, într-o lume supraexpusă
la un soare – roată dinţată, sfâşietor.
Oglinzi răsturnate
Prin întuneric se aud mărşăluind
soldaţii armatelor invizibile,
bat pasul pe loc într-un marş
de intimidare.
Nu cumva să deschizi gura
să se facă lumină,
iar de-ai deschis-o...
armatele invizibile sunt protejate
de megafoane puternice
care aplaudă.
Fiecare soldat poartă în raniţă
tomuri de anonime pe care pasul său
apăsat le va dizolva.
Fiecare soldat e menţinut
la temperatura întunericului
de o lumină interioară,
de-o pâine şi de-o sabie.
Ici-colo, scapără lumini în întuneric,
răbufnite de spuma
instinctoarelor portabile.
În întuneric viaţa decurge normal,
în limitele şi candorile ei fireşti,
ţâşneşte în oglinzile ei răsturnate.
HELMUTH BRITZ
Născut în 1956 la Timişoara. A publicat: Schorfeis/Gedichte, Editura Dacia,
1989; Das Land ist ein Wesen/Prosaversuche, Editura Kriterion, 1989.
Aşa haihui
de-abia ne târam prin noroiul amestecat cu pietriş
soarele aproape ne silea să-nchidem ochii
trecea încet o maşină şi leo zicea că n-ar sta cu plăcere
în cutiuţa aia de tablă
de la răspântie o luarăm
pe drumul care duce spre deal
amândurora ne apărea albastru
când drumul deveni impracticabil o luarăm prin iarbă
sârma ghimpată tăia ţinutul de-a curmezişul
doar la drum mai rămăsese o deschizătură
am mers mai departe
până ce un soldat ne-a făcut semn s-o luăm înapoi
ne-am întors şi pe drum pe jumătate-n glumă leo a vrut să ia poziţia culcat
aşa cum o-nvăţaseră la ora de militărie
ochea cu arătătorul stângii şi apăsa pe trăgaci cu-arătătorul dreptei
câmpul vizual era câmpul ei de tragere
Revărsare 2
ciudat
cum a dat aşa ceva peste mine
biografia mea mă trăieşte
de rău augur
solniţa se răstoarnă
aduce ghinion
zice mama
prezenţa ta contează
zice responsabilul
am fost dintotdeauna fiul cuiva
mai demult îi ziceau tătucu’
de atâta vreme nu îmi mai pasă
de asta lor însă da
sunt vulturi bărboşi
eu în excursie beau ţuică
acu’ mâncaţi de cinşpeleicincizeci
îmi spune persoana de la casă
şi îmi împinge tava pe ştandul cu autoservire
fără nicio perspectivă
copacii fac cereri pentru frunze
adresându-le cetinei
de programare răspund coniferele
măreţia corpului meu
porcul
se vâră fără pic de ruşine
să mituiască administrativul
e nasol
o bănuiam dintotdeauna
bunicul purta moletiere
asta umple şi proxima rubrică
un dinte mi se strică în gură
ceva se întâmplă, oameni buni
Pe drum
trenul s-a oprit
în compartiment se făcuse la fel de întuneric ca şi-afară
între siluetele ogorului a apărut un punct luminos mişcându-se
uniform din colţul de jos al geamului spre centrul câmpului meu vizual
ce-o mai fi-nsemnând şi punctul ăsta luminos.
şedeam având în faţă un punct luminos
şi-ncercam să-mi dau seama că mă aflu într-un compartiment de tren
în mijlocul acestui peisaj nocturn că stau la căldură
şi că întâmplător tot acolo şi la fel ca mine mai călătorea cineva.
şi mă gândeam că punctul acela luminos s-ar putea interpreta ca o
metaforă
apoi am ştiut acest lucru dar trenul tot nu se urnise. de pe culoar se răţoi
un glas de
muiere: de ce tot stă? şi s-a urnit. lumina de pe culoar a dispărut, tata a
bătut la uşă
încercă să privească în compartiment ducându-şi palmele în dreptul
ochilor
renunţă însă de îndată şi-i făcu semn celui oricum nevăzut
ducând la buze două degete probabil ca justificare şi-i mai făcu semn o
dată
până acum fusese împotriva fumatului acum însă deschise hotărât şi
aproape bucuros
uşa şi mă întrebă dacă nu mi-o fi cald şi dacă sunt singur purtam aceleaşi
izmene lungi
cu care eram obişnuit în ce mă priveşte, fiindcă maică-mea insistase
i-am dat o ţigară şi pe culoar a spus ceva despre peţit zâmbea poate
prieteneşte
iar când n-am fost de acord m-a bătut pe umeri probabil a împăcare
sosirea la Târgu Jiu formula de salut şi simpatia crescândă pentru că totul
mergea perfect
tatăl Mioarei turna din ţuica pe care-o aduse mă-sa tata mă felicita pentru
alegerea fericită
după o juma’ de oră veteranii povesteau despre război
întâi sarmale, apoi ciolan şi supă ceea ce l-a făcut pe tata să vorbească
despre obiceiuri
după masa tinerii, adică Mioara şi cu mine, au făcut o plimbare până la
Brâncuşi pe-aici
aşa se obişnuieşte şi mai ales valorile eterne se potriveau intenţiilor
noastre serioase
coloana infinită se ridică în parcul oraşului
alături de ea un combinat chimic şi hanul
la plopii fără soţ
Mioara povestea cum în anii cincizeci ţiganii îşi legau mârţoagele de
coloană
şi încercau s-o răstoarne cazangiii voiau să-i topească bronzul
o noapte curgătoare este Jiul asta din cauza apei din mină
zicea Mioara am cumpărat ţigări Astor care pe-aici se găseau în toate
prăvăliile
şi o ilustrată cu Coloana pe ea i-am trimis-o mamei. cu salutări. am fumat.
a doua zi
am pornit prin împrejurimi. prietenii Mioarei, Ion şi Dorina, ne aşteptau
privelişti care
nu-ţi spuneau nimic. la depăşiri în autobuz se crea agitaţie. se pierdea
echilibrul. un
indicator atrăgea atenţia: cerbi. şoferul o lua mai încet. ne dam jos, şosea
spinări de
munţi margine de pădure câmpuri gospodării.
Dorina se arătă încântată, sarmale ciolan supă friptură şi ţuică. a apărut
un moşneag
tremurând. a dat din cap îmbătrânim, îmbătrânim cu toţii şi iar a dat din
cap,
în satul vecin urma să fie seara bal am mers pe jos de-a lungul şoselei
a fost odihnitor vorbeam despre Ion şi Dorina părinţii lor au fost împotrivă
nu se
culcaseră încă împreună vroiau să se căsătorească-ntâi, chiar fără
consimţământul
bătrânilor şi să-şi facă o casă după care am început să-ngân un cântec.
floridor îşi înfofolește pornirile Misdale s-a căţărat în vârful nopţii
Wilfrid se scapă în clopote Ortlieb îşi lustruieşte scula
când începeam a doua oară
pantofiori pestriţi în crângurile bucuriei... m-am oprit. în ogorul de lângă
pădure apăruseră
nişte puncte-ntunecate care se mişcau dezordonat, sunt ciute spuse Ion.
mănâncă
răsadurile, pagubele se compensează: vânatul
era el de părere e valută forte
în noaptea limpede de iarnă luna răsărea deasupra luminişului
ciutele păşteau mi se păreau că sunt ciute care în nopţi limpezi de iarnă
când se ridică
luna peste luminiş pasc
o ciută s-a apropiat degajată şi-a spus: how are you
CĂTĂLIN ISMAN
Născut în 1956, la Arad--m. 2004. Poet, jurnalist . A publicat: Însemnări
dintr-o călătorie neterminată, Editura Mirton, 1998. Este prezent în
antologia de poezie, Treisprezece poeţi timişoreni vii, Editura Eubeea,
2005.
Salvador Dali
cobor treptele unui măr, mărul e simbolul în care
se scaldă copiii de ţigani, cobor trăgând după mine
o jucărie, un tractoraş dulce şi scump, şi tractoraşul
are remorcă, şi în remorcă sunt ţărani autentici, mici
ca nişte boabe de piper, şi ţăranii se ceartă între ei
pentru pământ, dar nimeni nu aude, nici pieile-roşii
care ascultă cu urechea lipită de drum, se-aude doar
eu aud cum, trăgându-l după mine, tractoraşul dulce
şi scump cade o treaptă şi uite-aşa, eu şi tractoraşul, coborând
treptele unui măr ce-atârnă de-o creangă, suntem obiectul celei mai alese
desfătări pentru o cireadă de vaci care, pe spate, picior peste picior, cu
mâinile sub cap
ne privesc rumegând, rumegând de două mii de ani
căci, cum se ştie, nimic nu se pierde şi totul se transformă…
Alien X
uită-te la ea săraca fată bogată ce mijloc are de libelulă
de libelulă verde cu aripi străvezii şi ochi de prinţesă
ochi de chihlimbar (Domnişoara Pogany) ce-mi văd toate
teritoriile sufletului pe care-au aterizat farfurii zburătoare
omuleţi cu antene la cap, de captau respiraţiile licuricilor
refugiaţi în pod, mângâierea diafană cu care, în timpul faraonilor,
liniştea pantera regală, uită-te la ea ce curbe
ale sânilor, ce arcuiri de şolduri ce blânde coborâri de zici
că eşti Harun al Rashid călare pe-o cămilă prin dunele
deşertului şi vezi ce dos ne oferă când spală podele tu
vezi aceste superbe forme ale omenirii care pârâie sub
palme icneşte lovită, ea, omenirea din care poţi să…
poţi să muşti ca dintr-o felie zemoasă rece şi roşie
cu sâmburi scoşi cu pumnalul.
Pe caniculă
de la fereastră nişte căţeluşi pe labe priveau ochii lor mărgele de sticlă
portocalii în mişcare
priveau cum se desprind balcoanele de pe zid aşa din senin „Ce ciudat!“ a
zis un hornar
trecând cu bicicleta pe lângă o căruţă plină cu ligheane, „Ce porcărie!“ a
exclamat un bătrân cu ochelari desenat cu spray-ul deasupra intrării în
bloc
şi blocul, mai mult longitudinal decât latitudinal, uşor nesimţit, aşa l-a
calificat ultima barză
care-a trecut peste antenele lui ca nişte nervi pe care-i scoţi cu penseta şi
blocul spuneam
dormea cu balcoanele lipsă doamne ce mai dormea şi ce mai sforăit putea
să tragă noroc că noi în adânc căutam după virgule şi inele de pleu…
IOAN MORAR
Mircea Mihăieș
Intrarea în balenă
Viaţa în imagini luxuriante:
Mă încălzesc la un foc de cărţi, pe ţărm. Până la picioarele mele
vin valuri obosite care au înecat mulţi profeţi, vine
luminiţa jucăuşă (a spaimei ) – Vei mai inventa jocul şi
o gramatică mincinoasă. Călătoriile sunt de prisos,
cetăţile mari sunt oarbe ca fumul
(semnez un compromis între mine şi trupul meu.
Îl părăsesc în faţa vechilor anatomişti, aici doar gheara
de bufniţă luminează) Timpul îmi înghesuie în palmă câteva
mărgeluţe
Sunt primul sălbatic în faţa aparatului de fotografiat şi
tu mă ademeneşti cu strălucirea mătăsii, cu această cutiuţă
cântând,
cu oglinzi înşelătoare, mai limpezi ca lacul, cu vocea tatălui
mort,
tu mă ademeneşti, mă duci pe corabia ta, Ahab
Vin valuri obosite, corăbiile mari sunt oarbe ca fumul, Ahab.
Și chiar învăţând să aprind focul, să-mi acopăr trupul cu strălucirea
mătăsii promise, nu văd decât gheara luminoasă
care-ţi înlănţuie gâtul.
Viaţa după imagini luxuriante din natură
viaţa pulsând în carotida sănătoasă a tribului
(niciun fiu rătăcitor, niciun văl să înfierbânte pieliţa minţii).
Stau în faţa aparatului de fotografiat, în lumina lui galbenă
ţin în mână câteva mărgeluţe şi cânt
Eşti a mea, eşti a mea,
eşti tot ce mi-a mai rămas
Tu mă ademeneşti cu strălucirea mătăsii, mă duci pe corabia ta, Ahab.
Vin valuri mari, oarbe ca fumul, vreau să cânt:
valul din urmă îmi umple gura.
Călăuză oarbă
Știu: bâzâitul pe care tot mai aproape-l aud
este al zilei în care nu voi mai putea scrie
(s-a spus – vocea ta va fi o flacără
ce nu pârjoleşte mai mult decât un licurici)
Acum văd valuri mari împingând spre ţărm înspăimântate
corăbii
văd trompeta fierbinte căzută-n zăpadă
buzele pline de băşici
văd cârtiţa săpând într-un pământ transparent
Acum scriu cu febrilitate
(mă descriu, te mângâi – alcătuim un ecosistem)
Stau într-o cameră albă şi ascult un bâzâit care se apropie
Iată o senzaţie care va eşua în panică. Un bâzâit
care se apropie
Te mângâi până părul tău răspândeşte lumină
până când mâna mea se carbonizează
Stau într-o cameră albă şi scriu
Călăuză oarbă e inima mea
un ogar care a luat-o pe urmele morţii
şi zburdă şi schelălăie fericit
Un alt ogar
mă alungă prin mărăcini arzători, eu alerg
şi strâng pe rând la piept un măr putred, câteva mărgeluţe,
eu alerg
şi trupul mi se umple de numele slăbiciunilor noi
(pentru o clipă îl văd abandonat pe o masă de marmoră
în jurul lui roiesc vechii anatomişti: „trupul eretic”)
Un bâzâit care se aproprie
Mă văd în balconul insomniei
Un bâzâit se apropie ca un sedativ necunoscut
Am mai citit odată toate cărţile
la lumina părului tău
într-o cameră albă, într-un ecosistem
Aud la uşă un bâzâit, deschid: intră mâlul
Înălţare
O, aş vrea ca vorbele
mele să fie scrise, să fie
scrise-ntr-o carte
Casa în care n-am să mai pot scrie se înalţă încet-încet
mă voi muta în ea fără spaimă
ca o inimă sănătoasă într-un transplant
Acum mă mai tem de vorbele care merg înaintea mea şi strigă
şi stau noaptea-ntr-un foc,
ziua-ntr-o cârtiţă
„Oftat de leu şi odihnă de leu ţi s-au dat. Acum scoală-te şi
scrie”
M-am sculat şi am scris
„Să nu fierbi iedul în laptele mamei lui”
La marginea câmpiei văd viţelul de aur ridicat
pentru o nouă împărăţie a iluziei
văd vorbele mele
cum se hrănesc neputincioase unele pe altele
(limbile care nu au adăpostit minciuna au murit)
Se poate pierde totul cu un vers
se poate ridica o casă pe o singură îndoială, ştiu.
Unii se încred în vedeniile lor, alţii în toiagul lor
se frâng şi cad.
Și jertfa mea are un fum firav
şi-n haina mea se înveseleşte molia
„Acum scoală-te şi scrie”
Amurgul ne umple casa şi ne face mai blânzi. Acestea
sunt legile lui. M-am sculat şi am scris.
S-a mai ridicat un perete
dincolo sunt munţi şi pe munţi turme sălbatice
Alunec singur prin tunelul vedeniei
(focul şi cârtiţa)
mă trezesc într-o altă existenţă, vânător aproape orb
cântăreţ exaltat Nimic nu iese
din cuvintele mele
o grămăjoară de pene putrede şi oscioare de aripi –
Rătăcesc printre ruinele unei case arătoase
în întunericul ei – un scris orbitor
Se poate pierde totul cu un vers
Dincolo sunt munţi şi pe munţi turme sălbatice păstorite de vânt
Învinge sarea
Tot mai mică se face flacăra la care scriu,
tot mai mari: vârsta, primejdiile, gustul de pământ de la mine
din gură
Nu mă mai pot descrie. Învinge sarea, învinge iedera care abia
dacă într-o mie de ani va putea dărâma o casă (odaia în care stau
singur acum, cu auzul încordat până la sânge încercând să mă
încânt
de vuietul cu care celulele mele alcătuiesc trupul meu.
Nu mă mai pot descrie)
Nu mă mai pot descrie deşi ştiu: te vor speria şi vor fugi,
mă vor speria şi vor fi orbi
O, ce greu lacăt este inima mea pentru uşa dintre
suflet şi trup
Trufia se va ridica şi va zice – Mai lasă-mă să mă joc
cu ei, mai lasă-mă să construiesc un imperiu
Învinge sarea, învinge pata de sânge care a umplut biblioteca
(pe masa de lucru câteva fructe sălbatice)
Nu mă mai pot descrie
nu mai pot prevesti,
stau în mijlocul anilor mei ca în flacăra cea mai folositoare.
„Noi singure nu vom mai putea hrăni pata de sânge din bibliotecă
nu te vom mai descrie” spun poemele mele
Dar pentru a ne iubi trebuie să inventez o limbă incandescentă,
câteva fructe sălbatice („mai lasă-mă să mă joc cu ele”)
Și moartea face puţină retorică: un gust de pământ.
Perdeaua
Europa, Europa, înspumegate valuri lovesc în făptura ta
chircită cum în fereastra mea laba carbonizată a iernii
Eu vreau să-mi ridic vocea dar vocea mea devine un fruct rece
(vorbe sărace luminate de vorbe sărace)
şi un tremur uşor stăpâneşte mâinile mele atunci când
sunt gata să scriu, să te cânt
O fisură înfloreşte brusc
în balconul unde stau şi te strig pe nume
buzele mele se acoperă de o sare amară
şi văd picioarele mele ca nişte făpturi mărunte
alergând prin burguri prin ceţuri
prin pieţe istorice – alergând oarbe
înconjurându-te, Europa
ca o lumină gălbuie socială
Un fel de fum un fel de pereţi de cenuşă prin care străbat
fosforescente contururi ridică jazzul în faţa mea
şi mă aplec din nou
şi nu pot să-mi ridic vocea
mai sus de puterea ei însăşi
dar mâna mea, ea se ridică în suburbii şi scrie pe ziduri
„umbră şi vis, umbră şi vis
nu este făptură omenească
pe care să n-o tulbure vântul cald al pustiei–
imaginea tremurată
perdeaua de fum în spatele căreia
neliniştea ne conduce la gară, ne sărută pe frunte
ne scrie nenumărate scrisori”
O altă mână se ridică din valuri, din Marea retorică
îmi trece străină prin păr se întinde după imaginea falsă a iernii
(mi-ai cerut un semn:
iată-l – în palmă fragede cristale, un vers încă umed)
Ca o insectă se cuibăreşte somnul de după amiază în ungherele trupului
ca un paianjen
Trupul se face un timpan uriaş
deasupra căruia bubuie ninsoarea gălbuie
LUCIAN P. PETRESCU
Lamentările
Regrete se adună oricum, precum cărţile nescrise, aliniate pe raftul
degeaba şters de
praf, zi după zi. Nu voi fi nicicând altul decât şoarecele leneş de bibliotecă,
spălăcit şi
apatic, gata mereu să se întindă pe desfundată canapeaua reveriilor
sintagmei puterii
şi graţiei literelor stacojii...Pe când voi toţi, privitorii mei, miriapozii harnici
cu
mişcarea picioarelor perfect adaptate solului ăsta, mereu denaturat şi
vetust, cu care
de o mie de ani mi se întunecă perspectiva, voi vă descurcaţi de minune,
ocupaţi, lent, şi cu desăvârşire compact, toate oraşele, încă vii, ale
memoriei, toate
gările ascunse îndărătul coamelor linse de dealuri pleşuve şi moi, (precum
creştetul
meu, încă quadragenar – ce dulci şi caduce, cacofoniile-n vesper,
cerneală).
Sunteţi, deci, coroana de foc a stejarului nu degeaba uscat în grădina din
spatele
casei, pe când toamna, devreme, se preschimbă religii în mortarul de
plumb al
prelungii căderi, decrepit auria cămaşă-a renunţării. Nu! – nu voi fi
nicicând altul
decât şoarecele leneş de bibliotecă, mursecând în gând, ca o lemură
străină,
lumea încă netot concepută, o acoladă velină, întoarsă pe dos, o surdină,
o şoaptă
de var, un geamăt pe umbra durerii de bine, de spasm şi de lapte, Vai,
mamă! – de ce
te-ai făcut aşa repede noapte? Sunt doar un hotar dintre mine şi întreaga
dorinţă de
fapte, sunt viu, degerat, cu toţi colţii înfipţi în coperţile grele şi coapte.
Sunt un rod al
uitării, efebul castrat, desfrânat şi amarnic, mai poftind amânat de tot
rutul sabatic şi
harnic, nu voi fi – Doamne – nicicând nu voi fi, poate, altul, un şoarece pe-
o carte,
amuşinându-i galben şpaltul, doar una şi încă o mie de cărţi refuzate, un
vis prea
stingher şi prea ros de ftiziile toate, lamentaţiile,-ncet, binişor emaciate,
cabotinul de
gardă, în camera vieţii fanate... Pe canapeaua zvântată-mi întind toate
oasele late şi
mor. O părere doar, o umbră de tainic regret, şi de dor. O să fie iar linişte,
sămânță-n
Zăpezile...
Când privesc acoperişurile sparte ale fabricilor de mult părăsite,
uite, chiar aici, în mijlocul aburind al oraşului, mi se face dor de toate
rămăşiţele
„vremurilor noastre clasice”, de tramvaiele hodorogind pe creştetul
amiezelor odioase,
de izul de clei şi sacâz, pe-un macaz din depoul din spatele blocului,
salopete, o ladă de cuie,
mirosul de fiare, ulei şi latrină de scânduri hai-huie. Când privesc toate
hangaralele
părăsite de viaţă, mi se face dor rău de speranţele închise în piepţii
vestoanelor, şi
cusute cu albele aţe, şi mă plâng, tot mai des, de reumă, oftat, şi de
maţe...
Doar copiii îi rabd lângă mine, să strige, să se bată, să uite de ziua de
mâine cum frige,
e un soare dement, încălzirea planetei e oarbă, chestiunea industriei e
doar
o cucoană isterică, cheală, cu barbă, cui îi pasă de prologul la marea
teorie-a
catastrofei, ori de fundul cel rond şi albastru al profei de diploma galbenă,
roasă în
colţuri de vie, în locul ei, un ciocan şi o seceră, ori o simplă mistrie,
recitând abisal
pe o margine calmă de glie, aburită de vinul de mat şi de luni dimineaţa,
brobonit
doar de rouă: „cu mânuţele-mi două, oi clădi, oi clădi chiar o ţară mai
nouă!”
Când privesc suprafeţele moi ale amintirilor toate mă surprind morfolind,
câte-un
rest de franzelă, pe coate, e doar foamea ascunsă prin colţuri, şi sunt alte
şoapte
din preajma oraşului surd şi posac peste noapte, mă surprind agresiv,
dornic parcă de
ceartă, dau vina pe vremuri, pe oameni, pe patria – pată pe hartă,
şi în fond, nu găsesc, nu ghicesc ce-mi lipseşte, nici cât lingura grea, de
aramă, cu
untură de peşte, nici hotarul minciunii, străbătut dus-întors, ca un dans
sideral,
am avut o victorie-n mâini, un liman de atins, ca un Graal, ce făcurăm cu
ea, mă
întreabă un neamţ colosal, ce deschide artere prin Franţa, cu o singură,
splendidă
cheie, „ce făcurăţi cu visul de aur al lumii plebeie?!” Îl înjur printre dinţi şi
mă-ntorc
printre ţaţe şi sfinţi mitocani, mai suntem vreo trei diletanţi peste 50 de
ani care
sincer, stingheri îşi mai fac socoteli: O să vină şi ziua când toate aceste
scorneli să ne-
aducă odihna, tinereţea zvântată de ploi şi de negre îngheţuri-dezgheţuri
ca albinele,
în fine, întoarse la roi. O să vină şi ziua... cântăm harnici, şi goi, proletari
cu pancarte,
coborâţi din inferne cu noi, dezlegaţi-vă fruntea, ridicaţi întâi mâna, şi-apoi
mai tuşiţi,
ca atunci când fumaţi un „Carpaţi” mai de soi, Gaulloise-ul lui peşte, cu
veşnic parfum
de usturoi. Când privesc, deci, oraşul, zadarnic, şi-ntreg fără vină, mi se
face un dor,
cum un fier înroşit mi se-nfige prin splină, să vomit, să apăs unde doare,
ori s-aştept,
doar, cuminte, e prea multă linişte, prea multe îngropate oseminte, prea
din greu ni
se-nchină, iar, ziua de ieri, ca o Iudă. Oare câte milenii ne-o mai face şi
Asta în ciudă?!
Generaţie şuie, învaţă să tai şi să baţi, n-o să vină nicicând altă viaţă
pentru oameni
curaţi, n-o să fie nici noapte, nici zi pentru glia uitucă străbună, nu vedeţi
Balamucul?
– o, lume de mâine nebună! Acum scriu poezii, ca o babă parşivă şi
proastă, scriitor de
servici pentru o elită caduc-anakastă, înţelege, odată – îţi spun – nu-i nimic
de iertat,
activişti de partid, securişti, cenzori, şefi de rahat, şi ce e cu asta – îţi spun
– uite, ziua
de luni, lehamitea-i sfântă, iară noi, fără fabrici, şi la toate imuni, mi se
face un dor, şi
nu ştiu dracului de ce şi de cine, că nu e nimic să-mi amintească, puţin
doar, de tine.
Mi se face iar dor, şi parcă-i semn de sfârşeală, e doar greaţa din voi, ori e
viaţa, cum
iarăşi...mă-nşeală?...
Fereastra
(filă de jurnal)
Arunc un pumn de poeme pe fereastră
calde, moi, pe pârtii de aer
ploaia creşte ca iarba
viorie lacrima pescuitorului se îngroaşă deasupra serii
amurgul ca o vitrină încărcată
îşi răreşte lucrurile carnivore
Tu du-te acasă, tu pleacă din piaţă
fântâna azvârle nu ştiu câţi litri
de nelinişte între două bătăi de clopot
În cămin a ceai şi a singurătate se întâmplă
Să fac ordine – zic
să netezesc perna şi faţa de masă
fereastra – dreptunghiul meu
de legătură cu dincolo
deschid fereastra
deschid larg-larg fereastra
mă biciuiesc pârtii de aer
Să fac ordine – zic
să nu mă gândesc
să fac ordine
arunc pe fereastră un pumn de cenuşă.
Neaua se întunecă
Iar tu tai, tai decupezi din mine forme ciudate de iarnă
mai poţi să scoţi din oglindă o carte o lapoviţă o pisică
dar nu te mai ştii întoarce înlăuntrul fiinţei tale
agale dintr-o margine într-alte margini
neaua se întunecă şi lunecă în vale.
Primăvară
Eu curg pe străzi cu sângele meu închis în mine
îi povestesc verzi şi uscate îl ţin de vorbă
fiindcă altfel nu se poate răbda o asemenea nelibertate
E primăvară bunăoară într-o astfel de primăvară
într-o astfel de zi se poate fugi în pădure
dacă te întinzi pe pământul jilav ai putea încolţi
sângele ar trece în plante râzând peste trup ar luneca
albe flori carnivore şi rând pe rând s-ar face sărbătoare
în ultimele ore Peste un anotimp aceste ierburi vii
şi crud mirositoare vor fi sacrificate în abatoare
Dincolo
Iată-mă dragul meu cum harnică tricotez
pentru tine un pulovăr elastic din venele mele
albastre şi foarte întinse mai cu seamă la răscruce
la răspântie (la răspăr) susură dulce
şi distilând aluviunile acestor din urmă zile
când rătăciţii de noi / trişti şi goi
în astă lume streină şi plină de locuri interzise
(vezi Valea Plângerii, ostrovul şi chiar încăperea
cheiţei de aur ş.a.) vezi pe alocuri
stropit ca ouăle păsării măiestre
pulovărul tău e aproape gata şi atât de
fierbinte! în el răsună inima mea
puternic răsună încât sparge pereţii câte unui
cuvânt şi amestecă sensurile
cu zăpada fierbinte a sângelui meu
care domol mă părăseşte în pragul iernii
iată cheiţa de aur...
Spre livadă...
Livada de pruni cu chihlimbar în urechi
în rănile negrelor crengi, boabe vechi
de dulce răşină Cât de deplină era
fericirea aceea de care habar nu aveam
O, cum nimic nu se mai poate asemăna
cu simpla ieşire pe geam peste pervazul ferestrei,
în lume fuga de-a lungul străzii prăfoase
verile lungi serile dulci, harta feliei de pâine
cu boia şi untură înghiţită din mers
pe-de-rost.
Ploaie luminoasă
Prin ploaia de lumină se vede cerul clar
gândurile mele de cristal dure
zgârie cerul fraged şi umed ca un muşchi de pădure
Plouă limpede plouă limpede plouă frumos
În pământ ploaia înfige tuburi subţiri de lumină
Ies în grădină şi privesc în jos pământul luminat până la os.
Umbre vechi
Glasuri mimate învelite-n glazuri nefireşti
În faetonul de gală clipind ştrengăreşte
dar nereal Umbre vechi, schimbătoare
transpar prin spoiala de var subţire sclipind în amiază.
Ce resorturi mai pot orologiul din loc să-l clintească?!
Nostalgia cu trena ei lungă şuierătoare
şi şerpuind tânguirea-i deplină
pe căile stelelor amar însemnate
în noaptea verii noastre îndepărtată chiar
NICOLAE SILADE
Născut în 1956 la Făget, jud. Timiş. Poet, jurnalist. A publicat: Visul în
lucru, Editura Litera, 1979; Mergere înainte, Editura Lugojpress, 1997;
Eternelia, Editura Marineasa, 2006, Iubirea nu bate la uşă, Editura Brumar
2013.
Libertate
ai bucuria aspră a vestului întipărită pe chip şi nostalgia estului
când priveşti pierdută împrejurul tău către cei ce te-au pierdut
când îţi faci iluzii că e timp destul în timpul dominat cândva de tine
la naşterea ta popoarele exaltau de bucurie te-nfăşurau într-un drapel
găurit
naşterea ta a fost însăşi naşterea bucuriei deşi sângerie sângerândă
te păzeau cu tancurile cu mitralierele ca nu cumva să te întorci
în maternitatea neagră din care te-ai ivit în maternitatea roşie
a unui sfârşit de secol negru a unui deceniu mult prea roşu
în tine îşi puneau speranţe tinerii îşi dădeau viaţa pentru tine
mureau copii pe treptele catedralei ofrandă unui zeu necunoscut
naşterea ta a fost cea mai firească naştere ca naşterea mântuitorului a
fost
dar numai noi te-am luat în braţe numai noi te-am proslăvit
strigând pe străzi de bucurie cu pieptul sfâşiat de gloanţe
numai noi te-am ocrotit de cei ce nici în gând nu te-au dorit
în sufletele noastre te-am ascuns să nu te poată nimeni lua
decât cu sufletele noastre decât cu trupurile noastre
cu bucuria că doar pentru noi te naşti că vei trăi doar pentru noi
măcar atât cât am murit noi pentru tine
Binecuvântările
îţi mulţumesc ţie doamne pentru această libertate de a gândi de a fi
de a spune şi de facere îţi mulţumesc pentru harul vederii şi bucuria
înţelegerii celor văzute pentru binecuvântarea celorlalte simţuri prin
care mă orientez prin lume spre tine când lumea rătăceşte şi se
pierde în întunericul ei îţi mulţumesc pentru această lumină
care mă călăuzeşte spre tine când fratele soare şi sora lună
şi sfântul francisc din assisi dăruie omului liniştea şi neliniştea
şi dorinţa de căutare a unui sens pierdut îţi mulţumesc pentru
prietenii mei întorşi la tine şi care dorm în pacea ta elitis seferis
montale şi eliot şi pentru ţara pustie pe care ne-ai dat-o nouă
ţi mulţumesc de asemenea pentru această insulă binecuvântată
în care m-ai adus să gust din pacea ta să văd măreţia ta şi pentru
marea albastră şi liniştită ce o înconjoară şi pentru femeia pe care
tu mi-ai dat-o să-mi fie de ajutor şi de amor şi de naştere
de ducere mai departe a lumii pe care ai creat-o tu
după cum vezi nu mă pricep la cântare de laudă dar inima mea
te laudă ne-ncetat şi gândul meu spre tine străluceşte şi pasul meu
numai spre tine se îndreaptă şi sufletul o rugăciune mi se face
acum când cele de văzut au fost văzute şi cele de urmat au fost
urmate arată-ne calea ta arată-ne împărăţia ta arată-ni-te
II
vara când omul călătoreşte şi e singur în călătoriile lui
şi fiul omului îl călăuzeşte de la un capăt la altul al ţărmului
de la un capăt la altul al mării vara când omul călătoreşte
tot mai departe de sine tot mai departe de om în căutarea fericirii
care mereu se depărtează vara ne-a ajuns în saliara
la marble beach la golden beach la san antonio cu marea
de turcoaz în braţe şi noi în braţele mării valuri şi valuri izbeau
stânca de marmură până o făceau statuie valuri şi valuri
dorinţele noastre se făceau spumă pe stânci şi dragostea
marea atotputernica dragoste venea în valuri înspre noi
din port din kavala am pornit-o în zori cu feribotul spre insule
mulţimi fără număr însoţite de mulţimi fără număr de pescăruşi
de valuri înspumate şi valuri de gânduri speranţe dorinţe şi cerul
atât de albastru cerul că-l intuiai pe dumnezeu înfăşurându-ne
cu el chemându-ne-n împărăţia sa în raiul său de pe pământ
bărci de pescari ancorate la ţărm şi pescari împletind plase
pe diguri vile vechi vile noi şi viţă-de-vie şi măslini între ele şi munţii
în depărtare ca nişte străjeri e limenas portul văratic din thassos
pământul de nord al eladei insula în formă de inimă legendară dar ce
nu e legendă aici unde totul devine legendă aici unde totul devine
III
sunt locuri pe pământ care trebuie văzute sunt frumuseţi
fără de care sufletul ar fi mai sărac sunt lucruri pe care mintea
nu le înţelege dar inima le poate explica sunt insule unde omul
e singur sunt insule cu oameni singuri cu munţi însinguraţi
şi marea de jur împrejur aceeaşi mare cu aceleaşi valuri
să priveşti lumea de sus cum zeii din olimp odinioară cu
olimpul la picioarele tale să te simţi ca un zeu printre oameni
să fii precum fiul lui dumnezeu când atâtea minuni te-nconjoară
şi stăruie în memoria pietrei în memoria valului să vezi cum omul
devine amintire devine piatră devine val şi fiul omului se înalţă
pe sine într-o fără de seamăn şi fără sfârşit frumuseţe
şi pentru că tocmai despre frumuseţe voiam să-ţi vorbesc
despre frumuseţea care se înfăţişează vederii şi frumuseţea
care stă ascunsă aşteptând să o descoperi despre frumuseţea
care-ţi intră în suflet şi-l face să cânte şi despre frumuseţea
gândurilor tale pietricele de marmură în jurul unui leandru
înflorit pietricele de marmură dintre care se înalţă crucea
biruinţei dintre care se înalţă înălţimile lumii acesteia înălţimile
celeilalte lumi vreau să-ţi spun că înălţimile sunt pentru cei aleşi
pentru cei care sunt la înălţime chiar şi în adâncuri chiar şi acolo
IV
toată ziua cu vaporul pe mare toată ziua cu gândul la tine de trei ori
înconjurarăm insula de trei ori am făcut ocolul pământului am ancorat
în golfuri liniştite şi am cercetat împrejurimile am urcat pe munţi şi am
coborât în adâncuri am cules fructe de mare am adunat pietricele şi
scoici am făcut fotografii şi filmuleţe şi ne-am rugat într-o bisericuţă
spune-ne ce urmează acum când soarele dă să scapete şi luna e o
insulă într-un ocean fără margini ce urmează acum când pământul se
depărtează şi tot ce-i pământesc se întoarce în pământ ce urmează după
cele ce urmează acum când cele de văzut au fost văzute şi nevăzutul
încă nu e de văzut ce drum urmează când se sfârşeşte drumul
toată ziua cu vaporul pe mare cu vaporul victoria am colindat toată
ziua cu gândul mereu la victorii ne-am bucurat de soare de mare de
marea ta dragoste de mila ta ne-am bucurat şi-am bucurat am adunat
impresii şi impresii despre impresii toată ziua cu gândul la tine toată
ziua cu vaporul pe mare am colindat toată marea tot pământul tot cerul
dar încotro ne vom duce când se sfârşesc drumeţiile încotro
vom privi când privirea se-ntunecă şi omul coboară şi nu e nici portul
şi nu e nici insula şi nici marea măcar nu mai e încotro ne vom duce
când toate s-au dus şi nimeni nu vine şi nimeni nu pleacă şi singurul
drum spre noi înşine duce spre lumina înaltă din inima noastră
V
iată-mă aşadar în această insulă ruptă de lume iată-mă rupt
de lumea din jur în această lume a mea unde viaţa prinde viaţă
şi se înalţă spre cer spre o nouă viaţă iată-mă aşadar în această
lume nouă născută din vechile lumi rugându-mă ţie dumnezeule
mare care toate le ştii şi toate le ţii în puterile tale în cuvântul tău
ai milă de mine gândeşte-te la mine păzeşte-mă pe mine şi du-mă
pe mine pe căile tale şi du-mă în împărăţia ta şi rătăceşte-mă acolo
unde se pierd din vedere văzutele şi nevăzutul se lasă văzut unde
se face aripă gândul şi mărginirea se nemărgineşte unde lumina
se face trup şi înălţare şi cântec fără de sfârşit ai milă de mine
binecuvântează-mă pe mine cel pierdut cel regăsit cel care iată
se întoarce la tine cel care vine la chemarea ta în marea ta iubire
şi se naşte din nou şi se naşte din sine da binevesteşte-mă pe mine
în această lume a mea în această ţară pustie această insulă vie
unde începutul e neînceput unde sfârşitul nu are sfârşit
iată-mă aşadar în noul olimp în acest timp fără timp fără zei fără
oameni în această împărăţie a cuvintelor în această lumină fără apus
în această oază de linişte din pustietatea pustiită iată-mă liniştit în
neliniştea mea ascultând tăcerea ta grăitoare cuvintele tale nerostite
încă iată-mă în sfârşit întreg întregind cu viaţa mea viaţa lumii întregi
n
îi spuneam angela şi am iubit-o într-a şaptea
am iubit-o cât şapte şi ea doar îmi zâmbea
mă-nsoţea după ore o-nsoţeam după timp
pe străzile din al cincilea anotimp
o meditam la franceză mereu cu je t’aime
îi scriam bileţele în ora de matematică
era atât de simpatică cea mai frumoasă din bătrânul liceu
şi ce mini avea şi ce decolteu
apoi a plecat cu părinţii la cluj
mi-a mai scris o scrisoare dar fără adresă
şi-am pierdut legătura am pierdut o prinţesă
nu şi zâmbetul ei fără ruj
am iubit-o cât şapte şapte ani după aceea
şi acum parcă iar se reaprinde scânteia
MARCEL TOLCEA
Născut în 1956 la Sânnicolau Mare, jud. Timiş. A publicat: Urania, în
volumul colectiv Argonauţii, Editura Facla, 1986; Ochiul inimii, Editura
Facla, 1988, versuri; Bicicleta van Gogh, Editura Brumar, 1998. Cărţi,
cursuri universitare: Presa şi toleranţa, în colaborare cu Călin Rus, volum
apărut sub egida Consiliului Europei şi al SFOS, în ediţie romană şi
franceză, La presse et la tolerance (traducere de M. Pârâu); Oravitzan,
Editura Brumar, 1999 (în colaborare cu Paul Barbăneagră); Interviul în
presa scrisă. Curs universitar, Editura Augusta, 1999 (ediţia a doua,
revăzută şi adăugită, 2002); Eliade, ezotericul, Editura Mirton, 2002;
Ezoterism şi comunicare simbolică, Editura Universităţii de Vest, 2004.
Cinematograful „Cocor”
Tânăra Păr Imens ori, poate, această poveste s-ar numi chiar:
Lapis Exillis
FILOTIM
Fiindcă aveam părul negru, de argint,
fusesem trimis, mai de mult, la o
mătuşă dintr-un Oraş Mineral ce voia (tante)
să mă vadă cum sânt
atunci când aduc norii buni acolo, pe deal,
pentru a le reaminti o privelişte de-a mea
Depărtată, când seară de seară am încolţit ca un grâu albăstriu
în lemnul umed de la fereastră.
De fapt, dumneaei credea că astfel va afla de la mine
locul celor... grădine şi chiar va citi Şpalte-n Aldine
despre Pieptenul Nostru Familial
ce mă ţine încă departe de veştejime, pentru că –
trebuie să ştiţi – din cauza asta nu ieşeam din
vreme nici măcar cu o parte,
neavând a iubi decât părul meu de argint.
Avva
Deşi nu învăţasem pe de rost Regulamentul de înflorit, împreună cu un
coleg narator
am tras la sorţi aerul ce ni-l donase-un planor şi ne-am grozăvit o jumătate
de ceas în
faţa vecinilor mei de la care Respectivul împrumutase o cheie franceză
pentru motor.
Deocamdată, fiind toamnă, majoritatea adulţilor se găsea ocupată cu
marginea unui scut
(vă daţi seama că vorbesc aici de adolescenţă) în timp ce restul minoritar
călătorea cu o diligenţă în care Solul Parcurs se prefăcea într-un câmp de
trifoi renăscut
cu o casă frumoasă, cu nuc, şi perdele imaginare după care se orienta
lumina când le-ntoarcem; pe o parte desenate cu lună, pe o parte, cu un
astru gălbui.
PAVEL GĂTĂIANŢU
Industria disperării
Într-o amiază de septembrie
prin ‘92 treceam podul lui
Jejeli
din Novi Sad şi întrezăream
o coloană interminabilă de maşini blindate.
Priveam chipurile nevinovate
ale soldaţilor în rezervă
şi mă rugam Sfântului Mihai
să le oblojească rănile
ce pluteau sângerânde-n văzduh.
Îndreptându-mă spre
Neptun
îi rugăm pe cei şapte apostoli
să-i scutească de gloanţe
pe câmpul de luptă, de tradiţia
îndelungată a flagelului,
îi imploram fără să deschid gura;
iar soldatul din apropiere
mă saluta bolborosind doar lozinca
„Moartea e de culoare violet!”
Foileton
La cafe-barul Trei M din piaţa centrală a
oraşului, barmana îşi arată sânii
voluminoşi, coapsele cărnoase,
sprâncenele depilate.
Instructorul de schi, în blugi italieni, o
cuprinde de mijloc. Îi ciupeşte şezutul
transpirat, îi sărută privirea umedă.
Introduce un bănuţ
în tonomatul ce sparge tăcerea, sfârâind un
rock-and-roll demodat.
În jurul ei, muncitori în salopete stropite
Naşterea prozei
Înaintea mea-i coala albă de hârtie.
Trebuie să scriu un poem evocator
şi confesiv.
Să introduc noţiuni, metafore de un ordin
logic bine definit, coexistenţa tuturor
făpturilor, fenomenele de transhumanţă,
migraţia vietăţilor.
Trebuie să văd faţa ce-mi surâde de la
versul întâi până la versul al treilea.
Trebuie totodată să evoc latura
imnic-patetică a lucrurilor. Stogul de fân.
Terasa suspendată-n aer. Mansarda.
Șezlongul rinocerului.
Să-mi sedimentez expresia lăuntrică.
Experienţa vieţii să o zidesc între
blocurile de beton.
Să-mi pavez interiorul capului cu versuri
şi să râd cu titlul spânzurat de gât.
Să-mi iau zborul spre gerunziu.
Cocostârci
Cocostârci
în cuiburi
pe coşuri
pisici
alergând
pe oale
mama mea
cu obraniţa
aplecată
de greutatea
apei
ţine
cu umerii ei
echilibrul
identităţii
Banatului.
mermaids
unde se sfârşesc degetele mele începe marea
undeva în urmă mi-au rămas rădăcinile de care uneori mi-e dor
dar ele nu mă aşteaptă rod nevrednic le-am fost
vorbeşti despre altcineva mă trezeşte mermaid din somn
vino localul se închide acuşi vor cânta cocoşii
aerul e mai sărat afară în cer sunt rădăcinile tale
vino pe dig (flori letale sunt florile tale dragostea mea)
efectul k
muzicile unui cosmos pierdut prin ce mansardă nelocuită
or fi? o nouă zi trebuie înfrântă o nouă zi mirosind
a friptură rece şi bere trezită o nouă zi
plină de morţi ce-şi plimbă hainele cenuşii
deschide-mi o venă să curgă amurgul
să nu ştiu de mine să ştii doar de mine
lângă orhideea dintre coapsele tale
dedicaţie nimănui
o cafenea ca un muzeu
îmi ocroteşte
strălucitoarea scăpătare
o înţelepciune de nepătruns
pentru oamenii acestui sfârşit de mileniu
aşternut-a pe străzi o pojghiţă de pace
undeva se iau hotărâri
undeva hotărârile au fost luate
curând
se vor întoarce
cocorii
povara ce mă poartă
nimic de făcut în astă privinţă
am intrat într-o vârstă cenuşie şi
caldă prea multe lucruri de
neuitat de care nu-mi aduc aminte
sună precum cioburi de fontă
într-un adânc de-al meu
în trecerea-mi o aşteptare îmi
rămâne doar: în tină a găsi
a MEMREI piatră care
din totdeauna mă aşteaptă
poet în oglindă
pe unde creşte-va iarba dan
emilian roşca va trece iar
când valiza ponosită şi-o
va deschide minunate
batiste îşi vor lua
zborul şi miresme
de orgă vor mângâia
orice smerită epidermă
orwell 1990
enormul frate elias cel mare ştia cu multă vreme-n urmă
că fluturii se vor schimba la faţă că fluturii vor deveni nesăţioase larve
ce se vor albăstri din ce în ce la nesfârşit
sorbindu-ne azurul dar noi vom trece zi de zi
noapte de noapte neabătuţi
pe lângă din ce în ce mai ruginitele
cutii de scrisori în speranţa minunatei veniri
din timişoara
luna picură ulei pe acoperişuri prin mahalale urlă câte-un lup
o femeie săracă şi frumoasă a adormit lângă un magazin aşteptând
deschiderea visează nordul sau sudul în piaţa victoriei arteziana îşi
scuipă apa mizerabilă în gară fără bagaje îşi fac veacul
cei care nu mai sunt e trecut de miezul nopţii acum îşi ia micul dejun
cel care intră într-un spital ca-ntr-o biserică
wuthering heights
(1)
vatra e plină cu cenuşă la uşă bate cineva dar
nu e nimeni ce miresme dulci aduci întotdeauna iubito
din lumea de dincolo ţipând trece în zbor o
pasăre sau un înger în seara asta şarpele cel bun
n-a venit să-şi bea laptele nu vreau nu vreau
să văd cât de frumos şi de trist e afară
(5)
zglobie moartea îmi bate la fereastră
chiar dacă-i voi deschide nu va putea intra
seminţele aşteaptă îngropate şi fruntea mea nu vrea
nu vrea şi tot nu vrea să mai asude
(6)
şi chiar dacă vei spune eu nu îl mai caut
şi chiar dacă voi spune eu nu o mai caut
şi chiar de mă voi uita şi chiar de te vei uita
visele noastre se vor visa până la viaţa cea mare
aleasă domina
constelaţia natală
între o stare şi alta când horcăi îmi
ies licurici din gură între o stare şi alta
cade doar ghindă la aşternut
şi sunt doar drumuri de seară
printr-o perdea de apă îmi tace semnificativ swedenborg
însă eu rămân credincios fertilului pustiu
***
cu atâtea singurătăţi în preajmă
în mine însumi mă risipesc
n-am cum să mor nu voi muri niciodată
adiată celest ca o limbă de clopot
în mine bate o limbă
Simona-Grazia Dima
Întâlnirea cu îngerul
Noaptea, când razele se adună în spatele oglinzilor, apare drumul, scăldat
de ploaia lui martie, porneşti pe el cu pas lent, nu mai grăbit ca apa,
îmboldit de soliile zilei. De-o parte şi de alta lucesc castele pe câmpuri
fertile, ţi-e teamă că priveliştea se va destrăma,
căci pare durată din solzi jucăuşi ori din cioburi de caleidoscop. Clipocesc
luminile aţipite în iazuri, vechimea-i însă trează: strămoşii cu priviri
arzătoare, în cămăşi albe de in, cărturari şi haiduci, ţin nemişcaţi puşti
înflorite, pe care se încolăceşte vântul.
Neîndoielnic, a avut loc o victorie, parcă nici n-ai ştiut de vreo bătălie.
Luptele vor fi fost domoale şi tandre, biruinţa nu poate avea niciun alt
înţeles. Te cuprinde o clipă, copilăreşte, frica pentru bunul tău, ce
caraghios, nu mai ai nimic, şi mergi apărat
de o necuprinsă esenţă, de veacuri pritocită, gol în aburii calzi care te-
nvăluie într-o ştiinţă arhaică. Prietenii au lucrat pentru tine şi ce se
întâmplă a trecut prin cuvânt,
să te poată însoţi. Te copleşeşte cascada seminţelor pierdute cândva şi nu
departe, cei de care te-ai despărţit te aşteaptă rumeni, tropotind de
nerăbdare. Te apropii, caşti fericit,
ai găsit totul transformat în vin, muncile s-au îndeplinit, fiindcă ai făcut
odată un legământ în fiinţă şi el s-a pornit singur să rodească. Elixirul
jubilează în jerbe clare,
protectorii tăi n-au stat degeaba, văzduhul e plin de făpturi ce-aşteaptă să
fie recunoscute, fiecare în aventura şi legea ei. Se întâlnesc aici pentru
prima oară, tu eşti cel ce le uneşte într-un cămin, capetele lor plecate sub
ochii tăi alcătuiesc un covor viu
întruna reînnoit în beznă. Oftezi, viaţa s-a descătuşat din tine, în sfârşit,
zăngăne o poartă ruginită, atât de calm, atât de uitat. Şi-apare îngerul,
obosit de truda de peste zi la câmp,
prăfuit, asudat, în saboţi. Te întâmpină pe drumul de ţară, cu o lanternă
pâlpâind
în mâinile noduroase.
Vorbire iarna
La această oră târzie din an,
în crângul răvăşit de vifor,
ce încă mai păstrează coama
verde-albastră a ierbii, maeştrii
îşi continuă, ca totdeauna, conversaţia,
pentru unii stranie, fiindcă tac,
dar noi o auzim mereu, neîntreruptă,
duioasă. E un chioşc lângă apele prinse
de ger, unde se compuneau vara scrisori
şi fiinţe naive îşi încrustau numele-n lemn.
Alături, praful alb din cer
se uneşte, fără pic de uimire,
cu maroniul praf de pământ.
Maeştrilor le umflă vesel fularele
nimicul cel rodnic
şi duna zăpezii se alungeşte
în bătaia crivăţului şi stă în aşteptare,
vietate cu ochii larg deschişi, lipsiţi de durere.
Nu departe e casa pădurarului, neschimbată
de ani mulţi. Cuprinsă-n rostirea lor caldă,
întreaga privelişte vorbeşte şi ea fără oprire,
pe când ei se îndepărtează, la fel de tăcuţi.
Pentru ca noi, martorii, să nu uităm vorbirea
ce nu conteneşte, chiar şi după ce vom reveni
pe neaşteptate în locurile cunoscute, chiar dacă,
ocolind, vom sosi acolo de unde am plecat.
În ploaie şi în lumină
Fiinţele mici înaintează pendulând în noaptea luminoasă
printre raze încrucişate cu şuviţe de ploaie, zboară cu faţa când în lumină,
când în bogăţia de stropi, înconjoară locul şi intră tot mai departe în
noapte.
Ochii lor rotunzi, îmbibaţi de lumină şi apă încep să întrezărească o fiinţă
care li se naşte nebulos înainte, îi dau târcoale tremurând,
o privesc cum creşte în rafale de ploaie şi raze până i se vede miezul de
marmură,
ca un schelet în carnea ceţoasă. Atunci flutură peste domenii întemeierea,
apare casa cu pereţii ei de piatră şi grâu din pământurile nopţii
şi fiinţele mici o privesc mai departe, dinspre ploaie, dinspre lumină,
până ce ea nu se mai schimbă, nu se mai mişcă,
crescând printre râsete subţirele, mereu în mijloc,
apropiată, necunoscută.
Ora albă
În spectacolul schimbător al teatrului mereu prezent pe domenii,
fiinţele mici înaintează pe tabla de joc, măsurând cu iubire pământul.
Ridică ochii
în ceaţa de aur, spre inima formelor, unde mulţimi, dând din cap a
încuviinţare,
dansează proaspete în vânt. Fiinţele mici cunosc făptura de aer,
unică şi apropiată, naşterea neîntreruptă i-o-nvăluie în adieri şi sufluri
argintate.
În alb şi fineţe, fiinţele mici adăpostesc tiparul crud a ce le seamănă
şi a ce nu le seamănă, spre a-l creşte, carne din carnea lor,
topită în mierea tainică a recunoaşterii. Ora albă le face acum semn să
stea o clipă
şi iată-le minunându-se iar de oceanele de creaturi ivite până-n zare,
care spun da şi înfloresc.
Jocul pământului
Fiinţe negre cu aripi de beriliu
zboară în furtună umăr la umăr,
sub urnele grele de boabe,
nerăbdătoare să se descarce de poezie.
Scrutează de sus ogorul întins,
care clipeşte răbdător, aşteptând în linişte
rosturile, să le preschimbe, să le uimească.
Aruncate, zboară seminţele fără să ştie unde,
iar pământul se înclină cu viclenie
şi le pofteşte în nişele lui ferite,
unde nu trec decât vietăţi de întuneric
şi se preling rădăcinile ciulinilor,
într-un mic mormânt, nucă înotând printre pietre.
Apoi le transformă în fluturi, în zmeie, în fete,
după voia lui, şi nu ştii niciodată
ce înfăţişare va răsări de după paravanul
de mătase dinaintea apariţiei, de sub vălul
tras cu grijă pe sub coaja oului,
unde alegerea se face în taină şi râs.
Roata
Ora aceasta e o pădure din care iese marea. Şi fluxul se-adună – tot mai
leneş, mai sălbatic,
în trunchiuri fluide, cu sunet de orgi îndepărtate. În miezul apelor, un
animal cu ochii mari
se scaldă şi fornăie lumină prin spiţele nărilor. Pupila i se-nchide sorbind
valuri verzi
şi inimile copacilor marini palpită în cercuri când, brusc, albia se umple şi
se vede adânc, până-n spate, cum ora de-acum, făcută inel incandescent,
alunecă până la capăt în roata uriaşă ce-aşteaptă, cu gura larg deschisă,
de furnal.
Lucrul polifonic
Fragmente se-ating în zbor, îşi potrivesc alături tipare, schiţează pe cer un
covor vibratil,
de colţuri treptat rotunjite-n fluidul jocului care dispune mişcările. Se-
nmoaie şi sclipesc
de bogăţia fără pierderi, se-nveselesc de-nvăţătură în ţeava aerului cald şi
devenit pe-ncetul al lor, mereu mai luminos în noapte. Azi ştiu să dea ocol
torentului de drumuri vrăjitoare, ispitei de la dreapta, de la stânga, până
când nu mai
există cioburi, lucruri, ci numai lucrul polifonic, vast, ticsit de seve –
întrezăreşti în el un om
a cărui bunătate fără seamăn adoarme legile nedrepte pornite-n urmărirea
lui. Şi nu se mai arată feţe, ci chipul de meduză îmblânzită: radioasă,
toropitoare frumuseţe.
Noroc
Nu ştiam că-mi ieşise în cale norocul, când am găsit pruncul enigmatic,
tremurându-şi picioruşele, într-un trandafir, nici că de la petale încolo
începea marea
şi ar fi fost destul să cobor palmele ca să ating fiorul cald din inima
peştilor grăbiţi. Încă nu simţeam că prinsesem rădăcini sub bolta
Primăverii
şi lumea înflorise în jur.
Popas fulgurant
Într-o zi vei apărea în faţa bătrânilor, îi vei îmbrăţişa, le vei simţi inima
bătând prin nenumăratele straturi de lână grosolană de casă, iar ei vor
clipi iepureşte spre tine,
vor netezi cu mâna hainele moderne pe care le porţi, vor spune, cu glasuri
subţirele de viori, că moda e un lucru frumos, care merită să existe,
le vei plăcea aşa cum eşti şi cum te-ai deghizat; nu vor dori s-alunge
vântul
care vă prinde-mpreună-n piaţă, nici tu, să-i împiedici să-ţi ciufulească
părul, de parcă nu-i
al tău. Te vei simţi într-adevăr singur, adică limpede, înfăşat în petale
răcoroase de crini,
veţi râde unii la alţii poznaş, două ghicitori ce se iubesc prea mult ca să se
dezlege,
veţi glumi la adăpostul straielor complice, încreţite cu veselie, traducând
între voi intenţiile
în vorbe calme ca stofele. Ce comicărie sunt veşmintele, va gândi fiecare,
în timpul
ceremoniei de rămas-bun, când reverenţele provoacă tot alte falduri, ce
pretext, pentru a ocupa, în această piaţă cu vânt, în centrul zilei deja în
scădere, un loc transparent,
migdală arzând, un teritoriu fulgurant, unde, eliberat, să te poţi bucura de
pace
şi de cuvânt, împreună cu nişte tineri ori cu nişte bătrâni.
JOZSEF RACZ
***
face să aterizeze fără cauză
cuie supersonice pe aerodromuri de lemn
face să lumineze sori verzi planete roşii
fără cauză face trotuare de asfalt să scoată
limbi de smoală şi prezintă moda ai ghicit fără cauză
face ca palmierii degetelor să hrănească deşertul palmelor
fără nicio cauză face în antracte ca o mare
mură albă de vocale
să se rostogolească din alfabetare
***
întorc livingul cu josu-n sus văd un mare covor discoidal de vinilin
zburător vâsoţki cu treiştrei rotaţii pe minut urc şi o iau razna prin duty
free-uri în galantare eu-uri rânjesc din cărnuri ue
lângă ţarcul copiilor voievozi voievozi joacă ţară ţară vrem ostaşi
ionesco intră din dreapta călare pe un rinocer salută în două limbi moarte
iese prin stânga şi tot faze din astea îi zic lui vâsoţki
ostaş ostaş vreau ţară urcă zice ţi-am ţinut loc printre melodiile din faţă
în livingul întors cu susu-n jos aisberg lunec în vodca de răcit
un milion de titanice mi se-aliniază-n infinit
***
ard lanterne în fântâni
în caste a-nserat
în pragul uşii din fereastră
aştern poem de linoleum
o doamnă de cupru conduce
curentul electric pe ultimul drum
însoţită de banda lui moebius
îmi zice-atâta tu
iubea litera U
***
cu criza asta a locurilor din grădiniţe
dumnezeu îmi citeşte în palatul
elisabeta basmele reginei maria
trimite un paj de teracotă să mă ajute să le uit
trimite o fetiţă cu totul şi cu totul din heliu
să mă ajute să mi le amintesc
dincolo de zaplaz
pe drumul spre la paz
***
mă uit pe desfăşurător dincolo de balizele limbii inuite
vine o morsă în mare viteză din stânga
mă alăptează iese prin dreapta
vin şase pinguini şi mă adoptă
ei sunt compozitori şi nu ies pe niciunde
îmi dedică un septet pentru serpent
să mă trec la vocalize A A A încerc eu
foarte bine mă încurajează ei
încearcă o o o
în limba cebuano
vine din dreapta fram în mare viteză pe rotiţe rotite pe roţi
iese prin stânga nu înainte de-a zice
mâine vine-mblânzitorul
şi vă dau pe toţi
***
din iezere de ceai urc până la nori
de trei virgulă paisprezece ori
eliberez câteva animale din mitologii
printre gratii fototapetate
le dau în cărţi caro într-un cal troian maro
îmi pun pe neve orţii
actualmente la dativ abia mă mai ridic
portret să fac robot al morţii
electric zeu diode îţi dedic
***
sfinte cristobald patron al călătoriilor
ce bine se pricep bărbaţii să dea volum clepsidrelor
rochiilor prin care femei de nemetale
precum fumul vapoarelor ţin vremea suspendată de zare
***
prin trapa goticului hol al marelui A de tipar
filharmonici cad în laminor de la etajul şapte
desfiletează sori din solmajor universul în plină expansiune
atinge o nouă culme-n creierul liftierei
într-un eseu despre salpetru în nuntaşii ce dorm în turbării
visând sus şi tare că liftiera poartă creier
cu şapte numere mai mare
***
de caolin ziţa îşi face siesta într-o moleculă de porţelan un urs liliachiu
într-un cristal zmeuriu
plopii pe contrasens fecundează bezna neîncetat
cu aripi de maiuri e în dilemă ziţa
mama pelicanul ori tata babiţa
în girator amuz
zumur zurum rumuz
***
aştept samovarul de ora cinci
într-o gară de alpaca intră o cucoană
toată-n boa de sienna arsă drăguţule îmi zice
sunt moartea ta şi aruncă asupra-mi un ochi de morion
aştept expresul de cinci bâiguii din piscul unei şurubelniţe
stea luci orion şuierând samovarul trăgea la peron
urcăm privim pe geam pe rând un câine dă din coadă pe pământ
***
eliberez câteva poeme concentrice din trunchiul arborelui de cafea
soprane lirico-lejere din partituri dicotiledonate steaua aldebaran
din şurubelniţa de şofran femei din bărbaţi bărbaţi din femei
toţi leii din zoo zebrele din lei
***
când chindia parcă e şi nu e
gotică secţiune prin gutuie
mama audiază-n amfiteatrul de lut
cursuri de chimie supramoleculară
dă bineţe academicienilor postumi croşetează dantele din hadroni
pune compot din moleculele citricelor în nanotuburi de carbon
găteşte zilnic şapte miliarde de feluri pentru musafiri
orânduie seminţele de piatră-n brazdele minelor
iar spre seară când mai termină cu treaba toarnă clorofile în candela ierbii
iscând din onix cerbii
Vladimir Petrescu
Născut 1959+
„Vladimir Petrescu şi-a făcut acum doi ani o apariţie revelatoare în cenaclul
„Universitas” cu texte a căror forţă nu era alta decât a faptelor înseşi,
surprinse cu privirea neconcesivă şi cu stângăcia, cu nepriceperea în ale
vieţii caracteristice poetului”.
Mircea Martin
Introducţie
Bunul obicei de-a acoperi oglinda după ce am scris un poem,
de-a-mi aşeza mâinile botezătoare de copii din flori peste gura
metaforei îndesată cu regeşti bacşişuri, la bursa tragediei acţiunile
scad ... am devenit propria legendă despre mine, cetatea de sare
deschisă către apă; cei treizeci de ucigaşi plătiţi ai vârstei mele
făptuiesc zăpadă la toate răspântiile, aproape un nou anotimp şi
lumina târzie un înger în poartă şi poarta de piatră ... Fantasia
mon amour ... între numen şi limbaj mă hrănesc cu păcate,
în spaţiul acela unde cu vâlvă au sunat din trâmbiţe maeştrii cântăreţi
între vers şi obiect, vestind durere şi înălţimea exactă a vârfului Parâng
locuieşte personajul din mine întru totul asemănător cu o poezie
şi nu eu sunt acela, risipitorul care transformă ultima dimensiune
într-o linie punctată, într-un semn, nu eu descifrez hrematistica
înfigând din loc în loc jaloane în pustiul de alcool ...
întotdeauna bunul obicei de-a trata metafora ca pe-o femeie
ce ar putea să-mi fie nevastă, târziu, între cele treisprezece
personaje care ştiu totul despre mine să-şi vâre mâinile adânc
în buzunar, vagabondând prin legendele provinciei despre
poezia de dragoste a lumii
Armonie
E un amestec de soare şi apă în aer
Sunt bălţi hurducate de umbre
În care nici măcar nu mă recunosc
Aşteptarea toacă prelungirile frunzei
Crescute pe spate
Și mersul lebedei printre nuferi
E ca o scuturare de lacrimi
Pe fotografia deşertului
E un amestec de soare şi apă
Pe tâmple
Zvâcneşte doar un capăt
De anotimp evaziv
Armonie deplină
Pe coapsele zilei
Răsucite-n spirala de verde
Și poate tocmai de-aceea
Trec întâi prin cercul de linişte
La ieşirea din somn.
Călătorie în gol
Nu există drumul acela albastru pe care nu mi s-au păstrat urmele
Aşa cum nu există cercul acesta de somn
În care-am pătruns ca o panteră dresată
Printre gratii de cuşcă
Aşa cum n-o să existe
Dimineaţa aceea de linişte
În care să-mi spăl rufele în familie
Mai uşor şi mai dezinvolt ca în tren
De fapt nu există nici trenul
Doar o gară pustie
Mai rezistă între două curgeri
Abrupte
Și un pasager
Cu paşaport fals
Și cu multe inele pe degete
Gâfâind în zadar.
În văi de lumină
De mult nu mai stau în odihna acestei seri gândurile ca şi noaptea s-au
terminat
pentru mine în văi de lumină doar marginea chipului tău dezlegată
pasărea cu gheare subţiri trece acum peste lume.
Socoteli fără sens
Nu mai ştiu nimic pe dinafară
Tot ce se-adună-n jurul meu
Seamănă cu o falsă insomnie
Cu o margine de iluzie încercuită
Vedeţi să nu mă treziţi din starea
de apoteoză permanentă
Să nu mă-ntrebaţi de ce nu mai pot
să rotesc miracole fără-nceputuri
Nici din greşeală acum nu mai vreau să mor
Și de fapt nici nu-mi pasă
că ar putea veni şi o zi mai urâtă
Tot ce ştiu e să traversez mereu strada
În sandale albastre
Ziua şi noaptea să fac socoteli fără sens.
În somn
În somn te păzesc ca pe o plantă sub cerul unei aşteptări oprite
şi-al unei morţi uitate îţi salvez dezgolirea
un ghimpe alb în creştetul sorţii cu calm răscolit cineva povesteşte
despre liniştea mea.
Nor început
Voi numi această stare cu liniştea ta un chip prăvălindu-se peste-ncercări
la marginea oazei în care cânţi despărţirea şi locul deopotrivă de vechi
Voi numi această stare cu gândul primar o taină umezită în descoperire şi
alungată
precum aerul precum cântecul vestejit deasupra un nor început
luminează poemul.
Ceasul meu
Acesta e ceasul meu
Îi simt pe frunte limbile reci
Și deodată aerul se face lumină
Acum văd limpede
Distanţa dintre mine şi noapte
Ca pe o sfoară verde
Întinsă între două amurguri
Mai văd şi cerul pe care încă nu scrie nimic
Mai văd şi ochiul unui fluture cu aripi târzii
Acesta e ceasul meu și totuşi cineva îl poartă-n piept
Ca pe o inimă.
NICU CIOBANU
Depoetizarea realităţii
Nimic nu mă mai mişcă –
nici limbajul profetic al pietrelor,
rătăcit prin biblioteci imaginare,
nu mă mai fascinează.
Orice metaforă scufundată în vers
este ignorată de jos în sus
cu o forţă inegală cu greutatea
volumului de realitate depoetizată.
Nici cuvintele, şi cu atât mai puţin cuvintele,
nu mă vor apropia de esenţă.
Doar de deşertăciune
cu desăvârşire m-apropii.
Nici răspunsurile,
care niciodată nu vor încolţi,
nu mă mai mişcă.
Poate doar gândul,
singurul,
că nimic nu mă mai mişcă –
m-ar putea mişca.
Labirint
Nimic nu vei afla mai mult
decât ce-ţi este dat să-nveţi.
Vei rătăci prin labirintul cuvintelor
fără ca să afli cum se stinge lemnul
şi cum arde piatra.
Nimic nu vei afla mai mult decât ce-ţi
este dat,
tu însuţi vei deveni un labirint.
O reală şi imediată rătăcire
Și până unde să mai merg
prin viscolul de metafore şi
discursuri politice,
prin risipa asta de cuvinte şi toasturi
funerare,
dineuri plictisitoare, false arătări,
mai false prezenţe şi câte încercări.
Cineva îţi aruncă zăpadă în ochi,
zăpadă în casă –
aleasă
e umbra care te pândeşte,
zvonul care te goneşte,
cuvintele ciulite mocnesc pe nepusă masă.
Urmăreşti cum îţi creşte molozul
la pragul uşii,
cum se spulberă nisipul din clepsidră.
Din halucinantele vise nu-nţelegi nimic.
Din toate cele zise
s-alegi, să scrii despre rătăciri,
despre citatele ce-au fost aprinse.
Vei suspecta chiar şi-n silabe
şi rar, tot mai rar te regăseşti
şi-n pripă cauţi,
prin vechi şi armonioase cântece de lume,
să izbeşti, să reapari,
să spargi şi oul barbian.
Inevitabila risipire
Spune-mi, cine s-a mai putut gândi
la ziua de azi. Până mai ieri
totul ni s-a părut posibil şi firesc.
Cuibăriţi prin labirintul înfrunzit
am urmărit cu ochii cum ni se aşază
promoroaca
tocmai în pragul uşii – şi plonjau spicele
de nea
şi-atunci şi-n propria casă
ne-am simţit ca la noi acasă.
Inimă, nimănui nu-i mai trebuieşti –
chiar şi ca cea mai patetică formă
a socio-realismului. Vei fi rătăcită prin muzee,
pe pânzele pictoriţelor din Uzdin,
vei deveni o prezenţă bizară, hidoasă...
atâta doar. Lumina plesneşte precum o umbră cuibărită-n gene
şi prea devreme se rostogoleşte tăcerea
prin casele noastre.
Exil
E mult prea târziu – ninsori albastre
se-aştern cu desăvârşire.
Mă grăbesc să-l întâlnesc pe Nicu Ciobanu,
înainte ca exilul să-l surprindă,
precum ninsorile întârziate
floarea de cais.
Știu, exilat pe-o limbă de pelin,
între vânt şi furtună nu va avea ce s-aleagă,
dar nici eu nu-i mai pot oferi nimic.
Mă grăbesc să-l revăd
pe Nicu Ciobanu,
demult îmi datorează nişte răspunsuri.
E timpul să nu-mi răspundă.
Lecţia de poezie
poeţii în singurătatea lor cred în ce li se spune
între ei şi eternitate picură stropi de poezie uneori din ochi
le ţâşnesc întrebările le creşte câte un stejar în lumina căruia
mocneşte cheia adevărului prin care întunericul pulsează
mai viguros decât o avalanşă de stele desprinsă din infern
şi atunci poeţii trăiesc eternitatea prin lumina stejarului
alteori întrebările din ochii lor se transformă în nişte pânze minuscule de
corabie
care opresc furtuna alteori orbiţi de realitate
în urechile poeţilor răsună sinistra trecere aud eternitatea
din care atârnă întunericul precum lumina zdrenţuită
de pânzele corăbiei rătăcite în furtună inima poeţilor uneori se transformă
într-un ochi închis prin care curge toamna alungată
de răcnetul de tun pe buzele lor răsar necuvintele ce aşteaptă să
încolţească
în paginile de lumină eternă a poeziei.
EMILIAN ROŞCULESCU
Născut în 1960 la Reşiţa. A publicat: Versuri, versuri, versuri, versuri,
Editura Litera, 1988; „Într-un obiect numit poem - şi numai acolo" Editura
Marineasa 2002, Letopiseţul deconstrucţiei, Manchmal spater, Pop. Verlag,
2005.
“Marea victorie a poeziei lui este că vorbeşte despre suferinţa umană, dar
şi faptul că poate fi citită în multiple chei de interpretare.”
Gheorghe Jurma
***
sunt cel ce ia comenzi la restaurantul fără nume nimeni nu va onora
comenzile
cei care comandă şi aşteaptă la mese speră
în lumea mea comenzile nu au fost niciodată onorate
mi s-a spus fă aia, fă asta, am zis mulţumesc şi-am făcut ce-am vrut din
punctul meu de vedere şi asta poate fi libertate poate /
***
şi-am să mă bucur că mi te-a dat vara din gărâna dar să ştii că
întotdeauna mi-e dor să vorbesc cu tine când dormi când vin acasă ca
turnul din pisa nu pot dormi mă prinde ziua fumând ultima ţigară şi bând
un pahar de vodcă nu pot şi nu vreau să mă schimb iar ultimul pahar
curge direct în vene bună dimineaţa iubito
***
mia ascult susurul inutil al cuvântului în vers mă mai bucur de el mia cred
că poate schimba ceva
cerbul pe care l-am văzut ieri era mai viu şi mai puternic decât mine
câinele este şi el viu şi puternic
***
avangardistul căuta ciuperci în pădurea fontainbleu eu trag un şut de la 11
metri direct în colţul unde nu se întâmpla nimic trag de timp îmi fac sanie
cu câini
din bolile spiritului contemporan ascult cum creşte cerul în oglinda lacului
ştiu că nu mă vei uita sunt cercul din inima ta sunt sufletul iepurelui ucis
zăcând sub zăpada primăverii la gărâna
***
sunt posesor de nimic nimeni nu-mi simte lipsa daca se face primăvară
plânsul meu nu deranjează pe nimeni
râsul meu nici atâta vor veni câinii să-mi lingă rănile făcute de oameni
rănile se vor vindeca
***
prietenia te face vulnerabil dragostea te face vulnerabil dependenţa te
face vulnerabil frica te face vulnerabil
mamă tată încetaţi să mai tăiaţi viţelul cel gras fiul vostru rătăceşte
drumul spre casă hangiul hoţ îi trece pe nota de plată vinul lui şi cina cea
de taină de fiecare dată
***
fă-ţi ceai din ierburile ce cresc în curtea casei de nebuni urlă-ţi mânia
întotdeauna spunea vraciul antonin artaud
din măciulia macului albastru aduni răşină pentru somn adevărat din
struguri faci vin din primăvară extragi seva ce umple golul alb al iernii
trecute
din singurătate şi numai din ea împleteşti coarda rezistentă ce ţine trupul
şi sufletul în pendularea dintre viaţă şi moarte
***
aud noaptea păsările revenind văd cum se ridică de pe munte ceaţa azi se
opreşte apa în oraş şi asta-mi strică toată dimineaţa
***
aveam un amic ce obişnuia să afirme „sunt liber sunt autarh îmi iau
energia din tot ce mă-nconjoară şi dărui energia mea întregului de unde
vine” aveam un amic ce obişnuia să afirme „sunt urmărit îmi ascultă
telefoanele când e întuneric vin şi mă lovesc nici măcar nu lasă urme doar
eu îi văd îi simt în jurul meu”
toate acestea sunt de fapt lumea mea şi totuşi poate nu micul rabi din
colţul stâng al inimii mele spune şi tu ai dreptate şi tu ai dreptate dar bine
rabi cum se poate iar rabi zise şi tu ai dreptate
***
lui Ghe. Jurma
la peste 500 de kilometri de mormântul lui eminescu îmi iau libertatea să
fiu eu bun sau rău aşa cum sunt
ziua tatei
după ploaie mă plimb cu tata de mână pe stradă peste oraş adie un vânt
al pustiei miroase a aripi ude de înger şi e atâta linişte încât se aude cum
se desprinde şi cade lutul din oameni tăcuţi trecem prin apele cerului
scurs pe pământ eu potrivindu-mi paşii după cei ai tatei mândru de
foşnetul cămăşii mele albe apretată căptuşită cu poeme nescrise prin aer
zboară peşti zebre şi alte pagini colorate din manualul de clasa a IIII-a norii
se oglindesc în nori cuvintele se oglindesc în triluri ai grijă să nu cazi
spune tata când păşesc pe norii care aşteaptă la semafor un băieţel cu
sandale ca ale mele mă urmăreşte ca o umbră şi chiar dacă de atunci am
mai crescut şi fumez şi scot panglici pe nas pentru domnişoare trecute
umbra mea continuă să joace şotron pe trotuar la acelaşi semafor printre
picioarele transpirate ale dimineţii umbrele se reped se agaţă de umbra
mea trag cu putere de ramurile venelor mele tot mai mult se înteţeşte
vântul pustiei şi oamenii se agăţă unii de alţii de copaci de case de
amintiri de tot ce le iese în cale cu mâna mea mică eu îl ţin strâns de
mână pe tata fericit că pot să mă plimb alături de el în fiecare zi a morţilor
invitaţie la vals
am despachetat din valiza prăfuită uitată de ani şi ani în podul copilăriei
amintiri cu genunchii juliţi bunici zâmbind sepia tovarăşi de joacă cu aripi
de înger şi la urmă un surâs presat între filele unui album de familie surâs
care se poate deschide cât o umbrelă pe vreme de ploaie mi-l pun pe furiş
odată cu jobenul şi pantofii de lac ai bunicului apoi apari tu în rochia de
mireasă belle époque a bunicii te invit la dans printre fotografiile
albumului ca între oglinzi paralele dansăm 1 2 3 1 2 3 până simt cum ies
din trup şi praful stârnit de aripi mi se aşterne pe simţuri ca o tencuială
care mă zideşte de viu în amintiri cu dinţii tai cordonul ombilical care mă
mai leagă de realitate
vaca roşie
a fost odată ca niciodată pe când se potcoveau poeţii proletcultişti cu 99
oca de fier şi săreau hăt în slava ceriului într-o vreme cu gust de fiertură
goală de crumpei şi chelărabe pe când mai câştiga bunica turul franţei
pedalând la maşina de cusut singer adusă din tirolul italian de tata-moşu
în raniţa lui de vânător alpin alături de un picior din lemn de pin
rechiziţionat lui dumnezeu pe când umbla moşu lu ceacea tie dubaşu cu
primaru rusălin din poartă-n poartă să-i vopsească fiecăruia marvele
nevasta speranţele în roşu culoarea veşniciei strigau deşteptarea oameni
buni treziţi-vă priviţi aceasta e pompa acolo-i furtunu aici mâneru cu care
vom detona trecutu prima s-a lăsat vopsită măgdălina vaca de zestre a lu
doda iconia ca membru cotizant lua nu ca alţii cuvântul nea boală! la
adunările uteme ţinute în şura lu doda semn că e pe linie că se integra
zicea ceacea rusălin noul premar mereu cu cartea rusă sub braţul îngropat
undeva prin munţii tatra şi-n vreme ce el biruia în lupta cu gândacul
imperialist de colorado nevastă-sa doda iconia bea cu raftul la m.a.t. iar o
bieut pân o dzâs lu cânie cuscru şchipeau babele ieşite seara pe şanţ la
givan ş-ai auzit nană maria-magdalena a murizgwwrrruuummm o ha?
zdgwruuummmmm ei taci! călcată de tractoriuzdgwwrrruuuummm copiii
se visau mulgând cele 7 tractoawwrruummmmwwrruummmm noi şi grase
cu care ceacea rusălin ademenea lumea să intre în colectivă cu vocea lui
frumoasă de cântăreţ bisericesc tata-moşu cânta singur sara pe prispă
cântecul iancului bănăta-m-aş şi n-am cui/ bănăta-m-aş iancului până îi
răspundeau dinspre dealul cimitirului ecouri de urale şi ovaţii în ochii mari
deschişi steaua îmi picura un vis c-am fugit de acasă ca uica noană ăl de-a
fost îngropat de un mal de flori la parcă bumbeşti-livezeni în chiar anul
acela în care după catastiful popii cornean din căvăran s-au arătat neşte
oameni roşii călărind pe cai roşii rubei homines qui de montana exierunt in
rubei equis aici toţi ne făceam un zaplaz înalt de cruci aceşti daemonibus
spăriind caii de la şareta vechiului premar de s-au ridicat caii tropotind pe
curcubeul arcuit peste canalul morii transformându-l în podul ce dăinuie şi
azi on pod gie fier pănă la cier/ on pod gi-aramă prăstă vamă
pescuirea miraculoasă
mi-ai promis că nu vom îmbătrâni niciodată
că ne vom trezi peste secole
în aceleaşi trupuri puţin lustruite la coate
mirosind a levănțică şi a sânziene ca
în lada de zestre a bunicii cu hainele ei pentru
toate anotimpurile de pe lumea cealaltă
că vom sta mână în mână sub torentul curgător al timpului
înconjuraţi de liane şi flori de apă
precum regii din basme vom vedea
inorogii venind să se adape
şi scufundaţi in poem vom aştepta cuminţi
plasele unei pescuiri miraculoase
până atunci însă
în fiecare zi învăţ să te cred
şi descopăr că în braţele tale e
şi pământul şi cerul şi locul
în care pot să mă pierd
chimeşa albă
în fiecare an legat la ochi de albul florilor de măr îngenunchez în mine ca-
ntr-o biserică văd pe catapeteasma sufletului meu icoana bunicii în palme
ţine ca pe o ctitorie pâinea şi merele de aur şi dangătul de clopot toate
purtate de bunicul în raniţa lui de cătănie până la cotul donului până la
apa vavilonului unde a îngenunchiat lângă iesle obosit ca un mag
oferindu-şi toată averea lui un rând de izmene o chimeşă albă şi dealul
verde de acasă lăsat moştenire de tata moşu lui tata moşu lui tata moşu
lui dumnezeu acolo sub coasa bunicului cad an de an în fânul ud aripi de
înger se înfig în mine ca vraja florilor de măr iar când mă rătăcesc prin
lume ajunge să pun palma streaşină la ochi şi văd mereu pe coasta
dealului chimeşa albă a bunicului care coseşte cot la cot cu dumnezeu
calul troian
din cea mai bună dintre lumile posibile
n-a mai rămas decât
o iluzie anemică
luând cu mine
în bocceaua pribegiei doar cărtea aceasta a mea
pe care o port pe umăr dintotdeauna ca pe o cocoaşă
când ai să vii dac-ai să vii
nu vei mai găsi în acest poem decât o piele
apretată pe un umeraş
viaţă
VIOREL SUCIU
Născut în 1961 la Jimbolia, jud. Timiş. A publicat: Ploaia care stă să cadă,
Editura Marineasa, 2001; Insula de fier vechi, Editura Brumar, 2007.
(...) Lucrurile, gesturile şi aproape toate părelniciile din jur sunt observate
cu grijă de parcă ar urma să te desparţi de ele în câteva clipe şi să nu le
mai vezi niciodată. Dinspre ele, vin înţelesuri realizate sub forme de
versuri din care iese un fin abur de firesc. Chiar împăcare. Graţie acestor
potriviri, pentru mine, Viorel Suciu este poet – poet.
Marcel Tolcea
Inflexiune
Ca o rază de soare calc norii încet.
Voi relua lucruri rămase neterminate,
mânat de încurajarea unui zâmbet luminos.
Rotiţele ceasului mai în voie se mişcă
mă dezmiardă cristalele de gheaţă din fereastră
şi zâmbesc fără intenţie la gândul că aripile mele
vor fi trepte pentru zbor de păsări.
Aerul s-a umplut cu puf de păpădie,
muzica va suna iar, piciorul va bate ritmul
şi învăluit în parfumul unui car cu pepeni galbeni
mă bucur de parcă aş pluti în jurul unui secret.
Dacă mă distrează urmele de pisică de pe lucruri
degetele îmi vor vibra ca la atingerea unei imense cochilii:
atunci visele din tinereţe îmi vor face cu ochiul.
Se trage macazul, mă îndrept spre o lume de basm
şi nu voi mai înţelege dacă e o vioară în aer, o pasăre
sau un râs de copil dezmierdat.
Îmi vine să râd şi îmi este bine
de parcă cineva îmi pregăteşte daruri;
cum să nu găsesc o alee luminată
când stelele ziua clipesc împrăştiate pe pământ,
iar cadranul ceasului tău
îndreaptă soarele spre mine?
Odă
Pe cele mai iubite pământence le pot ghici uşor pentru că fac cele mai
graţioase gesturi în somn ; sunt sau arată ca nişte copile, mâini mlădioase
şi degete delicate
graţios se întorc de pe un vis pe altul iar gura le schiţează un sărut domol;
dacă nu m-aş teme că stric vraja, mi-aş lăsa degetele să lunece pe obrazul
lor.
Ies încet la rampă dragele mele, zâmbesc în timp ce se gândesc la ceva;
când îşi aranjează agrafa în păr cu exagerată grijă, îmi leagă fără voia lor
vrajă grea,
vorbesc între ele şi înţeleg din gesturi că au cules fructe mari, o recoltă
bogată.
La amiază mi-aduc bucate alese frumoasele mele
şi scriu poeme homerice pe scuturile atât de slab reliefate;
cu bărbia în palmă văd cum mă-ncercuiesc, mă acoperă cu braţele ca
nişte arcade;
eu ghicesc parfumul fiecăreia în parte
şi mă simt ca un rege.
Voievodina
Bunule Miodrag, voi ajunge la tine la vremea când vei culege cireşul!
Mă reîntorc în câmpie într-o dimineaţă de vară atât de luminoasă, încât îmi
dau lacrimile şi nu pot privi prea departe. Soarele s-a ridicat încet printre
duzi, asemenea unui cap ce-a găsit gâtul pulovărului. În urma roţilor de
tractor au rămas mici bălţi, pe care patinează păianjeni. Vechea maşină a
pompierilor se învârte în răscrucea unde îmi venea rău când eram mic, la
întoarcerea de la oraş. M-am plimbat prin aburi şi rouă, am trecut prin
culcuşuri de animale calde încă, adulmecând pusta rezemată în râuri cu
parcele în carouri, fixată la colţuri de sălaşe pline de igrasie. Ziua în
amiaza mare pompierii îşi repară girofarele în câmp; eu simt că aş vrea să
mă caţăr pe diguri, să văd ce e dincolo de ele. Miodrag spunea: „Să nu ai
somnul omului de dincolo de diguri, oamenii care trăiesc acolo trebuie să
sufere”. Ajuns pe meleagurile mele cu lanuri ciuruite de mană, las vântul
să mă bată şi să mă usuce un soare năpraznic, care
îţi intră în ochi şi prin pleoape, după ce se izbeşte de straturile de ceapă.
A fost o vreme în care au căzut podurile şi s-au uscat ardeii în trei ţări
vecine; apa din fântână s-a transformat în gelatină, am mâncat-o, dar nu a
ţinut de sete.
Miodrag! Miodrag! Casa ta din marginea câmpului nu lăsa să o ardă
războiul, ci doar văpaia muşcatelor roşii.
Poezie de pustă
În spatele caselor sunt lacuri pe care nu le vezi decât dacă ai pană la
bicicletă. Eu, oricum, mă simt al câmpiei, am nostalgia stufului de lângă
casă, a apelor care primăvara îmi inundă grădina, a împrejurimilor în care
poţi face oricând un foc, a geamurilor pe care le ştergi de aburi şi poţi privi
până departe. În serile lungi peretele respiră greu ca un tuberculos, de
parcă s-ar afla în el o sepie. Oaspeţii sunt prea rari, mă culc îngândurat,
poate chiar temător, într-un pat înalt, cu dună grea, având în gânduri
poduri, frâne, mici represalii, litere ca nişte furci, grămezi de frunze
măturate, foşnet de pungă, ocolişuri, eleganţă, mici statui coclite, locuri de
întors vapoare, dureri de spate nemasat, vrăbii ce se scaldă în bălţi, un
câine care aleargă pe câmp într-o direcţie sigură, ţărănci obişnuite care au
fost cândva mirese frumoase, o frunză plimbată de vânt ca o jucărie
teleghidată, ca o cutie mare de carton din filmele lui Kusturica, Kusturica
tras pe sfoară, sfoară cu bucata de săpun potrivită lângă ea, săpun de
casă făcut la cazan de tuci de femei zâmbăreţe, etcetera. Nu o să pot să
mă întind şi să casc din lipsă de spaţiu: voi fi vânător de animale foarte
mici, neliniştit că am şerpi pe lângă casă, poate pe prispă, sau poate la
closetul din curte, şerpi care ticăie asemeni ceasornicului, ascunşi perfect;
nu-i voi vedea niciodată
aşa cum nu poţi vedea un înger în zbor. Va veni o iarnă când o să ningă cu
zgomot de clopoţei, fulgii de zăpadă vor aduce indulgenţe. Dacă de pe
acoperişuri austroungare o să îmi cadă zăpada în cap (eventual cu ţigle cu
tot) las oraşul şi dau fuga în pustă: e vremea să fie îngropaţi morţii. În nări
îmi va intra aburul din gropi proaspete iar minutele vor trece atât de încet,
că nici nu o să simt cum adorm cu sare în jurul ochilor: voi visa că am pus
la păstrare crucea de la răscruce.
Mama viperelor
Mama viperelor era o femeie frumoasă. Azi, prin pepiniera cu molizi,
m-am temut că se surpă lumea mea, sprijinită în barajul
din argilă şi pietre de moară de la capătul lumii.
Dorm somnul îndoielii cu degetele încrucişate; aşa voi ocoli insula
pregătită pentru naufragii, unde tobele bat aleatoriu şi de clanţa de la uşă
adesea găseşti înnodaţi şerpi.
Acolo, lumea are molecule goale în carne, ar pluti dacă n-ar avea păcate
grele în mâini şi în picioare; iubiţii stau cu spatele unul la altul şi vara
rămâne fără căldură.
În loc să privesc o lume întreagă de pe pisc, voi prefera plaja, unde alerg
prin nisip atent la năpârci; dacă arunc pietre plutesc pe ape iar lemnele se
duc la fund şi, tolănit pe sub rădăcini, fotografiez de jos în sus: O doamnă
distinsă,
cu vipere pe pălărie, mă salută cu fineţe.
Inimă filmată
Pulsează soarele prin fum ca o inimă filmată te voi trezi cu un sunet de
frunză ruptă între degete. Eu o să mă ridic în picioare şi zgura acestei
dimineţi leapăd-o tu de pe mantia mea.
Se scutură aripi deasupra mea şi uneori ninge Vor muri clipe
pe care aproape nu le-am trăit.
Cu un sâmbure de caisă
Mă scald într-un lac pe al cărui fund strălucesc oase mari. Ies la mal
încălţat în cranii de iepe, păşesc stângaci mestecând aerul şi rotulele îmi
pocnesc cu ecouri.
Într-un turn babel învăluit în fum potrivesc trepte spre zâmbetul tău;
ţi-aş mângâia umerii goi cu un sâmbure de caisă. Mă opresc în faţa ta
ruşinos şi bicisnic, numai piele şi os, zâmbind cu trei rânduri de danturi
subţiate de vreme, cu respiraţia grea
ca un cântec de lebădă. De câte ori clipesc, îmi trece o rândunică prin
faţă. Timiditatea m-a întinerit; mă vreau flacăra unei lumânări în calea
respiraţiei tale.
GEAMURI NECHITUITE
o pândă făţarnică mă împietreşte dincolo de începutul acestei oglinzi sete,
sete neterminată, rece, între prima mea lingură de griş cu lapte şi primul
adevăr minţit. Plantaţii de fotografii, păpuşi, râsete hieratice în care puiesc
îngeri perfizi. Dincolo de jumătatea acestei oglinzi geamuri nechituite,
relief agresiv, vipere.
Prea înainte, prea înapoi trei fete îngroapă în grădină un pui de cloşcă,
stătut. Mănâncă pâine cu magiun cântă aleluia, zgâlţâie clopotele mieilor
crescuţi, se pitesc speriate de ploaie, bocesc,
adăpostesc lumânarea aprinsă sub haine,
pulverizând fierturile echilibrului pierdut
LÂNĂ NEAGRĂ
Febră.
O scară albă, dizgraţios de albă,
proptindu-se arogant de pieptul meu.
Stau cu picioarele în apă oţetită. Tricotez.
Din lână neagră un flanel.
Două pe faţă, două pe dos,
ochiurile îmbucă din lână cu lăcomie.
Două pe deasupra, două lăsate pe jos
Ghemul ca un titirez se învârte,
mănâncă din masă, din scaune, din pat.
Visez. Deşirând în bucle negre, aspre,
rotundul prins în mine.
AICI
Între smerenie şi violenţă,
fotografiile ies kilometrice,
cu ombilicul lipit de obraz.
Din fiece surâs curge spre nord
laptele aruncător de flăcări.
Început şi sfârşit (I)
Singurătate, transparenţă cu ouă de lăcuste.
Început şi sfârşit (II)
Pur şi simplu
Poemul, ţinta luminoasă a descântecului
Pur şi simplu
Singurătatea, forţa cosmică a pământului
Pur şi simplu
Ochiul, cămaşa lacrimii de gheaţă
Pur şi simplu
Durerea, rădăcina poetului, adevărată
Pur si simplu
Mâna, pe hârtia curată.
PRIMEJDIA EXACTĂ
lucruri ultime, mistice lămuriri, o după-amiază sub greutatea potrivită
asemeni poemelor în care coboară arzând
rochii şi cămăşi părăsite
Aş putea vorbi la următoarea numărătoare
fără să ţin seama de cei născuţi din asfinţit.
Primejdia exactă, ordinele interioare forţează depărtarea
sau măcar ceea ce ştie ea acum.
Aşa se explică faptul că oriunde şi oricât voi fi scris,
religia perspectivei nu-i simpla trezire
într-Altul, în plânsul cu care m-am deprins
când mi se spune: „Bună dimineaţa!”
Tocmai înlăuntru acel „ă” e învins,
incapabil să-mi fie aţă, alarmă, anchetă,
Şi apoi, de vreo câteva zile,
privirile cioplesc îngeri
din tot ce ating...
SORIN GÂRJAN
Născut în 1962 la Anina, jud. Caraş-Severin. A publicat: Tăierea aripilor la
îngeri, Editura Hestia, 1993; Îmblânzirea sinelui, Editura Hestia, 1994;
Frontiera de cretă, Biblioteca Judeţeană „Paul Iorgovici”, 1995; Lecţia de
anatomie în aer liber, Editura Hestia, 1996; Sezonul de vânătoare, Editura
Hestia, 1997; Îngerul nimănui. Poeme siameze, Editura Hestia, 1998;
Iani… (ocheanul cu vitralii), Editura Eikon, 2003.
„(...) De obicei profund şi grav, Sorin Gârjan nu îşi cen-zurează decât
arareori poza juvenil-romantică, de ins neliniştit, care observă (printr-o
ceaţă metafizică ce aminteşte melancolia unui de Chirico) cum gheizerii
imaginarului ţâşnesc din toate colţurile imunde ale cotidianului. Poet al
tragicului existenţial, Sorin Gârjan ne aruncă adevărul în faţă ca pe un
prosop salva-tor, plin însă de scoriile unei realităţi crude, nefardate,
surprinse într-o viguroasă viziune expresionistă, ce-l situează printre poeţii
cei mai profunzi ai dramaticei noastre actualităţi.”
Ion Cristofor
akédia: sârguinţa nimicului!
…(mi-am pierdut capul… zilele… puţinul avut!)
zac sub perfuzii de cântec: un fel de chiţăit vesel prins într-o cursă de
şoareci – o rouă sticloasă, nu scârbă, nu limba băloasă a vreunei pohte
bătrâne. (realizezi că între viaţa ta şi a lor cresc buruieni şi resturile unui
menaj sanguin devorându-şi strigătul, văzul/ că limbă de şmirghel au avut
toate iubirile tale, piele cu solzi şi parfum de anghinare
uscată la soare.) doar Dumnezeu ştie măsura cămăşii de forţă căreia ei îi
spun suflet!… – fericiţi cei ce şi-o poartă ca pe o ie uşoară/ ca pe o
margaretă în părul negru al vieţii!
aduce ceaiul amar şi-ţi sărută sudoarea, îţi citeşte din psalmi şi aprinde
lumânări parfumate: inima tristeţii cântă în ea precum un violoncelist
necunoscut pe marginea unei şosele pustii. aproape, într-un spital cu
nebuni şi borcane etichetate, în care foetuşi de gheaţă se leagănă în bălţi
de formol/ cu pereţii tapiţaţi cu placente uscate/ câte un ţipăt viu face
fost duhovnicul trupurilor lor ciuruite pentru ca mai târziu să le dai foc în
spatele blocului dezvirginându-ţi improvizaţiile, toată slava invidiilor. copil
„de nimic” stăpânind oamenii-ţintă ce ard în picioare ca nişte cruci
blestemate de pulberi mereu ucigaşe.
(…cu amintirea pozarului care-şi pierde capul în mâneca neagră de in/ cu
apa gurii tale ca singurul martor/ cu privirile lor curgând peste tine ca mila
lui Dumnezeu peste o casă săracă/ cu râuri de slavă lăsate să moară în
canalizarea oraşului/
cu afurisita plimbare alături de şoldul unei femei într-o tăcere mai grea
decât pansamentul gipsat pus pe sternul de lapte al pruncului/ cu defilări
prin durere… cu decoraţii… spaime… cu acest memorial al nimicului…)
cu siguranţa că doar Dumnezeu ştie numărul şi glasul paşilor tăi!
poate că şi-n noaptea aceasta, într-un dormitor din manhattan, (ca orice
baby-sitter ce se respectă!) dorul de casă scoate limba la gângurelile
neciteţe ale unor copii plutitori, ascunşi ca viermii în plutitoare gogoşi de
mătase; poate răsfoieşte albume cu poze ori mai împlântă câteva ace de
gămălie în peticita păpuşă-insectă a poeziei: între cărţi ce-au adunat praf
de pe aripile fluturilor pe ele, între oglinzi, facturi iubăreţe şi perversele
telegrame ale moştenitei sale nostalgii balcanice; poate că doar stă
ghemuit şi prizează
nici cum!;
cântec şi-n gura privighetorii şi-n gura lupului de prerie! din păcate, de
aici nu se aude nimic. doar se vede: o corabie care nu mai ajunge la ţărm
ci se învârte prinsă-n vârtejul spumos ca o foiţă de ceapă deasupra
sorbului cu găurele într-o chiuvetă de aur;
poate că strălucirea unui ego comun poartă fulgerul rătăcit ce-o loveşte
mereu; poate că printr-un dormitor din
poate!
în Dunăre… cursă
de prins nimfe cega de gheaţă şi vidre cu ochii de
pustnic…
Tinerii aceştia care fac cercuri de îngeri din fum de ţigară, Rockeri, hippy,
punkişti
***
soare
îngăduie o clipă ochiului meu să te cuprindă o clipă doar această minune
îngădui-o
şi toate gândurile mele în peşti lucitori se vor schimba şi toate amintirile
mele vor slăvi cu buze de foc răsăritul peste ierburi zemuind mi-aş culca
fruntea obosită într-un gest de venerare
soare
lună
cu obrazul tău argintat ascute-mi simţurile tipsia sunând tăcut în odaie
rostogoleşte-o peste pieptul meu îngemănată cu bulgărele arzător al inimii
să se iubească împătimit şi fără margini
dincolo de unduirea cuvântului să alergăm împreună lună
***
la-e-la cântă munţii la-e-la cântă apa
la-e-la răbdătoarele litanii la-e-la în înserare
la
cum ai arunca năvodul pe spinarea întărâtată a focului peştii răsucesc
lumina soarelui ca pe o sabie
taie adânc în mal surpă malul sub picioarele noastre
înţeleptule mai există o piatră vorbitoare mai există inelul de aramă al
asfinţitului şi toate amintirile curg râu spre buzele tale în acest ceas
rămâne taina neîmpărtăşită
piatra vorbitoare rămâne mută pentru o clipă sânge suspendat
la-e-la
gândul abstras în grota ursului
rătăceam plin de adâncă ştiinţă în aerul pur oamenii mâncau puţin – miere
lapte fructele vrăjite se rugau se rugau
o dată la patru ani zeul cobora în frunze timid ca o fecioară rupând
zăgazurile năpădeau sevele la-e-la
înţeleptule poporul tău
cum ai arunca un năvod pe spinarea întărâtată a focului a rupt malurile
sub picioarele noastre
ne duce vremea frate ne duce frate ca o apă la-e-la
ca un cântec la-e-la
***
stranie coborâre în adâncuri în miezul neştiut al cuvântului
să uiţi cine eşti cine ai putea fi — lama unui buldozer sau
piatra rostogolită fără împotrivire — să lepezi celulele trupului
cum se leapădă toamna frunzele copacului
esenţă să rămâi aromă
călătorind spre nările delicate ale zeului
iată-mă
curat fără de prihană
mă supun ţie firesc neocolit
mă supun ţie spre ruperea zăgazului berbece să-ţi fiu braţ înarmat iată-mă
laptele proaspăt
pe buzele obosite de chemare
mă joc cu sufletul meu elastic ca o minge pentru bucuria ochilor tăi
Cuvântule frate
***
uleiul din candelă
argintul viu amuşinând în întuneric
mare minune dumnezeiască minune
lemnele nu ard lemnele dansează în flăcări ca sufletele în para iubirii
vine fochistul şi varsă peste ele năduful pământului lemnele nu ard
lemnele suflă şi strigă în vâltoare dumnezeieşti cuvinte cântece
lângă leagănul copilului soarele apune în unduiri sânul freamătă arămiu
sub aromele de fân
mare minune
noapte ca un animal uriaş şi moale moarte blândă atât de trecătoare
priveşte cu ochi rotunzi focul neputincios lemnele dansând
apoi oftează se târăşte mai departe
vine fochistul scuipă-n palme se cruceşte lemnele nu ard
mare minune dumnezeiască minune
***
iubire
starea diafană a întregului
în care atât de greu – cumplit de greu – mă las purtat starea de crepuscul
când lucrurile se apropie atât de mult încât lunecarea domoală a soarelui
devine sonoră taină şi pace profundă
ce înfioară mintea înfierbântată cât de străină îmi eşti
cât de străină îmi eşti iubire
cât de străină mi-e lumea
şi cât de departe zilnica mişunare a vieţii
rareori în nopţile foarte lungi ca o amintire
o imagine sclipeşte
albă şi strălucitoare
mantia imaculată a Veşnicei Înălţări în parfum de smirnă şi tămâie
mă duce în chilie
mă aşează în genunchi
şi-mi mângâie blând creştetul
Doamne
cu nesfârşită puterea Ta şi necuprinsă îndurarea Ta pe mine apără-mă
de mine
***
ninge blând
mâini de alabastru lucrează neobosite alba împărtăşanie cu vioara sub
braţ cu gulerul ridicat
sufletul zilei urcă strada păşind agale în blânda ninsoare
fior sfânt spală zidurile de bâlbâiala noroaielor
cu braţe fierbinţi iarna întinde fructele sale minunate
o! suflet neîncăpător
suflet arzând în zăpadă ca o candelă scutură putreziciunea şi cazi în
genunchi proaspăt trunchi şi gol cu ramuri puternice
cuţite de ger să te scrijelească să te împodobească vântul să te aline
mâini de alabastru să te modeleze vioară
cântând în blânda ninsoare
***
încă o treaptă şi încă mai adânc tot mai adânc peste tobogane de muşchi
joaca izvoarelor din palma statuii cad stele
cărţile fără file se citesc singure ca nişte buze desferecate prelungă litanie
inima lumii pompează pompează
drumul întors spre taina simplă
încă o treaptă şi încă — sfere de sticlă atunci am destrămat ultimul văl
atunci am împins ultima poartă atunci a izbucnit tăcerea
ne-am cuprins în braţe în timp ce pluteam
fulgurare
***
nu, nu voi muri
moartea mea va fi ca o lungă toamnă cu arbori fără frunze ca o ploaie ca o
umbră a ploii fertilizând amintirea gândurile mele vor trăi simple printre
orele zilei curgând culcate între rădăcini oasele mele vor învăţa din nou
adevărul
când moare El
când moare El
şi moare lângă tine atât de aproape foarte aproape
nu poţi pune nimic între doar o pânză de ape
când moare urcă şi scapă printr-o pânză de apă
mai sus printr-o pânză de in se face vin
şi pâine când mâine vom bea vom mânca
ne vom bucura pe pânza de ape El va veni aproape
iarăşi iarăşi fără paşi fără zbor
cum vine din toate Cuvântul făuritor
îmbrăţişat în sine
îmbrăţişat în sine
stai chiar lângă drumul către casă şi-aştepţi
să vină cineva să te îmbrăţişeze şi să plecaţi puternici împreună
sporovăind din toate e-atât de-aproape casa se văd luminile aprinse
chiar chipu’ ei părea dar umbrele serii te-au agăţat
cu groase cârlige te-au ţintuit aici umbrele serii
copii orfani ai serii şi morţi şi vii cine va mai şti
nici nu contează nu e odihnă în liniştea aceasta
e-o fierbere surdă e un prilej al tainei
pietrişul dulce da
pietrişul dulce da
pietrişul dulce ai fost când eu călcam în rotunjimea ta
pietrişul dulce înlănţuirea bună dezlănţuirea calmă
boltind acele zile triste boltind acele nopţi
pietrişul dulce da cumva din toate ai împărtăşit
cumva din bunul care-am fost pietrişul dulce da pietrişul dulce
în preajma căruia am înotat
adânci fântâni
adânci fântâni
de-acolo se ridică moartea
cu aripi calme
şi-n mintea mea tânără se-aşază
acum se înţelege totul
lumina-n vulpi scânteietoare
şi-n zările de cânepă înaltă
vântul trist
cum se ridică moartea
cu aripi calme din fântâni
şi umbre mari în mintea mea aşază
MARIAN OPREA
Născut în 1962 la Timişoara. A publicat: Preludiu, Editura Eminescu, 1996;
Divina Erotica, Editura Eurostampa, 1999; Muntele lui Venus, Editura
Marineasa, 2002; Ca păpădia-n zbor, Editura Brumar, 2006; fetele oraşului
tău, Editura Brumar, 2011; Şi aeru-i erotic, Editura Waldpress, 2015.
„(...) poemele lui Marian Oprea nu sunt deloc uşor de caracterizat, căci
amalgamează nivele diferite ale limbajului, oralităţi mimate, ecouri
intertextuale care topesc referinţa livrescă într-o materie verbală densă,
stratificată, însă niciodată inertă, străbătută, dimpotrivă de vase sangvine
ce-o irighează abundent.”
Ion Pop
***
imaginaţia se plimbă goală pe tocuri salută hârtia e invitată la balu
bobocilor e studenta lui M. şi preferata lui U. se întinde plină de promisiuni
e în mai multe locuri simultan
se lasă descoperită din unghiuri opuse împrăştie norii salvează poeme
deflorează idei razele-i sclipesc în cercei cu toate formele-şi dă randez-
vous
***
în fiecare zi întâlnea oameni noi comunica a trecut pe lângă mine ca o
zvârlugă
hei nu mă mai recunoşti am fost iubita lui Aldea mi-a scris cele mai
frumoase poezii nici nu-i de mirare am zis de ce v-aţi despărţit nu pot să-ţi
spun acu e prea complicat hai să ne mai vedem te invit la filarmonică
săptămâna asta lucrez după-masă poate altă dată voi yoghinii nu prea
agreaţi fumătoarele tu eşti o excepţie o să te laşi o să fie bine o să fiu
pregătit şi pentru pasu în jos n-o să mai fiu luat ca din oală n-o să mă mai
surprindă nimic
***
ţi surâdea norocu îţi surâdea cu ochii LUI când o vedeai întreaga lume-i un
serai se completa bine cu meditaţia dacă n-aş fi fost papă-lapte poate m-
aş fi jucat cu nasturii ei dac-am uitat sau n-am făcut-o înseamnă că n-am
meritat să fiu cu Alice în ţara minunilor ei când apărea te simţeai ca după
duş mirosea a verdeaţă ca salcia după ploaie poate nici acu nu-i târziu
dacă-i scriu pe www.bluestar-romania.ro stimată rază ne-am întâlnit la
ezoteric fest în anul de graţie ce s-a revărsat asupra mea contemplându-
vă sau bună sunt M din TM îmi dai accept pe poate şi-ar fi dorit ca Daniela
să dormim îmbrăţişaţi poate am fi mers mai departe pe pliantu primit
(degetele ei l-au atins) scria lumea sinele nostru exterior
***
eram mai mult ca atent era mai mult ca o călătorie interioară am filat
îndelung ca serviciile ultrasecrete o zburătoare de la tai-chi dezinvoltă
armonioasă se mula după cum credeam că e era deschisă spre nou spre
aventuri sublime vedeam în ea ce era-n mine chiar şi sexu-i zâmbea un
suvenir spre pomenirea mea parcă te cunosc şi tu îmi pari cunoscut am
luat pulsu oraşului în plină campanie electorală era o lume difuză agitaţie
îmbulzeală aurolacii sectarii de la partide cerşetorii ne trezeau mila când
scriu de ce mă gândesc la Ludmila poate că bat pasu pe loc Gabriela mă
priveşte din poză îmi poartă noroc
***
am văzut chinezoaice erau fragede ca nişte puştoaice aveau vibraţii mai
bune oriunde-s libere şi vesele mereu femeile fac dragoste cu Dumnezeu
nu se supără ca mine din te-miri n-au aşteptări nici dezamăgiri au bun
simţ argumente pro şi contra au idei se dau în vânt şi după alte femei
îmbunătăţesc tot ce văd ce simt au disponibilităţi vaste nu-s înghesuite de
cenuşiu ca micimile noastre iau totul cum vine sărace-n dorinţe văd lumea
cum e se acceptă pe sine se bucură de-ncercări au răbdare le iau ca
posibilităţi de progres scriu despre ele mă primenesc exuberanţa şi
drăgălăşenia lor vor să ne spună savuraţi-ne orhideea plină cu spumă
***
se făcea că erau mulţi în biserică era o prelegere despre căsătorie (oare
ce căutam printre ei) de mic mă bosumflam ca un arici când auzeam de
asta eliminam o şansă din start (probabil mi se activau sechele mai vechi)
n-am privit de sus au trecut toate prin mine
am răni peste tot credeam că ele îţi fură timpu trebuia să scriu să citesc
preoţii o ţineau pe a lor că nu-i bine să fie omu singur spuneau ceva de
copii aşteptam copilu din mine să crească să devină flexibil să-şi mărească
pânza de păianjen femeile-s complicate te-ncearcă fără să vrea te ţin în
priză până devii vertical
***
eram în pauză cu ea am recomandat-o unor amici să reuşească ei lui Adi
i-am spus că-i vegană din ţara bârsană o să-l ducă pe culmi unde sfinţii-s
ulmi a spus că între ei e o oarecare simpatie dar doar atât nu se potrivesc
zodiile leu cu leu evoluţia-i mai tare ca zodia încearcă o să te descurci lui
Sigi i-am spus că-i singură niciun bărbat n-a împlinit-o ar fi-ncântată să-l
cunoască şi-ar dori doar să o ţină-n braţe când vine de la servici obosită el
a spus că are o prietenă şi ce dacă unde-s trei armonia-n jur creşte
prietena ta va fi curioasă o să te aprecieze va intra delicat în relaţia
voastră cu binecuvântarea Preasfinţitului care le face pe toate
***
se făcea că eram în Ferentari era sărbătoare lichenii îmi arătau calea
indieni (de ce indieni) murmurau cântece devoţionale în faţă copiii se
ţineau de mânuţe aveau lumânări tarabele erau înţesate de brăţări icoane
aur smirnă tămâie am luat-o oblic eram grăbit trebuia să ajung am dat de
un stadion doi jucători erau goi pe unu-l ştiam n-am putut trece de galerie
prin spate pământu era arat m-am întors am întâlnit o fată de la Sophrozin
aştepta o voce care se rotea-n aer (tot de astea găsesc) am schimbat
câteva vorbe ce s-au tot lungit şi n-am mai ajuns
***
salcia pescuia sunete goarna era camuflată şurubu era primul client
camerele închiriau camere încolăcită de o schiţă tulpina vrejului vorbea
singură vocea are importanţa unei relaţii scaunu de răchită era mason
picioru unei ciuperci alerga spre pălăriuţa unei amante
de când cu intrarea în u.e. gaiţele s-au epilat uşa unui deal era deschisă
spre toate religiile
***
Dragan la revelion a-nceput să se vaite (era mai rău ca atunci când se
lăuda ) a spus că-şi bagă picioarele în relaţii s-a săturat nu mai vrea s-
audă de nimic noi i-am spus fiecare are ce merită atragi ce eşti ar trebui
să-ţi fie milă până la urmă s-a cuplat cu o tipă cu care a fost câteva luni
***
îmi era frig pe la mâneci a plecat morcovu prietenu sturzului prind versuri
la copcă până ajung măicuţe la mănăstiri până au fantasme cu mine dorm
ca o sticlă de plastic de ce n-am curta vremea cocoşii au flancat dimineaţa
se subţiază acul frunzele nisipului au făcut cale-ntoarsă ne căutăm printre
sâmburi
***
ca să mă scoată din letargie ca să mă inspire pe ultima sută s-a apropiat
de spirală era îmbrăcată o vedeam goală şi aeru-i erotic şi pixu şi hârtia
albu se percepe mai bine pe val măceşele erau ferme cu gripa desena
coru culorilor saluta sfinţii ce ieşeau din copaci se privea prin ochii pisicii
leagănu pentru flori gângurea casa o aştepta vioaie ca un fruct o urma
pretutindeni puteam să-i cer sau să-i dau un autograf ca statuile din parcu
central zburam ca gându prin cartiere să-i prizez orhideea sălbatică o
delicatesă pe care o savurez(i) cu prietenii tot mai des
***
îmi plac atât de mult zilnic ies în oraş să le admir când vin de la biserică
teatru când stau suspendate la câte-o terasă gureşe ca stropii de ploaie ce
cad pe parbriz pline de energie negresele au aceeaşi putere ca
indicatoarele rutiere în preajma asiaticelor te simţi împlinit îmi plac
feministele chiar dacă-s folosite de Rochefeller şi nu ştiu ce fac îmi plac
femeile relaxa(n)te care se satisfac singure (au găsit înăuntru ce căutau în
afară) îmi plac actriţele din filmele de dragoste-n pielea goală (arhetipuri
vitale curioase dezinhiba(n)te îmi plac lesbienele m-aş împlini în cuplurile
lor ador delicatesele cu petalele ieşite-n afară înclinate spre ecumenism
îmi plac blondele uneori le confund cu razele soarelui îmi plac piticele din
păduri tropicale ador măicuţele privirea lor rugătoare trece dincolo de
privire te scormoneşte prin ani îmi plac femeile pe care nu le cunosc
pe jumătate liber pe jumătate legat ani de zile mi-am urât tatăl a murit
ros de alcool la 54 de ani încă mai am meciuri cu el uneori mai dă pe
acasă odată în capătu grădinii a spus
(era o ploaie caldă de vară ca-n copilărie) că acolo unde-i e bine faţa-i
radia de bucurie
cortina ce ne desparte-i pâcloasă subţire subţire doar ei ne văd poate ar
trebui să-i dau de pomană sau să-i aprind lumânări nu l-am ajutat când mă
punea să lucrez mi se făcea rău
când culegeam cartofi parcă zgâriam tablă spunea toată ziua citeşti ce
câştigi din asta
maică-mea-i ţinea isonu la 21 de ani am plecat hai-hui ca vântu de miază-
noapte am locuit la tanti Bibi-n chirie aici venea boema oraşului Pruncuţ
era când nepotu lui Bacchus
când apostolu lui Iisus băieţii cu ochii albaştri aveau iscoadele lor m-am
mutat apoi în Fratelia lângă biserică şi izlaz (orătăniile spărgeau liniştea-n
două) frau Herta mi-a oferit bunătăţi pe atunci nu puteam cristaliza o
relaţie credeam că totu mi se cuvine când ieşeam din schimbu doi
traversam cimitirul greierii şi cucuvăile se armonizau din când în când mai
nimeream pe acasă l-am internat credeam ca pot să-l salvez mi-a reproşat
mereu că l-am dus la nebuni bunică-mea a mers pentru el la un preot în
Piaţa Traian care deschidea Biblia i-a spus c-a fost legat la o nuntă nu se
mai poate face nimic mă întreb ce jigodie a făcut asta şi de ce
***
se făcea că eram cu Giulia pe drumu de ţară ce ducea-n golf (să fi fost
golfu plăcerilor
de care n-am avut parte) îi sărutam mâinile îi spuneam sfinţia ta sfinţia ta
jubilam eram fericit cum niciodată n-am fost aici pe pământ
***
Avea totul. Bogăţii şi compasiune. Nu mai aştepta nimic. În timp ce eu
acumulam păcat pe păcatul singurătăţii. Nici mie nu-mi mai ardea să merg
la vânătoare de fluturi. Tocmai atunci inseparabilii noştri Îngerii noştri
păzitori s-au implicat. Și lucrul cel mai important: au hotărât clipa magică!
Primul a sunat Îngerul Lui, expert în încurajarea imaginaţiei şi îndrăzneală.
Mult, cu mult înaintea lui însuşi. Duios îngrijorat. Aproape jumătate de
secol aveam, când mi-a dăruit inaccesibilii şaptesprezece ani. Cu o
singură mişcare a smuls figura stinsă a femeii bătrâne şi-a montat ochii
bispirituali cu care să-l văd doar pe el veritabilul. Mi-a dat o inimă-floarea-
soarelui, numai în jurul lui să mă învârt. A transformat-o în pâinea mea cea
de toate zilele, în apă şi cer. În excepţia de destin. În rugăciune primită. S-
a convins c-o să port totdeauna sigiliul apartenenței la fiinţa lui. Doar
atingerea lui o să adoarmă şi trezească în mine vulcani. Că mi-e zidit în
fiecare celulă. Că o să-l urmez numai pe el până la sfârşitul tuturor
sfârşiturilor. Plasându-l în mine ca în coconul uterului. Toată viaţa mi-a
transformat-o în culise pentru a juca dragostea aceasta. M-a avertizat să
am grijă la ce visez. Îngerul meu mult milostiv deja ştia cum va fi moartea
mea. Oracolul din Delphi cel mult bănuia...
***
Dacă m-ar fi întrebat ce doresc: Stea pe frunte sau dragoste cu tine Eu aş
fi ales stea pe fruntea ta… Ceea ce demonstrează că piatra unghiulară a
iubirii acesteia nu e pe pământ.
Şi încă aş mai spune că cerul meu nu e limitat feminin, de dantele,
perniţe, carte de bucate, reviste de modă şi tabloide. Din motive
necunoscute eu socoteală dau Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, precum şi
Sfinţilor Războinici: Gheorghe, Dumitru, Procopie, Teodor Tiron, Nestor şi
Teodor Stratulat. Postul tăcerii îl cer cu rugăciune la Sfinţii Pustnici:
Onufrie, Sava Canonizatul, Efrem Sirul, Teodosie, Pavel din Tiv, Ioan
Scărarul, Arsenie şi Antonie. La recomandarea lor eu slujesc penitent
esenţei tale ascunse.
Îţi sărut tălpile şi fruntea. Tu arzi asemenea Kosovului meu natal. Tu eşti
conducătorul sufletului meu. Aşa cum alţii m-au dus în fundătură. Tu eşti
marea mea iubire înaintea marii singurătăţi. Tu poţi să fii oricui orice
doreşti. Dar numai mie îmi eşti.
***
Postesc de România.
Fericit cel ce rabdă, acela e de neînvins. Tata avea 17 ani. Deportat în
Bărăgan.
Când nu postea mânca de prin ciulini. Când postea mânca pământ. (De
fapt argilă, dacă e să fim absolut corecţi). Tata era sârb, în traducere liberă
,,titoist”. Acela cu barda însângerată. De acolo s-o fi inspirat să-şi despice
ţeasta. Cu o secure şi cu precizie chirurgicală. Să rămână un trădător de
ţară şi mai puţin.subminator al economiei. Mama lui l-a dus pe braţe la
cabinetul sanitar, la o dulgherie. Doctorii erau şi ei puşcăriaşi. Basarabeni.
Dar, evident, rude apropiate cu Sfinţii casei noastre, vracii fără de arginţi,
Cozma şi Damian, din Asia Mică. Aveau o seringă. Creierul tatălui încă
aburea. Cu un cui, un ciocan şi sârma de la căruţa SMT-ului au făcut copci.
E ceea ce a văzut tata din colţul magaziei Că-i iese din carne. Ei se
rugau. Cu toţii. În genunchi. Cu mare plânset şi frământare. Rugăciunea te
condamna la moarte. Tata nu era de-al lor, nu-l ştiau.
Dar îl cunoşteau pe Dumnezeu. ,,Doamne n-a ştiut ce face, nu-l da la
dracu.” ,,Doamne, iartă-l, iartă-l.” ,,Iartă-l”, aşa au zis de sute de ori. Până
când tata s-a ridicat pe picioare.
Milostivii aceştia ne-au răscumpărat la Domnul. Lor Liubo, draga lu tata,
lor le datorezi naşterea. Să le înmulţeşti neamul. Să-i slujeşti cu lacrimi şi
sudoare de sânge.
Din mâna ta să primească numai mere de aur. La mine să nu vii cu vai,
vai, vai, oricât ţi-ar fi de greu. Aşa să-ţi ajute Dumnezeu.
***
Postesc de Serbia.
Fericit cel ce nu coboară de pe Golgota până nu e coborât. Despina. Nu-i
nimic că n-aţi auzit de ea. Aceasta i-a fost voia. Ea a venit să împlinească
destinul soţului ei. Sfânt.
Tainic. Netrâmbiţat. Cu lucrul mâinilor sale. Cu fir de aur, de in, de cânepă,
de argint. Păstrat, neputrezit. Cu ctitorirea Curţii de Argeş. Ridicarea de
biserici. Ocrotirea
orfanilor. Îngrijirea bolnavilor. Suspinând cu văduvele. Cu post. Cu
rugăciune. Cu Învăţăturile către fiul său Teodosie. Teodosie – sârb de
mamă, nepot de sânge şi de duh cu Sfânta împărăteasă Miliţa şi Sfântul
împărat Lazăr. Care a pierdut pe pământ bătălia de la Kosovo. Dar a
câştigat-o în cer. Fiecare are pe cineva pe care nu-l are, nu-i aşa.
Dar să nu mă plâng eu. Şi Neagoe Basarab şi Despina Hrebelianovici şi fiii
lor ţin împreună pravoslavie. Şi Cantacuzini şi Brâncoveni. Şi Stefan
Lazarevici şi Stefan Duşan. Şi Paisie Velicikovski şi Makarie şi Iosif al
Banatului. Şi ceilalţi Sfinţii. Şi toţi Sfinţii
Doamne, Însuţi Tu ai văzut cât e de mare corul hulitorilor. O hărmălaie, ce
vine şi se duce.
Cât de puţini sunt cei ce veghează sub Cruce.
***
Şi de la o vreme
Nu mai am curaj să-mi recunosc soarta. E doar o părere, cumva, Că scriu,
Doamne fereşte, într-o limbă moartă. Că a dispărut de mult poporul ce
iubeşte sărbătorile. Îngropaţi de prea multă forţă au pierit urmaşii ca oile.
Cine va mai ţine candela aprinsă? Fac un pas înainte graniţă după mine, să
mă omoare. Asta se petrece în sârbă. Mi-e clar.
Mă doare. Şi după o vreme răsfoiesc cotidienele actuale de secole ascult
muzică virtuală de care se cutremură urechea nemuzicală. Acum de-ar
veni cineva viu să-mi spună: citeşte-mi versurile tale l-aş refuza, nu se mai
poate ... Cel mai cinstit mă întreb pentru care cuvânt sârbesc definitiv,
definitiv o să înnebunesc.
BLAGOE CIOBOTIN
Născut în 1963 la Gelu, jud. Timiş. A publicat: Čaša istine/Paharul de
adevăr, Editura Kriterion, 1994; Prazna kolevka/Leagănul gol, Editura
Uniunea Sârbilor din România, 1994; Seoba Napušenih kuća/Migraţia
caselor părăsite, Editura Hestia, 1998; Litanii, Editura Hestia, 2001;
Zemlja–koljivo/Pământ–colivă, Editura Uniunea Sârbilor din România,
2002; Sedosmoi plakasmo/Stăteam şi plângeam, Editura Uniunea Sârbilor
din România, 2004.
„Prin creaţia sa poetică, B.C. a adus un suflu nou în poezia sârbă şi,
totodată, o altă abordare a unor teme de-a pururi prezente în literatură...”
Mihai Radan
Peisaj autumnal
Picăturile reci ale ploii de toamnă susură-n irisul zilei. De atâtea cuvinte
rostite stinsă e şi conştiinţa.
Când dau ceţurile toamna el îmi vine în priviri mergând pe uliţă de parcă
ar căuta ceva. Apoi dispare discret într-o altă lume.
Apoi nişte ciobani necunoscuţi îşi vor face fluiere crescute din moghilele şi-
amintirile noastre.
Veghe
Obosit de atâtea ierni îmi dezbrac paltonul ponosit în care s-au aciuit
toate ceţurile, toate intemperiile şi toate furtunile ce-au fărâmiţat această
pustă.
că umerii mei sunt gorgane sub care se odihnesc vechile poveşti ascunse
prin oasele uscate cu aromă de ceară.
Ori poate că e o iarnă nouă mai geroasă, mai înceţoşată, cu mai mult
omăt. Iarna.
Pe zi ce trece tot mai greu îmi îmbrac paltonul ponosit.
Iar noi ne-om arăta cu degetul şi ne-om bârfi unii pe alţii în faţa Tatălui.
Ne-om dezvinovăţi.
La fel cum am procedat cât ne-am aflat aici
Pâine şi desfătare
Pâine şi desfătare – cereau romanii dezlănţuiţi în timp ce prin catacombe li
se dăruia viaţa.
Pâine şi desfătare. Şi le-au şi primit.
Oare doar atâta moştenit-am de la ei?
Spectacol gratuit
În piaţa oraşului nudurile nichelate râd în soare.
Spre final robului i se oferă băuturi scumpe. Dar el e doar flămând.
Poporul înnebunit aşteaptă să cadă capetele.
Spectacolele gratuite sunt gustate de mase.
Iscusinţă
Bunica frământa pâinea până simţea că degetele sale cresc prin aluat şi
se contopesc cu holda. Bunicul se-ntrecea cu ciocârliile în miez de noapte
îngânându-le cântecele de oţel
ale sapei. Tata şi mama ascundeau iernile prin buzunare troienindu-mi
somnul cu fulgi de argint. Copiii mei adorm seară de seară pe perna
insomniei mele.
Traducere de Ivo Muncian
ANA ŞTEFĂNESCU
Cornel Ungureanu
CU TOCURILE ÎN APĂ
ce-mi pasă mie de rochia – fluture
îmi voi aşeza pălăria cu tocurile în apă
poate voi plânge ce-mi pasă
cine va recunoaşte
la asemenea adâncime o lacrimă nopţile mele împerecheate pentru
totdeauna
ce-mi pasă mie de blitzuri!?
O PATINĂ NOUĂ
oglinda în care a rămas întreruptă linia zborului
şi o patină nouă scrijelind lacul după plecarea ultimelor păsări
poate un chip vâslit de alge
să se ridice cu rădăcinile valurilor peste acest solz
poate o anume mişcare
pe care gleznele nu o găsesc
ziua …
şi prin argintul sticlos
cu numai o lacrimă gălbuie trece în cercuri mici soarele
LOCUL ŞI NORII
dimineaţa e un inel
din care se desface în cădere şarpele …
te uit în ochii lui galbeni …
cerc descheiat de cercuri vase întoarse
pe ţărmul unei muzici vechi
o urmă care îşi schimbă mereu locul şi norii
apa a tras după ea toată noaptea un cer cu stele
şi-acum linge încet
corzile lemnului
LA FLACĂRA GUTUII
suntem străine eu şi fereastra (…) ne încălzim
la flacăra domoală a gutuii
cât mă priveşti
întorc pe faţă mugurele şi iar te pierd
la gura iernii care suflă-n geam
…
voi înnopta
cu fruntea împingând o gratie
O LIMITĂ ÎN TOPICĂ
cuvintele mă scriu cum vor mă-ntind în iarba lor
şi privesc cerul – o vale
în care ne-am ascuns adeseori fricoşi –
seminţe de tot felul
ară văzutele şi nevăzutele câmpuri pe care le roteşte cu sabia porumbul
o clipă
vârful intră în nor şi iese melcul lasă semne verzi...
va picura şi luna în curând cu pleoapele
mă învelesc
CU VÂRFUL ÎNCHEIAT
te iau acasă
ca pe un brad de Crăciun
fiecare ramură e o stradă pe care paşii mei împrăştie licuricii
a r m o n i c e l e(...)
am să te culc
de-a pururi verde în ieslea de pământ oraşule cu vârful încheiat
la toate colţurile
O SCRISOARE ÎNCHISĂ
eşti liber să mori şi alegi scârţâitul tălpilor în zăpadă
–autografele
tot mai adânc le repeţi tu eroul
acestei unice libertăţi refuzate
copacii cu braţe la fel de absurd te aplaudă te aplaudă...
când treci
cu un fel de inimă care bate
ca palma
în scrisoarea închisă
ÎN COAJA HÂRTIEI
eu scriu o carte şi tu mă vei întrerupe până la amiază în mobile
moţăie trandafiri galbeni
(le-am ascultat respiraţia) intri şi ieşi
chipurile crapă rar în coaja hârtiei luna
e plină
ceaşca a sorbit pe îndelete fiinţa ceaiului
O ABSENŢĂ VICLEANĂ
ar trebui o vorbire nouă
sau poate oameni noi care să iasă din porturi fără amărăciune
***
De acum, orele-mi trec profund —am devenit mai înţelept şi mai blând.
De acum, timpul, pe care nu l-am priceput niciodată, îmi pare tânără,
gătită fată.
Ce zic : îmi pare — el este cât vă spun această poveste, el este
tot altul şi altul acelaşi, ca un șirag de mărgele sidefii, mătănii pot
fi, chiar puteţi folosi, la fel de bine, mătănii, în iubirile voastre.
Refren :
Camarazi, tovarăşi, mi-e sete şi ştiu câte fire de păr porţi în plete.
Apele, o, apele, demult, ca Setilă le-am sorbit dintr-o suflare.
Dintr-o privire — de ajuns,apa dispare. Mi-e sete, camarazi.
E suficient să ascult, sluşai, susur de Milcov, şi el nu mai este.
O, râul Cerna de la Herculane l-am băut într-o noapte, numărând câte
şoapte pot
Susura şi eu,între două respirări : şapte şoapte.
Pe atunci tu aveai un milion şaptezecişidouă de mii de fire în plete.
***
Pe atunci de frig tăiam aerul cu hârleţul.
Bucăţi angulare respiram cu greu rănindu-mă.
***
Frunzele care se duc
După ce o vară-ntreagă
Au hrănit pomul cu bragă.
M-aş duce şi eu cu ele
În galbenuri şi obosele
De mii nuanţe maronii.
M-aş duce şi eu sub tei
Ca înaintaşii mei
Și m-aş băga-n bârlog
De urs să dorm o vreme
Cu bani pe gene.
***
De la talia ta spre crupă cădea aerul de-a dura
şi lumina se îneca fiindcă trecuse geamandura.
Se făcea penumbră întâi după care şoaptă după care liniştea de după.
Mă apucasem să-i scriu mamei tale carte poştală cu timbru tipărit
de cincizeci de bani — mă luaseră deja în armată.
***
Ivindu-te în dimineaţă
Umbra-mi pleacă de pe faţă
Bolta cerului cea creaţă
E tavanul încăperii
Şi norii-mi sunt căciulile durerii.
Tu plângi acum dintr-un nimic
Eu mor un pic.
***
Dacă eu te-aş fi iubit
Rigă aş fi fost pe strada mea.
Văzându-mă vecinii toţi
Aş fi murit de inima
Ce tot creştea.
Şi dacă încă te-aş mai fi iubit
Am fi-nviat la loc
Ne-am fi salvat
Şi-n tot cartierul arlechini pe străzi
Încontinuu s-ar fi preumblat.
Şi încă dacă te-aş mai fi iubit
Copii ţi-ar fi-nflorit din sâni
Şi mari s-ar fi făcut în două săptămâni.
Smochinul dinapoia casei
Cel uscat
Ar fi pe rod acum şi ar fi fost şi-atunci
Iar zilele ar fi fost şi nopțile
Mai calde şi mai lungi
Dacă eu te-aş fi iubit.
***
O, Doamne, cât eram de frumos,
Ca o mănuşă întoarsă pe dos,
De pe o mână caldă,
Cu degete lungi, de Mafaldă.
***
Te-am pupat pe sonerie
A pornit alarma-n vie
Aveai două sonerii
Muguri
Roşii-aurii
Preapupate
Arămii
Şi urla alarma-n vie
Paza se codea să vie.
***
Eu mă făcusem frumos pentru tine
numai de aceea mă lungisem
cât o macara mă făcusem fragilă
stând uimitor verticală şi
ridicând pereţi de bloc-turn
sau mai bine cât Lungilă
ajunsesem de-apucam stelele
de colţuri şi le scuturam ca pe
nişte buzunare întoarse pe dos.
ritual
pentru Moira
ar fi o mare greşeală
five o’clock
palma de mallorca
zidurile castelului
aruncau umbre peste noi
şi paharele cu îngheţată sofisticată
un pliant pe masă ne anunţa despre un bilet de tombolă
cu o excursie la palma de mallorca
amândoi ştiam
că tombola era deja câștigată
în timp ce amestecam cu pişcoturile
despre mine
de zahăr candel
buburuza
sânt o buburuză
care înaintează orbecăind
pe întinderile nesfârșite ale pânzei
de în
întinse cu atâta migală
între marginile sculptate în lemnul
vechi
al patului tău
cine mă ştie
cine mă ştie
mă întreb
în timp ce îmi privesc chipul oglindit
căutând cu privirea o margine
prin care să desfac totul
la fel cum despart
cu mâinile tremurânde
ambalajul de plastic
al cutiilor cu delicatese
atunci când mi-e
foarte foame
traiect
sâmbătă
fereastra
captiv
din calendare
în zilele de iarnă ador amintirea apei fierbinţi încălzită în sticla din poşetă
în zilele de vară
îmi plimb privirea peste fularul în carouri şi nu pot crede că bucata de lână
aspră a stat lângă gâtul meu în timp ce o lipeam de piele cu gesturi
disperate
acum e o primăvară ploioasă apa are temperatura potrivită fularul e o
pată de decor
stare de fapt
prinţesa molozului
uşile liftului
case
lecţia 1
să se termine totul cuminte asta vreau VIAŢĂ sau MOARTE pe muchie de
cuţit
acum ori niciodată
într-o sticlă să se aşeze particule din tine din mine omule fără nume ce
eşti
să zbiere fibrele cărnii tale şi să se izbească de pereţii reci
şi poate se găseşte cineva să o astupe sticlă magică pe care scrie cu
majuscule
CARNE LA STÂNGA SUFLET LA DREAPTA niciodată esenţele să nu se piardă
esenţele tari
moartea se reface la soare ca şopârliţele până la toamnă vom avea pieţe
întregi cu
morţi atârnate în cârlige ca şuncile de porc asezonate cu dioxină
moartea-delicatesă moartea-lux moartea-avangardă
vizitatori din ţări străine vor cumpăra câte-o halcă din piaţa 700 la ei nu se
găseşte-n stradă asemenea delicatesă
asemenea lux asemenea avangardă
lecţia 2
visez un poem lung cu multe serpentine tuneluri
şi câte-o haltă minusculă în care timpul să verifice ora exactă
din an în paşte
un fel de labirint al labirintului visez
de la Timişoara Gara de Nord până la Paris Gare de Lyon din Vietnam
până-n Coreea de Nord un poem port la Marea Japoniei
în care peştii să-şi arate cozile dezinvolt ar intra în Guiness Book desigur
ar face înconjurul lumii cu tot cu rimă împerecheată încrucişată
îmbrăţişată
visez să înot printre cuvintele acestui poem care atinge în treacăt umerii
Giocondei autoportretul lui Van Gogh
clopotniţele bisericilor liniştea mănăstirilor
visez să mă-nfăşor în cuvinte ca-ntr-un giulgiu din care culoarea a ieşit la o
primă spălare
lecţia 3
mă autodenunţ
am săvârşit cu bună ştiinţă
acest poem în două luni cinci zile două ore şapte minute şi o secundă
inspiraţia mi-a dat târcoale am lăsat-o să intre pe uşa de la balcon
a preferat să-mi arate degetele ei fine înmănuşate inelate ochii ei
migdalaţi m-am prefăcut
nu am înţeles de ce mă vrea pe mine
erau atâţia poeţi care aşteptau la rând tineri bătrâni fete băieţi nenorocoşii
din literatură cu şepci de jazzmani cu negre cuşme de vladimireşti cu
fesuri nespălate zeci de ani
întru păstrarea neîntinată a norocului
dacă s-ar fi adunat cu toţii în piaţa publică în amfiteatre linşat aş fi fost
poeţii ca o armată a BUNEI SPERANŢE cu rucsacuri pline de manuscrise
nepublicate
puştile lor se îngroapă în sângele statorniciei voastre de cititori mă
autodenunţ
cedez în semn de solidaritate premiu de excelenţă oricărui poet care nu a
reuşit să-şi publice în viaţă volumele
cu sufletul trunchiurilor de copac autohton păstrate intacte în inima lor
cedez statuetă din marmură albă primesc la schimb cuvinte magice
cât să-ncapă în apartamentul de 64 metri pătraţi în care locuiesc de
patruzeci de ani
aş vrea totuşi să nu se ştie unde îmi depozitez cuvintele mi -e teamă de
acei devoratori de cuvinte de umbrele de suflul de ghearele lor gata de
atac
cedez idei crâmpeie de imaginaţie saci plini cu regrete
animăluţe de companie care se reproduc la vedere de mai multe ori pe an
reţete de secol XVI cu cele mai alese mirodenii blănuri confecţionate la
casele de modă din Paris Barcelona Tokyo clopote de sticlă de aramă de
vise sparte şi refăcute după bunul plac
cu mici imperfecţiuni prin care trece aerul de crepuscul timid şi rece
precum şarpele din ochiul tău pe care tu nu-l vezi nu ai acest privilegiu
şarpe verde închis în sine dezvirginat în lumina neonului şarpe melancolic
şarpe tutelar şarpe de doi bani
lecţia 7
Dumnezeu mi-a şoptit la ureche un poem îi spuneam să repete unele
cuvinte
din cauza circulaţiei nu auzeam sfârşitul versului câte-o sirenă de salvare
bruia armonia lumii mele Dumnezeu nu avea însă timp
El şoptea şi pleca am rămas ca un prost privind pe cer dâra Lui de lumină
albastră izbindu-se de dâra unui avion cu 365 de pasageri izbindu-se cu
putere de dâra mea neprietenoasă
am înţeles atunci că-ntre moartea mea şi nemurirea Lui nu-i decât un pas
nu-i decât un popas, hélas!
lecţia 9
nu iubesc nu urăsc
când scriu poeme gândesc scurtcircuitând aerul cuvântul trece prin mine
şi se opreşte
în câmp alb zvâcnetul lui cheamă alte cuvinte îmbulzeală derută
nu ştiu ce va urma povestea se scrie singură
participant neutru şi neavizat
mă bate gândul să părăsesc degrabă litera
prietenii îmi spun că am o semnătură frumoasă
lecţia 11
oamenii nu vor înţelege niciodată de ce se moare în livada cu portocali cu
lămâi
oamenii vor alege o bucată albă de cer şi o vor atârna de urechea
măgăruşului care păzeşte livezile
lecţia 12
piticii din poezia mea de tinereţe au dispărut altfel spus nu au mai vrut să
asiste la spectacolul zilelor zidite-n cruce şi-au abandonat destinul au
plecat fără remuşcări într-o altă dimensiune
veronica mă întreabă dacă-mi aduc aminte de piticii pe schi-jeturi care se
pierdeau în ceaţă
aştept în pragul uşii să vină piticii şi să se aşeze cuminţi în versurile mele
câte doi câte trei
lecţia 13
degetul meu arătător des