Dar n-am lăsat destinul să te-apese,
Să-ţi ia şi stropul ce ţi-a mai rămas,
Alină-i, Doamne …(publicat)
Alină-i, Doamne, pe cei mulți,
De suferință și necaz
Și dă-le, Doamne, un răgaz,
Să-și ia sudoarea de pe frunți.
Nu-ngădui, Stăpân a Toate,
Pe cei cu inima de piatră,
Ca să-și mai bată joc odată,
De sufletele-ndurerate.
Răbdare-n chin și în necaz,
Tu, dă-le, Doamne, pe pământ,
Nimic un poate fi mai sfânt,
Decât să-ntorci şi cel obraz.
Şi ţine-i, Doamne, mai aproape,
Sub aripa sfântă şi dreaptă,
Că-n rugăciune te aşteaptă,
Cu lumânări în miez de noapte.
Era primăvară… (publicat)
Te-am cunoscut în miez de primăvară
Şi printre flori ţi-am spus că te iubesc,
Dar tu c-un aer de nălucă rătăcită,
Nimic din ce ţi-am spus n-ai înțeles.
Umbrit de destinul crud al neştiinţei,
Pe buze zâmbetu-ţi era de ne-nțeles,
Rosteai numai silabe printre lacrimi,
Crezând căci viaţa nu mai are sens.
Ţi-am transformat tristeţea în speranţă
Şi-n loc de lacrimi, zâmbet pe obraz.
Şi împreună am rămas cu gândul,
Că-n lume fi-va loc pentru noi doi,
Să aşteptăm doar să ne vină rândul
Şi Cel de Sus cu harul peste noi.
Comoara din tine ... (publicat)
Trăim o viaţă-n sine
Şi fără mult folos,
Comori adună omul,
Dar fără niciun rost.
Ai aur mult şi ai bani grei,
Ai vrute şi nevrute,
Dar fără suflet n-ai nimic,
Ca piatra seacă-n munte.
Ţi-e sufletul împătimit,
De grelele păcate,
Te dai în vânt după comori
Şi gândurile-ţi deşarte.
Ai vrea și apa din izvor
Să fii stăpânul ei,
Să nu bea omul călător,
Fără să-ţi de-a ce vrei.
Dar fără pic de omenie,
Degeaba cauţi bine,
Comoara ce-a mai preţioasă,
E sufletul din tine.

Bătrânii mei ... (publicat)
Se bagă soarele-ntre nori,
Se lasă noaptea peste sat,
Bătrâni la gura sobei spun,
Poveştile de altădat ...
Să ai răgaz, să-i înţelegi,
Bătrâni cu pleoapele cărunte,
O viaţă-ntreagă aţi muncit,
Având mereu sudori pe frunte ...
Acum când anii bătrâneţii,
V-au mai oprit puţin în loc,
Tot tineri aţi rămas, voi, bieţii,
Spunând poveşti pe lângă foc ...
Şi aţi muncit o viaţă-ntreagă,
Cu zoală multă şi sudori,
Bătrâni ce-aţi fost şi veţi rămâne,
Eternici şi nemuritori ...
V-am dedicat aceste strofe,
Ce-s scrise din al meu condei,
Căci vă respect şi vă iubesc,
Bătrânii mei, bătrânii mei ...
Dor pribeag … (publicat)
Of, dorul de tine cerșește pribeag,
El bate la ușă dar doarme-n cerdac,
Că n-are intrare la tine-n conac,
Să-ți lase un zâmbet, să-ți facă pe plac.
Şi vântul îl bate și ploaia îl udă,
Pândind pe la geamuri o voce s-audă,
Lompaşul e stins la ea în odaie,
Iar el stă în vânt, în ceață și-n ploaie.
Aşteaptă un zâmbet, aşteaptă un semn,
La geamul odăii să-i dea un îndemn,
În mijlocul nopţii cu linişte pură,
Nici câini nu latră, nici lupii nu urlă.
Ar vrea să se ducă să-şi ia bun rămas,
Că ploaia îl udă mai bine de-un ceas,
Conacu-i pustiu în miezul de noapte,
Nici paşi nu se-aud, nici unele şoapte.
El pleacă cu gândul, se pierde în ploaie,
C-ar vrea să se-ntoarcă, să intre-n odaie,
Atunci când va fi … să-i facă pe plac,
Să nu-l ţină-n ploaie o noapte-n cerdac.
Naufragiu …
Am vrut să înconjur cu tine tot pământul,
Corabia vieţii tu să-mi fii,
Dar te-ai oprit în primul port și ştii,
Căci ţi-ai călcat amarnic jurământul.
Atâtea porturi sunt, nu mai ţin minte,
Să ancorezi în fiecare ai putea,
Din cinci în cinci minute dac-ai vrea,
Dar trebuie să mergi tot înainte.
Şi dac-ai vrut s-ajungi pân' la final,
Că era soare mult sau erau ploi,
Puteam ţinea corabia noi doi,
Fără s-o părăseşti la primul mal.
Dar cum nu-ţi place să vâsleşti pe valuri,
Ai preferat să sari chiar peste bord
Şi cine ştie unde eşti prin port,
Sau naufragiezi pe celelalte maluri.
Ține-mă de braţ… (publicat)
Hai să fugim în lumi ce ne-aparţin
Şi să lăsăm în urmă amintiri ce dor,
Noi nu putem trăi în lumea lor,
A celor ce ne-au interzis să mai zâmbim.
Dă-mi mâna ta şi ţine-mă de braţ
Şi-o să plecăm cu primul tren ce vine,
În lumea care nouă ne-aparţine
Şi să-i lăsăm în tristul lor nesaţ.
Oriunde-ar fi, în orice colţ al lumii,
Doar să putem trăi așa ca noi,
Cu zâmbete, îmbrăţişări şi cu nevoi,
Nu sub papuc aşa cum vor doar unii.
Ne vom hrăni cu libertate pură,
Sub ceru-albastru vom putea spera,
La ce vrem noi şi nu altcineva,
Lăsând în urmă răcnete şi ură.
Anotimp de dor … (publicat)
Adierea îmi mângâie gândul,
Când toamna, subtil, își pune covorul,
Cu frunze de nuc adunate de vânt,
Îşi face prezența umplându-mi odorul.
Copacii goliţi de veşmânt şi uscaţi,
Reclamă naturii a lor goliciune,
Ar vrea ca să fie din nou îmbrăcaţi,
Dar asta e toamna, oricine, ce-ar spune.
E toamnă, anotimpul de dor
Şi codrul și frunza au trupul închis,
Nici lacrimi, nici răni nu mai dor,
E toamnă, anotimpul de vis.
Când vântul adie şoptind pe coline,
Îmi mângăie faţa zbârcită de trudă,
În leagăn se duce şi frunza din vie,
Iar ploaia răsare din nori şi ne udă.
Şi sufletu-n mine devine vioi,
Vroind să trădeze povestea cu ea,
Când toamna umblam desculţi amândoi,
Prin crângul cel veșted cu drag mă iubea.
Amurgul de toamnă-i surâsul divin,
Ascunde în el atâtea poveşti,
Cu inimi unite de blândul destin,
Te-ndeamnă mereu să ştii, să iubeşti.
Într-o gară …(publicat)
Stau cu gândul rezemat,
În a sufletului gară
Şi privesc neîncetat,
Siluetele de ceară.
N-am nici taxă la intrare,
Nici bilet nu tre' să-ți iei,
Un salut și-o-mbrăţisare,
Laşi la poartă dacă vrei.
Lume vine, lume pleacă,
În a sufletului gară
Şi în lacrimi se îneacă,
Trenul când porneşte iară,
Pe peron stă fiecare
Şi se minună ce-i drept,
Au intrat în gara-n care,
Nu le trebuie bilet …

Depărtări... (publicat)
Printre lumi, ascunşi de soartă,
Vine vremea uneori
Şi dorinţa să ne-atingem,
Măcar c-un buchet de flori.
Printre lumi, în depărtări,
Izolaţi de sentimente,
Să ne-atingem cu urări,
Chiar dac-ar părea demente.
Fără sprijin, fără vorbe,
Rătăciţi pe unde-cum,
Să ne-atingem şi prin slove
Şi prin praful de pe drum.
Să ne-atingem şi cu ploaia
Şi cu razele de soare,
Sau cu vântul care suflă,
Stropii pe la fiecare.
Să ne-atingem cu nobleţea,
Gândului cum că ne pasă
Şi să nu lăsăm distanţa,
Între noi să-şi facă casă.
Adriana...(publicat)
Erai micuță, zveltă și-ndrăzneață,
Zâmbeai mereu ca soarele pe cer,
Frumoasă foc, precum o dimineață,
Aveai candoare, dragoste și fler.
Cu mersul repede și cam vioaie,
Nu prea stăteai de vorba cu oricine.
Ieșeai ca o ciupercă după ploaie,
La toți vecini le plăcea de tine.
Chiar peste pod era o bunicuță,
Cu care tu dormeai adeseori,
Micuț-ai fost, dar foarte hărnicuță,
Iar sufletu-ți era un câmp cu flori.
Și când mergeam cu toții la scăldat,
Pe tine-ntotdeauna te chemam,
Erai așa cuminte, cu sufletul curat
Și, sincer, fără tine nu puteam.
Acum la încheiere,
Să ai grijă de tine
Și orișicând, oriunde,
Să ne-ntâlnim cu bine!
Anotimpul meu... (publicat)
E anotimpul zâmbetului sincer,
Doar tunetul se-aude peste șes
Și stropi-ncep să cadă tot mai des,
Iar eu privesc la chipul tău de înger.
M-alungă ploaia în odaia plină,
De haine aruncate peste tot
Și lemnele în sobă sunet scot,
În așternut miroase a foi de rogojină.
Se-aude zgâlțâitul de șoareci în cămară,
Motanul de sub sobă își face somnul lui,
Nici ouăle de cloșcă n-au scos încă vreun
pui
Și vrăbiile-au fugit din lanul de secară.
E anotimpul vântului de seară,
Ce suflă alene frunzele din nuc,
Acolo vreau cu tine să mă duc,
Să te iubesc pentru a câta oară?
Ai ațipit și tu pe colțul mesei,
Iar oala cu păstăi a dat în foc
Și aburi miroase a flori de soc,
Pe note fredonând dansul miresei.

E anotimpul gândurilor mele,
Ce nu-și găsește loc în calendar,
Se duce, pleacă, se întoarce iar,
E anotimpul lunilor de miere.
Dor de mine... publicat
Am nevoie de mine mai mult ca de orice,
Căci sunt plecat și, sincer, nu știu unde,
Prin deșerturi, savane sau tundre,
Aș vrea să mă întorc chiar dacă n-am la
ce.
M-a părăsit nădejdea lăsându-mă ursitei
Și am rămas ca plopul cel scuturat de
vânt,
Chiar și oglinda-mi spune că nu ști cine
sunt,
Mi-am neglijat ființa, cedând teren ispitei.
Am nevoie de viața și zâmbetul meu,
De treacătul clipelor și-al dulcilor trăiri,
De ce să răsfoiesc mereu aceleași
amintiri?
Vreau să trăiesc, cu mine, așa cum am fost
eu!
De ce-aș lăsa ca umbra să-mi fie loc de
casă?
Mai sper că pot trăi alăturea de mine,
Să-mi zugrăvesc pereți ce sunt acum ruine
Și să mă-ntorc la mine un gram dacă-mi
mai pasă.
Să nu mai cred în leacuri de vindecat
destine,
Atunci când fug de mine și nu mă mai
întorc
Și doctorii mi-ar spune că sunt un dobitoc,
Să las în urmă totul și să mă-ntorc la mine.
Frumusețea... publicat
Frumusețea este-un colț de rai,
Ar spune fiecare pământean
Și este trist atunci când nu o ai,
Așa gândim cu toți din neam în neam.
Dar unde-i frumusețe ai de toate?
Mă-ntreb și eu ca veșnic slujitor,
Al frumuseții plină de păcate
Și după care încă vreau să zbor.
O întâlnim la orice colț de stradă
Și îi zâmbim mereu libidinoși,
Exact așa îi place să ne vadă,
Supuși, tăcuți și veșnic credincioși.
Și dacă, Doamne iartă-mă, ea vrea,
Să ne zâmbească orișiunde-am fi,
Noi în genunchi pe loc am și cădea,
Din mângâieri și laude greu ne-am opri.
Dar cum să scapi de-această maladie,
Al falsului că ce-i frumos e bun?
Când toți trăim aceeași preerie,
Același gând, același țel nebun.
Mulțumesc... (publicat)
Oferă-i vieții dreptul ei,
Zâmbește chiar fără temei,
Căci viața te va răsplăti,
Cu însăși dreptul de-a trai.
Nu-mbrăca haina utopiei,
Nici hrană să nu dai mândriei,
Oferă-i vieții libertate,
Nu zâmbete încătușate.
Deschide lacătul la beci,
Viața nu-i cuib de lilieci,
Să-și ia lumină și căldură
Și-ți va da tot fără măsură.
Iar dacă tot am fost aleși,
Să poposim pe-al vieții preș,
Să-i dăm motive de iubire
Și ne va răsplăti-n neștire.
Chiar și cuvântul dimineață,
Derivă tot de la viață,
Căci fără șansa de-a trăi,
N-am ști ce este ... zori de zi!
Și pentru toate-acestea știm,
Nici buni, nici răi nu tre(buie) să fim,
Doar c-ar fi bine să rostim,
Mereu, cuvântul... MULȚUMIM!
Dor de odor... publicat
Grădină cu flori și maci,
Ai ajuns imaș la vaci,
Casă, poartă și odor,
Pe mâna nebunilor.
Iconițe prinse-n cui,
Ați ajuns a nimănui,
Chiar pe nucul cel bătrân,
La tăiat acest jupân,
Ca să nu poată vedea,
Ciuful și batjocura.
Toate-aceste lucruri triste,
Lacrimi strânse în batiste
Și-aruncate peste veac,
Ți-e scump odor și drag.
Oamenii răi și fără frâu,
Te-au semănat cu pustiu
Și-au negat neamul și fiul,
Dar al lor va fi pustiul!
Colț de rai unde-am crescut,
N-oi rămâne surd și mut,
Intr-o zi îți voi da viață,
Soare, pace, dimineață...
Recurs anulat... publicat
Mă doare gândul c-aș putea trăi,
O viață-ncătușat, chiar printre voi,
Cu libertatea de-a avea nevoi
Și vocea surdă de a mă căi.
Cu dreptul sumbru de a spune vai,
Dar cine să te-audă din mulțime,
Căci viața lor e cântecul din nai
Și nu se-aude vocea unui câine.
Tot ce părea a fi mai la-ndemână,
Un vis frumos sau chiar un ideal,
Va trebui semnat cu propria lor mână
Și aprobat de propriul tribunal.
Chiar și nimicul pare-o avuție,
În ochii lor vicleni și nesătui,
Cum să-ți permiți această bogăție,
Să n-ai nimic nu-i dreptul orișicui.
Pentru că am nimic eu îmi cer scuze,
Nici nu știam că sunt așa bogat!
Și nu-mi doresc ca între a voastre buze,
Să fiu scuipat, bârfit și înjurat.
M-ați dat cu cotul de la orice pâine
Și dreptul de a nu mușca din ea,
Credeați că vouă nu vă mai rămâne,
Dar va rămas și pentru-a vă-neca!
Eu nu fac parte din mulțimea gloată,
Ce își împart comoara numai lor,
Dar nu se-ntreabă, Doamne, niciodată,
De unde-o au? Sau cât încă mai vor?
Se poate chiar să fi greșit nespus,
Deși acest pământ e al tuturor.
De ce-mi iau dreptul ca să fac recurs?
De ce-ar vrea totul ca să fie-al lor?
Septembrie... (publicat)
S-a lăsat bruma peste vie,
Nici frunzele nu mai sunt verzi,
Culoarea galben-ruginie,
E noul nostru univers.
Întâi septembrie a sosit,
Cu haina lui cărămizie
Și ne urează bun găsit,
El, niciodată nu-ntârzie!
Nici soarele nu mai fierbântă,
De la sosirea lui Septembre
Și luna, parcă, e mai blândă,
Nici apa-n iazuri nu mai fierbe.
Adie vântul ușurel,
În lanul de secară,
Septembre e prezent și el
Și nu e de ocară.
E noul rege-ncoronat,
Al toamnei ce-o să vină,
Culoarea galben-ruginie,
I-a dânsului regină.
Eternul impuls...(publicat)
Pe drumul presărat cu amintiri,
De gânduri și de clipe-ntortocheate,
Mă consolez cu vagile sclipiri
Și dreptul de-a gândi-n onestitate.
Mă laudă sau mă bârfește timpul,
Față de care eu nu m-am ascuns
Și la ureche îmi șoptește ritmul,
Pe notele eternului impuls.
În agonie-mi zace rânduiala,
Pierzându-se adesea între cârduri
Și neputând să-și țin-agoniseala,
Își regăsește rostul printre gânduri.
De clipe șubrede și de tăceri,
Mă-nvinuiește, uneori, pământul,
Să nu mai trăiesc clipele de ieri,
Din amorțire să-mi trezesc cuvântul.
Iar eu mă leapăd greu de apăsare,
Căci sunt netot și plin ce cicatrice
Și gândurile-mi vin ca o salvare,
Dar clipele sunt unice complice.
Ultimul vagon... (publicat)
Cu trenul călător în orice zare,
Care oprește zilnic pe peron,
Eu m-am grăbit să urc atât de tare
Și-am nimerit în ultimul vagon.
Dar n-am ajuns la locul preferat
Și niciodată unde mi-am dorit,
Ori, ultimul vagon a deraiat,
Sau m-am suit eu într-un tren greșit.
Deși eram doar singur pe peron
Și multe locuri goale sunt la geam,
Eu, m-am trezit în ultimul vagon
Și-n gara unde, sincer, nu-mi doream.
Și noaptea dacă mă trezesc din somn,
M-așteaptă trenul în aceiași gară,
Biletul pentru ultimul vagon,
Mi-e pregătit pentru a câta oară?
Dar poate că așa este mai bine,
În lungul și ciudatul meu voiaj,
Că ultimul vagon nu mi-l ia nimeni,
Chiar dac-ajunge trenul în triaj.
Tronul de nisip ... (????)
În goana voastră după egoism,
Uitați c-ați fost creați de Dumnezeu.
Vă-ngrijorează numai propriul eu,
Bolnavi de ură, fală și snobism.
Și-ncoronați de sumbra lăcomie,
Pe tronul de nisip v-ați cățărat,
Crezând că-i locul vostru pe vecie,
Fără s-aveți tăgadă l-ați luat.

Vă arondați putere și nesaț,
Urlând și biciuind cu vorbe goale,
Pe cei mai mici îi aruncați în șanț,
La guri le puneți lacăt și lanțuri la
picioare.
Nu vă gândiți că p-astă lume sunt,
Copii bolnavi și oameni cu dureri,
Vă-ngrijorați de traiul vostru blând,
Iar ceilalți să moară chiar de ieri.
Oricât de mare-ar fi această lume,
Am observat că vouă nu v-ajunge
Și nici nu știți ce-nseamnă vorbe bune,
Dacă o lacrimă la suflet nu vă unge.
Așa vă place vouă să zâmbiți,
Când alții nu mai au nicio speranță,
Cu agonia lor voi vă hrăniți,
Crezând că ei n-au dreptul la viață.
Dar ce-i nisip se va spăla cu timpul
Și v-eți cădea din tron ca și rahații
Și-atunci o să vă vadă lumea chipul,
Și cum o să cerșiți voi unii de la alții.
Și-n nebunia voastră fără gând,
Voi ați uitat că Dumnezeu i-acel,
Ce ne-a lăsat iubirea pe pământ
Și vrea cu toții ca să fim la fel.
Flori de păpădie... (publicat)
Și dacă toamna a sosit,
Eu nu mi-am irosit noblețea,
Ți-am alungat din gând tristețea
Și lângă tine am venit.
Iar dacă tu nu vei uita,
Că am lăsat în foc amarul
Și ți-am făcut cadou Altarul,
Crezând că poate-o să spui ... DA!
Nu mi-ai lăsat în pace gândul,
Nici nu vroiai a spune ... DA!
Mă simt ca frunza pe podea,
Când din copac o suflă vântul.
Noroc cu toamna ce adie
Și mă îndeamnă să zâmbesc,
Lăsând cuvântul te iubesc,
Pe florile de păpădie.
Pe câmp când tu vei colinda,
Îmi vei găsi cuvântul scris,
Pe flori ce eu ți le-am promis,
Atuncea când vei spune ... DA!
Dar câtă vreme-o să mai fie
Și cate zile vor dura
Cuvântul până-l vei afla
Pe florile de păpădie
Toamna târzie-mi bate-n geam
Iar florile s-au ofilit
De mă iubeai le-ai fi găsit
Si spre Altar acum mergeam
Of poate nu a fost de-ajuns
Un ..te iubesc..lăsat pe câmp
Dar a fost cel mai sincer gând,
Care doar ție ți l-am spus.
Și când vei merge pe câmpie
Și te vei pierde printre nori,
Te vor atinge mici fiori,
Văzând doar flori de păpădie.
Poezia este modul meu de a gândi uneori.
Dincolo de vorbe, dincolo de trăirile
zilelor obișnuite cu care mă confund
repetitiv, poezia este locul unde mă așez și
vorbesc cu mine despre tot ce văd, despre
tot ce simt, despre ce și cum trăiesc. Fără
poezie aș fi mai sărac cu o mie de cuvinte.
M-am născut și am crescut acolo unde
poezia putea fi recitată de foșnetul pădurii
de brad, de ciripitul păsărilor când se
crepa de ziuă sau de murmurul cristalin al
izvoarelor ce curgeau de pe toate
dealurile. Da! Acolo... în Maramureș... în
Țara Lăpușului... comuna Suciu de Sus...
acolo unde oamenii își dădeau „Bună
ziua!”, ori de câte ori se întâlneau. Am
ales să rămân alături de bunicii mei acolo
la țară. Ei m-au crescut și educat așa cum
nimeni nu ar fi făcut-o mai bine.
Înconjurat fiind de tot ce are natura mai
frumos, inspirația și dragul de a scrie
poezie a fost doar o chestiune de timp...
Pentru toată copilăria mea și pentru tot ce
am trăit acolo în Suciu de Sus până la
vârsta de aproximativ 22 de ani le datorez
și sunt profund recunoscător bunicilor
mei... Ionuc și Dochia... care acuma, din
păcate, nu mai sunt printre noi...
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce
sunt... Mulțumesc lui Dumnezeu pentru
tot ce am...

EMIL I. BOZGA

PUBLICAT TOT