Felurite gânduri strânse

Toate poeziile din aceată carte reprezintă creație

proprie. Tema poeziilor este diferită și poate varia de
la o compoziție la alta, însă, toate aceste compuneri
constituie reflecții despre lumea înconjurătoare din
perspectiva autorului.

Autor: Nichita Negruța

2021
Deșarte

Vorbe goale sună multe

Lira lor de mulţi purtată
Roadă nu aduce-n lume
Devenind tot mai deşartă.
Purtători de măşti alese
Limba grea şi otrăvită
O ridică peste mulţime
Ca se fie proslăvită.
De or sta să îi asculte,
Mulţi neghiobi şi mititei,
Soarta grea va fi să aibă
Lustruită de derbedei.
Tu fereşte-ţi cautarea
Mergi pe cale făurită
În priviri să ai curajul
Mintea fie-ți oţelită.
Strigăte în a ta urmă
De auzi, să nu întorci,
Lasă să rămănă dânşii
Sub lichidul la pișorci.

Către amici

Vă ştiu puţin, adesea, din priviri

Am cunoscut a voastră existenţă,
Dar toate trăite alături amintiri
Fost-au cu voi o plăcută prezenţă.
Cu scop, dorinţă ori întâmplare,
Parte a vieţii mele am petrecut,
Cu voi prieteni dragi, cu fiecare,
Stau pagini scrise al meu trecut.
Şi stând acum în noapte târzie
Cu grijă aceste pagini recitesc
Nu-i o altă mai mare bucurie
Ca clipele de voi ce-mi amintesc.
Trecuţi sunt ani, şi tot mai dese,
Acum, drumurile ni se feresc
Urmaţi a voastre căi alese,
Iar eu în a mea lume pribegesc.
Chiar dacă timpul v-a depărta
Prieteni, ale noastre destine,
Soarta pe care o veți avea
Să vă aducă numai bine.
Supăraţi? cer iertări tuturor,
Aşa e firea asta omenească,
Când bate vânt puternic- e uşor
Ca-n faptă fiinţa să greşească.
Prieteni dragi, vă mulţumesc
E tot ce am dorit a cere,
Acum şi alţii, vouă vă doresc,
Amintiri frumoase să vă ofere.

Tu, soare

Îngândurat, în depărtare
Tu, soare, ne priveşti
A noastră deşteptare
Zi de zi o prevesteşti.
Arzător, cumplit de aspru
Îţi distrugi a ta ivire
După orizontul albastru
A ta lumină la noi vine.
Fiecare zi din viaţa-i Terrei
Iubirea ta în ea a pătruns
Venind, ajunge sferei
În orice colţ cât de ascuns.
A noastră casă verde va juca
În jurul tău, cu foc şi gheaţă
Şi an de an, jocul va repeta
Scurtând a noastră viaţă.
Ştiu că mergi către pieire,
În mii de ani a tale geme
Anunţând vremea de oprire
Va înceta şi a noastră vreme.
Aşa e legea naturii din fire
Noi pitici, tu astru mare,
Treptat cădem în contenire
Sfârşind în transformare.

Adesea stau

Adesea stau, în miez de noapte

Şi mă întreb, neghiob, într-una
De ce vorbesc încet în şoapte
Când suntem doar eu şi cu luna.
Insomniac, în straie largi aşezate
La geam privesc, aştept să iasă
Să-i spun cu dorurile mele toate
Ce gânduri mistice m-apasă.
Astfel, cum e de fiecare dată
Mândră, minunata către mine
Ivită din negura-mprăştiată
Pe lungi şi ‘nalte culmi ea vine.
Stăm de vorbă, mii de stele,
Ne ascultă, ne veghează
Iar la cât de multe-s ele
Mii secrete ne păstreză
O privesc şi mă priveşte
Cu lumină mă alintă
Zâmbesc eu şi ea zmbeşte
Doruri multe ni se cântă.
O, tu, luna, din culmi cereşti
Vii mereu la a mea chemare
Îţi ofer în dar, de primeşti
Toată a mea-n lume căutare.

Stai drept

Să nu îţi pleci a ta mărire

La vorbe deşarte de umilire
Ce nătărăii îţi vor aduce,
Goi veniţi, goi se vor duce.
Ferit de iarba multă, deasă,
Care în cale tot stă să iasă
Nu le atinge mintea scurtă,
Lucrată numai pentru burtă.
Şi cum mulţi fiind şi fără noimă,
Spurcată le va fi a ta vorbă,
Pe loc vor dori să o scurteze
Prostia lor să n-o lumineze.
Să nu-ţi audă gânduri, glasul,
Cum le opreşte la unii ceasul
Să nu le spui tu un nebun,
Ce este rău, ce este bun.
Or, nu şade bine în democraţie,
Puţini ce spun, lege să le fie,
Căci numai gloata majoritară,
Îşi permite dictatul în ţară.
Nu-i atinge, fii în a ta lume,
Fără de mişei , fără de nume.
Iar prin faţă câte vor trece,
Rămâi în gând la toate rece.

Gânduri cu rost fără sens poetic...

Omule ce eşti cu plugul

În glie zi de primăvară,
Nu boul poartă pe el jugul
Ci tu ca patriot de ţară.
Zi de zi munceşti, trudeşti
Furios că nu-mbogăţeşti
E vina ta, altora le permiţi
Pe seama ta să fie înstăriţi.
Nu eşti nici liber, nici egal
Prins ca un peşte pe un mal,
Aluneci către apă prin noroi
Rechini pândesc, te dau înapoi.
Şi totuşi, alegi ce vrei să faci
Priveşte-i, ascultă şi taci
Eu doar îţi pot spune ţie
Stai tot om şi în sclavie.

Duplicitate

Întreaga Europă e-ntristată

Vineri 13, seară însângerată,
La Paris teroriştii au atacat
Sute de oameni au împuşcat.
Şi-un continent făr’ de speranţe,
Trimite Parisului condoleanţe,
Că ăsta-i obiceiul pe care-l avem
Vorbe goale să tot împrăștiem.
Iar atunce’ când Europa atacă,
Şi mii de musulmani îngroapă,
Copile sub pământ aruncate
Lumea Europei nu le socoate.
Căci cine sunt ei, cu apucătură?
Abătuţi de la a noastră scriptură.
Şi chiar de o fi mii de vieţi
De pe pâmănt să dispăreţi
Noi, lumea Europei vă spunem
Suntem superiori şi vă supunem
Nouă voi să vă-nchinaţi, mereu
Noi Alah al vostru suntem.
Şi atunce sângele islamic plânge
Ţipă, urlă, doreşte sânge,
Să vadă cum în Europa coboară
Vieţi mii la pâmânt doboară.
Căci cine eşti tu Europă
Închinată la un papa’ popă
Să spui:”Paris, ce mare suferinţă”,
Ucigând pe cei în altă credinţă.

Studenta la drept

Roxana, fată cuminte de la sat venită,

Studii la oraş să facă, să fie şcolită
La drept, la facultate, cu notă mare,
Ea mândră admisă fu, şi sclipitoare,
De pe acum în sine-şi zicea,
Că va fi avocată, asta ar vrea,
Şi că pe cei oropsiţi de soartă,
Grijă şi dreptate are să le poarte.
Că nedreptatea va fi biruită
În lanţuri de oţel zidită.
Ea singură cu toţi va lupta.
Şi răul în zece va spinteca.
După un an, Roxana, la drept,
Cu inel de aur, mărgele la piept,
Facultatea-n avans ea termina
Şi noaptea bărbaţilor, lecţii dădea
Cum că legea e una pentru toţi
Fie-mbracată, fie-n chiloţi.
Dar excepţii sunt şi se poate
Ca în Carta Magnum Libertate
Culcată fiind, chiar şi din spate,
Dreptatea să facă la masculii toţi
Şi la cei cinstiţi şi la cei hoţi.
Cea mai importantă învăţătură
“Legea-i legea chiar dacă-i dură”.
Zicea Roxana, când strigă tare
Căci e adâncă şi o cam doare.
Aşa e Roxană, chiar sângerează,
Şi greu prostia se mai tratează.
Déjà vu

Unul zice să dăm acum guvenul jos

Punem oameni de norod doriţi,
Ce trist că poporul o face pe dos,
Cei deacum tot din plebe-s veniţi.
Nu prin proteste şi nu în strigări,
Poporul îşi va primi ce i se cuvine,
Ci prin fapte facă el transformări
Şi mintea să-i gândească de bine.
Căci mulţi în astă lume de actori,
Laude îşi vor aduce, o nimicnicie,
Uitaţi! ăştia-s doar nişte trecători,
Omul educat rămâne pe vecie.

Cuget politic

Noi nu furăm, noi nu furăm,

Noi doar luăm, împrumutăm,
Din visterie făr’ să-ntrebăm
Şi din 4 în 4 ani garanţie dăm.
Că încă patru ani noi am vrea
Să mai putem cu împrumut lua,
Înapoi nimic fără a da.

Urare

În Noul An, Moldovă dragă, ție

Eu vreau să știi că îți doresc,
Meleagurile roditoare să-ți fie,
Cu oamenii buni ce le păzesc.
Să te trezești tu din somnie
În care nătărăii te băgară
Astăzi nu mai ești o colonie
Ci toți noi trăim într-o țară.
Să ne crești mare și deșteaptă,
În luptă viguros să te-ndârjești
Te-or ispiti, mergi calea dreaptă
Orice dușman a fi, să-l biruiești.
Iar brațele tari glorii să-ți aducă
Ai tăi copii trăiască-n bunăstare
Răul departe de tine să se ducă
Peste un an fii mai înfloritoare.
Nu uita, de vrei să mai fii vie,
Croiește-ți drumul, cu tărie
Din cale nu întoarce într-o parte
Singură, dar mergi mai departe.

Demos

Scăpând de socialism, am sperat,

La capitalişti îmi va fi mai bine
C-atunci poporul fura de la stat,
Trist, acum statul fură de la mine.

Epic.gramă

Am făcut o constatare
Despre noi ca națiune
De nu bârfim pe fiecare
N-am mai avea ce spune.

Plecare

Puțini să te ajute au venit

Puțini de tine și-au amintit
Acum că ai plecat în pământ
Rudele te scot din mormânt,
Nu să-ți vorbească de iubire,
Ele cer de la tine moștenire…
De ce și lor nu le-ai lăsat
Ai închis ochii și ai plecat.
Acum, ia hai de te ridică
Sicriul bani mari a costat
Le plătești tot ce o să zică
Ori zile stai neînmormântat.
 Căci nu le pasă de tine lor
Fără statut de moștenitor.
Așa că înainte ca să pleci
Neamul în testament să treci
Lacrimi, suspine nu aștepta
Măcar de te-or înmormântat.

Păsările zburătoare

Așa zicea Nea George din sat

Că punga plină cine o avea
Cu amici mulți va fi înconjurat
Iar la nevoie, vor dispărea.
Astfel e din străbuni obicei lăsat
Când ai bani îți este apropiat
Însă cum de riști și ao pierdut
Amicii în clipă-au dispărut.

Ferește-te

Nu îți pleca urechea vorbelor frumoase ce alții îți vor spune

Nici să nu faci alegeri când, ferice în clipă, tu viață vei avea
Gândește, vremelnice sunt toate, sub orice fel de nume
Păstreză fapta dreaptă și mintea cumpănită otravă de vei bea.
Unii mai înfumurați ocară îți vor aduce, un smintit
Răzbunare să nu cauți, cât de mult fi vei umilit
Nu-ți supăra cătarea, nici gândul să îi cerți
Ferește-te de ei mititeii și cearcă să toți să-i ierți.
În cale dacă vor ieși, voi încerca să de oprească,
Ferește-te prin ponoare, acolo e greu să te găsească.

Apropiere

O pasăre aș vrea să fiu

Să zbor sus la înălțime
Soarta lumii eu s-o scriu
Aripi trecând peste mulțime.
Veghez uscat, veghez și mare
Pământul, îl păzesc pe dânsul
Fericirea mea o dau la fiecare
Primind în schimb tot plânsul.
Aș coborî jos între popoare
Cu vocea-mi ca să-i lecuiesc
Nici unul sufere. Dar oare,
Îmi stă în putere să izbutesc?
Ating pe cel lovit de soartă
Cu pana rănile tămăduiesc
Durerea sa cu mine poartă
Iar lui o viață lungă dăruiesc.
Din sângele rău ce prăpădește
Beau cu sete, pene-mi colorez
Izbâvind răul ce se întețește
La strajă continui să veghez.
În fața dușmanului mă voi pune
Cu aripi larg întinse, ridicate
Din cioc cu lava-l voi răpune
Să-mi apăr lumea de răutate.
Iertare cer când gândul meu
V-a adus supărare, om îș și eu.

Ai noști

Ai noștri semeni se plâng de soarta crudă

Că doar ei unicii în lume au atâta trudă
Bocesc ai noștri oameni în întreaga țară
La cât sunt de harnici, au viața tot amară.
“Vrem ca-n Europa, noi poporul să trăim,
Să știm ceea ai viață, nu să supraviețuim
Acolo, la Europa, pleacă mulți de ai noștri
Dar noi aice’ stăm și tot muncim ca proștii”.
Păi bine moldovene, tu harnic zici că ești
Și ziua toată, în sudoarea frunții ostenești
De ce atunce, spune, din truda ta de-o zi
Șase ore grele știi doar a trăncăni?
Zici apoi că vrei ca europenii o viață să ai
Când aceștia acolo, muncesc ca niște cai
Iar tu aice în țară mentă freci pe creier
Trâmbițând asemeni, precum face un greier.
Ține minte moldovene, că orice ți-ai dori,
Pe seama ta se face, contul vei plăti
Doar cu vorba lungă, burta nu-i sătulă
Trudește dacă vrei viața s-o ai destulă.

Uimire

Al nostru poporu' poate

Să trăiască cu jumătate
Din ceea ce lunar agonisește
Deși, triplu dânsul cheltuiește.
Și fiscul cam se tot întreabă
Cum face norodu astă treabă
Că tot se plânge, e sărăcie
Salariu mic cât de o mie,
Și totuși, poporul trăiește
O mie la alte zece înmulțește
Iar fiscul cât controlează
Se uită-n gol și oftează.
- Sărac e cum ne spune
La cadastru nimic pe a lui nume,
Doar așa la a sa străbunică
Vreo trei palate se ridică
Cu greu îți mai vine să crezi
La ce frumusețe vezi
Că la bătrâneți, ani optzeci
În palate să te petreci
Și te gândești că nepoțelul
Atât de mult iubește pe bunelul
Că viața toată cu dăruire
Palatele construise din iubire
Pentru bunici, să trăiască,
Să ducă o viață-mpărătească
Căci nepoțelul grijă are
Averea la bunici cât mai mare
Să fie, iar când vor muri
Să poate dânsul moșteni
Tot ceea ce el a furat
Și pe nume bunicilor a înregistrat.
Pierdere

E trist atunci când lupți întruna

S-a duci dreptatea pe alocuri
Pe-acolo unde merge spuma
În papuci de catifea și tocuri.
Acolo, unde fiecare spune
Că el e alesul, e eroul
În fața-i lumea se supune
Cum o fac vacile cu boul.
Te ferești de a lor soartă
De-a lor goale povețe
Nu asculta vorba-i deșartă
Nu au ei ce să te-nvețe.
Stai departe de a lor zidire
Sihastrule cu gânduri reci
În urma lor prin nemurire,
Mergând curat să îi întreci.

În noapte

La masă-n colț stau de vorbă cu luna

Torn vinul, ciocnesc cu ea pahare
Sunt curios să știu cum de ea una
Umblă singură noapte la plimbare.
Și multe ori astă întrebare eu voiam
Să-i adresez când pe cer o vedeam
Dar Selena mândră răspunsul nu da
Spunând că e secret și-l v-a păstra.
Acum în noapte un plan am pregătit
Știu cum să fac luna să fie de amăgit
Torn licoare în cupă și-i dau să bea
Mintea să întunec și îmi va spunea.
Voi afla secretul de vremi depărtate
Cum dânsa singură în cosmos poate
Din naștere una să fie pe cer, mereu,
Apoi, mă urc alături lângă dânsa și eu.
Iar împreună de sus, acolo din zări
Vom veghea uscatul, întinsele mări.
Conversăm despre viață, moarte
Pahare cu vin le golim mai departe
Dar uite că planul nu-mi reușește
Luna bea vinul și nu amețește
Zicându-mi, când eu amețisem
Că rost nu era în tot ce plănuisem
Oricum eu un mititel am crezut
Alături Selenei să zbor c-aș fi putut
Cu vin să o îmbăt ca pe-o tinerică
Crezând-o fragedă și atât de ușurică,
Sub ochii ei gălbui de mândră fată
Licoarea m-a adormit deodată.

Școliți-vă

Vă spun, pe unii or să-i doară

Chiar dacă școli puține vor fi,
Dar școliți vor fi mulți în țară
Cred, sigur, noi mai bine am trăi.
Învățați și fiți cu dreptate
Mândrie pentru posteritate.

Neștiință

Spiridon, recent absolvent de facultate

Cu diploma în mâna stă și tot socoate,
Un trecător îl vede și lung îl privește
- Ai absovit băiete? Acuma, hai muncește.
Băiatul ochii ridică sus, atât de-n lăcrimați
- Domnule, străine, vă rog, să mă ascultați
Am absolvit la drept, trei ani fiind licențiat ,
Dar din păcate nimeni nu m-a întâmpinat
Că după absolvire, cu diplomă de onoare,
Nu este-n ea vreun rost la post de angajare
Câte ori eu diploma la angator trimiteam
Toți cereau ceva ce eu deloc n-aveam
Voiau experiență, chiar îmi arătau de care
Eu făsticit, luând diploma-ntre picioare
Mă scuzați, nu am știut că după facultate
Cu diplomă, mai trebuie vechime-n spate.
Acum, pe makler mă uit, post de măturător
Cu diplomă la drept va fi de ajutor
Nu e ușor strada măturând acolo, aici
Să dai consultații la câini și la pisici
Responsabilitate mare, nu se prescriem
Cât timp ai mătura, curată strada să fie.
- Băiete, un sfat să-ți dau eu aș vrea
Nu mai sta aici, nimeni nu te va ajuta
Și atunce când alegeri în viață faci
Gândește la tine, nu la alții să cați.
Uită-te în sine, găsește ce îți place
Și când descoperi, aceea ia de face
Să nu alergi cu turma, drept la facultate,
Dacă vrei în lume tu să aduci dreptate.

În căutări, periculoase

Rătăcit fiind în a lumii taină

Dezgolit de trup și de haină
Alerg prin apă, merg poteci
Mâinile nici calde și nici reci.
Zbor munți, trec pe podișuri
Mă strecor rupt printre tufișuri
Înaintez în negura cumplită
Sătul de a mea viață chinuită.
Noimă în existența-mi doresc
Din fașă încă căutând, să găsesc.
Și merg în grabă la un izvor
Să-mi potolesc năvalnicul amor
Sorb din apa lină cu pudoare
Pe trup o simt ademenitoare
Prind aripi prin ea înnotând,
Scufundat, mistere dezlegând.
Mă-ndeamnă să beau mai mult
Eu însetat, lacom să știu, o ascult
Căzut în capcană, ea fermecată
Mă înjungie diabolic la beregată
Mintea-mi apune, nu mai gândesc
Nici ce am știut, nu-mi amintesc
Se-ntâmplase, alții m-au prevenit
Nu fugi nicicând spre abis, infinit
Căci de vei încerca, n-o să reușești
Paznicul te-a ispiti pân’nebunești,
Eu pe sfetnici nu i-am ascultat
Azi, pe mine mintea m-a lăsat.

Îndemn
Ce să vă spun vouă moldoveni, națiune
Dacă nu vreți să aveți doar ulei pe pâine
Trudiți-vă, nu mai așteptați minune
Lăsând munca de azi s-o faceți mâine

Las în urmă

Rătăcitor prin astă lume trece omul fără loc,

Cântă și suspină, în neștire se grăbește,
Zboară pe ape line, se aruncă în asprul foc,
Iar la final tot una în pământ se oprește.
Nu vreau povețe, da-ți cupa cu băutură
Voi bea licoare sacră, vinul îl am pe buză,
O câtă seninătate în viață-mi apărură
Fiecare pocal băut îl simt ca pe o muză.
Și nu voiesc din starea amețită treaz să fiu
Mai aduceți-mi un pocal să mă inspire,
Cu pana tremurândă rândurile eu scriu
Chiar dacă mâine aș pleca vă las o amintire.
Aceste slove sunt adevărata întruchipare
Voi n-ați văzut. În beție mă aflam mereu.
Nu vă condamn, aparența e înșelătoare
Citiți-mi scrierea și veți afla cine sunt eu.
Iar atunci când două lumi ne vor desparte
Lăsându-vă amici, plecat fiind în țărână
Eu din neant gândurile mi le voi împarte
Prin epistola mea când o veți ține în mâna.

Boli

Când pe trup durerea-ți cântă

Și în convulsii reci se avântă
De-ți frige pielea, ți-o usucă
Vrei să dai tot ca să se ducă.
Te rogi de zei și alte mii de ființe
Începi să crezi neștiute credințe
Nici Budha, Odin sau Allah-străin
Numai să te scape ei de chin.
Promiți solemn, cu plecăciune
Vraciului care va face o minune
Că dacă el de boală te lecuiește
Vei îndeplini orice gând dorește.
Însă, încă din depărtatele vremi
Vraciul știe, privindu-te cum gemi
Cât timp ești bolnav, îl proslăvești,
Vindecat, de el nu-ți mai amintești.
Și poate, cândva, bolnav iar vei fi
Vraciu pică nu va purta, a tămădui.

Către Nicolajus

O, om vrednic ce ai fostu'
Vino azi, norodu-i prostu'
Explică cu al tău cuvântul
Care-i treaba cu pământul.
Astăzi lumea încă crede
Că de fapt ceea ce vede
Pe cerul-i noapte înstelat
E de la duhul sfânt lăsat.
Rar e omul care gândește
Că pământul se-nvârtește
Așa cum ai scris tu în lucrare,
Condamnat în jur la soare.
Însă, chiar și dacă azi poate
Nu toată lumea mai socoate
Pămânul e un corp oarecare
La mulți le apare o întrebare:
Dacă planeta nu s-ar învârti
Cum noi asta oare am ști?!
Așa că îți mulțumesc astonom
C-ai trezit, totuși, îndoială în om.
Nu îți pot ura să ai multă sănătate
Rămâi exemplu la posteritate.

Epic.gramă
Paișpe a lui făurar a plecat
Îmi apăruse așa o întrebare
Din amorul nopții, consumat
Câți prunci se vor naște oare?

Îmbată-te

Copile, ca să-ți faci un nume

Tu de vei dori, în astă lume
Fără lingușire și închinări,
Îți vei pierde timpul în zadări.
Deaceea, ea și te droghează
Singur propria-ți lume creează.
Vinul de pe masă să nu dispară
Casa-i lumea ta, restul e afară.

Treburi publice

În sat la noi e mare jale

Primarul s-a răsturnat
Venid el din deal la vale
De-o piatră s-a împiedicat.
Edilul urla în gura mare
Că de găsește vinovatul
Ce-a pus piatra în cărare
Îl va alerga prin tot satul.
A doua zi, fiind la primărie
Ucazul dă primarul în sat
"Cine nu muncește să știe
De azi nu va fi remunerat".
Și iese în sat, mare ispravă
Gândi-se el, ucazul ce-a dat,
Uitând de propria sa treabă
Iar de piatră s-a împiedicat.
Se gândi primaul, își aminti
Că în alegeri, iarna trecută
Promise, piatra însuși va urni,
Ridicând-o singur el o mută.
Apoi, pricepând a sa eroare
De a găsi pe-un alt vinovat
Ucazul îl remise în anulare
Promisiunile avea de realizat.
Așa e în astă lume mascaradă
Mulți venetici ce tot o să-ți zică
Cum să îți faci curat în ogradă
Când la ei gunoiul se tot ridică.

În căutare

Alerg în grabă prin mulțime

Eu, printre miile de fețe trec
În urma mea nu fuge nime
Pe cine oare eu întrec?
Din vremea când neatinsul
Prin mâni și ochi l-am zărit
Încercând să aflu necuprinsul
Gonesc și încă nu m-am oprit.
Aș vrea să mă opresc odată
Dar câte ori s-o fac am vrut
Pierdeam pe mine dintrodată
Și iar alergam ca la-nceput.
Și când plete cărunte-mi ies
Tot mai fiind încă în căutare
Nu-ntorc din calea ce am ales
Eu mai întrec, pe cine oare?

Semenii

Trăim în cea mai bună vreme

Trăim în timpurile întunecate
În care unul viața-i toată geme
Iar altul mereu banii și-i socoate.

E lumea unde monștrii se plimbă

Cu mască de păpușă se tot poartă
Și scot doar focuri pe a lor limbă
Croind la alții îngrozitoare soartă.
Iar florile bunătății vor să zboare
Cu aripi de plumb sunt înlănțuite
Ca în căderea lor să se omoare
Sub a lor greutate fiind zdrobite.
Monștrii cu chipurile de păpușele
Nu îndrăgesc florile fine, niciodată,
Le rup, le taie, trântesc pe jos cu ele
Și una dintre flori o face vinovată.
Trăim în vreme grea, atâta de ușoară,
Lacrima și bucuria coroană împletesc,
Trăim în lumea unde unul vrea moară,
Decat să aibă chinul celor ce trăiesc.

Aparență

Am cumpărat azi o gutuie

Îmbătătoare de gălbeneață
Am gustat, atât de amăruie
Că trei zile mi-a fost greață.
N-am ascultat de sfatul primit
Să n-aleg gutuia după culoare
Căci însumi aș putea fi otrăvit
Singur, fără de alte ajutoare.
Doar acea gutuie-i coaptă care,
Trecând prin secetă și furtună,
A rezistat pe creangă în zare
Tristeți și doruri să ne spună.

Cronos

Un gând mă apasă la oră grea în noapte

Strecurat somnambul pe buze în șoapte
Toate în lume-s muritoare, trecătoare.
Și atunci, ce-o fi dacă și timpul moare?
E mândru, falnic se avântă în cercuri fine
Viețile noastre de voia lui stau să se anine
Măsura lor doar el o știe și nu ne-o spune,
Dând naștere subit, la altul ceasul îi apune.
Cu noi el nu stă la vorbă, nu primește vizite
Deloc prieteni, doar slugi și nici n-are iubite
Nu se oprește să ne asculte a noastră rugă.
Mai steie în loc, ce se grăbește atâta în fugă?
Mă-ntreb, gândind ce a fost cândva cuprinsul
Existența, s-o fi născut simultan cu dânsul?
Poate că însăși toată suflarea ce azi trăiește
Din a lui Cronos milă, viață ea mai primește.
Dacă-i așa, nu plâng, sunt plin de mulțumire
Când timpul va pieri, el la tot va pune oprire.
Să nu strâmbe cineva din nas, nici fie supărat
El lumii lumea aduse și totul el înapoi a luat.
Căci, a mea existență, cum și restul câte or fi
Trăiesc din viața lui, și mor când el va muri.

Departe

Și chiar de-o fi să stau contra vânt

Pentru a mele gânduri spuse toate
E ca să fiu drept pe al meu cuvânt
Bătut de funzele în față răsturnate.
Chiar dacă din cer ploaia vine rece,
Și nimeni umbrela nu îmi va aduce,
Cu ea sihastru-n munte voi petrece
Așteptând soarele hainele să usuce.
Iar dacă mii de măști ce vor ieși în cale
Mi-or cere dulce să mă aplec în fața lor
Chemându-mă să merg cu ei la vale
Urc dealul înclinat, dar just, încetișor.

Crește

Un copac crengile apleacă

Vântul mătură frunzele lin
La izvor le aștept să treacă
Mestecând sămânță de pelin.
Apa pe iarbă vine împrăștiată,
Cu trupul pe brânci eu așezat,
Îmi trag în mine suflarea toată
Și sorb licoarea, un obsedat.
Rece a apei viață mă cuprinde
Prin trup o simt tot mergând,
Agață un nod, altul îl prinde
În corpul meu izvor făcând.
O sămânța de pelin a încolțit,
Germeni noi în inimă se ivesc,
Mi-i sete, e vremea de stropit,
Lângă izvor eu apă iar cerșesc.
Copacul de frunze e lepădat,
Izvorul apa sa nu mai aduce
Cu ochi închiși stau eu culcat,
O viață naște, iar alta se duce.

Neștiință

Corp plimbat de gânduri

Într-un condei pe rânduri
Viitorul și trecutul așează
Ce-a fost, ce mai urmează.

Ploaia

Plouă-n geam, se aud chemări

Din cer cobor picături de apă
Ce ne vin din depărtate mări
Și ogoarele secate le adapă.
Ea vine mândră ca o crăiasă
Așezând pe jos miile băltoace
Cei mari se adună toți acasă
Cei mici ies afară să se joace.
Unul plânge, frigul îl tot toarnă
Pe altul fericit ploaia îl prinde
Bucuria și tristețea răstoarnă
Peste toți deopotrivă se întinde.
Liniștită ori zbuciumată apare
Lacrimi vii sau moarte revarsă
Apoi, se stinge subit și dispare
Făcând din nou calea întoarsă.

Parazitul
Puric, puric, te rog spune
Ai și tu oare un alt nume?
Mircea, Galea, Tom, Edic
Tu ai rămas tot la puric?
Lumea-ntreagă se apleacă
Loc prin capul lor să-ți facă
Unul tace, iar altul plânge
Când tu bei de la ei sânge.
Dolofan mergi printre plete
Păr cercetezi la băieți, la fete
Smulgi din floci a ta mâncare
Să-ți hrănești familia mare.
Umanoizii supărați ei pe tine
Cred că tu nu le aduci bine.
Puric dragă, mergând pe piele
Le spui lor trupul să-l spele.
La sfârșit de vorbă scurtă
Ține purice o dulce turtă
În lacrimi, rog, să nu ne uiți
Dacă tu mori lumea împuți.

Despre pesTELCĂ:

Pestelca zăcea uitată

Pe un scaun prăfuită
Muierea încăpățânată
Strigă că este învechită.
Nu vrea să mai îmbrace.
Pestelca tristă, jos zace
Iar muierea împopoțată
Cu haină nouă îmbrăcată
De pe scaun o trântește
Pe pestelcă o necăjește
În lada de gunoi aruncată
Pestelca suferă întristată.
Ce muiere orgolioasă
De pestelcă ea uitase
Două zile-n urmă dânsa
În pestelcă toanta plânsa
Acum, când nu trebuiește
Pestelca dânsa chinuiește.
Vrând pestelca răzbunare
Așezată jos, în laț mare
Prinde de picior pe muiere,
Cade ea, ah ce durere,
În pestelcă să plângă dorea
Dar pestelca plecată era.
Plecată la noua stăpână
Ce nu o lasă din mână.
Muierea striga, fire rănită
Ajunsă ea însăși învechită.
Pestelca, niciodată, nu uitați
Iubiți-o, deși n-o mai purtați
O pestelcă va fi mereu
În ceas bun și în cel greu.
Dar de o supărați vreodată
Fugiți de ura ei necontrolată.
Iubiți pestelca, iubiți/ Alături a fost în suferinți/Nici dacă alta nouă luați/
Pestelca veche n-o uitați.

Salvează-te

Când mergi cărare și cazi în groapa de alții săpată

Nu cere ajutor groparilor din ea pe tine să te scoată
Picioarele să sprijini pe margini mișcătoare de țărână
Urcă trepte de pământ rupând din el mână cu mână.
Izbândă de ți-a fi încercarea, în veci de-a fi mormânt,
Apără-ți sorta ce-ai ales, știind, poate-i ultimul cuvânt.
Groparii vor pleca, scăpat de groapă și tu vei apune
Ferit de fapte ca a lor, să lași folos din al tău nume.

Cântec .... scurt... despre mine

În al o mie nouă sutelea nouăzeci văleat

Peste trei zile-i toamnă și vara s-a terminat
La a șasea oră a dimineții, luna lui gustar
Un drăcușor se naște, eu pe lume apar.
Vraciul cruce își face când trupul mi-l văzu
Sora medicală alături, pe jos trei ori căzu.
- Monstru? întreabă doctorul cu mirare,
La cât de dolofan, ce poate să fie oare?
Fără fașă, dezgolit, pe cântar sunt așezat
Șase kile și două grame aparatul a indicat
Râde vraciul, sora râde, numai eu, serios
Coborând din cântar, iau mătura de jos
Doctorul și asistenta, ambii i-am bătut
Iată așa pe lume, Le Nichita a apărut.

Dragoste tuturor

Agale, ursul brun se îndrepta

Cu iubita sa la braț mergea,
Cum plănuise, spre primărie
Azi este ziua lor de căsătorie.
Ursul și cu a lui maimuță
Pășeau lin, ținuți de mânuță
Oameni pe stradă îi vedeau
Cruce toți dânșii își făceau.
"Nebunie!" vuia lumea uimită
Maimuța cu un urs se mărită.
Răzvrătiți, toți fug la primărie
Capăt ei să pună la căsătorie.
Căci, în lumea așa a fost dat,
Nunta-i numia femeia cu bărbat.
Ce-i doi îndrăgostiți speriați:
- A noastră nuntă nu o stricați
Una-i iubirea, dar ființa iubită
La oricare dintre noi îi diferită
Dragoste între voi vă purtați
Rugăm, a noastră nu o luați,
Nu trupul e cel care iubește
O minte altă minte năzuiește.
Rușinați, oamenii se priveau
Tâlc în vorbe auzite găseau
Scuzele un domn le dase
Mulțimea toată se retrase.
Maimuța și ursul așa fericiți
Primarul declarase: căsătoriți!
Dragostea-i una, la toți e dată
Nu doar la femeie-bărbat,
cum se credea odată.

Căutarea noimei

Deseori întrebându-te,
Pe drum plimbându-te,
Sens în ce faci și în ce spui,
Să fie oare sau poate nu-i?
Ilustre fețe ani îl căutase
Rostul vieții nu-l mai aflase
Atunci, se ivește o întrebare
Sens este ori nu este oare?

Kafka, om mare

Întrebându-te atât de des

De ce să scrii, oare, ai ales?
Răspunzi tot tu la întrebare
Când nopțile în disperare
Șezând la masa ta de nuc
Uitând la ceasuri cum se duc
Mâna condeiul cuprinde
Și pe-o hârtie în părți întinde
Din mintea ta răsfoind
Pe coală gânduri înșirând.
Nici familie, nici alte fericiri
Nici toate ale tale iubiri
Un rost în ele nu găsești
Decât cu tocul să trudești
Flâmând, cu trupul ferecat
Ai scris până când ai plecat.
Aceasta tu om mare ai ales
Mulți te știu, puțini te-au înțeles.

Îngrijește-te

Un sfert de veac a cam trecut

Și nimic nu s-a făcut,
Tot pe atât o să mai treacă
Pare că, nimic n-o să se facă.
N-așteptăm, ajutor nu cerșim
Singuri noi țara s-o construim.
Fiecare născut pe acest meleag
Că îl urăște, că-i este drag
Să-și facă toți curat în case
Iar altuia gunoiul să nu lase.
Căci, așa cum te îngrijești
Viața în astă lume o trăiești.

Candidați

Foaie verde și o sibică

Vrea Nică ceva să zică
În ziua 30 a lui brumar
Țara-și alege un măgar.
Coamă roș', păr puțuntel
Va trămbița din gură el
Și-un gras și lat în spete
Va pupa babe și fete.
Un hindus cu mustăți
Va pupa chiar și băieți.
Un cloun de nemți pus
Vorbă goală are de spus
Ne va amăgi și o duduie
Președinte ea vrea să fie.
Norodul nostru deocheat
Se miră: Pe cin'de votat?
Măgari mulți să fie vor
Puțin gândesc la popor
Cum alegeri au câștigat
De plebe au cam uitat.
Un sfat dau ca îndrumare
Participați dintre voi oricare.

Stejarul roagă

Cu mucegai pe trunchiul gros

Și crengi rupte căzute pe jos
Un tânăr stejar așa trăiește
La margine de pădure crește.
Viața sa într-o ghindă înfiripată,
De pădurar la gunoi aruncată
Printre conserve și sticlă spartă
Așa stejarul și-a dus a lui soartă.
Doruri două, suferința i-o alină
Nopțile sclipitoare cu luna plină
Și ziua, când vine tămăduitoare,
Sora sub chip de ciocănitoare.
Stingher, în mormanul de gunoaie
În arșiță, în frig, precum și în ploaie
Cu trupul ferecat printre chiorchini
În scoarță îmbolzit cu miile de spini.

Stejarul viața își tot duce, crește

Însă o rugăminte, una el voiește
Două doruri, două el numai le are
Timpul e bun să nu i le omoare?!...

Desprindere

Plimbând purtarea într-o barcă

Știu unde plec și nu știu parcă
Mâinile mi-s reci, de vâsle apuc
Pornesc din loc, unde mă duc?
Căsuța mea din lemn, plutește,
Prin tainice ape mă rătăcește
Ducându-mă în zări depărtate
Dar oare acolo uit eu de toate?
Pluta mă leagănă printre valuri
Vreau să apuc s-ajung la maluri
Furtună mare în urma mea vine
Trimisă-i să mă prindă pe mine?
Mâinile grăbesc vâslele în ape
Vântul năprasnic este aproape
Mă prinde-n gheară, urlet scot
Să scap de mine, iarăși nu pot.

Toamna vine

Vântul suflă frunza îndoaie

Ea pe creangă dârz se ține
Trecând brusc codița-i taie
Prevestind că toamna vine.
În câmpii lumea muncește
Roada strâng, o duc acasă
Rar pe cer soarele sclipește
Toamna ne-a intrat în casă.
Din vacanță ploaia sosește
Stropi de apă pe jos așterne
Ziua scade, noaptea crește
Dorul toamnei de sus cerne.

Mie însumi

Un chip în oglindă mi se arată

Ochii ascunși, fața-i crestată
Părul împletit în șuvițe cărunte
Zbucium vieții cu riduri pe frunte.
Lacrimi cad pe buzele ei amare
Fața se uită și îmi cere iertare
Chipul pe care în oglindă privesc
O consecință a vieții ce o trăiesc.
Fără un trup, făr' de o înfățișare
Năluca mea bătrână-nainte apare
Din părul bălan și brațul meu gras
Doar craniul pustiu a mai rămas.
Pielea încrețită, pomeții uscați
Limba pustie pe doi dinți stricați
Un os găurit scârție de dor și jale
Șir de sânge vine pe obraz la vale.
Privesc la oglindă și mă îngrozesc
Apuc cu mâinile, de podea o strivesc
Țăndările pe jos, le calc în picioare
Trupul mă lasă, simt aievea dispare.
Și-atunci mă opresc din răzvrătire
Consolându-mă cu mine la despărțire.

Rătăcire
Din somnul cel în care adâncise
Bătrânul munte astăzi se trezise
Iar liniștea și tihna dispărură
În loc urgia și prăpădul apărură.
Un ghem de foc pe ochi apare
Mocnește dur și în sus apoi sare
Lacrimi de flăcări se aprind cu mii
Curgând șiroi din crater pe câmpii.
Vulcanul urlă, lava fierbe și geme
A stat ascunsă prea multă vreme
E liberă, vrea ca să călătorească
Nimic în cale să nu o mai oprească.
Orice creație în fața magmei apare
Își schimbă felul, schimbă a ei culoare
Judicioasă, lava deopotrivă iubește
În negru prefăcând tot ce întâlnește.
După un timp, lava răci și deodată
În pantă abruptă atârna suspendată
Corpul vâscos ușor se transformase
Dintr-un lichid o formă dură căpătase.
Și uite așa-I și omul cât trăiește
Trâmbițează aprig, brusc se oprește.

Pentru Eveline

Fugi din lumea ta pustie

Eu în cale am să-ți ies
Mi te dă cu totul mie
Tu ești zâna ce am ales.
Uită-ți chinul, disperarea
Lasă-te la pieptul meu.
Auzime-ai tu chemarea
Când strig la tine eu?
Vino dragă, vino-n zbor
Să-ți vegheze calea stele,
Contopiți într-un amor,
Timpul pentru noi să steie.
O floare-n păr ca să îți prind
Noaptea toată a mea muză,
De mijloc să te cuprind,
Să ne atingem buză-n buză.
Ochii negri, zâmbet dulce
Mă-ncălzesc de-a lor ivire
Nici codrul nu vrea să culce
Totul în jur plin de iubire.
Rătăcind sub clar de lună
Rămâi dragă lângă mine,
Trup și suflet împreună,
Când e rău și când e bine.

Pribegie

Așezat pe frunze, sub vechiul stejar

La ceas de hodină un pelerin oprește
Setea-i dă târcoale, pe limbă-i amar
Ploșca larg deschide, pofta-și potolește.
Tolba cu merinde, demult s-a terminat
Iar calea înainte e grea și-i tare lungă
Foamea strigă, nimic nu-i de mâncat
La destinație, sleit, tot vrea să ajungă.
Nici pântecele gol, nici mersul anevoios
Nu pot ca să stopeze bătrânul pelerin,
Cu mâna pe toiag el merge agale pe jos,
Chiar dacă în fața sa pașii greoi devin.
Știe că va opri, calea e prea îndelungată
Iar lui sortită-i soarta, la capăt să nu fie,
Dar viața rătăcită în lumea zbuciumată
Rânduri ea va sta pe-un petic de hârtie.

Poetului

Poetule drag anii s-au dus

Timpul vieții capăt a pus
Iar trupul tău ți-i înțărânat
Dar vorba ta nu am uitat.
Așa cum tu ziceai odată
Mulți mișei stau azi laolaltă
Uneltesc, cum să facă bine
Nu la toți, doar pentru sine.
Așa cum tu atunci ne-ai spus
Mulți nătărăi vor acolo, sus,
Să stea-n cravată pe pridvor
Spunându-i bancuri la popor.
Poet iubit, câtă dreptate
Spunând acele vorbe frate
În vremea ta și-n timpul meu
Să fii corect e atât de greu.
Îi înțeleg și nu mă tem deloc
Mișeii trupul să-mi ardă-n foc.
Dar nu pricep pe cei ai mei
De ce mormântu-mi sapă ei?
Poet, ca vremea ta, a mea tot trece
Simt, ceas cu ceas mă fac mai rece.

Ce gândesc oare

Privind la bolta nopții înstelate

Lumini apar în zare împrăștiate
Și parcă-s vii acele mii de stele
Deși moarte multe-s dintre ele.

Una clipește c-o flacără lucie

Semn că mai este steaua vie
Iar alta apune negricios în zare
Căci sufletul ea nu-l mai are.

Luna mândră din văzduh răsare

Făcând în drumul meu cărare,
Și știu, poate că ei nici nu îi pasă
Că îmi veghează calea spre casă.

Aș vrea să aflu, selena ce gândește

Nu-i amețită, la cât demult rotește
Poate ar vrea din cale să oprească
Sub un luceafăr ființa să odihnească

Să știu aș vrea, uitându-mă la soare

Să ne lumineze dorință el mai are
Corpuri tăcute oricâte-n lume or fi,
Ce-ar spune dacă ar putea vorbi?

Încercare
Și mă duc, mă duc, mă duc
Din alte lumi ca să vă aduc
Idei și gânduri de comportare
Cum în alte lumi omul le are
Frumoși la trup, curați la minte
Cinstea, onoarea le stă înainte
Vă jur, locul acesta de găsesc
Să mă întorc, nu-mi mai doresc.

Drepții

Ucenicii, la drept, sârguincioși studiază,

Cum al legilor sens just se interpretează.
Un om de lovești, dar codexul penal știi
Să-l citești juridic, pe loc, victimă devii.
Lustruiți pantofii, iar mintea mai puțin
Studenții la drept în straie scumpe vin
Plini de îngâmfare, căci ei sunt justițiari
De pe acum visează - procurori și notari.
Rari sunt printre dânșii dintre ceia care
Dreptatea și cinstea le țin loc de onoare
Avizi de avere, licența-i doar un temei
Ajungând juriști, nevrednici, devin ei.
Ai noștri praviliști au limba lungă și tăioasă
Norodul chinuiesc, dar lor deloc nu le pasă
C-acolo unde poți lumea ca s-o amăgești
Păcat să nu o faci, prefăcut, justițiar că ești.

Actorii

Feluri mii de roluri joacă

Oamenii în această lume,
Tot mai des uitând să facă,
Joc sub propriul lor nume.
Își aleg să poarte veșminte,
Prea largi ori mici prea tare
Rar, câte unul mai cu minte,
Hainele pe măsura lui le are.
Multe vorbe scot din gură
Gânduri ce nu-s a lor ei spun
Des în slove n-au măsură
Și nici un sens ca la nebun.
Piesa jucată cerne-o întrebare,
Căci, pe scena vieții mulți actori
Urcă. Dar restul unde-s oare?
Ei șed în fotolii - spectatori.
Nu vor pe scenă, nu se cade bine,
Să joace un rol ce nu le aparține.

Disperare

Un strop de apă-s rătăcit în mare,

De vânt un bob pe câmp împrăștiat,
Ori sunt un vis, dar mie mi se pare,
Că eu exist și-s o ființă cu adevărat.
Cugetările mele, cercetași în căutare,
Demult plecate, nu am eu nici o știre,
Mă îndoiesc, chiar pot să aflu oare,
Un om să fiu sau doar o închipuire?
Și dacă ochii vederi să-mi mai aducă,
De cataractă astupați, nu v-or putea,
În gânduri lumea mea o s-o producă,
Mintea-mi e ochiul prin care voi vedea.
Trâmbițează unii “trupul este mărturie!,”
Că-n astă lume aievea ființe noi am fi.
Cum pot ei negreșit faptul dat să-l știe?
Când nici noima vieții nu o pot găsi.
Temnița cărnoasă în care vieți purtăm,
De vreme scuturată ea se prăbușește,
Țărâna sau cenușă în urmă când lăsăm,
Sufletul-i pierdut, mintea mai gândește?
Răspuns la întrebări neîncetat năzuiesc
A existenței taină de coajă s-o despic.
Pe unde să mă duc, de unde să pornesc,
Parcă cred că știu și parcă nu știu nimic.

Valoare
Când ispravă bună vrei să faci,
În faptă grăiește, în vorbă taci
Nu cere laudă, nimeni să știe,
Rămâi un străin tu pe vecie.
Nici recompense, nici trofee,
Nu le lua, nu-ți trebuiască ele,
Pe cine vezi că le dorește,
Nu-i om bun, în lături te ferește.
Valoarea omul și-o primește
Pe alții când ajutând, trudește,
Fără răsplată. Curat la gând,
Doar vorba bună așteptând,

Și alții pe el văzând,
Să ia exemplu cât mai curând.

Dorință

Ploaia bate-n geam, în casă arde focul,

Lângă cuptor șezând un om se încălzea.
Înghețând în haine își tot schimbă locul,
Dar căldura parcă la el nu mai venea.
În ramă, aurii și uscate, stau pe un perete,
Roase de vremi la colț două mici portrete,
Nu au vreun chip pe ele, pânza e uscată,
Doar în gând el vede, un drag surâs de fată.
Scâncește sec bătrânul, pictor îngândurat,
Multe zâmbete pe pânză dânsul a redat,
Dar unul, viața toată cât fețe desenase,
Să-l aibă pentru el de pictat uitase.
Și pricepu îndată, nu-i ploaia cea vinovată,
Că este frig în odaie, focul nu încălzește,
Tremuri atunci când casa-i călduroasă toată
Dacă sângele din tine treptat se răcește.

Mustrare
Într-un sat ascuns de lume,
Fără ai da acum vreun nume,
Un om odată un vis avea
Pe calul său să poată el zbura.
Se apucă el dorința-aș împlini
Din zori până seara, zi de zi,
Trudind se chinuie, muncește,
Calului aripi îi construiește.
Curioși vecinii fiind din fire
Prin gard pândesc ei cu uimire,
N-au mai văzut în satul lor
Un cal să se înalțe-n zbor.
De când se știu sătenii toți
Caii trag carele pe patru roți
Și merg în câmpuri la arat,
Dar nici un cal nu a zburat.
La adunări duminicile în sat,
Primarul oamenii l-au întrebat,
“Ia spune-ne tu, dragă primare,
Ai văzut vreun cal să zboare?
Învață-ne și pe noi să știm,
Pe cai în văzduh să călătorim.
Ori, ăsta care vrea să zboare,
O face numai cu autorizare,
Și-n satul nostru mata o dai
Fie că zbori sau mergi pe cai.
De seamă mai bine ai băga
Spune-ne, pe cai cum am zbura?”
Auzind primarul ce întrebare
Sătenii îi dau, cu îngrijorare,
Pe Spiridon aduce repejor
Să explice dânsul al său zbor.
Spiridion venind agale,
Coboară drumul lin la vale
Și de țărani fiind apropiat,
Două surcele el le-a arătat.
“Acestea-s aripi ce din topor
Eu ziua toată am dat, să zbor”
Sătenii așchiile le privesc
Și-ncep să râdă, hohotesc:
“Cum mă’Spiridoane, cu surcica?
Vrei pe cal să zbori ca rândunica?”
Spiridion însă începu a zâmbi
Și așa sătenilor le vorbi:
Am dat un zvon și eu prin sat,
Că, cică, aripi fac pentru zburat.
Cât a trece? am început a mă gândi
Până satul întreg de asta va vorbi.
Și știți? De mine cât voi ați vorbit
Eu în liniște lemnele am pregătit,
Tăiate toate îmi sunt acum,
Curată-i grădina și lângă drum,
Florile am udat, casa-i curată,
Țărușii noi sunt puși la poartă,
De pe câmp roada am adus
La ferestre geamuri noi am pus.
Pe scurt, cât voi ați pălăvrăgit
Eu pentru mine am muncit.
Iar voi pe alții îi bârfiți
Dar plângeți. O! ce mai necăjiți,
E obicei, din gură dai și nu mai taci,
Să judeci pe altul decât tu să faci.”

Caută în tine

Sclavi ai vieții, voi azi trăiți,

De gândurile voastre înrobiți
Nu-i tăciunele atât de-ntunecat
Cât în minte așa l-ați creat.
Temnița adevărată de care,
În viața poți să n-ai scăpare,
Nu pușcăria de piatră-i spune,
Ci propria noastră rațiune.
Nu căuta pricinile din afară,
Când ești trist și-i viața amară.
Fericirea și durerea de vrei
Din mintea ta tu poți să le iei.
Vremea trece, mai poți s-alegi,
Cobori la robi sau urci la regi.

Reflexie

Poate, poate că în această lume toate,

De cineva au fost de mintea lui inventate,
Și acum, nedumerit stau eu îngândurat,
Cel care ne-a născocit, cine l-a creat?
Aievea cred să am un trup ca înfățișare,
Și acesta mi-i dovada că exist eu oare?
Când trece vremea și corpul se ofilește,
Duhul și-l dă el, viața mea se oprește?
Gânduri, gânduri miile mă înconjoară,
Ce sunt eu acum, ce-am fost odinioară?
Găsesc și cât mai mult răspunsurile vin,
Pare să înțeleg că pricep încă mai puțin.

Transformare

O nucă mică în grădină aruncată,

În pământ de ploaie a fost băgată,
Peste o vreme coaja se sfărmară
Și-o viață nouă ieșea din ea afară.
La început firavă, tulpina creștea
Pericol să o rupă la orice vânt era,
După o vreme crengile desfăcuse,
În curând din nucă copacul apăruse.
Furtunile, geruri și alte dușmănii
Nuca crescuse luptând contra urgii,
Și soarta ei un rost azi încă are
Trăind în mugurii ce dau în floare.
Ramuri, fructele și tulpina groasă,
A copacului coroană verzuie, deasă,
Nu-s altceva decât o altă înfățișare
A nucii mici de vreme schimbătoare.

Roluri

Actori în viață,
Mi-i greață,
Că voi jucați atât de bine,
Rolul ce nu vă aparține
Și rar mai vreți să intrați,
În rolul vostru să jucați,
Și iar, mi-i greață
De voi, de a voastră viață.
Calea

Nu pe orice cale cât de bună

Pare, să o alegi și să pornești,
Mergi încet, mergi prin furtună,
Dar al tău drum să ți-l croiești.
Nu umbla pe acele căi pe care
Mulți pășesc rostogoliți de vânt,
Prin pustiu, ars să fii de soare,
Pribegește eremit pe pământ.
Și dacă vezi pe calea ce-ai ales
Nu flori, ci copacii uscați și goi,
Nici păsări cântătoare nu mai ies
Oprește-te și întoarce înapoi.

În căutare

La margine de pădure, într-o veche casă

Nedormit în noapte, luna pe cer să iasă,
Bătrânul eremit tăcut așteaptă la fereastră
Privind în sus văzduhul și bolta-i cerească.
Cu-o mâna capu-și ține, cu alta telescopul
Trei zile fără somn veghează dânsul locul
Și același gând trudit e seară și iar seară
Aștrii minunați la geam când să mai apară?
Și dacă lumini n-a mai vedea peste o vreme
Ochii se vor închide, Hades la el să-l cheme
Cu pletele cărunte și vlaga ce-l părăsește,
El va aștepta la geam până trupul amuțește.
Foame-i roade corpul, setea neîncetat usucă,
Sihastrul nostru nici gând la masă să se ducă,
Fără apă, fără mâncare, sleit va sta viața toată,
Luna și cu stele să vadă-n dânsul încă o dată.
Când trupul era aproape de el a se desprinde,
Un licăr de lumină prin geam veni a-l prinde,
Chiar dacă pleoapele se închise, pe veci ațipi,
Sihastrul ținta-și atinse, Selena, alături se ivi.

În jur uită-te
Golește-ți mintea de tristeți
Când ziua e abia la dimineți,
Ce ieri a fost, astăzi s-a dus
Ridică-ți capul, înalță-l sus.
Nu-ți inventa necazuri care,
În gândul tău își au născare,
Ori cât mai multe născocești
Singur pe tine te necăjești.
Vara, culege florile-n câmpie,
Ascultă cântarea de ciocârlie,
Când vine toamna, multe ploi
Ieși și joacă tu omule-n noroi.
Mânjit pe haine de negreață,
Ori nasul roșu, plin de gheață,
Iarna în zăpadă mai bine ai sta,
Decât, griji fictive ți-ai tot crea.
Pe geam, o rândunea zboară,
O vezi, zâmbești, e primăvară.
Ca pasărea îți dorești să urci?
Atent de tine, să nu te încurci.
Din al tău pas rătăcitor oprește
În jurul te încumetă, mai privește,
Ești trist, ferice? Alegi în gânduri,
Așa vei fi până te pui în scânduri.

Seamănă

Străine, în calea pe unde rătăcești

Semințe de plante în urmă tu lasă,
Și nu uita ca uneori să le stropești,
De vrei splendide, florile să îți iasă.
Semințele ce arunci, cu grijă alege,
Drumuri la fel, nu semăna pe toate,
Nectarul albina nu va putea culege
Decât în pământuri cu humus bogate.
Și dacă vrei ca tradafirii, O! Tu străine,
Când vei pleca din lume, ca ei de tine,
C-ai fost bun semănător să amintească,
Paznic, unul cum tu, adă să-i păzească.
Iar când pe drumuri vor crește flori
Nu le rupe, ci cheamă la tine ajutori,
Cheamă albine, nectarul ți-l adună
Peste oameni, tu roagă-le să-l pună.
Poate, unii, sorbind nectarul dulcișor,
Vor semăna flori, nu iarbă-n calea lor.

Trandafir

Lângă casă se-nalță o floare

Și eu îl rog pe mândrul soare
Să-ncălzească cu a sa lumină
Trandafirul roșu din grădină.
Aduc un vas cu apă cristalină
Și-i dau să bea florii, la rădăcină,
O rândunea pe ram sus ciripește
Trandafirului de dor îi grăiește.
Mă uit la ea, lăstarii îi vibrează
Mugurii în vârf crăpați dansează
Și se deschid, în lături se feresc,
Coroanele de petale înfloresc.
M-apropii de ea, parfumul adun
În sticlă de argint cu grijă îl pun,
Voi bea în iarnă dintr-un pahar
Esența trandafirului de cireșar.

Așteptarea

Vântul valurile mari ridică peste marea tulburată,

Neînfricatul pescar împinge barca în apa agitată.
Cerul norii astupă, ploaia în vizită curând soseşte,
Departe de mal, pe vas de lemn, bătrânul vâsleşte.
În calea sa furtuna aruncă cu stropii reci de gheaţă,
Trimite fulgere de sus şi pune vârtejuri negre în faţă
Sleit de putere, pescarul înfruntă vremea anevoioasă,
Acelaşi război cu natura, zilnic, în drumul spre casă.
O peşteră pe-un petic de pământ înconjurat de ape,
Bătrânul agale vâsleşte spre ea, simte că îi aproape.
Într-o căsuţă din piatră sub stâncă zidită, un câine,
Latră de dor şi aşteaptă stăpânul, dar el nu mai vine.
Trecuse timpul când pescarul trebuia să se întoarcă
Câinele din scobitură ieşit, prin ploaie, umed leoarcă,
Pe ţărm o nălucă ciudată de vânt balansată vedea,
Credinciosul prieten înţelese, acasă stăpânul venea.
Şi atunci, un urlet scosese, prin nămoluri se repezi,
În toiul vijeliei create la braţele pescarului dânsul sări.
Stăpânul, braţele desfăcuse, câinele îmbrăţişase vioi,
Privise la mare o dată şi plecase în peşteră amândoi.

Amestecat

Când mergi pe drum

şi vrei acum
Să cânţi! nu poţi,
Trebuie ca toţi
Să spui, să faci,
Vrei să strigi, dar taci.
Pari că eşti tu
Dar ştii că nu,
Libertate n-ai
Ca ei când stai,
Pe trotuar,
Deşi, tu vrei pe o cărare
să umbli,
nu ca fiecare,
pe trotuare.
Poate-ai intrat
în cercul social, neîntrebat,
nu-i vina ta
alegerea altora,
vreme a trecut
în minte-ai crescut
şi acum când vezi,
dar nu mai crezi
opreşte-ţi pasul,
ascultă ceasul
de tine să te laşi chiar vrei,
continuând să rătăceşti ca ei,
Amestecat, un oarecare,
cine mai eşti atunci tu oare?

Faptă bună
Nu aștepta pe altul ca el să facă bine,
Vorba-n faptă pune, începe de la tine,
Și toate câte le faci, ai grijă, niciodată,
Pe cine ai ajutat nu-i cere vreo răsplată.
Pe drum pe unde mergi, de întâlnești
Bolovani din piatră, să nu îi ocolești,
Ridică-i fiecare, pietroi după pietroi,
Și du-i acolo unde nu vor veni înapoi.
La certuri și ocară, departe stai de ele,
Cu vorbe înțelepte lovește-n vorbe rele.
Te-or răni pe suflet, stai dreptu’ la purtare,
Zâmbește și îneacă cu iubire pe oricare.
Elogiu, faptei bune ce ai făcut-o, nu cerși,
Nici laude de tine s-aduci nu îndrăzni.
Când trupul lumea va fi s-o părăsească
Isprava și gândul bun de tine amintească.

Adevăr

Adevărul, ce naivitate,
Credem sigur că îl știm,
Dar de mii de ani încoace
Ne întrebăm cum să trăim.
Avem de toate, datini, legi
Și națiuni cu propria-i limbă,
Strămoșii însă când se sting,
Urmașii, năravurile schimbă.

În cerc

Când de uiți prin alte locuri,

Și vezi lumea lor civilizată,
Te tot întrebi de ce la tine
Țara-i atât de înapoiată?
Oameni suntem noi și ei,
Cu trupul pe două picioare,
Cât de asemuiți părem,
Diferența, totuși, e mare.
Tragem sapa, dăm cu plugul
Vrem schimbări s-avem și noi,
Când ei caută drum spre stele,
Ai noștri caută alt plug la boi.
În alte părți seceta dacă apare,
Prin irigații lumea bate contra ei
Pe când ai noștri ca disperații,
De mii de ani cer ajutor la zei.
Evoluția, acolo-i astăzi, unde,
Din turma comună unii au ieșit,
Căutând nu pășuni mai bune,
Ci cum pe cele vechi de înnoit.
Vinovați de a noastră soartă
Suntem. Că-i mai rău, aici, acasă,
Ani la rând făcând același lucru
Așteptăm altceva în loc să iasă.

Îndoieli

Un smintit e acela, sigur pe sine, care,

Zicând ceva, crede că dreptate are,
Chibzuit e omul dacă când vorbește,
Îndoieli în cuvinte multe mai găsește.
Savantul cumpănit ezită, el șovăiește,
Încredere nu are în ceea ce gândește.
Câte mii suflete ne rătăcesc sub ceruri
Atâtea în lume găsim mii de adevăruri.
Chiar acum când slove pun în rânduri,
Dubii infinite rod toate a mele gânduri,
Mă întreb cine sunt, cine vreau să fiu,
Cât mai multe cunosc, mai puține știu.

Vina noastră

Ai noștri oameni sărmani, disperați,

De soarta grea pe aleși îi fac vinovați,
Îi ceartă. Dar uită plebea când s-a dus
Și cu a ei mână boierii în Divan a pus.
E tot așa cum ai semăna mălai,
Degeaba aștepți omule porumb să ai.
Ai noștri oameni bolnavi prin spitale
Se plâng de vraci că vor numai parale,
Acuză doctorul că-i vânzător de sănătate,
Numai cel cu gologani s-o cumpere poate.
Dar plebea uită să spună,
Doctorul cere, nu obligă în mână să-i pună.
Ai noștri oameni trimit odrasle la învățătură,
Apoi, ei sistemul de învățământ îl înjură,
Că după patru ani de facultate al lor fecior,
Nu are în această țară coruptă nici un viitor.
E greu s-ajungi departe,
Când patru ani n-ai pus mâna pe carte.

Ai noștri oameni mergând pe trotuare,

Printre hârtii împrăștiate își fac ei cărare,
La coșul de gunoi niște pungi le țintesc,
Însă trec pe alături când nu nimeresc.
Chiar dacă-i bou, dar grohăiește
Până nu-l vezi în față, de porc amintește.
Votează ai noștri,
Mituiesc ai noștri,
Corup ai noștri,
Murdăresc ai noștri,
Să răspundă ai lor, ai voștri!
O datină strămoșească ne-a molipsit pe toți
Fură toată lumea, doar deputații îs hoți.
Puțini mai sunt aceia care,
Știu că vina o purtăm noi, fiecare.

Venirea toamnei

Un clopot îndeamnă copiii la școală,

Sus păsări nomade se adună în toi
Norii se chinuie pârău să facă la vale,
Vântul pe uliță cheamă toamna la noi.
Frig dimineața, și la amiază și seara,
Sătenii strâng roada și acasă o duc,
Lungă-i noaptea mai mult decât ziua,
E vremea nostagiilor ce toamna aduc.
Hârtii rostogolindu-se trec pe drumuri,
Buciumul sună trist ca pentru ultima oară,
Suflete pustii scutură năvalnic copacii,
Așternând covor aurit de toamnă afară.
 O crăiasa! Pleacă o vreme, iarăși revine,
Rele și bune revarsă unde face popas,
Aș vrea uneori, precum toamna zboară,
Din mine să ies și dus de ea să mă las.

Gând

Zilele anului se scurg pe rând

De vrem noi oare, ori nevrând,
Data ivirii noastre pe lume știm
Când vom pieri să aflăm dorim?

Dreptate

Dreptate vrem noi cu ardoare,

Scrâșnind din dinți o cerem des
Dar în felul său strigă fiecare
Conform cu propriul interes.

Apariția

Dinainte de începuturi, haosul stăpân era,

Într-un sâmbure de caisă existența o ținea.
Nici viață și nici moarte, în jur doar un abis,
Aceeași casă împărțeau un iad și-un paradis.
Pe întinderi nemărginite neguri denși dansau,
Lăutarii fără dirijor, haotic, melodiile cântau,
Amurg ori răsăritul n-aveau vreo-nsemnătate
Nicăieri și oriunde domnea o singularitate.
Pe când suveranul o secundă numai ațipise,
Din sămânța fragedă o scânteie afară se ivise,
Lumină răspândind în bezna cuprinsului infinit,
Originea lumii și-un timp de acolo s-au pornit.
Spațiul ce vedem astăzi, liniștea, dar și furtuna,
Vremea, toate celelalte, n-au fost așa întodeauna.
În lanțul zbuciumat de schimbări întâmplătoare,
Bucurați-vă că am apărut, e o minune mare.
Poate, sâmburi mai sunt ascunși în ceață deasă,
Lumina,
Caută o cale, să spargă coaja și din ei să iasă.

Voi, felinare

Taciturne felinare, felinare,

Licurici ai nopți voi sunteți,
Câte secrete păstrați oare,
De ați vorbi, ni le spuneți?
Pe-o bancă doi îndrăgostiți
Își murmură vorbe de amor,
Îi ascultați cu drag și îi priviți,
Poate ați vrea în locul lor?
Lumina voastră jos coboară
Veghind un boschetar ațipit
Cu raza ei caldă îl înconjoară,
Felinare, vă pasă de adormit?
Gardieni pe uliți pline de tăcere,
De strajă nopți în șir ne stați,
Cine ascultă a voastră durere,
Așa cum voi pe noi ne ascultați?

Cugetele

Stau la masă pun pe rânduri

Din ceaţa raţiunii, nişte gânduri,
Şi adesea mă întreb cum pot,
Din mintea-mi ideile să scot?
Nu au o formă, n-au culoare,
Mă culc eu, adorm şi ele oare?
Când trupul vremea mi-a răpune,
Capăt gândurilor, la fel, va pune?
Amare, dulci, de au un gust al lor,
E numai o închipuire a oamenilor.
Vrăjind, gândul pe unii preamăreşte,
Furios, pe alţii la pământ trânteşte.
Stăpân sunt eu pe ideile mele?
Poate-s prizonier în temniţă la ele?
Absurd, la întrebarea ce mi-am dat
Tot în gânduri răspunsul am căutat.
Şi dacă, dacă mintea m-ar părăsi,
De mine că exist, cum aş mai şti?

Luminii

Prin univers călătoare

Zburdă raza de lumină
Ca a timpului maşină,
Este aici, apoi dispare.
Trupul ei făcut săgeată
Cu foc bezna în cale taie
Împrăştie negurii cu văpaie,
Vederii noastre se arată.
Fără de ea să aflăm cum,
De aştri care ne înconjoară
Ce-a fost lumea odinioară,
Unde-i hăt şi unde-i drum.
Din neant mistere adună,
O văd cum coboară în şes
Vreau înainte ei să ies,
Mie tainele să-mi spună.
De poţi vorbi, atunci când vii,
O ţâră divulgă din câte ştii.

Calmează-te

Când furia te încearcă

Te face să nu fii tu parcă.
Urlă, ţipă, stai în apă rece,
Dar ai răbdare până trece.
În lume mânios nu te ivi,
Stăruieşte semenii a ocoli.
Vorba amară pusă pe limbă,
Din amic duşman te schimbă.
Ca să te regăseşti pe tine
Aşteaptă tihna când revine.
Pripite gânduri acum ai
Ca atunci când furios erai?
Îndrăcirea nu e nefirească
Nu-i om care s-o ocolească.
De poţi s-o stăpâneşti,
Necazurile din cale-ţi fereşti.

Întrebări

Avem păreri şi ni se pare

Drepţi suntem noi fiecare.
Puţini acei ce fac, ce spun
Şi îndoielile în toate pun.
Zic unii - adevărul îl vorbesc,
De ei prefer să mă feresc.
E semnul deplinei nerozii
Să crezi adevărul că îl ştii.
Eşti praf de stele, eşti natură
În tot ce faci, ce scoţi pe gură,
De crezi că altceva ai fi
Cugetul să caute, nu-l odihni.
Şi poate, poate viaţa toată
Răspunsuri la întrebări vreodată,
Nu te întrista că nu găseşti,
Întrebăciunile să le înmulţeşti.
Încă în viaţă, mort e acela care,
Sigur pe sine, întrebări nu are.

Studenta

Povestea ce v-o spun

Veți crede poate că-s nebun,
Însă e o istorie adevărată,
C-o vacă din sat întâmplată.
Pamela, așa numele ei era,
Juncă din neam de boieri se trăgea.
Ultimul an de școală terminase,
Din sat în oraș la studii plecase.
Visul ei cel mare,
S-ajungă pe oi judecătoare.
Cu haine de mătase-mbrăcată,
În costum de cașmir, la gât cu cravată,
Spre academie Pamela în tropot venea
Lângă boul ei tată zburdalnic mergea.
Cu diplomă de intelectuală, oh mândrie,
La drept la facultate voia să se-nscrie.
Ce păcat, au venit atât de dimineață
Însă, alte mii rânduri de vaci stau în față.
Până a fi magistrat și a face dreptate,
Obstacolul Pamelei sunt alte junci candidate.
Dar tătuca bătrân râde, și-i plin de viclenie,
Căci, odrasla lui de inamice s-o scape știe.
Chiar dacă Pamela avea diplomă de onoare
Știa dânsul, fata lui deșteaptă nu-i tare,
Și galbeni mii la director a dat
Notele mari să aibă-n atestat.
Încă școala în sat de tot nu terminase
Dar notele ei, dânsul deja le aflase.
Și uite-l acum în această grămadă
De alte junci și boi care-s ca la paradă,
Se avântă, în șuvoaie false mugesc
Toți la drept studenți să ajungă doresc.
Din geanta de piele telefonul scoase
Și rectorul academiei în clipă-l sunase.
„-Don’Franco, șacal nobil care ești,
Ia spune-mi, de mine oare îți amintești?
Acum patru luni eu Benedict te-am sunat
Excelență, despre o favoare am discutat.
Curând fata mea învățătura în sat termină
Și vrea la matale la academie să vină.”
Rectorul Franco, zăbovind o clipă, a spus:
“Prin umila mea ființă și voia celui de Sus
Fetei tale note mari, un taur bănos și sănătate
Dar cum să te ajut, îmi explicit tu poate?
Ce-am vorbit între noi, sunt bătrân, am uitat,
Cu atâtea griji și atâțea viței de ajutat.”
Atunci, Benedict, taur bătrân care este
Explicase lui Franco pe scurt întreaga poveste.
Cum alte junci și viței stau în fața lor
Pamela e tristă, îi cer lui Franco nițel ajutor.
Berbeci, o mie de galbeni, un loc în paradis
Treizecei de găini, un cal din argint i-a promis
Și o pensie nelimitată lui Franco, plătită la zi,
Dacă Pamela la drept studentă va fi.
Franco, zâmbind, ceru să-i aducă la el,
Servindu-i din obișnuiță cu carne de miel.
Un notar în odaie fu repede chemat,
Făgăduiala lui Benedict a încheiat,
Sub formă de contract de donare,
E legal, deci, nimeni întrebări nu mai are.
Din prima zi următoare ce-a venit,
Pamela, fătuca lui Benedict a devenit
Studentă la drept. Rectorul grijă avuse
Chiar șefă pe cireada de viței ucenice o puse.
Ca Franco, mulți șacali se întâlnesc
Care din truda altora pântecele își hrănesc.
Vedem junci neroade cu atestate
Justițiari ce au să ne facă dreptate.
Și boii care trăiesc în palate,
Construite din averea oilor judecate.

Noimă

Un rău și-un bine,

Să-mi spună, este cine?
Recunoaștem pe fiecare cum
Ambii dacă ne ies în drum?
Iadul și raiul, două cuvinte,
Noimă le dau la mine-n minte.
Le-am inventat, îs a le mele
Pot inversa rolurile-ntre ele?

…………..
Sumedenii îmi promise să facă un candidat,
Îmi jură multă muncă să atingă orice țel,
Dar parcă am dubii că merită votat,
Va trudi pentru mine ori numai pentru el?

Liniște

Nu-mi plac când oameni vorbesc,

Nu-mi plac s-aud cum trăncănesc
Și aceeași vorbă iar și iar și iar,
O aruncă în zadar.
Dacă de însumi eu nu îmi plac,
Când n-am ce spune, 'cerc să tac.
Gândul șubred avut în mine
S-aduce, altul mai bun poate vine.

Încercuit

Un nimeni, un ordinar și un nebun

Judecând, vor zice unii că am fost
Eu despre dânșii nuștiu să vă spun
Nu găsesc în viața lor vreun rost.
Părere am, a mea, îmi aparține
Iată ce cred, uneori, despre mine:
Sunt o pasăre prinsă în colivie
Încercând să rămân vie.
Am apă, am mâncare,
Gânduri mii vor să mă doboare.
Le scot din minte agitate
În foi păstrându-le ferecate.
Dacă în cap prea mult le duc
Ajung curând la balamuc.

Sine însuși

Infernul casă-i pentru mine

Ce-i rău la voi, în iad e bine,
Și trebuie acum să v-o spun,
Diavol îl credem pe cela care,
În lumea voastră îl știți bun,
În iad la noi el loc nu are.

În căutare

Nu am răspunsuri, iar întrebările

Mă cheamă să hoinăresc cărările,
Merg pe șes, urc în vârful muntelui
Calea dreaptă, să-mi arate nime' nu-i.
Lungă ori scurtă a mea călătorie
Capăt timpul ei va pune, capăt mie,
N-am teamă, dar un lucru rău îmi pare
Adorm fără răspuns măcar la o întrebare.

Încâlcire

Limba care oamenii desparte

În felurite nații îi împarte
La începuturi ea a fost
Un urlet, muget fără rost!
Nici când sens în vorbă apăruse
Din oameni răul nu se duse.
Multe graiuri inventate apoi,
Darul soldaților pieriți la război.

Dreptățile

Dreptate caută lumea întruna

Dar ce păcat, dreptatea nu-i doar una.
În felul lui o vede fiecare
Potrivit cu scopul, interesul ce îl are!

Un oarecare

Adevărul nu-i? ori mi se pare?

Uneori, l-am găsit, dar n-am crezare,
Destoinic în lume cine-i să îmi spună
Că n-am dat iar peste minciună?
Am gânduri bune, am gânduri rele
Nu știu, nici nu știu dacă sunt ale mele.
Avem o injustețe, avem dreptate?
Mai e un rost să caut noimă în toate?
A fost o vreme la răsărit, atuncea omenirea,
Nu știa nici vorba, scrisul, nici citirea,
Iar printre atâtea sumedenii viețuitoare,
El omul nu era deloc zeu, ci un oarecare.
Privindu-mă pe mine astăzi eu,
Ușor nu-mi este, să cred e și mai greu,
Că o moluscă-n lume fost-am odată,
Iar azi vreau să supun existența toată.

Neliniște

În minte întrebări atâtea adunate

Să caut răspunsuri ori să nu caut poate?
Cunosc pe alții, dorm liniștiți semenii mei
Nu-i oare potivit să stau și eu ca ei?
Nu pot, am încercat
În cuget un nod în nod mi-a stat.
De ce nu pot?
O patimă mă stăpânește
Și-n mine fără voie gânduri născocește,
Ființa răzvrătită îmi pedepsește.

Reflecție mioritică

Multe lupte a câștigat oastea lui Ștefan cel Mare,

Dar laude și monument numai domnitorul are.
Urmași de daci, păreți ciudați,
Doar pe Ștefan, azi, onorați.
Când strămoși ai noștri în bătălie au stat
Nu pentru noi toți ei au luptat?
De ce, urmași de daci, atât de des de Ștefan amintiți,
Iar oastea strămoșească, aproape, nici nu o pomeniți?
....
Astăzi, luptați și voi, urmași de daci,
Țara apărați cu multă vitejie.
V-ar plăcea ai voștri fii, cândva, de voi nimica să nu știe,
Un oarecare, Domn să le fie?
Pe un tron din a voastre oase stând
Laurii ce aparțin vouă, el culegând?

Omenesc
Judec oamenii că-mi place
E boala mea, nu am ce-i face,
Mă simt chiar mai sănătos, jur,
Când critic oamenii dimprejur.
Vor spune unii privind nervoși la mine:
- Uită-te mai întâi la tine!
Nimic n-ai făcut, nimic nu ai
Da' sfaturi la alții dai!
Cum n-am făcut? Cum n-am făcut?
Trei sute litri de vin, într-o noapte am băut.
Lemnele în sobă aprindeam în sat
Ei și ci dacă la casă foc oleacă am dat.
Era tema de acasă la biologie
Când plimbam coada motanului în farfurie.
Câinele sub apă mult îl țineam,
Nu să-l înec, solvabilitate blănii verificam.
Vecinului geamul l-am spart atât de des,
Mingea singură ținta și-a ales.
- Du calul la noi în cotă! tata mi-a spus,
Eu din greșeală, la vecin în lucernă l-am dus.
Atâtea am comis
Alții, nici măcar în vis,
Dacă aș fi dus la pușcărie,
pedeapsa ar fi ani măcar o mie.
Și ci dacă am milioane defecte
Pentru mine ele-s perfecte,
Chiar mai mult am să vă spun
În fiecare zi, defecte noi adun.
Ș-apoi,
Vorba fie între noi,
Plăcut mai este să faci netrebnicie
Dacă-ți aduce nițel bucurie.

Astrule

Soarele înconjoară miliarde ani întruna

Iar în jurul ei necontenit se mișcă Luna,
Planeta Pământ astfel prin neant plutește
Elementul suprem al vieții parcă păzește.
Nu-i unica în vid, nu-i astrul cel mai mare,
De inamici s-o apere, pe nimenea nu are,
Singură sărmana scut din trup își face
În luptă merge când nu poate să-ncheie pace.
Nu știu câte bătălii planeta albastră a dus,
Câte ori capăt vieții terestre inamicii au pus,
Și totuși, dușmanii astrul nu au înfrânt,
Dovadă stau viețuitoarele de pe Pământ.
Casă dragă, cândva te va lovi fără cruțare,
O lege a firii, căci orice se naște, apoi, moare.
Dacă ți-am pricinuit suferințe, iartă de poți,
Avem rațiune, dar trăim ca niște netoți.

Reflecție…

Vii ne naștem, e minunat, bucură-te,

ce poți să mai vrei?
Nimic n-ai adus, nimic cu tine nu iei.
Nu dăuna astrului unde stai,
Altul nu este, poate, nici n-o să ai.

Că nu-s curat, știu bine

Mulți draci îi am în mine.
Mint, înjur, nervos mereu,
Cu trup sfrijit- ăsta îs eu.
Purtarea altora nu-mi pasă
Că îi urâtă, că îi frumoasă.
Totuși, am neliniște în gând,
Atuncea când,
Un înger omul se preface,
Dar e atât de întunecat la minte,
Diavolul îmi pare mai cuminte.

Omul, cât mai multe crede că știe

Mai nerod îmi pare mie,
Decât neștiutorul care,
Întrebări necontenit el are

Trăiește-te
Ce-o să zică, ce-o să zică
Asta-i cea mai mare frică
Și des în loc omul oprește
La fapte mari când se pornește,
Că-l vede lumea și-l vorbește.
De scorniri, de bârfe nu-i ferit
Nimeni din fașă pân'la asfințit.
Bârfă e ocupația celui care
O meserie utilă n-are,
Gol se naște și gol moare.
Dar tu om cu gând măreț
Pe a lor vorbă nu pune preț
Caută tovarăși, ori departe stai
Dacă semeni ca tine, alături n-ai,
Singur făurește ideile ce ai.
La vremea hărăzită,
și guralivii și tu te-ai duce.
Faptele lăsate,
de voi aminte-or aduce.
Dar nu o vorbă trâmbițată,
fără noimă spusă multă,
Când grăitorii s-au dus toți,
Și nimenea n-o mai ascultă.

Unui jurist:

Cu vorbe tălmăcite îți faci apărare

Găsești probe acolo unde nu-s
Apoi cauți altă interpretare
Când interesul ți s-a dus...
Juristului geniu:
Expert în toate tu devii
Când dreptate vrei să-ți faci,
Chiar dacă puține știi
Spui nerozii decât să taci.
Juriștilor, in stricto sensu:
Fiindcă atât de mult a iubit El lumea
Că tuturor o singură dreptate a dat.
Și-atunci de ce când legi citiți
Dreptăți mai multe voi găsiți?
Planetei
Neantul ține șiraguri cu mărgele
Suflete rătăcite sălășuiesc în ele,
Printre titani o boabă albastră
Păzește însuflețirea noastră.
Globul voinic ani milioane are,
Vreme cât e paznic pe viețuitoare.
Dar când din nori abia lua ființă
Nu era în jur muget de credință.
O negură din care gaz amestecat
Într-un vârtej atomii grabnic a luat,
Strângându-i tare, tare de mijloc
Fără să ceară voie i-a chemat la joc.
În dans tulburător atomii cuprinde
Flăcări de lumină în părți întinde
Biciul atracției părticele amețește
Trupul planetei din ele zămislește.
Nu-i o minune, nu e nici duh creator,
O putere poate, doar întâmplător,
În plictiseală mare timp îndelungat,
Niște mâzgăleli prin vid a împrăștiat.
Un strop în ocean vărsat din mare,
Pământul pe a cerului boltă apare
Și dacă în curând viața din el iese
Nu cred cuiva de mort să-i pese.
Iar nepăsarea geometric crește
Și în viețuitoare fără milă lovește,
Omul, o insectă, animalele toate
Măcar pentru Terra n-au însemnătate.
Nu știu când anume mărețul astru
Va pierde în văpaie luciul său albastru.
Când ziua apocalipsei va veni, poate,
Viețile pe glob demult stinse vor fi toate.
Amar de vreme trupul îți învârtești
Puzderii de vieți atâtea ocrotești
Mă închin cu dreaptă recunoștință,
Cât tu astrule respiri avem și noi ființă.
Și iartă, iartă-ne planetă, împărăteasă
Dacă cândva alteia vom spune casă,
Iartă-ne, că rar am fost buni,
Deseori ți-am făcut multe stricăciuni.

Limba care unește

În straiele lungi împărătești
Domnește ea precum o zână
Peste meleaguri românești
Limba noastră cea română.
Purtând la piept mărgăritar
Între noi stăpână se lasă,
La sân pe toți ne-adună iar
Când dorul e mare de casă.
Sub aripa ei soarta plângem
Dragostea știm prima dată,
Jalea în doine o strângem
Rostim întâiul mamă și tată.
Ea sufletele noastre unește
La bine și rău crăiasa e una
S-o iubim cum ea ne iubește
Frumos s-o vorbim totdeauna.
Iar dacă s-a întâmpla vreodată
Destinul în altă țară te schimbă
Ai veșnic în inima-ți curată
Un loc pentru a noastră limbă.

Ai noștri meșteri

Mulțimi de artiști trăiesc pe lume

Ce rar în cărți vor pune a lor nume
Dar care prin creația ce nouă lasă
Viața noastră o fac mai frumoasă.
Poemele, muzica și pictura poate
Nu-s pricepuți dânșii cumva în toate.
Cu brațele trudite aduc în lume artă
Ecoul ei răsună în fiecare poartă.
Acești artiști, anonimi ce îți par ție
Fără ei am duce o viață ca-n pustie
Cu mâna lor, aminte te rog ia,
Făcută-i cana în care apă vei lua.
La masă scaunul în grabă când pui
Te rog o vorbă în cinstea lor să spui,
Căci cine știe dacă dânșii nu erau
Și acuma oamenii în pirostrii mâncau.
Veșmântul de mătase trupul încălzește
Pantoful de rubin pe picior lucește,
Dar oare în minte, vreodată ți-a venit
Câte nopți să le facă, artiștii n-au dormit?
Creionul din sertar, o coală de hârtie,
Caietul îngălbenit, un pix în el ce scrie,
Oglinda în care chipul tău zâmbește
Pentru toate astea artiștilor mulțumește.
În sudoarea frunții artă au creat
Vioara și pianul nouă dar ne-au dat
Cine se încumetă, cine curaj are
Pentru dânșii azi să cânte o cântare?
Tablouri cu împărați, portrete cu prințese
Muzeele lumii conțin atât de dese,
Un chip de muncitor cauți printre ele
Chipul bătrânului creator de acuarele.
Meșterul constructor, meșterul drumar
Bucătarul și instalatorul, alt meșteșugar,
Toți meșterii din lume precum un pianist
Întrânșii ei păstrează un suflet de artist.

Om

Sporadic omul prin astă lume trece

Rele și bune oscilator petrece,
Muritor. Să moară nu vrea parcă,
Veșnicia, deseori, s-o afle încearcă.
Chinuită soartă dânsul are
Să priceapă, nu pricepe, de ce oare
Pe Pământ purtarea îl mai aduce
Dacă viața în țărână oricum se duce.
Poate, la începuturi n-avea închipuire,
Că el, un trecător, să aibă nemurire?
În nori, un zeu, credea că moarte n-are,
Și doar sub cer tot ce se naște moare.
Dar mintea lui odihnă nu găsește
Iar peste veacuri în care pribegește,
Rază de lumină din tâmplă scoate
Nemurirea, să o cunoască poate?
Și tot atunci o frică îl cuprinde
În el atâtea îndoieli aprinde,
Pâlc de negură trece peste a lui ființă
Veșnic să trăiască, cum e cu puțină?
Privește îndoielnic la viața lui de acum
Înainte să pornească pe-al nemuririi drum
Un chin în minte nu-i dă pace
Cu atâta veșnicie ce oare el va face?
Că poate viața scurtă dată ea ne-a fost
În clipele avute să-i căutam un rost,
Ce-i trebuie omului o viață pe vecie
Când muritor fiind, să trăiască nu știe.

Viața după

Dincolo de țărm viața nu dăinuiește

Nu-s câmpii largi cu flori de mac.
Ciripitul rândunica își oprește
Toate păsările cântătoare acolo tac.
Pe tărâmul veșniciei soare nu-i
Nici luna în noapte nu vine,
Bună Dimineața să zici nu ai cui
Acolo toți sunt pustnici ca tine.
Pe acele meleaguri străine când vii,
Tristeți și nevoi în cale nu apar
Nu găsești acolo nici bucurii
Și amintirile odată cu tine dispar.
Frică n-ai când păcătos pleci în afară,
La Judecata de Apoi ce ți-au promis
Nimenea nu-i socoteală să-ți ceară
Cum nu e nici iad, nu-i nici paradis.
Iar toate câte dragi ți-au fost în lume
Aici le lași, cu tine nu le poți lua
Uiți cum te cheamă, uiți a lor nume
Cum vremea uitată va face suflarea ta.

Tâlc

Un prunc scâncește, iată apare,

Aud pereții din jur prima lui suflare,
De haine și de gânduri dezgolit
Așa pe lume dânsul a venit.
Mai apoi, când la ani copilul crește
Cale prin viață își croiește
Și-n mintea lui el pare mulțumit
Când vede visul împlinit.
Un vis ce poate a lui n-a fost
Și căruia i-a dat un rost,
Căci a realizat și el
Ce alții au făcut la fel.
Ciudată viață, ciudată purtare
De crezi că existența noimă are,
Când spui altora ce e rău și ce e bine
Vezi că poate te amăgești pe tine.
Morala, legile au a lor menire
Dar totuși sunt doar o născocire
Iar ceea ce în acord cu ele facem
De fapt, noi ne prefacem.
Vorbe cu rost când crezi că spui
Te minți pe tine căci sens nu-i
Urlă, zbiară, hămăie sau taci mâlc
Vei găsi în ele același tâlc.
Vieții înțeles să-i dai ce neghiobie,
Cine dintre noi pe toate le știe?
Cel ce în cunoașteri mult a căutat
Pricepe că totul i-a atât de încurcat.
Iar acolo unde să descurci pornești
Poate pierzi cărarea și te încâlcești.

Singurătății

La tine vin și vin din nou

Fugind de stradă zgomotoasă
Stăm împletiți într-un cavou
O draga mea mireasă.
Tu iartă-mă când uneori
Prin lume adesea pribegesc
În minte apar ispite de fiori
Calea spre tine încetinesc.
Oriunde cugetul mă duce
În codrul mut sau vreo tarabă
Dezgustul lumii îmi aduce
Un dor să te revăd degrabă.
Cu tine stau eu dezbrăcat
De gânduri și de haine,
Păstrezi așa cum mi-ai jurat
În veci a mele mii de taine.
Amicii au uitat jurământul
Azi departe sunt de mine,
Cât încă cutreier eu pământul
Știu că te am doar pe tine.

Iubirea

În inimă amorul țese

Când în cale copila iese,
Cugetul întreg cuprinde
Simțirile toate aprinde.
Noapte șub stejar ea vine
Dorurile să-mi aline,
Stăm până luna dispare
Stăpâniți de sărutare.
Nu știm dacă afară-i rece
Vremea pe alături trece,
Cu buza ating a mândrei gură
Ambii topiți în căldură.
Ploaia, vântul, o furtună
Fără vlagă împrejur răsună,
Amorul ca un scut crește
Dușmanii în zare oprește.
Vreau așa o veșnicie
Lumina dragostei lucie
S-o împart cu zâna dragă
Cât ființa îmi e întreagă.

Curăță-te

Dacă vezi că lumea în păcat stagnează

Până pildă a da tu iați timp și socoate,
În sufletul tău cu atențiune controlează,
În contrast cu alții ești mai păcătos poate.
De ai o inimă mânjită, cugetul murdar,
Trupul bagă în heleșteul plin cu apă vie
Chiar dacă abia spălătat, cufundă-te iar,
Și curăță întreaga ființare de murdărie.
Ai grijă totdeauna pe unde călcâiele pui
Căci soartă peste tot capcanele ascunde
În valea adâncă, muntele abrupt când sui,
Suflarea dreaptă să ai oricând, oriunde.
Ia aminte când altora le dai povață,
Mai întâi din tine orice bob stârpește
Nu lasă nici o celulă de păcat în viață,
La poartă sufletului neîncetat păzește.

În sine

Când suferinți ne înconjoară,

Pricinile tristeții să le aflăm,
Nu în lumea de afară,
În ființă noastră să căutăm

Învață, omule, învață

Cât suflarea pe pământ te ține

Și întinsul încurcat pribegești
Tainele din jur adună în tine
Îndrăznește să le deslușești.
În codri când te avânți vreodată
Primăvara la cules de viorele
Nu frânge inimioara lor curată
Caută misterul ascuns în ele.
Soarele și luna câte ori privești
Trândăvind sau plin de treabă,
Nu înceta aștrii să iscodești,
Care-i menirea lor te-ntreabă.
Stând pe țărm lovit de valuri
Cât veghezi în zarea depărtată,
Cugetă la rănile scurse în maluri,
La apele care vin iar să le bată.
Tălpile când plimbi pe iarba deasă
De încălțări mereu să le desculți,
Roua nescuturată în urma ta lasă,
În timp ce doinele dânseia asculți.
Atunci când sub stejar te odihnești
Iar o ciocârlie deranjant cuvântă,
Nu îndrăzni cu piatra s-o lovești,
Tu întreab-o ce tristeți ea cântă.
În toate câte întâlnești în a ta cale,
Trecând fulgerător prin viață,
Din vârf de deal până te stingi în vale,
Enigmele întinsului învață.

Desegregare

Printre atâtea dobitoace

Ce cutreieră pământul
Unul loc în față își face
Supunându-le cu cuvântul.
Parcă nu-i cine ce știe,
Și ca orișicare vietate
Cât ființa îi este vie,
După hrană întinsul bate.
Iar apoi când legea firii
Coborând nepăsătoare,
Vine în ceasul despărțirii,
Precum alții el dispare.
La trupul lui subțire
Când privești din zare
Nu-i mare deosebire
De celelalte muritoare.
Patru membre împrăștiate
Două nări pentru suflare,
Apă trage printr-o cavitate
Același procedeu de fătare.
Totuși, când la el privești,
Față de alte dobitoace,
Atâtea ecouri nefirești,
Observi că nu-i dau pace.
Peste tâmpla asudată a lui
În câmpie când muncește,
Nu trece nepăsarea boului,
El pământul cu tâlc trudește.
Iarba, apa, luna, mândrul Soare
Când le vede lung privește,
Ce secrete ascund oare,
Cugetul să afle chinuiește.
Mai fac acum o constatare,
Un nărav dobitocul desparte
De alte mii viețuitoare,
Năravul de a face carte.
În contrast cu alte dobitoace
Poate, cea care face diferența,
Și stăpân omul pe ele face,
E râvna să priceapă existența.

Ploai de dor

Din cer lacrimi cristaline

Nopțile la rând coboară
Și tot bat în geam la mine
Nu mai știu a câtă oară.
Suflă ploaia, vine iarăși
Și mă cheamă în pridvor,
La taifas ca doi tovarăși,
Să povestim al nostru dor.
Strop cu strop fredonează
Neliniști din zări adunate
În palmă tristă îmi așază
Mii de valuri zbuciumate.
Precum dânsa dezbrăcată
Dau veșmintele înlături,
În noaptea asta blestemată
Gol cu ea voi sta alături.
Trupul meu înfierbântat
În curând răcește,
Căldura lui m-a lepădat
Ploii firea îi încălzește.
Rândul meu când a veni
Tristețile să îmi asculte
Locul ploii voi oferi
Că are jeli mai multe.
Când mâhnirile mi-a da
Va porni iar în zări străine,
Eu la geamul o voi aștepta
S-aducă alte griji la mine.

Jalea suflă

Uite-o toamna, iară vine

Revărsând peste coline
Și în sufletele noastre
Bruma zărilor albastre.
Veșmântul auriu poartă
Când bate surdă în soartă.
Împletind într-o cunună
Toamna dorurile adună.
Prin codri apoi se repede,
Cu arțarii la vorbă șede
Ducând în pădurea deasă
Jalea din străbuni rămasă.
După o vreme se întoarce
Alte amaruri din noi stoarce,
Cât pe șesuri încă răsuflă
Toamna tâmplele suflă.
Iluzie, Toamna când pleacă,
Din dureri bucurii să facă
Știu că nu e cu putință
Ne va regăsi tot în suferință.

Întinsul

Acolo în coastă sună maree,

Ridicând apele în valuri,
Pe firul stors al Căii Lactee,
Doruri se lovesc de maluri.
Fulgerător un asteroid trece
Tristețile mele multe,
În nepăsarea-i astrul rece
Nu vrea să le asculte.
Soarele aruncă văpaie
Luna pe boltă crudă pândește
Văzduhul suflarea-mi taie
Pământul sub el mă dorește.
Vremea stăpâna e una
Prin nori ființa îmi duce
De stânci mă trântește întruna,
De ce atâta jale îmi aduce?
Iarba atent pășesc pe dealuri,
Ea vâră ace adânc în călcâie,
În goana după false idealuri,
Tălpile roșii le trec prin pârâie.
Suferinți am încercat în mare
Cu pietre capul să le storc,
Truda mea izbândă n-are,
Valurile safirii la mine le întorc.

Distracție

Un dor nebun mă cheamă la tine dimineața

Nu-s din pat sculat și adormită încă-i fața,
Cu mâna tremurândă celularul grăbit apuc
Ce vești ai pentru mine, dragul meu Facebook?
Trupul tău dreptunghic ziua toată îl privesc
Nu-i minută măcar una eu să nu te doresc,
Poze, știri, desene, filme scumpul meu oferi
Un net fără întrerupere în schimbul lor tu ceri.
O Facebook-ule iubit noimă vieții mele dai
Seamăn mai chipeș ca tine în interneturi n-ai
Twittere, instagrame nu mă pot depărta de tine,
Mai drag decât toate ele ești tu pentru mine.
Clipe uneori dacă nu te văd, te rog minte ține
Și atunci când sunt plecat gândul mi-i la tine,
În pădure, pe munte, la mare, în mlaștini chiar,
Eu chipul tău Facebook-ule voi atinge iar și iar.

Fragelitate

Clipă - cât intersecția trenul trece peste,

Viața omului atât de scurtă este,
Apoi, cum locomotiva dusă e în zare
Așa suflul stins din amintiri dispare.
Planuri peste planuri în vâltoarea vieții
Cu ele în cuget vede ceața dimineții
Tot născocește alte iluzii deșarte până,
Străbunii din adâncuri îl cheamă în țărână.
În loc de atâtea griji la ziua cea de mâine
Bucură-te de coșul astăzi plin cu pâine
Bea vinul din butoi până tot îl scurgi
Poate azi îi ultima zi pe care o parcurgi.
Nu-i rost să aduni nevoi la un loc grămezi
Caută stele, luna cată' la taifas să șezi,
Cu dânșii petrece azi destinul tău amarnic
Că mâine poate aștrii te-or aștepta zadarnic.
Frumos străinul pare

Frumos și gingaș străinul pare

Când îl zărești din depărtare,
Nu-i ca semenii ce te înconjoară
Pace nu îți dau și zilele-ți omoară.
Cu chipul blajin prin fața ta trecu
Ai vrea străinul să-l ai amic și tu,
Și te frămânți de ce tovarășii tăi
Nu-s curați ca dânsul, dar îs nătărăi.
Un gând te-ncearcă, dacă ar putea
Străinul locul amicilor haini să-l ia,
În tâmplă felurite căi născocești
Cu el cum întâia oară să vorbești.
Îi pui o întrebare, ceri ajutorul poate,
Multe versiuni nesigure par toate.
Nu dispera că ai atâtea șovăieli
Înainte a-l cunoaște fă niște socoteli.
Semenii cum ți-au apărut odinioară
Când fețele lor văzut-ai prima oară?
Voioși și tandri până să-i cunoști,
Apoi, înrăiți că nu-i mai recunoști.
Străinul care la port îi o podoabă
Până să-l știi, tu pe tine te întreabă
Dacă sub chipul vesel și senin
Nu ascunde dânsul un suflu de rechin.
Căci deseori străinii cu înfățișare,
Plină de blândețe și de încântare,
Tăinuiesc sub veșmânt frumos
Sufletul mucegăit, sufletul hidos.
Nu da voie nimănui să pună vreodată
Călcâiele murdare pe prispa ta curată
Când poftești străinul îi dai voie în casă
Papucii dacă scoate și lângă prag îi lasă.
Tu înadins nu-i zi când dânsul vine,
Că doar descălțat poate intra la tine,
Dacă pragul în papuci trece fără oprire
Întoarce-l în pridvor cu fața spre ieșire.

A salciei mâhnire
Nopți în șir de sus veghează luna
O salcie care plânge întruna,
Pustnică stă lângă izvor în vale
Foșnește frunzele cu jale.
Înduioșată în astă seară
Că arborele întristat bocește iară,
Din văzduhuri Selena ia avânt
Așază chipul pe pământ.
- Fiică a codrului, mă iartă
Nepoftită îți bat la poartă,
În suflet curge un prăpăd,
Când suferința ta o văd.
Spune-mi salcie tu mie
Ce dureri trupul îți sfâșie,
Tristeți ce atâta te chinuiesc,
Că și pe mine mă mâhnesc.
- Lună dragă dorul apasă
În inimă și cuget dureri îmi lasă
Fratele geamăn pe veci e dus
Toporul crud ființa i-a răpus.
Stejarul înfrânt frate îmi era,
La doi pași aicea falnic el creștea
Amarul și bucuria împărtășeam,
În soare și furtună alăturea stăteam.
Sub umbra lui îndesată
Au fost călăii ascunși odată
Când arșița lovea năprasnic sus
Sub stejar, l-a adăpost s-au pus.
Dar jalea mea nu-i doar mâhnire
O împletesc cu dor și cu iubire,
Căci sub ciotul însângerat zace
O ghindă care frate altul face.
Seara de seară doinele îi cânt
Aștept frățiorul să iasă din pământ,
Dacă până crește plecată voi fi eu
Cântă-i Lună doinele în locul meu.

Voi care viața țineți

O, apă, tu setea lumii potolești

Întâia între toate muma noastră ești,
Și tu tată Soare raze scoți pe gură
Sufletele noastre acoperi cu căldură,
O, voi străbuni, spuneți-mi, mai puteți
Grijă să purtați atâtor mii de vieți?
O, pomilor fructiferi care roadă dați
Cu hrană pentru pântec ne îndestulați,
Și tu pământ ce pâinii îi ești casă
Mângâind sămânța din care o să iasă,
La ureche rog, hrănitorilor, șoptiți,
Nu v-ați săturat guri atâtea să hrăniți?
O, văzduh, tu care, prin lume plutitor
Din trup rupi oxigenul să-l dai tuturor,
Tu iarbă, tu ploaie, tu zare albastră
Natură tu, unica stăpâna noastră,
Răni multe ți-am adus noi toți,
Să ne rabzi suflarea cum încă mai poți?

O, bine face

Sufletul curat nu cere niciodată

Recompensă pentru binefacere,
Răsplată dacă aștepți vreodată,
Nu-i bunăvoință, dar o afacere.
Când primejdiile semenii atacă
În ajutor să vii mult nu gândi,
Până birui necazul stai chiar dacă,
Mulțumirea îi tot ce-ți pot ei oferi.
Când grijile în tine vor petrece,
Un gând în minte să-l socoți
Poate alții nepăsători vor trece,
Fiindcă pomeni să dai nu poți.
Împrăștie bunătatea mereu
Chiar dacă vor uita de tine,
Dezinteresat ajută în ceas greu,
Asta-i facerea de bine.

Atâtea suferinți

Aduc părinții din părinți,

Atâtea mii de suferinți.
Ecoul lor răsună veacuri
Căutăm și astăzi leacuri.
Mâhnirea strămoșii alină,
Nădăjduind la raza de lumină.
Și-n inima noastră, adâncă,
Speranța mocnește încă.
Oricât soarta i-a îngreunat
Străbunii liniștiți n-au stat.
Nici noi nu stăm cuminți
Născocim alte suferinți.
Și parcă fără socoteală
Am primit a lor greșeală.
Când un necaz închidem
Alte mii în loc deschidem.
Un gând nu îmi dă pace,
Dacă urmașii ca și noi vor face,
Suferințele până azi aduse,
De ei veacuri multe vor fi duse.
Dar poate că dânșii înainte
Vor căuta în inimă și minte,
Suferințele să le sugrume,
Să nu scoată altele în lume.

Crizanteme, lăsați-le

Tandre flori, încântătoare crizanteme

Ochii trecătorilor bucurau atâta vreme,
Astăzi pe alee când iarăși am trecut
Dumitrițele mele nu le-am mai văzut.
Zâne ce odinioară ore ședeam la taifas,
Cioturi însângerate în locul lor au rămas,
Copacii de alături ramuri leagănă agale
Moartea florilor de dor o vestesc cu jale.
Bătrânul stejar crengile își deschisese
O pasăre cântătoare înaintea-mi iese:
- Ai tăi semeni, călăii, în grabă le tăiară
Trupul crizantemelor frânt-au ei aseară.
Aceste vorbe trezesc o aprigă dorință
Suflarea asasinilor s-o prefac în suferință.
Crizantema în țărână viață dânsa are,
Dacă ruptă este, în curând dispare.
Mâna paloșul apucă, la vânat pornește,
Chinui-va pe ucigași dacă-i întâlnește.
- Nătângule, noimă nu-i viața lor să storci
Pasărea rosti. - Florile, nu le mai întorci.
- Când negurii te încearcă, mintea ai curată,
În apele tulburi raza luminii obscură se arată.
Degetele bagă pe locul unde florile au stat,
Sămânța strânge toată în urmă ce-au lăsat.
- Și caută tărâm ascuns de ochi străini
Acolo pune boabele printre mărăcini,
Grijă să le porți, eu le-oi cânta de vreme
Magnifice vor reînvia a noastre crizanteme.
- Pe alee, în mlaștini ori prin adânci ponoare
Crizantemele oriunde cresc încântătoare.
Voi mișei ce frângeți trupul florilor de dor
Lăsați-le în pace, nu vedeți că mor?

Gânduri

Ce este gândul? Ce e oare?

De ce în lume el apare?
Griji și nevoi atâtea aduce
Mai bine pe vecie s-ar duce.
Când cugetul mă încearcă
Ființa-mi cu tristeți încarcă,
Într-o piatră m-aș preface
Mintea să mă lase-n pace.
Un dar gândirea? O întâmplare?
Deschidere ori închisoare?
Când cugetul chibzuiește,
Îl folosesc ori el mă folosește?

Teamă mi-i de omul care

Răspunsuri mereu el are,
La oricare întrebăciune
El soluția îți va spune.
.............................................
Admir cugetul șovăielnic
Care în toate-i îndoielnic
Nici un răspuns nu îl știe
Da' întrebările curg o mie.

Înclinație

Demult, din paleolitic

Neamul nostru mioritic
Boală contagioasă are
Încovoiat îi la spinare.
Nici de vânt, nici de ploaie
Măduva neamul o îndoaie,
Ea, natura, nu-i vinovată
Că nația merge înclinată.
Dreaptă s-o țină încearcă,
Șira mai tare doare parcă,
Mulți viața toată s-apleacă
Și suferă numai oleacă.
Majoritarii fiind gheboși
Ei cred că îs cei sănătoși.
Beteag îl fac pe acel care
Măduva dreaptă el o are.
Gheboșii viața își ocupă
Doar cu fapte ce-i preocupă,
Iar dacă vreodată e nevoie
Chiar se târăsc de bună voie.
Bolnavă îi a noastră nație,
Avem în ea o malformație,
Lecuim semenii teferi,
Nu pe gheboșii de luceferi.