Temă: toamna
Nicolae Labiș
Dans
Toamna îmi îneacă sufletul în fum…
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beție, moale legănare…
Sîngeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gîndurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o șoaptă. Numai să-mi întinzi
Brațele de aer ale clipei duse.
Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Cîtă deznădejde pașii nostri mînă!
Ca un vînt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vînt ce-nvîrte ușa din țîțînă…
Mîine dimineață o să fim străini,
Vei privi tăcută mîine dimineață
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veștede de ceață…
Și-ai să stai tăcută cum am stat și eu,
Cînd mi-am plîns iubirea destrămată-n toamnă,
Și-ai să-asculți cum cornul vîntului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.
Pe cînd eu voi trece sub castani roșcați,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Și-or să mi se stîngă pașii cadențați –
În nisip, scrîșnită, lașă remuscare…
 Friedrich Hölderlin

An die Parzen Către Parce

Nur Einen Sommer gönnt, ihr Gewaltigen! Numai o vară îngăduiți-mi, Amarnicelor!
Und einen Herbst zu reifem Gesange mir, și o toamnă-n care să se pîrguie cîntu-mi,
Daß williger mein Herz, vom süßen Ca inima mea, bucuroasă, de dulcele
Spiele gesättiget, dann mir sterbe. Joc săturată, să-mi moară apoi.

Die Seele, der im Leben ihr göttlich Recht Sufletul, care zeiescul său drept nu și-l primește
Nicht ward, sie ruht auch drunten im Orkus nicht; Pe pămînt, nici jos nu-și află odihna, în Orcus.
Doch ist mir einst das Heilge, das am Dar mie odată divinul, ce-n inimă-mi
Herzen mir liegt, das Gedicht, gelungen, Zace, Poemul mi-a fost izbutit,

Willkommen dann, o Stille der Schattenwelt! Fii lăudată, deci, pace din lumea duhurilor!
Zufrieden bin ich, wenn auch mein Saitenspiel Mulțumit voi fi, chiar dacă-al corzilor sunet
Mich nicht hinab geleitet; Einmal Cu mine-n adînc n-a căzut; căci o dată ca
Lebt ich, wie Götter, und mehr bedarfs nicht. Zeii am trăit și mai mult nu rîvnesc.

Herbsttag
Herr, es ist Zeit. Der Sommer war sehr groß.
Leg deinen Schatten auf die Sonnenuhren,
und auf den Fluren lass die Winde los.
Befiehl den letzten Früchten, voll zu sein;
gib ihnen noch zwei südlichere Tage,
dränge sie zur Vollendung hin, und jage
die letzte Süße in den schweren Wein.
Wer jetzt kein Haus hat, baut sich keines mehr.
Wer jetzt allein ist, wird es lange bleiben,
wird wachen, lesen, lange Briefe schreiben
und wird in den Alleen hin und her
unruhig wandern, wenn die Blätter treiben.
Rainer Maria Rilke
Zi de toamnă
Doamne: e vremea. Vara a fost mare.
Coboară-ți umbra peste ornice solare,
și pe ogoare lasă vîntu-n voie.
Pline tu cere ultimelor fructe să devie;
doar două zile mai de sud le dăruiește,
dă-le îndemn spre împlinire și gonește
în vinul greu dulceața cea tîrzie.
Cine acum nu are casă nu-și mai face,
cine e singur, multă vreme o să fie,
el va veghea, citi și lungi scrisori va scrie,
și pe alei, încolo și încoace,
neliniștit va rătăci, cînd frunze-adie.
 Horațiu B. Fundoianu

Taliarhului1 Lui Taliarh

(Ode, I, 9)
Sub ochii-ți, Taliarhe, stă muntele Soracte
Cu albele-i troiene suite pîn’la cer,
Pădurile se-apleacă de-omăt împovărate
Și ape curgătoare au înghețat de ger.
Alungă dară frigul, punînd fără cruțare
Pe foc uscate lemne și toarnă darnic vin
Ce patru ani la număr de viețuire are,
Din amfora crestată de meșterul sabin.
Tu zeilor pe seamă le-ncrede celelalte:
Odată ce aceștia pe mări au potolit
Furtunule ce luptă cu undele înalte,
Bătrînul ulm și ciprul din freamăt s-au oprit. şi via să-şi înnoade azurul pe araci.
Nu cerceta o clipă ce te așteaptă mîne:
Destinul îți dă ziua de azi, fii bucuros
De darul lui! Cînd tînăr mult nimeni nu rămîne, amurgul care-aleargă după cireadă, roş.
La ce să lași tu danțul, extazul amoros?
Acum e timp să cauți cîmpiile lui Marte
și locuri de plimbare și murmur pe-nserat,
Șoptirilor suave ce inimii le-mparte
Întîiul ceas al nopții spre întîlniri lăsat.
Acum să-ți placă rîsul ce vesel te vestește
Că fata se ascunde în taină de ungher,
Brățara smulsă mînii ce nu se-mpotrivește,
Inele ce răpite din degete se cer.
(trad. Petre Stati)
pentru Păpuşu (Armand Pascal)
Boii urîţi şi teferi s-au limpezit în şes,
şi au ţipat cocoşii tîrziu şi fără sens.
Ileana, care doarme cu porcii de tărîţe,
s-a pus să mulgă vacii lapte stelar din ţîţe,
pămîntului să mulgă răcoare de cartof.
Toamna bacoviană geme-n ferestre: of! –
Prietene, dă-mi mîna şi taci; aşa; dă-mi mîna.
Priveşte curtea, porcii, şi, rîcîind ţărîna,
cocoşii albi. Priveşte: sufletul meu e trist.
O, Taliarh, acuma, ca şi-n trecut, exist,
şi beau din vinul ăsta, şi beau din cupa asta.
Vechilul tot nu ştie ce albă-i e nevasta,
Ileana tot nu ştie decît să mulgă vaci –
Vino; să stăm de vorbă cît ne mai ţine vrerea;
ca mîne, peste inimi, va izbuti tăcerea,
şi n-om vedea prin geamuri, tineri şi zgomotoşi,
Ca mîne, toamna iară se va mări prin grîne,
şi vinul toamnei poate nu-l vom mai bea. Ca mîne,
poate s-or duce boii cu ochi de rîu în ştiri,
să tragă cu urechea la noile-ncolţiri.
Şi-atuncea, la braţ, umbre, nu vom mai şti de toate;
poate-am să uit nevasta şi vinul acru; poate...
Ei, poate la ospeţe nu vei mai fi monarh. –
E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh.

1
Taliarchus, gr., “domn al ospățului”.
 Tudor Arghezi

Niciodată toamna... Poate că este ceasul

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Poate că este ceasul, de vreme ce scoboară

Sufletului nostru bucuros de moarte. Din arbori toată frunza ce-a fost şi strălucit,
Palid aşternut e şesul cu mătasă. Să ne privim trecutul în faţă, liniştit,
Norilor copacii le urzesc brocarte. Când urma lui de umbră începe să ne doară.

Casele-adunate, ca nişte urcioare Şi, fără umilinţă şi fără de mândrie,

Cu vin îngroşat în fundul lor de lut, Să ne-amintim în noapte de noi, din fir în fir,
Stau în ţărmu-albastru-al rîului de soare, Şi să privim zigzagul, pe stânci, de tibişir,
Din mocirla cărui aur am băut. În care-şi puse pasul fragila mărturie.

Păsările negre suie în apus, O zi mărunţi, o noapte aprinşi cu foc de aştri,

Ca frunza bolnavă-a carpenului sur Când răstigniţi, când slobozi şi mari şi-adesea mici,
Ce se desfrunzeşte, scuturînd în sus Păstori de crizanteme, profeţi pentru furnici,
Foile,-n azur. Deasupră-ne vulturii pluteau în cer albaştri.

Cine vrea să plîngă, cine să jelească Şi de ni-s rupţi genunchii de căile spinoase,
Vie să asculte-ndemnul nențeles, De ce pentru-ntristare să fie tot ce-a fost?
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească Nu-i toamnă? Să ne facem din noi un adăpost
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes. Şi s-adunăm deşertul, la cald, pe lângă case.

Să luăm cenuşa stinsă pe vechile altare,

Să-i dăm din nou văpaia şi-un fum mai roditor.
S-o-mprăştiem, sămânţă, pe şesul viitor,
Nădăjduind culesul târziu, cu întristare.
 George Bacovia

Toamnă Plumb de toamnă

Răsună din margini de târg, De-acum, tuşind, a şi murit o fată,

Un bangăt puternic de armă; Un palid visător s-a împuşcat;
E toamnă… metalic s-aud E toamnă şi de-acuma s-a-nnoptat…
Gorniştii, în fund, la cazarmă. – Tu ce mai faci, iubita mea uitată?

S-aude şi-un clopot de şcoală, Într-o grădină publică, tăcută,

E vânt, şi-i pustiu, dimineaţă; Pe un nebun l-am auzit răcnind,
Hârtii şi cu frunze, de-a valma, Iar frunzele cu droaia se desprind;
Fac roată-n vârteje, pe-o piaţă. E vânt şi-orice speranţă e pierdută.

Se uită în zări catedrala, Prin târgu-nvăluit de sărăcie

Cu turnu-i sever şi trufaş; Am întâlnit un popă, un soldat…
Grădina oraşului plânge, De-acum pe cărţi voi adormi uitat,
Şi-aruncă frunzişu-n oraş. Pierdut într-o provincie pustie.

Şi vine, ca-n vremi de demult, De-acum, au şi pornit pe lumea eronată

Din margini, un bucium de-alarmă, Ecouri de revoltă şi de jale;
E toamnă… metalic s-aud Tot mai citeşti probleme sociale…
Gorniştii, în fund, la cazarmă. Sau, ce mai scrii, iubita mea uitată?
 Guillaume Apollinaire

Automne malade Toamnă bolnavă

Automne malade et adoré Bolnavă și-adorată toamnă
Tu mourras quand l’ouragan soufflera dans les roseraies Vei muri cînd vijelia s-o abate prin grădinile-ți de trandafiri
Quand il aura neigé Cînd va fi nins prin livezi
Dans les vergers
Mori biată
Pauvre automne
Toamnă în bogăția și albul
Meurs en blancheur et en richesse
Zăpezii și roadelor coapte
De neige et de fruits mûrs
Pe bolta cerului
Au fond du ciel
Plutesc șoimi
Des éperviers planent
Peste pitice și neștiutoare nimfe cu păr verde
Sur les nixes nicettes aux cheveux verts et naines
Care niciodată n-au iubit
Qui n’ont jamais aimé
Acolo unde pădurea se pierde
Aux lisières lointaines
Cerbii au boncăluit
Les cerfs ont bramé
Și ce dragi anotimpule ce dragi mi-s freamătele tale
Et que j’aime ô saison que j’aime tes rumeurs
Fructele căzînd neculese
Les fruits tombant sans qu’on les cueille
Vîntul și pădurea ce-agale
Le vent et la forêt qui pleurent
Își plîng frunză cu frunză toamna lacrimilor dese
Toutes leurs larmes en automne feuille à feuille
Frunzele
Les feuilles
Năuce
Qu’on foule
Un tren
Un train
Ce fuge
Qui roule
Viața
La vie
Se duce
S’écoule
(trad. Ion Caraion)