Pădure,verde pădure de Grigore Vieru

Draga i-a fugit cu altul.

S-a ascuns în codru. Uuu!
El a smuls pădurea toată,
Însă n-a găsit-o, nu.
El a smuls pădurea toată
Şi s-o are începu.
Şi-a arat pădurea toată…
Însă n-a găsit-o, nu.
Semăna pădurea toată,
Din grâu azime-a gătit
Şi-o corabie-şi cioplise
Din stejarul prăvălit.
Şi-o corabie-şi cioplise
Şi-n amurgul greu, de stânci,
A plecat pe mări, s-o uite,
Clătinat de ape-adânci.
A plecat pe mări, s-o uite,
Dar sub lună, dar sub stea,
Răsărea la loc pădurea,
Iar corabia-nfrunzea.

Făptura mamei
de Grigore Vieru
Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ!
În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuşi eşti –
Iarba ştie cum te cheamă,
Steaua ştie ce gândeşti.

Steaua de vineri
de Grigore Vieru
Ala-bala, prin aluni,
Unde eşti, copile-luni?!
Şi tu, copilandre – marţi,
Cu mari ochii tăi miraţi?!
Şi tu, miercureo, ah, floare –
Adolescenţă visătoare?!
Şi tu, joie mohorâtă –
Tinereţea mea pierdută?!
Nu pleca, vinere, încă
Nu! stea matură şi adâncă!
C-o să vină sâmbăta
Cu rece suflarea sa
Şi-o să-mi lase geana stinsă
Şi-n duminici gura ninsă.
Nu am, moarte, cu tine nimic
de Grigore Vieru
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestema unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frica, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

Pasărea
de Grigore Vieru
Când s-a întors
La puii ei cu hrana,
Găsise cuibul gol
Şi amuţit.
I-a căutat
Până-i albise pana,
Şi-n cioc
Sămânţa a-ncolţit.

Toamna lui Orfeu de G.Meniuc

.. Trenul se puse în mișcare, contemplam din cupeu

Cum aleargă înapoi: halte, poduri, salcâmi.
Alergam și eu, ca stâlpii de telegraf, înapoi,
Înapoi spre tine, văzându-te în gară,
Prin tufișurile aprinse de soarele roșu,
Prin ploaia ce-și vărsa lacrimile pe geam.

... Avionul decolă în azurul grozav

Și orașul ațipi, ca o turmă lângă ape.

Zbura avionul, dar parcă nu zbura

Pe deasupra troienelor albe, de calcar,
Înghețase soarele pe aripile lui,
De unde tu-mi fluturai cu batista.

... Vaporul ieși în larg, elegant,

Din ceață se tânguiau pescărușii.
Þărmul se clătina, alungit,
Buiau talazurile negre la proră.
Nu era nimeni pe mare, dar eu te zăream
Cu ghiocei în mână pe cheiul pustiu.

... Luna își anina de nuc cosița

Într-o toamnă brumată și nouă.

Tu erai de mult plecată în lume.

Greierii amuțiră și ei în grădină.
În soltitudinea nopții vedeam cum răsai:
Din iarbă, din aer, din valuri.

Destin de G.Meniuc

Povestea mea oricui e cunoscuta:

Din lut provin, chezas mi-e sfantul mit,
Din lutul ce nu poate sa graiasca
Si-a capatat o forma omeneasca,
Prin naiul meu, deci, lumea vesnic muta,
Intreg pamantul, poate, a grait.
Asa cum sunt: si slab, si orb, si mut,
Luptand cu ce-i vazut si nevazut,
Ca toti in timp si spatiu marginit,
Eu, nefiind departe de pamant,
M-am ridicat pe scari spre infinit
Cu verbul meu de ciocarlii si vant.
Am rupt zagazurile la valtoare
Cand hohotea in sufletu-mi revolta,
Am spart lacati, am smuls zavoare
Sa fulgere si greu sa tune bolta.
Titan, simt totusi ca ma-nvinge zarea:
Eu cant sa nu ma-nece disperarea.

Șerpii de Meniuc

Baiatule care mai boii pe toloaca,

Azvarle batul. E un sarpe! Tu nu vezi?
Alearga acasa si vorbeste parintilor
Ca pe coarnele vitelor se zvarcolesc serpii.
Tot pamantul a innoptat de privirea lor,
Toata padurea e plina de serpi:

Crengile se zbat, soptesc, inteapa si rad ca serpii.

Si parul e sarpe. Si vantul e sarpe.
Si luna atarna ca un sarpe fermecat.
Si valea e plina de serpi, si drumurile.
Si o stea a cazut ca o coada de sarpe.
Si lanurile se prefac in suierat de serpi.
Ii aud. Ii aud. Se apropie. Fosnesc.
Voi, paltini, tu noapte, ascundeti-ma,
Zvonul acesta subtire, zvonul acesta tiptil
E al serpilor care ma cauta.

Moartea căprioarei de N.Labiș

Seceta a ucis orice boare de vânt. 

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. 
A rămas cerul fierbinte şi gol. 
Ciuturile scot din fântână nămol. 
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri. 

Mă iau după tata la deal printre târşuri, 

Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi. 
Pornim amândoi vânătoarea de capre, 
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi. 
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea. 
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea. 

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună, 

Din strunele undelor line, izvoarele. 
Când va scăpăta soarele, când va licări luna, 
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele. 

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac. 

Ameţitoare apă, ce limpede te clatini! 
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini. 

Cu foşnet veştejit răsuflă valea. 

Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers! 
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters. 

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii, 

Şi stelele uimite clipiră printre ele. 
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii, 
Frumoasă jertfă a pădurii mele! 

Ea s-arătă săltând şi se opri

Privind în jur c-un fel de teamă, 
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă. 

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, 

Ştiam că va muri şi c-o s-o doară. 
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară. 
De sus, lumina palidă, lunară, 
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş. 
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş! 

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, 

Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele, 
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele. 
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, 
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii. 
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne, 
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne! 

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau. 

Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini! 
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini... 
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină, 
Iar datina şi mila sunt deşarte, 
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte. 

Pe-o nară puşca tatii scoate fum. 

Vai fără vânt aleargă frunzarele duium! 
Înalţă tata foc înfricoşat. 
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat! 
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu... 
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii. 

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea... 

Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea! 
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! 
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Albatrosul ucis de Labiș

Cand dintre pomi spre mare se rasucise vantul,

Si-n catifeaua umbrei nisipul amortea,
L-a scos un val afara cu grija asezandu-l
Pe-un cimitir de scoici ce stralucea.

La marginea vietii clocotitoare-a marii

Sta nefiresc de teapan, trufas, insa rapus.
Priveste inca parca talazurile zarii
Cu gatul gales indoit in sus.

Murdare si sarate-s aripile-i deschise,

Furtuna ce-l izbise ii canta-un surd prohod
Lucesc multicolore in juru-i scoici ucise
Al caror miez caldurile il rod.

De valuri aruncate pe tarmul sec si tare

Murira fara lupta sclipind acum bogat,
Le tulbura lumina lor alba, orbitoare,
Aripa lui cu mal intunecat.

Deasupra tipa-n aer dansand in salturi bruste,

Sfidand nemarginirea, un tanar pescarus.
Razboinicul furtunii zvarlit intre moluste
Rasfrange-n ochiu-i stins un nou urcus.

Cand se-nteteste briza aripa-i se-nfioara

Si, renviat o clipa de-un nevazut indemn,
Iti pare ca zbura-va din nou, ultima oara,
Spre-un cimitir mai sobru si mai demn.

Meșterul de Labiș

Meșter valah, azi nume de fântână,

Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Și ce dantelată de granit,
Din cântece pierdute până astăzi
Și din puterea visului vânjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeș mai în jos.

Un om bărbos ținea o floare albă

În aspre palme, mângâind-o blând...
Căzut în iarbă și secat de vlagă,
O doină tristă îngâna în gând.
Priveai. Și-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.

Visai să vezi sub bolțile rotunde

Și-n fumul pâlpâit de lumânări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut și soare
Chipul pălmașilor acestei țări.
Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ți
Ca zdrențe vii părerile de rău,
Tu ți-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.

Dar ți-ai simțit-o renăscând cu larmă

În dangătul de clopot, presimțit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu, prometeu român, purtând alt mit
Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poți clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit: - Mai pot!

Orbind cu pirozeaua de pe cușmă,

Și îndreptând hangerul de la gât,
Domnul țintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor și mohorât.
El jinduia numai a lui să fie
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.

Când schelele curmate se surpară

Păreai atât de neînvins sub nori,
Încât cu slabe aripi de șindrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pământului și-a țării
Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,
Ca să țâșnești în veci de veci, fântână,
De jertfă și de cântec pururi viu.

S-a destrămat sub piatră-n mănăstire

Cel ce demult a poruncit ca domn,
Fântâna curge-n brazde și-n ulcioare,
Fără odihnă,
fără uitare,
fără somn.