(Solii mei de Andrei Ciurunga)

Zbor de pasare maiastra

suie limpede spre cer
din adanc de piatra arsa
de sub reci rugini de fier.
Sau coboara din tarie,
de la Maica lui Hristos,
vesnic aducand solie,
rastignitilor de jos.
Mare fie-Ti, Doamne, slava
c-ai trimis cu sfant temei,
randunele la Jilava
si la Gherla porumbei
Mare fie-Ti, Doamne, slava
c-ai trimis cu sfant temei,
randunele la Jilava
si la Gherla porumbei

(Nu-s vinovat fata de tara mea! de Andrei Ciurunga)

La ceasul cand cobor, legat in fiare,
sa-mi ispasesc osanda cea mai grea,
cu fruntea-n slava strig din inchisoare:
Nu-s vinovat fata de tara mea.
cu fruntea-n slava strig din inchisoare:
Nu-s vinovat fata de tara mea.
Nu-s vinovat ca-mi place sa se prinda
rotunda ca o tara hora-n prag,
sau c-am primit colindatori in tinda,
cum din bunic in tata ne-a fost drag.
Dac-am strigat ca haitele ne fura
pamantul, codrii, cerul stea cu stea
si sfanta noastra paine de la gura
nu-s vinovat fata de tara mea.
Si sfanta noastra paine de la gura
nu-s vinovat fata de tara mea.

Nu-s vinovat c-am indarjit sacalii

Si c-am racnit cu sufletul durut
ca nu dau un Ceahlau pe toti Uralii
si ca urasc hotarul de la Prut.
De-aceea cand cobor legat in fiare,
Sa-mi ispasesc osanda cea mai grea,
cu fruntea-n slava gem din inchisoare:
Nu-s vinovat fata de tara mea!
cu fruntea-n slava gem din inchisoare:
Nu-s vinovat fata de tara mea!
Singur in celula
Aici pamantul s-a scurtat de-o schioapa
Si timpul scos din lume e pustiu
Eu sunt acel ce s-a trezit din groapa
Si nu-si aduce-aminte c-a fost viu
Pe fresca plasmuirilor de-o viata
Un brat nemilostiv a tras candva
Nici chipuri nici culori nu trec prin fata
Doar albul aiurit si mortuat
Si parc-ating augusta vesnicie
Zacand adanc in golul absolut
O zi se scurge lunga cat o mie
Dar cate mii se scurg intr-un minut
Sarmane suflet mester de ruine
Ce-a mai ramas din tot ce-ai faurit
Nu pretuiesc nici cat-un maracine
Si-atat sunt viu cat stiu ca n-am murit
Nadejdea insasi supta de-ndoiala
O tot ascult si iarasi o desfac
E ca o jerba artificiala
Cu verdele uscat si dat cu lac

Nichifor Crainic

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pmnt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vantul: Aripile lor
M doboara nevazute-n zbor.
Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.
Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufnita: Cnd va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.
Nichifor Crainic
Am fost facut sa n-am

Am fost facut sa n-am

Pe acest pamant nimic,
Ca pasarea pe ram
Cobor si ma ridic.
Pe ziduri de cetati
M-am indarjit sa lupt,

Pandar de bunatati
Din care nu ma-nfrupt.
Si, frunte de voinici,
M-am razboit cu zmei
Sa ocrotesc pitici
Batjocorit de ei.
Iar dragostea de neam
M-a-nflacarat sa-i cantec
Mosia unde n-am
Doi pasi pentru mormant
Si pentru-aceasta fac
Osanda cea mai grea.
Nici zdreanta-n care zac
Nu e macar a mea.
Daca-am avut fartati
De lupta si de dor,
Se bucura-ncantati
Ca mor in locul lor.
Si daca-am fost poet
Si luptator pe rand,
Sunt astazi un scelet
Ce spanzura de-un gand
Ma-nvart, pe cat mai stiu,
Ca piatra morii-n lac
Si macin un pustiu
Sub vantul Nenoroc.
La geam, grilajul des
Ranjeste guri de fier
In semn ca pot sa ies
Cu sufletul spre cer.

C-am fost facut sa n-am

Pe-acest pamant nimic,
Ca pasarea pa ram
Cobor si ma ridic.

SUNT, DOAMNE, COPT PENTRU CULES

Sunt, Doamne, copt pentru cules,
nu ca mi-s anii grea recolta,
cat mi-este inima o bolta
de crengi, sub rodul tot mai des. Sunt, Doamne, copt pentru cules,
Sunt numai fructe si balsam.
Cu cat adun pe trup rugina,
cu-atat mi-e sufletul gradina,
si-i toata roade, ram de ram.
Sunt numai fructe si balsam.
Si cand cu lacrimi Tu ma speli,
mai mult in rod eu strang dulceata,
sa nu mai afli-n el nici ceata,
nici viermi amari, nici indoieli.
Cu lacrimi fructele imi speli.
Si daca pica tot mai des
din mine cate-o creanga franta,
in varfuri, sus, gradina canta
si-asteapta marele cules.
Sunt, Doamne, copt pentru cules.

Rugciune - Andrei Ciurunga

Luminnd feeric
inima-i biseric.

Gndul mi se reazim
n potir i-n azim.
ntre umeri crucile
risipesc nlucile.
Calde ca velinele
m-nvelesc credinele.
Somnul vise-niruie,
linitea ne miruie.
Doamne-al nchisorilor,
d-ne mila zorilor.

Solii ti - Andrei Ciurunga

Zbor de pasre curat

suie limpede spre cer
din adnc de piatr lat
de sub reci rugini de fier.
Sau coboar din trie
de la Maica lui Hristos,
tainic aducnd solie
rstigniilor de jos.
Mare fie-i, Doamne, slava
c-ai trimis cu sfnt temei,
rndunele la Jilava
i la Gherla porumbei

Foamea
Parca de veacuri, parca de cinci ani
N'am mai pranzit, n'am mai sezut la cina.
Parca de veacuri, parca de cinci ani,
Am suge fier, am roade bolovani,
Am hapai moloz si rogojina.
In foamea noastra vajaie paduri,
Se casca mari, se surpa munti din coame.
In foamea noastra vajaie paduri,
Si parca din strabuni sau din scripturi,
Dela'nceputul lumii ne e foame.

Ziua pandim cu narile in vant

Naluca unui abur de mancare.
Ziua pandim cu narile in vant,
Poate din cer, din iad, sau din mormant,
Or sa ne-arunce resturi ca la fiare.
In bezna noptii ne visam strigoi,
Ca ne-ospatam din cate-un hoit fierbine.
In beza noptii ne visam strigoi,
Dar numai moartea rupe halci din noi,
Ea singura infuleca morminte.
Radu Gyr

JUDECATA DIN URMA

Prigonit ca o fiara prin smrcuri imunde,
cu gauri n tmple, orbite afunde,
rupt ca un steag, cotropit de cangrena,
sfsiat de bice ca furu-n arena,
n lanturi, cu gloante ce carnea mi scurma,
asa voi sosi la Judecata din urma !
Alb, vei straluci sub zapezi boreale,
eu, vnat de durere, voi sta nainte.
Rece vei fi sub varul gloriei Tale,
eu, cu durerea, fi-voi fierbinte.
Si glasul din genuni va rasuna de-odata :
Hai, omule, vorbeste ! E Marea ta Judecata !
Atunci voi urca pe naltele trepte
si-ngenunchiind sub abside,
cu zmbet de snge pe buze livide,
ti voi raspunde cu, trupul inert :
Pentru toate ranile nedrepte,
Doamne, eu Te iert . . .
ATTIA MORTI, ATTEA OSEMINTE
Avem attia morti, attea oseminte,
ca fruntea-i grea de amintirea lor.

Purtam n piept solarele morminte

si de lumina coastele ne dor.
Attia morti, attea oseminte,
vezi, sufletul lor vine din gradini
si ne saruta pleoapele fierbinte,
precum un vnt de seara plin de crini.
Attia morti, attea oseminte,
ne cresc n vis ca o capatepeteasma
si umbra lor dumbrava de argint e
si tremura flori albe de mireasma.
Attia morti strafulgera inele
pe fruntea zodiacului aprins.
Cu fruntile de s-au izbit de stele,
cu jertfele de ceruri s-au atins.
Cutremurati de-aducerile-aminte,
cu ochii incendiati de-un sfnt mister,
privim cum zilnic alte noi morminte
se-nalta pajuri albe catre cer.
Sa puna tarii temelii de fier !
NTOARCEREA LUI ULISE
n fruntea mesei stau cu mirt pe tmple,
dar dorm de mult sub zidurile Troii.
Mesenii beau si cupa mea se umple
-voi beti cu mortii si cinstiti strigoii,
eu am ramas sub zidurile Troii . . .
Eu am ramas sub zidurile Troii
si cu prietenii mei morti n fundul marii;
se rumenesc berbecii grasi si boii
zadarnic n miresmele frigarii.
Eu am ramas sub zidurile Troii
sau ratacesc pe mare cu vslasii

-ntors acasa cum se-ntorc strigoii

acelora ce nu mai vin cu pasii- .
Ma pipaiti pe umeri, pe vesminte,
ncredintati ca m-am ntors napoi;
dar eu sunt numai sute de morminte
n lesul care umbla printre voi.
Voi mi vorbiti de temple, de pilastri,
despre noi zei ce-n urma mea crescura . . .
Eu va basmesc de mortii mei albastri
ramasi sub Troia sau n mari de zgura.
Uleiuri cu miros adnc de floare
sngele Troii de pe trup nu-mi spala,
caci dincolo de orice scaldatoare,
port mortii scumpi pe mine tencuiala.
n cinstea mea chemati aezi la cina
Sa ma slaveasca ca pe toti eroii ;
dar numai umbra mea cu voi nchina,
eu am ramas sub zidurile Troii.
Iar cnd pe snul alb al Penelopei
las fruntea n adnc culcus fierbinte,
eu snger nca-n lupta cu ciclopii
ori ratacesc pe mari cu oseminte.
Cu darnice saruturi ne-ntrerupte
muierea mi dezmiarda la-ntmplare
pe piept, pe umar, ranile din lupte,
creznd ca urma lor nu ma mai doare.
Ci eu sunt tot o rana nevazuta
si rani sunt ochii astia tristii, goii . . .
Nevasta mea sau mortii ma saruta
ntorsi acasa din cenusa Troii ?
Din nou ma vad pe valuri cu naierii,
din nou ma bat n spade cu strigoii.

Alunec dintre coapsele muierii

si ma-ntorc iar sub zidurile Troii . . .
Eu am ramas sub zidurile Troii !
SUNT, DOAMNE, COPT PENTRU CULES
Sunt, Doamne, copt pentru cules,
nu ca mi-s anii grea recolta,
ct mi-este inima o bolta
de crengi, sub rodul tot mai des.
Sunt, Doamne, copt pentru cules,
Sunt numai fructe si balsam.
Cu ct adun pe trup rugina,
cu-att mi-e sufletul gradina,
si-i toata roade, ram de ram.
Sunt numai fructe si balsam.
Si cnd cu lacrimi Tu ma speli,
mai mult n rod eu strng dulceata,
sa nu mai afli-n el nici ceata,
nici viermi amari, nici ndoieli.
Cu lacrimi fructele mi speli.
Si daca pica tot mai des
din mine cte-o creanga frnta,
n vrfuri, sus, gradina cnta
si-asteapta marele cules.
Sunt, Doamne, copt pentru cules.

Octavian Goga - Rugciune

Rtcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stpne,
n faa strlucirii tale.
n drum mi se desfac prpstii,
i-n negur se-mbrac zarea,
Eu n genunchi spre tine caut:
Printe, -ornduie-mi crarea!

n pieptul zbuciumat de doruri

Eu simt ispitele cum sap,
Cum vor s-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adap.
Din valul lumii lor m smulge
i cu povaa ta-neleapt,
n veci spre cei rmai n urm,
Tu, Doamne, vzul meu ndreapt.
Dezleag minii mele taina
i legea farmecelor firii,
Sdete-n braul meu de-a pururi
Tria urii i-a iubirii.
D-mi cntecul i d-mi lumina
i zvonul firii-ndrgostite,
D-i raza soarelui de var
Pleoapei mele ostenite.
Alung patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frnge,
i de durerea altor inimi
nva-m pe mine-a plnge.
Nu rostul meu, de-a pururi prad
Ursitei matere i rele,
Ci jalea unei lumi, printe,
S plng-n lacrimile mele.
D-mi tot amarul, toat truda
Attor doruri fr leacuri,
D-mi viforul n care url
i gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliii-n umbr,
Cu umeri grbovi de povar...
Durerea lor nfricoat
n inim tu mi-o coboar.
n suflet seamn-mi furtun,
S-l simt n matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revars
Pe strunele nfiorate;
i cum sub bolta lui aprins,
n smal de fulgere albastre,
ncheag-i glasul de aram:
Cntarea ptimirii noastre.