Bătrâni, de O.

Goga (traditionalism) Arta Poetică - Ion Pillat (traditionalism)

De ce m-aţi dus de lângă voi, Mi-am urzit din sunet si culoare,

De ce m-aţi dus de-acasă? Din cuvinte dure, zi de zi,

Să fi rămas fecior la plug, Turnul versului înalt în care

Să fi rămas la coasă. Îmi adorm durerea de-a trăi.

Atunci eu nu mai rătăceam Zi de zi şi lună dupa lună,

Pe-atâtea căi răzleţe, Izvoresc din mine ca din mări

Şi-aveaţi şi voi în curte-acum Insule de gânduri, ce adună

Un stâlp la bătrâneţe. Cânturi fremătând peste uitări.

M-aş fi-nsurat când isprăveam Ani de ani şi clipă după clipă,

Cu slujba la-mpăratul, Vierme de mătase m-am făcut,

Mi-ar fi azi casa-n rând cu toţi... Fluturul simţindu-l, ce-n aripă

Cum m-ar cinsti azi satul... O să-mi schimbe braţele de lut...

Câţi ai avea azi dumneata Dar cum stau cu lampa dupa mine

Nepoţi, să-ţi zică: "Moşu..." Şi cum scriu: un singur ţipăt greu

Le-ai spune spuză de poveşti... Din odaia de bolnavă vine -

Cu Împăratul Roşu... Şi ce mic, ce gol e visul meu !

.............. Biserica - Ion Pillat (traditionalism)

M-am înălţat în turn - cum se ridică

Aşa... vă treceţi, bieţi bătrâni, În bâtă un cioban, culcat la oi,

Cu rugi la Preacurata, Să-şi numere cu ochii turma mică -

Şi plânge mama pe ceaslov, Şi-acolo m-am trezit rămas cu voi.

Şi-n barbă plânge tata...

La Sân Marii, când clopotele sună.

M-apucă dor de stână şi dulăi,

Dar anul trece, luna după luna,

Şi-mi tot pasc satul pe aceleaşi văi.

Casa din deal - Ion Pillat (traditionalism) Bordei sărac - George Coşbuc (traditionalism)

Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă Pe-ai tăi, pe rînd pe toți i-ai adunat

Ca o bună la nepoţelul mic. Ca puii-n cuib, și-i pace-acum în tine.

Pe-atunci ştiam că-i vie; azi nu mai ştiu nimic: Și-adormi și tu, bordei nealintat.

Apăs cu nepăsare de om pe-a uşii clampă. E liniște-n văzduh, și noaptea vine

Cu cer senin; pe cîmpu-nzăpădat

Sub acoperişul, care-i stă ca un bonet, Zîmbi-va-ndată discul lunii pline.

Glicina ei pe tâmple cădea ca o şuviţă.

Şi, mirosind a floare de tei, a lămâiţă, Ești slab și vechi, dar te-ai luptat voinic

A cantalup, a lisă de chitră, a şerbet, Să crești un stol de suflete sărace.

A plîns mai pîn-acum bolnav cel mic

În fiece odaie dezvăluiam cu frică Și cel mai drag al tău... și parcă tace.

Alt gând din vechiul suflet curat şi românesc… Asculți de-auzi vrun glas; n-auzi nimic,

Ce nu-mi cuprinde mintea, deşi îmbătrânesc, Pui capu-n piept, zîmbind, și-adormi în pace.

Pe-atunci trăia în voie în inima mea mică.

E vremea să te-alini. Scurmat de vînt,

Pendule bătrâne mai bat acelaşi ceas, Bătut de ploi, slăbit de ani, bătrîne,

Prelung, ca o dojană, în liniştea sonoră, Trăiești de mila lor pe-acest pămînt.

Dar timpul intră-n casă trântindu-i altă oră, Vai cum se zbat s-agonisească pîne,

Şi inima i-o sparge, tic-tac, sub al meu pas. Sînt mulți și mici, și-așa de dragi îți sînt —

Și-acum ei tac și iar vor plînge mîne. […]

Cimitirul - Ion Pillat (traditionalism)

Sunt satul cel adevărat, cel unde Noi vrem pământ! - George Coşbuc (traditionalism)

N-au casele nici poartă, nici ferești. Flămând şi gol, făr-adăpost,

Mă calci- și pasu-ti dă să se cufunde, Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,

Și timpul sună-a gol, când mă găsești Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut

Şi câine eu ţi-am fost!

Salcâmii mei îi văd prin rădăcine- Ciocoi pribeag, adus de vânt,

Nu-i mai cunoști de cer și vânturi goi? De ai cu iadul legământ

Nici frații tăi n-o să-i cunoști în mine Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!

Când trupul ca o haină îl despoi. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi

Şi ham de cai, şi jug de boi

Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri Poveştile din ţara mea. […]

De-o vezi la noi tu ne-o apuci. Eu sunt oftatul care plânge

Băieţii tu-n război ni-i duci, Acolo-n satul meu din deal,

Pe fete ni le ceri. Sunt ţipătul muiat în sânge

Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt: Al văduvelor din Ardeal.

Nici milă n-ai, nici crezământ! Sunt solul dragostei şi-al urii,

Flămânzi copiii-n drum ne mor Un visător de biruinţi,

Şi ne sfârşim de mila lor - Ce port blesteme-n cerul gurii,

Dar toate le-am trăi uşor Drept moştenire din părinţi. […]

De-ar fi pământ! […]

Ctitorii - Ion Pillat (traditionalism)

Un om - Octavian Goga (traditionalism) Acolo unde-n Argeş se varsă Râul Doamnei

Rămas bun, biete mâini de trudă, Şi murmură pe ape copilăria mea,

Atâta vreme-mpovărate, Ca Negru-vodă, care descălecând venea,

Ce staţi pe pieptul slab acuma Mi-am ctitorit viaţa pe dealurile toamnei.

Întâia dată-ncrucişate.

Ostaş al sfintei munci depline, Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă,

De-acum pământul te aşteaptă, Pe al colinei mele împodobit pieptar,

La judecata cea din urmă Închis-am fericirea în strâmtul ei hotar

Tu vei găsi socoată dreaptă! De nuci bogaţi în umbră, umbrind o casă albă. […]

Cinstită slugă credincioasă,

Vor odihni a tale moaşte, Las altora tot globul terestru ca o minge,

Doar glia neagră şi mănoasă Eu am rămas în paza pridvorului străbun,

Atât de bine te cunoaşte... Ca să culeg cu ochii livezile de prun,

Când alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.

Fără ţară - Octavian Goga (traditionalism)

Eu sunt un om fără de ţară, Şi tot visând la vremea când înfloriră teii,

Un strop de foc purtat de vânt, Pe când îmbracă ţara al iernii alb suman,

Un rob răzleţ scăpat din fiară, Să desluşesc cum piere trecutul, an cu an,

Cel mai sărac de pe pământ. Pe drumuri depărtate sunându-şi clopoţeii.

Eu sunt un mag de legea nouă,

Un biet nebun, orbit de-o stea, Să stau, pe când afară se stinge orice şoaptă,

Ce-am rătăcit să v-aduc vouă Privind cenuşa caldă din vatra mea, de-acum,
Şi să aud deodată cu-nfiorare cum Inima mea nu mai întârzîie:

Trosneşte amintirea ca o castană coaptă. Zbucneşte afară în limpezi petale

Să lege rod tainic, bob de poezie

Vasile Voiculescu Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale. […]

La poarta paradisului pierdut ...Scuturaţi-mă vânturi mladii ori haine,

Singură moartea e o dincolo de fire

Azi am trecut s-o vad, înstrăinată, Prăpastie cu adânc de fericire.

Grădina-n care-o vară ne-am iubit ... Furtuna extazului mă va urca, poate,

Podoaba-n zdrenţe-i spânzură uscată, Peste vamile şi stavilele toate,

Rugini a prins frunzişul răvăşit, Într-o pală de parfum, Doamne, pâna la Tine,

Iar parcul, raiul nostru de-altădată, Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.

Cu ziduri alţii azi l-au ocolit. Floarea căzută din împărăţie

A vazut Cerul şi a sărutat Lumina.

E ceasul vechi al dragostei, e seară,

Şi, dând să intru, stau înfiorat: CLXXXIII - Vasile Voiculescu

Înaltul plop la porţi m-aşteaptă iară, Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-s neştire,

Dar toamna purpurie l-a schimbat Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,

În galben stâlp pâlpâitor de pară, Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire

Ce freamătă, de vânturi zbuciumat. Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;

Rupt din eternitate, el vrea ţărâm asemeni

Şi-n vijelia ce sa-ncins să-l bată, Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;

Aprinsul plop acolo mi-a părut Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim îcremeni

Că-i sabia de foc neandurată Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.

Pe care Heruvimul nevăzut Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,

O flutura spre lumea blestemată Minunile iubirii n-au staile pe lume;

La Poarta Paradisului pierdut. Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,

Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,

Doamne - Vasile Voiculescu Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,

În vârful copacului Tău sunt o floare... Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.

Pe cea mai înaltă ramură a lumii

Mă leagăn în talazul de azur şi soare.

Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,

Ci slobodă, spre cer, înfloritoare

Ex libris - Tudor Arghezi (modernism)

Carte frumoasă cinste cui te-a scris Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,

Incet gandita, gingas cumpanita; Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş Tatăl.

Esti ca o floare, anume inflorita

Mainilor mele, care te-au deschis. Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,

Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.

Esti ca vioara, singura ce canta

lubirea toata pe un fir de par, Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.

Si paginile tale, adevar, O stea era pe ceruri. În cer era târziu.

S-au tiparit cu litera cea sfanta.

Omule - Tudor Arghezi (modernism)

Un om de sange ia din pisc noroi O lăcomie crâncenă,nebună.

Si zamliseste marea lui fantoma Adună,omule, adună,

De reverie, umbra si aroma, Căzneștete, fură, surpă și omoară.

Si o pogoara vie printre noi. Îți trebuiesc putere și comoară.

Iți trebuiescc palate și veșminte

Dar jertfa lui zadarnica se pare, Să-ți zacă-n ele hoit și oseminte.

Pe cat e ghiersul cartii de frumos. Morminte, omule, morminte.

Carte iubita, fără de folos, Avidă, mâna ta se strânge,

Tu nu raspunzi la nicio intrebare. Storci aur și se scurge sânge.

Nadejde, sânge, har, ca un burete,

Între două nopţi - Tudor Arghezi (modernism) Le soarbe aurul cu sete

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie. Și-n beciul tău zidit înghiață

Afară bătea vântul. Afară era ploaie. Neprihănita oamenilor viață,

Avântul, bucuria, puse bine

Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ. De stârvul tău, păstrate pentru tine.

Afară bătea ploaia. Afară era vînt. Îmi e rușine, omule, îmi e rușine.

Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră. Psalm VI - Tudor Arghezi (modernism)

Pământul era negru: perdeaua lui, albastră. Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere

Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,

S-a ridicat la geamuri pământul până sus. Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?

Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus. Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.
 Te-ai aruncat in plasa verde-a zilei

Pentru credinţă sau pentru tagadă, Si darurile-acum, ale zambilei,

Te caut darz şi fără de folos. Puterile-amortite ti le rup.

Eşti visul meu, din toate, cel frumos

Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă. […] Voind sa duci tezaurul de ceara,

Singuri, acum în marea ta poveste, Te prabusisi din drumul cel inalt.

Rămân cu tine să mă mai măsor, Cine-o sa vie, trupul tau de-afara

Fără să vreau să ies biruitor. Sa-l caute si-n jur sa sufle cald?

Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"

Cu aripa-n tarana si in vis,

Melancolie - Tudor Arghezi (modernism) Strange la piept comoara ta deplina.

Am luat ceasul de-ntâlnire Cat! te iubesc, frumoasa mea albina,

Când se tulbură-n fund lacul Ca sarcina chemarii te-a ucis!

Şi-n perdeaua lui subţire

Îşi petrece steaua acul. Suflet petrecut - Ion Barbu (modernism)

Scăzută zării blândă e ţara minerală.

Câtă vreme n-a venit - Inel şi munte, iarbă de abur înzeuat.

M-am uitat cu dor în zare. A ofilirii numai această foarte pală

Orele şi-au împletit Făclie, pe ghicirea Albastrului ouat.

Firul lor cu firul mare.

Minţiri, lumini! Scăpată, doar sfânta, ca o maică

Şi acum c-o văd venind - Ars doliul ei; cu fruntea călcată de potcap:

Pe potecă solitară, Scăldând la dublul soare, apos, de la Drăgaică,

De departe, simt un jind Rotundul, scund în palmă, duh simplu-n chip de nap.

Şi-as voi să mi se pară.

Copacul - Ion Barbu (modernism)

Lumina lină - Tudor Arghezi (modernism) Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină

Cum te gasesti, usoara zburatoare, A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea

Zacand aici, pe-o margine de drum, Să sfarme zenitul, şi,-nnebunit, să bea,

Si nu dormind intr-un polen de floare, Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.

Invaluita-n aur si parfum? Nici valurile nopţii, nici umedă perdea

De nouri nu-i goneşte imagina senină;

Neascultand de vantul de la stup, De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,

Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea… Amare foarte sunt toate cuvintele,

Dar cînd augusta toamnă din nou îl înfăşoară de-aceea - lăsaţi-mă

În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iară să umblu mut printre voi,

Sub casca lui de frunze un rod îmbelşugat, să vă ies în cale cu ochii închişi.

Atunci, intrînd în simpla, obşteasca armonie

Cu tot ce-l limitează şi-l leagă împăcat, Dorul - Lucian Blaga (modernism)

În toamna lui, copacul se-nclină către glie. Setos iţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii

cu palmele-amândouă, cum cuprinzi

Margini de seară - Ion Barbu (modernism) în suflet o minune.

Pendulul apei calme, generale, Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.

Sub sticlă sta, în Ţările-de-Jos. Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!"

Luceferii marini, amari în vale; Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi

Sălciu muia şi racul fosforos. pribeag pe-un alt pământ.

Un gând adus, de raze şi curbură Femeie,

(Fii aurul irecuzabil greu!) ce mare porţi în inimă şi cine eşti?

Extremele cămărilor de bură Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,

Mirat le începea, în Dumnezeu. să te ascult

şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,

Către cititori - Lucian Blaga (modernism) din care înfloresc aievea - veşnicii.

Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădină cu stupi.

Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă Daţi-mi un trup, voi munţilor - Lucian Blaga
(modernism)
şi aşteptaţi să vorbesc. - De unde să-ncep?
Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
Credeţi-mă, credeţi-mă,
şi totuşi
despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei:
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
despre soartă şi despre şarpele binelui,
căci lutul tău slab
despre arhanghelii cari ară cu plugul
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
gradinile omului,
ce-l port.
despre cerul spre care creştem,

despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri

Daţi-mi un trup,
şi înainte de toate despre marea trecere.
voi munţilor,
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
mărilor,
aşa de mult să plânga şi n-au putut.
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
 în plin! sicriul meu,

Pământule larg, fii trunchiul meu, cu fiecare clipă care trece,

fii pieptul acestei năprasnice inimi, gorunule din margine de codru.

prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,

fii amfora eului meu îndărătnic! În marea trecere - Lucian Blaga (modernism)

Prin cosmos Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.

auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi Cerul se dăruieşte apelor de jos.

şi-aş apare năvalnic şi liber Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere

cum sunt, îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.

pământule sfânt. […] Frunzare se boltesc adânci

peste o-ntreagă poveste.

Gorunul - Lucian Blaga (modernism)

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn Nimic nu vrea să fie altfel decât este.

cum bate ca o inimă un clopot Numai sângele meu strigă prin păduri

şi-n zvonuri dulci după îndepărtata-i copilărie,

îmi pare ca un cerb bătrân

că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge. după ciuta lui pierdută în moarte.

Gorunule din margine de codru, Poate a pierit subt stânci.

de ce mă-nvinge Poate s-a cufundat în pământ.

cu aripi moi atâta pace În zadar i-aştept veştile,

când zac în umbra ta numai peşteri răsună,

şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă? pâraie se cer în adânc. […]

O, cine ştie? - Poate că Catrenele fetei frumoase - Lucian Blaga (modernism)

din trunchiul tău îmi vor ciopli I

nu peste mult sicriul, Deoarece soarele nu poate să apună

şi liniştea fără de a-şi întoarce privirea după fecioarele

ce voi gusta-o între scândurile lui cetătii, mă-ntreb:

o simt pesemne de acum: de ce-as fi altfel decât soarele?

o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet - II

şi mut O fată frumoasă e

ascult cum creşte-n trupul tău sicriul, O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul Incet, cadavrele se descompun.

e câteodată un vis.

III Cei vii se misca si ei descompusi,

O fată frumoasă e Cu lutul de caldura asudat;

lutul ce-şi umple tiparele, E miros de cadavre, iubito,

deşăvârsindu-se pe-o treaptă Si azi, chiar sanul tau e mai lasat.

unde poveştile aşteaptă.

IV Toarna pe covoare parfume tari,

Ce umbră curată Adu roze pe tine să le pun;

aruncă-n lumină o fată! Sunt cativa morti în oras, iubito,

E aproape ca nimicul, Si-ncet, cadavrele se descompun...

singurul lucru fără de pată. […]

X Estetic urban - George Bacovia (simbolism)

Tu, fată frumoasă, vei rămânea Oraşul seara...

tărâmului nostru o prelungire Şantiere în repaos.

de vis, iar printre legende Şi firme scrise

singura adevărată amintire. Din becuri înstelate.

Altfel - George Bacovia (simbolism) Oraşul seara...

Omul începuse să vorbească singur... Pe o piaţă

Şi totul se mişca în umbre trecătoare - Cu sclipiri de fier

Un cer de plumb de-a pururea domnea, Claxon, armonic, a sunat.

Iar creierul ardea ca flacăra de soare.

Foburgul

Nimic. Pustiul tot mai larg părea... Cu bachice dorinţi,

Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, - Şi cugetări

Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ, De opere văzute.

Omul începuse să vorbească singur...

Oraşul, seara...

Cuptor - George Bacovia (simbolism) Din statica uitării, -

Sunt cativa morti în oras, iubito, Destul frumos,

Chiar pentru asta am venit să-ti spun; Destul departe.

Pe catafalc, de caldura-n oras,

Moină - George Bacovia (simbolism) Moartea ce vine ca să o resping.

Şi toamna, şi iarna O consolare de l-astă lume

Coboară-amândouă; Nu aflai încă la chinul meu.

Şi plouă, şi ninge - Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,

Şi ninge, şi plouă. Suflete, zboară la Dumnezeu! […]

Şi noaptea se lasă Stefan Petica - Cântecul toamnei (simbolism)

Murdară şi goală; Serbare sgomotoasă

Şi galbeni trec bolnavi Ca-n bâlci. Decor banal;

Copii de la şcoală. O boltă luminoasă

Scăldată-n aur pal.

Şi-s umezi pereţii,

Şi-un frig mă cuprinde - Pe culmea azurie

Cu cei din morminte Chiar soarele de-aramă

Un gând mă deprinde... Se pare-o jucărie

De proastă melodramă.

Şi toamna, şi iarna

Coboară-amândouă; Mulţimea îmbătată

Şi plouă, şi ninge - De pulbere şi soare

Şi ninge, şi plouă. Întoarce-nfierbântată

Un danţ nebun pe care

Desperarea - Alexandru Macedonski (simbolism)

Atâtea chinuri mă tot apasă, Îl farmecă orgia

Curând ca floarea voi veşteji! Din surle, din ţimbale,

Şi spun la oameni, dar ce le pasă Din nai şi măestria

Dac-a mea viaţă se va fini? Din cornuri triumfale;

Nici consolare nu am în lume,

Chiar râd mulţime de cântul meu. O muzică ciudată

Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume! Ce-nalţă orgolioasă

Suflete, zboară la Dumnezeu! Spre bolta-nflăcărată

Crezui odată c-a mea durere Prostia glorioasă.

Ea se va stinge, dar eu mă sting!

Căci nu am voie, şi n-am putere

George Bacovia - Când singur (simbolism)

Când singur iar ma revad Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.

Si trece curând al meu nume, Erau tare îndărătnici

Si-atâtea sperari... şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Mi-am zis: e târziu -

O, gânduri, Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

În lume! Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.

Ori poate de drag

Când inspirata de evocari şi de blândeţe.

Mai crezi în câteva glume Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Sau al betiei mister...

Mi-am zis: e târziu - Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

O, gânduri,

În lume! Nichita Stanescu - Lectia Despre Cerc (neomodernism)

Se deseneaza pe nisip un cerc

Si când, aproape, nimic nu mai esti, dupa care se taie in doua,

Când cauti ca orice renume, cu acelasi bat de alun se taie in doua.

De-acum e târziu... Dupa aceea se cade in genunchi,

Mi-am zis: e târziu - dupa aceea se cade in branci.

O, gânduri, Dupa aceea se izbeste cu fruntea nisipul

În lume! si i se cere iertare cercului.

Atât.

Nichita Stanescu - Cântec de dor (neomodernism)

Mă culcasem lângă glasul tău. Marin Sorescu – Capriciu (neomodernism)

Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau În fiecare seara

tâmplele. Strâng de prin vecini

Toate scaunele disponibile

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. si le citesc versuri.

Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat Scaunele sunt foarte receptive

nopţile. La poezie,

Sau poate copilăria ta care a murit Daca stii cum sa le asezi.

undeva, sub cuvinte. De aceea

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. Eu ma emotionez,

si timp de câteva ore Mihai Eminescu - Despărţire (romantism)

Le povestesc Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?

Ce frumos a murit sufletul meu Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;

Peste zi. Nu floarea vestejită din părul tău bălai,

Întâlnirile noastre Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.

Sunt de obicei sobre, La ce simţirea crudă a stinsului noroc

Fara entuziasme Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?

De prisos.

În orice caz, Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:

Înseamna ca fiecare La ce statornicia părerilor de rău,

Ne-am facut datoria, Când prin această lume să trecem ne e scris

si putem merge Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?

Mai departe. La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi?

La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?

Nichita Stanescu - Către Galateea (neomodernism)

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate Mihai Eminescu - Dorinţa (romantism)
parfumurile
Vino-n codru la izvorul
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
Care tremură pe prund,
ce cutremur au şi ce culoare anume,
Unde prispa cea de brazde
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
Crengi plecate o ascund.
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda

şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre

Şi în braţele-mi întinse
şi mă rog de tine,
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
naşte-mă.
Să-ţi desprind din creştet vălul,

Să-l ridic de pe obraz.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,

atât de departe, încât nu mai există aproape -

Pe genunchii mei şedea-vei,
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
Vom fi singuri-singurei,
şi tot ce e dincolo de ele,
Iar în păr înfiorate
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
Or să-ţi cadă flori de tei.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun

pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.

Şi mă rog de tine,

naşte-mă.
Mihai Eminescu - Iar când voi fi pământ (romantism) Printre crengi scânteie stele,

Farmec dând cărării strâmte,

Iar când voi fi pământ, Şi afară doar de ele

În liniştea serii, Nime-n lume nu ne simte.

Săpaţi-mi un mormânt

La marginea mării. Mihai Eminescu - Melancolie (romantism)

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Nu voi sicriu bogat, Prin care trece albă regina nopţii moartă.

Podoabe şi flamuri, O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie

Ci-mi împletiţi un pat Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,

Din veştede ramuri. În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,

Să-mi fie somnul lin Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!

Şi codrul aproape, Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,

Să am un cer senin Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;

Pe-adâncile ape. Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

S-aud cum blânde cad

Izvoarele-ntruna, Mihai Eminescu - Noaptea... (romantism)

Pe vârfuri lungi de brad Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;

Alunece luna. Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,

Pân' ce mintea îmi adoarme, pân' ce genele-mi clipesc;

Mihai Eminescu - Lasă-ţi lumea... (romantism) Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.

Lasă-ţi lumea ta uitată,

Mi te dă cu totul mie, Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,

De ţi-ai da viaţa toată, Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;

Nime-n lume nu ne ştie. Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară

Gâtul... iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă.

Vin' cu mine, rătăceşte

Pe cărări cu cotituri,

Unde noaptea se trezeşte

Glasul vechilor păduri.

Mihai Eminescu - Numai poetul (romantism) Dimitrie Bolintineanu - Apa Bârsei (romantism)

Lumea toată-i trecătoare, Ca un fluviu d-aur, splendidă lumină,

Oamenii se trec şi mor Peste patru taberi, varsă luna plină.

Ca şi miile de unde, Turcii şi tătarii somnului se dau;

Ca un suflet le pătrunde, Ungurii, la mese, grijile-nşelau.

Treierând necontenit Astfel prin furtună, printre nopţi, pe mare

Sânul mării infinit. Lopătarii varsă tânăra cântare.

Numai poetul,

Ca păsări ce zboară Dar Şerban nu doarme, căci dulcele somn

Deasupra valurilor, Rar răsfaţă geana unui mare domn.

Trece peste nemărginirea timpurilui: Grijile, în horă, turbure se duce

În ramurile gândului, Încotro lumina mai splendidă luce.

În sfintele lunci,

Unde păsări ca el Către astea, cântul păsării prin flori

Se-ntrec în cântări. Spune că se varsă fragedele zori.

Domnul către ceruri-nalţă rugăciune,

Mihai Eminescu - Scrisoarea I (romantism) Apoi dă semnalul, trompeta răsună.

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,

Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,

Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie

Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate

De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!

Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,

Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!