Radu Gyr

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Căci nu te-nalți în slăvi până nu cazi

cu fruntea grea în pulberea amară.
Și dacă-nvii cu cântecul de azi
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
e c-ai murit cu lacrima de-aseară.
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Avem o țară

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, Avem o ţară unde au stăpânit odată
pentru cântecul tău ţintuit în piroane, Vitejii daci, bărbaţi nemuritori.
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri, Şi unde stau de veacuri laolaltă,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele, Avem troiţe sfinte, altare şi icoane

ci ca să aduni chiuind pe tăpșane Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri;
o claie de zări şi-o căciulă de stele, Avem atâtea lacrimi şi prigoane
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Că ne e plin pământul de martiri.

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi Avem la Putna, Sfânt şi viu cu duhul
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi, Şi azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Va răsturna cinci veacuri de pământ.

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte Avem pe Brâncoveanu pildă tare,

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;
pe toate ce slobode-ţi ies înainte, Ca să păzească fără de schimbare
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Credinţa dreaptă-n care s-au născut.

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii! Avem Ardealul sfânt, pământul

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane! răstignirii,
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii, Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi
martirii,
Antiteze
Pe Horia tras pe roată pentru neam.
N-ai dezmierda, de n-ai ști să blestemi;
Azi iaraşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe
surâd numai acei care suspină
cruce,
Azi n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi
Ardeal cu trei culori împodobit;
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Scriind deasupra vina ta cu sânge,
Aceea că, ortodoxia ai iubit.
Şi dacă singur rana nu-ți legai
cu mâna ta n-ai unge răni străine
N-ai jindui după un colț de rai
de n-ai purta un strop de iad în tine.
Avem un Rai de sfinţi în temniţi daţi la
 Radu Gyr
moarte
Şi aruncaţi în groapă neştiuţi;
Dar astăzi dând pământul la o parte
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de
deţinuţi.
E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân' la noi:
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ, de Sfinţi şi de eroi!
Baladă de Florii
Uite, Țara,
ca o inimă haiducă de baladă,
și-a adus de peste Dunăre și mare
berzele – bucăți înalte de candoare –
și le leagănă pe harfe lungi de soare,
clopote de gheață și zăpadă.
Râurile,
zimbri de argint, se reped cu cornul
înainte.
Crengile-n odăjdii moi de mărgărint
scutură aiasmă pe morminte,
și, din adâncimi de oseminte,
umbre albe – flăcări albe – se ridică:
dintr-un cneaz de zarzăr se aprinde,
crește piersic dintr-o mână de vlădică.
Peste umărul Floriilor bălai,
dacii ară cerul limpezimii
cu plăvanii, peste zare, până-n rai
unde plâng pe trâmbiți serafimii.
Noaptea, sus, pe stele călătoare,
trec, călări, pandurii către Jii.
Luna iese-n drum, la răgălii,
cu prăsele reci la cingătoare.
Vechi tărâm cu berze și răsură...
zac haiducii între vipere și broaște,
cad luceferii, anafură de Paște,
drumul-robilor e cuminecătură.
Mucenicii, în icoane, se grijesc,
vișinii se-nchină cu smerenii,
și sub lespezi, basarabii se gătesc
să se ducă la biserică, la denii...
Bălcescu
Când visul meu își gâtuie ereții,
corăbii se desprind din trup subțiri.
Se duc spre-un țărm valah cu năluciri,
plutind prin vântul verde al tristeții.
Mor mâinile, trosnesc în piept troițe,
dar ca un zvon de lungi șuierături
sub coasta mea tot vâjâie păduri,
ce zvârcolesc albastre răzmerițe.
Mor ochii și se sting și se scufundă,
dar peste noaptea lor fără noroc
te-aprinzi și crești – vedenie de foc...
tu Țara mea, tu, sfânta mea osândă...
În ochi, în piept, în carne te voi duce,
că-n trupul ăsta, sfâșiat stindard,
bătuți în cuie sângeră și ard
toți Sfinții Țării pironiți pe cruce.
Cântec de luptă
Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Cât inima în piept îţi cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag mai sus?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
 Radu Gyr
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis.
Cuvintele
Cuvintele ca lupii-mi dau ocoluri
sau se reped și-mi rup fâșii din carne.
Ca taurii, mugind, mă iau în coarne,
deasupra mea ca niște ciori vin stoluri.
Dar, uneori, se-apropie să-mi toarne
lumina lor în ne-mplinite goluri
și sună grav, ca din adânci subsoluri,
schimbate-n orgi și-n aurite goarne...
Cuvintele mă răstignesc în cuie,
lung mă străpung cu-o veninoasă țeapă
și tot cuvintele ca o cățuie
Îmi tămâiază lacrima sub pleoapă,
șoptindu-mi: suntem clare trepte. Suie
în veșnicia care va să-nceapă.
Identitate
Eşti, Doamne, bun, eu pământean şi rău,
şi-n dragoste nu-Ţi seamăn, nici în milă.
Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău,
de par dospit din cer, nu din argilă.
Nu Ţi-am râvnit nici razele subţiri,
nici tălpile străpunse de piroane.
Dar Tu mă faci părtaş în răstigniri,
şi-Ţi tot îngân osânda din icoane.
Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut
şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,
nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut
sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?
Cu nesfârşită slavă mă încarci
şi-n cuie, când sfinţenia mă frânge,
oftând mă uit la rănile-mi prea largi
şi-Ţi cresc alături, sânge lângă sânge.
Metanie
Doamne, fă din suferinţă
Pod de aur, pod înalt.
Fă din lacrimă velinţă
Ca-ntr-un pat adânc şi cald.
Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din îngfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.
Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
O cădelniţă spre cer.
Şi din fiece dezastru
Şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
Şi fă zâmbet înţelept!
Mureşan
Făcuse-un cântec aspru şi zbârlit
ca o spinare de mistreţ roşcată.
Un cântec pentru munţi, pentru granit
şi pentru Ţara lui încrâncenată.
L-au prins pe răzvrătitul cântăreţ
Şi l-au târât în ocnă şi ocară...
Dar cântecul lui, gol şi pădureţ,
precum un sfânt umbla, desculţ, prin
ţară.
Sărea cu mierlele prin carpeni şi prin
nuci,
fierbea cu apele în scocul morii.
Neamu-şi făcea din el opinci, măciuci
şi basamac şi praştii şi prigorii...
 Radu Gyr
Murea în ocnă vânătul poet,
dar lângă drugi şi lacăte, afară,
paznicii crunţi şopteau şi ei, încet,
cântecul celui ce trăgea să moară.
Patria
Ești stânca dârzei Sarmisegetuze,
ești cremenea cohorticelor castre,
cerdacul rustic încrustat cu astre,
fântânile cu basmele pe buze.
Ești dornele cu lostrițe albastre,
și cântecele doldora de spuze,
rovinele-ntre zale și cobuze,
cununile și zapisele noastre.
Ieri, sulița și zimbrul și mistrețul.
Azi, dalta ce-n surâs preschimbă steiul,
mireasma lunii, grâul, băltărețul,
azurul și oțetul și țițeiul.
Tu ești prezentul sfânt și Voronețul,
luceafărul și zarea și temeiul.
Românie
Pe unde calcă pasul, se ridică
un cântec lin, ca foșnetul de brazi.
Suspină-n glod o tâmplă de vlădică,
Sau, lung, tresare mâna unui cneaz.
Din orice sfânt răsare o troiță
și-un lan de grâu din pieptul unui dac.
E, poate, frunte grea de jupâniță
urciorul pus la cină în cerdac.
Când plugul se înfige dârz în brazde
un Strâmbă-Lemne spintecă în lut.
Dorm Feți-Frumoșii-n crini și din obraz
de Sânziene albe zarzări au crescut.
Ce ochi surâd în floarea de răsură?
Ce trup de fată tremură-n rogoz?
Pe unde treci, rădvanele trecură
la nunți și la botez de voievozi.
Pornește vânt prin trestii dunărene
să ducă duhul prințului-mrejer,
și-n seri adânci nu luna suie-alene
ci cușma basarabului, pe cer.
La denii, sub icoane bizantine
cu Precista, în zâmbet aurit,
îngenunchind alăturea de tine
se roagă Ștefan Vodă prea smerit...
Vino și ascultă veacurile Țării
cum trec pe drumuri, seara, după oi.
Ascultă, nu bat clopotele zării,
inima Țării cântă peste noi.
Ascultă, cu mioarele și cânii
baciul Mioriții suie colbăit.
Ascultă, – plânsă, ciutura fântânii
din fund de basme scoate veac topit.
Ascultă, ruga spusă la culcare
de pruncul tău, cu glas tremurător,
e-aceeași rugă limpede pe care
au spus-o cnejii în iatacul lor.
Privește, drumul ăsta scris în vreme
vine din morți, din doine pare tras –
și carul greu ce-n praful serii geme
e frate c-un bătrân iconostas.
Și-acest plaivaz, cu jocuri azurate,
cu care tu, poete, umbre țeși,
cu pragul mânăstirilor e frate
și cu baltagul aspru de plăieș.
Testament
 Radu Gyr
Cu inimi de mireasmă și ciment,
cu sânge care speră și se teme,
de unde curgem, din ce fund de vreme,
din adâncimi străvechi de testament?
Ce legi de fier, ce taine și blesteme
ne-mping spre-un pisc de-azur
fosforescent,
sau ne-mbrâncesc cu fierberi de torent
în spurcăciuni holbate să ne cheme?
Că moștenim și lanțul ce ne frânge
și visul fâlfâind ca un un stindard;
și dacă-ades cu tiflele-i nătânge
Satana scoate limba după gard,
o clipă-ngenunchează-n noi și plânge
un Dumnezeu cu lacrimi care ard...
Zăganul
Legenda i-a stins toată seminția
și i-a-ngropat-o-n zalele zăpezii,
pe unde capre negre-și urcă iezii, –
iar platoșele rocilor trufia.
Singur rămas pe gresii de ardezii,
și simte-n solitudine tăria
și față-n față stă cu veșnicia,
sub viscolele verzi ale amiezii.
Durând din vreme veche-n vreme nouă,
e ultimul zăgan uitat pe creste.
Nu-i pasă dacă grindinile plouă,
el știe doar că biruie și este,
și-n piscul unde bea azur și rouă,
zbârlit, înfruntă secol și poveste.
Baladă pentru Eminescu
Te-au slãvit în cãrţi şi în poeme
Şi te-au înãlţat iconostas,
Ca sã fulgeri tânãr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.
Te-au vãzut voevodând voroave,
Ciobãnind genune şi zãpezi,
Potcovar de fum bãtând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.
Te-au crezut gigantic Sfarmã-Piatrã
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatrã,
Mãrile cãlite sub baros.
Împãrat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Fãt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi rãzvrãtiri în cer.
Ci, netrebnic, eu adulmec zãrii
Paşii tãi pe unde te-au fost dus
Şi-nsetat pe drumurile Ţãrii
Dibui urma ta de blând Iisus.
Caut picurii de sânge, neşterşi încã,
A crucificãrii pe furtuni
Şi sãrut lumina lor adâncã
Şi-i ating cu mâini de rugãciuni.
Trist Iisus cu umbra de tãmâie
Dãruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bãtut, pe veacul tãu, în cuie,
Scânteind, înalt, din rãstigniri.
Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o
floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinãtoare,
Ars ca Nesus în cãmaşã de venin…
Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împãrat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat!
Te-ncrustãm, zadarnic, în agatã
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodatã,
Umbrele cununilor de spini.
Eu nu-ţi pipãi steme şi nici lauri…
Numai rãnile mã plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, -
În genunchi, le-nchid în inimã şi plâng.