Povestea Paznicului Cetății...

Carina A. Ienășel

A fost odată ca niciodată... așa încep toate poveștile, așa voi începe și eu povestea
Paznicului Cetății...
Se spune că undeva în adâncurile Munților Zărand, undeva la hotarul dintre Banat și
Ardeal, se afla o cetate. Era o cetate ca toate cetățile: nici prea mare, nici prea mică, nici
prea rezistentă, nici prea fragilă, nici prea-prea, nici foarte-foarte, cum s-ar zice.
Această cetate avea totuși ceva cu totul și cu totul deosebit: avea priveliști de vis. Și
mai avea un șoim. Un șoim cu totul și cu totul minunat, un șoim așa cum numai în povești se
află.
Când s-a pripășit pe aceste meleaguri nu aș putea să spun. Știu doar că oamenii
încercaseră să îl prindă și să îl îmblânzească, dar nu au avut sorți de izbândă. Șoimul meu le
scăpa mereu printre degete. Era isteț, ce mai! Că nu degeaba are românul vorba aceea: „e
isteț ca un șoim!”
Șoimul acesta era isteț și frumos, și curajos și ager și.... mai avea vreo mie de calități,
dar avea și un călcâi al lui Achile, un punct slab... Nimeni nu știa de el. Nici măcar eu. Numai
că într-o zi mi-a trântit soarele o rază direct în vârful capului și mi-a deschis mintea:
înțelesesem! Punctul slab al șoimului meu era Cetatea. Da! Cetatea! Pentru că cetății i se
dăruia trup și suflet. Se trezea în același timp cu zorile și cu zorelele, numai așa, ca să vadă
dacă totul e în regulă, dacă nu atacă turcii, dacă nu atacă rușii, ungurii, dacă nu atacă vreun
careva fălos nevoie mare Cetatea lui. Se scutura bine, își înălța capul, apoi aripile și zbura.
Numai el și norii pluteau pe cer. Privirile lui agile vedeau până în depărtarea cea mai
mare. Defileul Mureșului, fiind în acest fel verificat, își întorcea zborul înspre păduri. De
acolo puteau ieși tot felul de jivine. Dar, de cele mai multe ori, era pace și liniște. Oamenii
locului iubeau să își odihnească oasele bătrâne în zori. Doar nu era vorbă spusă aiurea vorba
ceea despre somn, cum că mai dulce e de dimineață.
După ce își făcea rondul, se întorcea în cuibul lui. Avea un cuib mare, așa cum trebuie
să fie un cuib de șoim. De acolo, de pe cea mai de sus creangă a stejarului putea să facă de
strajă fără grijă că i-ar scăpa ceva. Vedea viperele care plănuiau să atace satul, vedea
turmele de oi și pe câte un câine lățos alergându-le fără milă, roiuri de albine ce dădeau
târcoale florilor de salcâm, de care erau pline pădurile. Tare îi mai plăceau: și frumoase, și
parfumate! Numai bune de pus pe rană în serile în care soarele se aruncă în valurile verzui
ale Mureșului, pentru a se îmbăia înainte de culcare.
Dar a venit o zi... zilele vin, firește, ordonat, precis, una după alta, dar... a venit o zi
mai altfel. O zi care anunța fapte mărețe... și cotituri de destin.
Simțea și șoimul că ceva straniu se va întâmpla. Și-a făcut rondul de dimineață. Și-a
făcut straja de amiază. S-a dus la vânătoare ca să își aline foamea și... când s-a întors... a
simțit că se năruiește totul în jurul lui, că se năruiește el însuși, că o să cadă din adâncul
albastru al cerului pe dealul sur, plin cu mușețel și cu mentă sălbatică.
Defileul Mureșului era cucerit de armate. Drumul plin de praf și de cai. Dealul peste
care trona cetatea își pierduse liniștea, mușețelul, menta, pietrele... Cetatea era sub asalt.
Nu mai vedea decât veșminte roșii care aruncau cu pietre asupra zidurilor cenușii. Era o
blasfemie. Cum puteau face așa ceva? Era cetatea lui! Era Cetatea! Sub nici o formă nu
putea să permită așa ceva. În urechi simțea ca o zgârietură zgomotul făcut de berbecii cu
care nelegiuiții aceia îmbrăcați în roșu încercau să dărâme porțile, să treacă podul, să
cucerească Cetatea. Nu a mai ținut cont de nimic. A văzut roșu înaintea ochilor! Și-a simțit
sângele urcându-i în cap, în ochi... s-a năpustit, fără să îi mai pese de ceva, peste toți, pe
rând, deodată... îi ataca așa cum putea mai bine: cu ghearele puternice, cu clonțul de fier, cu
aripile care păreau de oțel, nu din pene fragile. Zgâria, mușca, rănea. Dar lupta nu a durat
decât o clipă. El nu avea puști, pistoale, baionete. Nu avea decât dragul de cetate. Cetatea
era casa lui. Acolo s-a născut. În acel stejar care veghea bunul mers al vremurilor. Știa că nu
va rezista, că trupul lui de carne va lăsa sângele să se prelingă în pământul lutos al colinei, să
curgă până în apele Mureșului, care, cumva, îi vor purta viața în undele lor o veșnicie
întreagă, deoarece el era Paznicul Cetății...