„A venit și-aici Crăciunul, / să ne mângâie surghiunul…” (Radu Gyr)

Carina A. Baba, Arad

Sărbătorile creștine ale Nașterii Domnului, Anului Nou și Bobotezei au, în viața
credincioșilor, o semnificație aparte. Ele trezesc rezonanțe afective de înaltă sensibilitate și de
puternică intensitate, creând o atmosferă de bucurie specifică spiritualității creștine. La aceasta
contribuie, în mare măsură, tradiția veche a colindelor, care înfățișează evenimentul unic al
venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu.
Ca parte integrantă a folclorului religios, colindele prezintă o valoare neprețuită prin
originea și, mai ales, prin vechimea lor. Ele reprezintă cântecul nostru strămoșesc și una dintre
cele mai vechi forme de manifestare a folclorului religios românesc. Sub raportul măiestriei
artistice a versului și a melodiei, colindele ocupă un loc de seamă în creația poporului nostru. Ele
formează un tot unitar cu doinele, cu baladele populare, cu cântecele de viteje, cu basmele,
ghicitorile, proverbele și zicătorile noastre. Venind din lumea obștilor sătești, colindele păstrează,
fără îndoială, unele dintre cele mai vechi realizări poetice românești. Ele exprimă, sub forma
poeziei populare, florile alese ale sentimentelor noastre creștinești în fața tainei celei din veac
ascunse, precum și binefacerile ce s-au revărsat asupra omenirii prin întruparea lui Dumnezeu-
Fiul. În colinde, cursivitatea versului popular exprimă o mare bogăție de idei în formă artistică,
figurile de stil existând din belșug.
Totuși, colindele sunt apreciate pentru valoarea lor profund teologică, reprezentând o
transpunere în formă populară a credinței creștine. Sunt inspirate din Scriptură și din Tradiție, din
slujbele bisericești, din iconografie, păstrând ceva din frăgezimea creștinismului primar, nici una
dintre dogmele ortodoxe nefiind uitată. În ele se răsfrânge învățătura despre păcatul strămoșesc,
despre Întrupare, despre răscumpărare, despre Înviere, despre Maica Domnului, despre sfinți și
taine, despre rai, iad și judecata viitoare: „O, ce veste minunată, / În Betleem ni se-arată, / Astăzi,
S-a născut / Cel făr de-nceput, / Cum au spus prorocii.”.
Colindele reflectă bunătatea proverbială a românului, credincioșii având pildă de bunătate
pe Iisus Hristos, care apare ca un „Domn prea bun”. Actualizând în fiecare an amintirea Nașterii
Mântuitorului Iisus Hristos, colindătorii duc cu ei, la casele credincioșilor, voia bună, cinstea și
dragostea: „În lăcașul lui Crăciun / S-a născut un Domn prea bun.”; „Astăzi S-a născut Hristos, /
Domnul cel prea luminos.” Taina întrupării Fiului lui Dumnezeu este slăvită, deoarece aduce
împăcarea cu Dumnezeu, pentru că Pruncul născut în peșteră / în iesle este „Domn al păcii”,
nașterea Lui fiind salutată cu imnul ceresc al slavei lui Dumnezeu și al păcii oamenilor: „Steaua
semnului Hristos / Strălucește prea frumos. / De la stea s-a cunoscut / Că Mesia S-a născut.”
Astfel, colindele oferă un portret complet și extrem de esențializat al Mântuitorului: „I-a pus
numele Hristos, / Că e nume mai frumos, / Că e nume mângâios. / I-a pus numele Hristos, / Care-
n cer să locuiască, / Ca un sfânt să sfătuiască…” Hristos, Mesia – în limba ebraică, înseamnă
„Unsul lui Dumnzeu”, iar dumnezeirea Lui, sfințenia Lui, calitatea Lui de Învățător, de Proniator,
mereu prezent în viața oamenilor sunt cuprinse atât în colinde, cât și în dogme.
 Majoritatea colindelor au în centrul lor persoana Mântuitorului Iisus Hristos, descriind,
mai ales, nașterea Lui, pe care o exprimă simplu, fără speculații subtile, ci cu sentimental trăirii
unui mare adevăr de credință: „Din Fecioara S-a născut / Domnul Iisus Hristos / Și cu lapte S-a
crescut / Domnul Iisus Hristos!”
Colindele au și marele rol de a uni generațiile între ele, de a întări sentimentul comuniunii
cu strămoșii noștri. De aceea, așa cum frumos ne arată înaintașii noștri, „aceste colinde sunt
socotite drept mărturii neprețuite pentru adeverirea existenței noastre ortodoxe și pentru
continuarea noastră neîntreruptă pe firul tradiției, pe această vatră de dezvoltare a poporului
român.” Aceste creații sunt, împreună cu fondul spiritual românesc, în galeria tezaurului
poporului nostru.
Maica Domnului, care ocupă un loc central în cultul orodox, este prezentă la tot pasul în
colindele românești, altături de Fiul său iubit: „Că, astăzi, Curata, / Preanevinovata, / Fecioara
Maria / Naște pe Mesia.”; „Umblă Maica după Fiu, / Tot strigând și întrebând: / N-ați văzut pe
Fiul Sfânt?(…) // Maică, dacă e așa / Noi ți-aducem vestea rea / Că-i la poarta lui Pilat /
Răstignit pe-un lemn de brad”; „Juni colindători, / Pe unde-ați umblat / Și mi-ați colindat, / Nu
mi-ați văzut voi / Drag fiuțul Meu?(…) // Lesne-i de-a-L cunoaște / Căci căluțul Lui / Negru-i,
pintenog / Și steluța Lui / Floarea cerului.”
Toate învățăturile de credință exprimate în colinde sunt în legătură cu învățătura despre
mântuire, accentul punându-se pe frumusețea cadrului spectacular al Nașterii Mântuitorului și pe
bucuriile luminoase ca soarele, pe care această naștere le picură în sufletele creștinilor. La
minunatul eveniment participă toate planurile creației și ale firii: cerul, reprezentat prin îngeri și
stele/soare, lumea cuvântătoare a pământenilor, înfățișată prin păstori și magi, lumea
necuvântătoare, înfățișată prin plante și animale de tot felul. Tatăl Însuși binecuvântează lumea.
Totul se petrece într-o slujbă cerească, o adevărată Liturghie, pe care credincioșii o ascultă în
fiecare Duminică: „Astă seară-i seară mare, / Florile dalbe, / Seara mare-a lui Crăciun, / Florile
dalbe”; „Creștinilor, noi, astăzi, / Un praznic mare-avem, / Ca să-L putem cunoaște, / Veniți la
Viflaim! // Că a născut în lume / Pe-acel ce-L așteptăm / Maica, Maica Sfântă, / Veniți ca să-L
vedem. // Pe paie, între vite, / Iisus este străin, / Să-I ducem și noi daruri, / Veniți la Viflaim! //
Să mergem cu păstorii / Și să Îl preamărim, / Că pentru noi EL s-a născut, / Veniți la Viflaim!”
Așadar, țăranul român se manifestă cu tandrețe față de Dumnezeu, semn al faptului că Îl
simte foarte apropiat, considerându-L un bun prieten. Tandrețea aceasta este mai evidentă față de
Hristos, care a luat chip de om. Dumnezeu este „dragul lui”, al țăranului: „Vine-un drag de
Dumnezeu”; „drag, Domnul Hristos”; „dragul Dumnezeu”; „drag Domnuț din ceriu”. E vădit că
Dumnezeu nu e un stâpân rece și distant, ci un Părinte iubitor, drag.
Mai trebuie menționat un lucru: nașterea lui Hristos, Crăciunul, nu reprezintă o simplă
comemorare a unui eveniment istoric, ci un praznic dumnezeiesc, la care oamenii sunt chemați
să se întâlnească cu Hristos, tocmai de aceea și urarea, care încă se face pe alocuri: „Rămâi, om
bun, sănătos, / Ca un trandafir frumos, / C-ai fost gazda lui Hristos!”