Ecouri în mitologia folclorică românească

„ Descopeream în mitologie un tărâm fermecător, plin de surprize încântătoare.”

(Octavian Paler)

Prin folclor înţelegem creaţia artistică, colectivă, orală şi anonimă a unui

popor în care se oglindeşte concepţia despre lume şi viaţă. Cunoaşterea tezaurului
folcloric şi transmiterea lui a reprezentat o cale de a păstra vie cultura neamului
nostru. Datina colindatului de Crăciun este adânc înrădăcinată în tradiţia
popoarelor din întreaga Europă. Putem spune că această datină nu are patrie, ea
este universală.

Strămoşii noştri, statorniciţi de veacuri la confluenţa dintre lumea greacă şi romană, şi-
au format pe această „gură de rai” o spiritualitate cu totul aparte care le este specifică.. Aceste
obiceiuri de sărbători sunt prilejuri frumoase ce penetrează sufletele şi înnobilează inima. De
timpuriu, poporul nostru şi-a creat o formă proprie de a înţelege şi a trăi marile evenimente din
viaţa creştină.. Modul cel mai original de cinstire a Naşterii Domnului la noi este istorisirea
evenimentului prin colinde.
Colindatul înseamnă a merge din loc în loc, a căuta ceva, a cutreiera, iar colindătorii
sunt acei oameni care se transformă în crainici ai bucuriei venirii lui Hristos în lume, ai împreunării
noastre cu Dumnezeu. Colinda nu-i altceva decât o Evanghelie populară, o Biblie nescrisă a
Naşterii Domnului. Readucerea Naşterii Domnului în fiecare an ne arată că sărbătoarea Crăciunului
nu mai este o sărbătoare abstractă, ci este prezenţa permanentă a lui Hristos între noi:
„Astăzi S-a născut Hristos,
Mesia în chip luminos.
Lăudaţi şi cântaţi
 Şi vă bucuraţi”
Şi pentru că astăzi toate se bucură de permanenţa mesianică, înseamnă că de aceeaşi
reînsufleţire se bucură şi natura la Naşterea Domnului. „Florile de măr”, „florile dalbe”, „flori
dintre flori ” se reînnoiesc în fiecare an în mersul colindelor, căci şi ele au aşteptat pe
Răscumpărătorul lor. În armonia ce se stabileşte între cer şi pământ, cântarea îngerilor ce vestesc
pacea divină se răsfrânge în colind ca o revărsare de har ce inundă tot universul:
„Pace pe pământ,
Pace sus în cer,
Hai lerui ler”
Şi atunci când „hotarele păcii” pun stăpânire pe oameni, într-un cadru de bucurie, de
reînnoire sufletească şi dragoste adevărată, Dumnezeu trimite în lume bunătăţile Sale, semnificate
prin darurile magilor - aur, smirnă şi tămâie. Sunt daruri ce nu se sfârşesc niciodată, sunt darurile
nepreţuite, ce dăinuiesc peste vreme şi nu ruginesc niciodată.
Colindele sunt tot atât de vechi ca şi neamul. Sub acest aspect ele sunt „punctele de
legătură” între generaţii. Colindele sugerează o depănare a vieţii până la vârsta de început a
existenţei noastre. Secol de secol acest uriaş tezaur a crescut, s-a îmbogăţit pe măsura dezvoltării
neamului care l-a ctitorit şi apoi l-a străjuit cu pieptul, ca pe o vistierie a sufletului şi a cugetului
său. Pentru aceasta le preţuim şi le vom preţui, căci tot ceea ce am moştenit de la strămoşi este
sfânt şi înălţător.
Colindele sunt texte ritualice, preluate ca obiceiuri populare, care povestesc despre naşterea
Mântuitorului. Unele sunt create de autori anonimi din popor şi au caracter specific original, sau au
fost răspândite de către primii creştini, în toate teritoriile cucerite sau sub influenţă romana. Altele
sunt colinde culte, create de preoţi ai Bisericii sau de compozitori de muzica cultă, ele existând în
diferite forme variante, modificate la nivel regional. Specia colindelor este una dintre cele mai
bogate şi arhaice forme de expresii a folclorului religios, din cadrul literaturii populare. Fondul
creştin şi influenţa lui asupra textelor de colinde româneşti şi a literaturii orale, în general, este
foarte profund şi diversificat. Colindul românesc reprezintă în esenţa sa tipul de cântare religioasă cel
mai reprezentativ. Chiar dacă aceste cântări nu sunt liturgice, ele se află în imediata apropiere a
spiritualităţii ortodoxe şi constituie un gen de cântări foarte iubite de întreaga suflare românească.
O analiză profundă a acestui gen de cântare scoate în relief elemente importante ale culturii poporului
român. Dacă în domeniul culturii materiale, cercetările au scos la iveală dovezi certe în domeniul culturii
spirituale, este mai greu de adus argumente credibile - exacte din cauza oralităţii acesteia. Cert este că
vechimea colindei nu poate fi pusă la îndoială şi că ea reprezintă ethosul românesc
Colindatul presupune un scenariu al morţii şi renaşterii divinităţii adorate împreună cu
timpul anual sau sezonal pe care îl reprezintă, fiind compus din texte ceremoniale (colinde),
formule magice, dansuri, scenete, gesturi, ritualuri şi sacrificii, interpretat din casă în casă, pe
uliţele sau în anumite locuri din vatra şi moşia satului, de o ceată sacră. Alături de mesajul morţii,
al renaşterii, divinităţii şi timpului calendaristic pe care îl reprezintă, toate formele de colindat
transmit, prin diferite modalităţi (text, dans, recuzită, acte şi gesturi rituale, formule magice etc.)
urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an sau sezon. Termenul colindat este,
evident, supinul format de la substantivul colindă. Stabilirea etimologiei acestui din urmă cuvânt,
colindă, nu întâmpină dificultăţi.. Româna a cunoscut şi o formă venită direct din latină – corindă.
Termenul, alături de a corinda şi corindători este conservat până în zilele noastre în nord – vestul
Ardealului, el provenind din contaminarea lui cărindă (forma aşteptată conform legilor evoluţiei
fonetice) cu colindă, din slavă. Existenţa lui cărindă este confirmată de prezenţa în dacoromână a
lui Cărindar “Ianuarie” şi “un fel de calendar popular” care vine din lat. calendarius ; termenul se
întâlneşte în provensală şi italiană şi albaneză. Cuvântul colindă a pătruns pe teritoriul românesc
prin adoptarea ierarhiei bisericeşti slavo–bizantine şi a restrâns aria de circulaţie a formei arhaice
corindă, înlocuind-o pe aceasta în cea mai mare parte.
Puţine popoare din lume au însoţit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o îmbrăţişare aşa
de caldş şi de duioasă şi au exprimat-o aşa de bogat în forme artistice, cum a făcut-o poporul
român. În colinde, simplitatea, uşurinţa şi cursivitatea versului popular exprimă o mare bogăţie de
idei, într-o formă plină de frumuseţi artistice, în care figurile de stil abundă, comparaţiile se întrec
una pe alta, iar epitetele şi mai ales diminutivele nu lipsesc aproape din niciun vers. Este, de altfel,
tot ceea ce dă gingăşie, frumuseţe, farmec şi duioşie colindelor.
În vremea noastră colindele româneşti se situează, prin valoarea lor literară şi muzicală, în
patrimoniul artistic european.
Dar colindele româneşti sunt păstrate, gustate şi apreciate şi pentru valoarea lor teologică.
Ele sunt o transpunere în formă populară cântată a credinţei noastre ortodoxe. Ele sunt inspirate din
Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, din slujbele divine şi din iconografie. În ele respiră puternic
duhul creştin şi se păstrează ceva din frăgezimea creştinismului primar. În versurile lor se
descifrează sensurile adânci ale unei trăiri religioase autentice, bazate pe mărturia de nezdruncinat
a dreptei credinţe.
Ele prezintă ascultătorilor dogma ortodoxă înveşmântată în straiul versului popular al
colindei. Niciuna din învăţăturile de bază ale credinţei creştine nu este uitată sau nefolosită în
colindele noastre româneşti. În ele se răsfrânge învăţătura creştină despre păcatul strămoşesc,
întruparea şi naşterea Mântuitorului, răscumpărarea oamenilor prin moarte şi Învierea Sa,
supracinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfinţilor, Sfintele Taine, învăţătura despre rai şi iad şi
judecata de apoi.
 Majoritatea colindelor au în centrul lor persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
descriind mai ales intruparea şi naşterea Lui cea mai presus de minte, pe care o exprimă în mod
simplu, fara speculaţii teologice subtile, ci cu sentimentul trăirii unui mare adevar de credinţă. Fiul
lui Dumnezeu s-a născut:
"Din Fecioara Maria
Din neamul lui Avraam,
Din săminţa lui David,
Din Duhul Sfint zămislit"
căci :
"Dumnezeu fiind din fire,
Ai luat chip de omenire
Si te-ai dat spre răstignire,
Pentru a noastră mântuire".

Iată cum este redată, de exemplu, învăţătura despre judecata universală în colindul urmator:

"Tu, Fiule, nu mai plânge,

Că eu Ţie ţi-oi aduce
Un scaun de judecată
Ca să judeci lumea toată."
Maica Domnului, care ocupă un loc central in evlavia şi în cultul ortodox, este prezentă la tot
pasul în colindele româneşti, alături de Fiul său iubit, Mântuitorul Hristos. Credincioşii o numesc
pe Maica Domnului "Curată", "Preanevinovată", "Fecioara Maria", "Lumina preasfintă", "Precista
blagoslovita":
"Ca astazi curata,
Prea nevinovata,
Fecioara Maria
Naste pe Mesia".
Colindele noastre religioase infăţişează pe Maica Domnului ca mijlocitoare pentru
credincioşi şi rugătoare pentru neamul omenesc in versuri de o rară frumuseţe şi de o putere
intuitivă vrednică de admirat.
Dar toate învăţăturile de credinţă exprimate în colinde sunt în legătură cu aceea de
mântuire, foarte frecventă şi ea în aceste creaţii, accentul punandu-se pe frumuseţea cadrului
spectacular al Naşterii şi pe bucuriile luminoase ca soarele, pe care aceasta naştere le picura in
sufletele creştinilor. La evenimentul Naşterii sunt de fata toate planurile creaţiei şi ale firii: cerul
reprezentat prin îngeri, lumea cuvântătoare a pământenilor, infăţişată prin păstori şi lumea
necuvantătoare, infatisata prin plante si animale de tot felul. Tatal insuşi coboarî din ceruri să
binecuvinteze lumea. Totul se petrece ca intr-o slujba cereasca asemanatoare Sfintei Liturghii, pe
care credinciosii o asculta in fiecare Duminica:

"De-auzi gazda ori n-auzi

Toaca-n cer si slujba-n rai,
Toaca-n cer cum o batea,
Slujba-n rai cum o facea,
Dumnezeu cum cuvanta,
Maica Sfanta se ruga.

Si sa stai sa tot privesti

Cum facea slujbe ceresti
Ingerii tinand stalpari
Cantau sfintele cantari".
Colindele au avut si marele rol de a pastra si apara credinta ortodoxa atunci când
prozelitismul eterodox incerca să rupă unitatea de credinţă a ortodocsilor, pentru a dezmembra, in
acelasi timp si unitatea lor naţională. Pastrand si marturisind aceleasi adevaruri de credinta,
colindele s-au numarat printre mijloacele populare cele mai eficace de aparare a ortodoxiei,
dovedind unitatea sufleteasca a credinciosilor nostri ortodocsi de pe tot intinsul patrie. Documente
vrednice de incredere marturisesc ca romanii transilvaneni preferau sa cante de Craciun colindele
invăţate din străbuni, in locul cântecelor care li se impuneau de cei străini de legea lor.
In acelasi timp, colindele scot in evidenta legatura stransa a stramosilor cu Ortodoxia si, in
special cu Patriarhia ecumenica facand ca in versurile lor sa rasune numele orasului
Constantinopol:
"La poarta la Taringrad,
S-a nascut mare-mpărat".
Colindele noastre româneşti sunt deosebit de valoroase pentru bogatele idei morale şi
sociale pe care le exprima. Pe lângă mesajul ceresc al mantuirii, colindele au format şi o şcoală de
imbărbătare, de nadejde şi de virtuţi morale in viaţa credincioşilor, exprimând dragostea de
oameni, facerea de bine, smerenia, ascultarea şi bunătatea, cinstea, dragostea de tara, eroismul,
bucuria sarbatorilor, dorinta de prosperitate, belsug si pace, ca idealuri nepieritoare şi caracteristici
esenţiale ale sufletului poporului nostru. In ele eticul s-a îmbinat in chipul cel mai armonios şi mai
fericit cu esteticul.
 Actualizand in fiecare an amintirea Nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, colindatorii
duc cu ei la casele credinciosilor voia buna, cinstea si dragostea, asa cum se vede din aceste urari:
"Troscotel de p-anga drum,
Voie buna cui ma-nchin!
Troscotel de p-anga cale,
Cinste si dragoste-n fata Dumitale!"
Colindele reflectă bunătatea proverbiala a românului, credincioşii avand pilda de bunatate pe
Mantuitorul Iisus Hristos, care in colinde apare ca un Domn "prea bun":
"Sus in curtea lui Craciun,
S-a nascut un domn prea bun".
Luând ca pilda aceasta bunătate a Domnului şi Mântuitorului Hristos, colindele indeamnă pe
credinciosi ca si ei sa fie buni mereu, dar mai ales acum, cand s-a nascut "Pastorul cel bun":
"Acuma pe la Craciun,
Tot omul sa fie bun".
Bunătatea aceasta a romanului, cunoscuta pretutindeni sub numele de ospitalitate, este
răsplatită de urările de la sfârşitul colindelor:
"Busuioc verde pe masa,
Ramai gazda sanatoasa.
La multi ani cu sanatate
Domnul sa va dea de toate!"
Alaturi de bunatatile care izvorasc din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, colindele
reflectă o calitate ţi o virtute tot aşa de specific pentru credincioşii noştri şi anume cinstea. Pentru
poporul român cinstea este tot aşa de valoroasă şi de scumpă ca dreptatea şi libertatea, iar colindele
au fost un indemn permanent la păstrarea ei.
Colindele preamăresc virtutea cumpătarii, si strans legat de ea, postul din care, de altfel,
izvoraste, laudând pe cei ce postesc:
"Ferice de cei postelnici,
Care-mi postesc posturile
Si-mi ajuna ajunurile".
Cadrul virtutilor infatisate de colinde se intregeste si cu aceea a darniciei, adica a intr-
ajutorarii aproapelui, a celui lipsit de ajutor, atunci cand el este in suferinta si in necaz. Ea este
reflectata astfel intr-un colind in care "Domnul bun, cest, Domn bun si Om bun":
"Câţi flămânzi imi trec
Pe toti ii satură.
Câţi setoşi imi trec
 Pe toţi îi adapă.
Câti goli îi venea
Toţi îi imbraca.
Câţii desculţi venea,
Pe toţi ii incalţa".

Chiraleisa reprezintă un obicei de purificare a spaţiului şi de invocare a rodului bogat, la

Bobotează, fiind organizat de copii după modelul colindelor. În ajunul sau în ziua de 6 ianuarie,
mici grupuri de băieţi intrau în curţile oamenilor şi înconjurau casele, grajdurile, ocoalele de
animale, holdele, sunând din clopoţei, tălăngi, fiare vechi, rostind în cor versurile: “Chiraleisa/ Spic
de grâu,/ Până-n brâu,/Roade bune,/ Mană-n grâne!” Cuvântul Chiraleisa are la origine o formula
liturgică grecească “Doamne miluieşte!”. Chiraleisa reprezintă un caz de contaminare a
elementelor creştine cu cele păgâne, ea rezultând din superstiţia alungării duhurilor combinată cu
elemente creştine utilizate în acelaşi scop. În cartea „Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la
români şi slavi”, Petru Caraman este de părere că datina “oferă un exemplu clasic de cum
elementul religios, sub formă de rugăciune, devine formulă magică şi se pune în slujba diferitor
ţeluri superstiţioase”. Ea îşi trage originea dintr-un cântec bisericesc pe care poporul auzindu-l în
timp ce biserica noastră oficia în greceşte şi, neînţelegându-l, însă fiind foarte conştient de sfinţenia
lui – deoarece se cânta atât de des în liturghie – l-a utilizat drept formulă-talisman de mare efect,
pentru speriatul duhurilor rele de care se speria în acea perioadă a anului. În maniera de execuţie,
Chiraleisa a luat ca model datina păgână a colindatului, care constă în practicarea obiceiului de a
umbla din casă în casă.
Descântecul
În terminolgia populară, termenul „descântec” are un înţeles clar, bine delimitat;
totuşi, în anumite zone, semnificaţia acestui cuvânt este afectată de unele denumiri precum
farmec, vrajă, făcătură, cotătură, acestea referindu-se la totalitatea practicilor efectuate în
vederea unui scop magic sau medical(cel mai adesea magico-medical). În folcloristica
românească, sensul descântecului deţine două valenţe: formula literară( denumirea,
„compoziţia” scrisă) şi practica în sine, „acţiunea” , ritualul mitofolcloric. Important de
menţionat, este faptul că nu toate descântecele prezintă texte orale.
Sinonimia descântec-vrajă–farmec, s-a încetăţenit în unele regiuni, ceea ce arată că
între cei termeni a avut loc o luptă de conservare, de păstrare, în final, rămânând dominant
primul, de origine latină.
S-a afirmat că că în opoziţie cu cântecul, descântecul (cu etimologia presupusă
discanticum), ar denumi specia folclorică, neînsoţită de melodie şi s-a citat în sprijin
bihorenscul descântec/dăscântec, termen frecvent pentru srigaturile de joc. Iniţial descântecul
a denumit acţiunea contrară lui incantaţio( farmec, vrajă), prin care se urmărea anularea
efectului acesteia , adică o desfacere a descântatului, (cel mai adesea nociv), cu timpul
extinzându-se asupra tutror formulelor orale, fară să se lase înlocuit de slavul vrajă sau
grecescul farmec.

„Bubă mare
Doamnă [mare]
Fugi, du-te din tâmplele capului,
Din faţa obrazului,
Din cap
De după cap.
Din baierele inimii
Din 99 de ungheţuri ale acestuia
Du-te preste marea albă,
Preste marea neagră,
Preste marea rosie
Preste marea galbenă
Preste marea mierie,….”
„Doamne ajută, Doamne
Vineri zi de post,
Cădelniţa lui Hristos
Rogu-mă cu toţi sfinţii
Cu toţi ingerii, cu rugaciune curată
Cum se roagă lumea toată.
………………………………
Sfântă Doamnă Sfântă Marie,
Folosul lui ( cutare) sa fie.”

Simion Florea Marian afirmă că descântecul îşi are originea în cultura primitivă şi mai ales
în manifestările ei care ţin de gândirea magică. Tot el definea “descântecul” ca “ totalitatea
cuvintelor pe care le rosteşte vrăjitorul sau fermecătorul care face leacul, vraja sau farmecul, dela
care aşteaptă un rezultat de mai înainte determinat.” Atât în poezia, cât şi în practica
descântecului, predomină factori care vorbesc despre străvechi credinţe magice, despre încercările
omului de a supune forţele naturii prin puterea cuvântului şi a gestului, cu ajutorul unor elemente al
căror efect real a fost descoperit printr-o îndelungată practică. Mai târziu, “peste acest strat primar
s-au suprapus credinţele superstiţioase în duhuri şi sfinţi, derivate din mitologia creştină.”. Apariţia
descântecului a fost favorizat şi condiţionat de două elemente mitice: dualismul - credinţa într-un
geniu al răului şi un geniu al binelui (în creştinism opoziţia diavol-Dumnezeu) – şi credinţa în
puterea magică a cuvântului. La acestea se adaugă un factor legat de practica oficierii ritului:
existenţa profesionistului, a vrăjitorului. Practicarea descântecului este determinată de situaţii
individuale. Funcţia lui este cea de a elimina imprevizibilul şi de a reda vieţii cursul ei firesc.
Pentru a descânta e nevoie de mai multe obiecte. Unele dintre ele sunt plantele: frunza de
prun şi salcie, usturoiul, lemnul de alun, piperul, busuiocul, cimbrul, măceşul etc. Acestea au fost
selectate în funcţie de calităţile lor vindecătoare, cunoscute şi verificate de popor, în urma unor
practici milenare.
Alte elemente sunt obiectele investite cu valoare magică: cuţite, mături, fuse, foarfece, site,
sape etc. sau substanţe ca: sarea, apa neîncepută, cărbunele, jăraticul, aluatul, mierea, ceara etc.
Descântecul se transmite de la o generaţie la alta, în cercuri închise prin iniţiere. Eficienţa magică
este condiţionată de caracterul radical al formulei, ceea ce duce de multe ori la întrebuinţarea unor
expresii lingvistice care nu există în limbajul curent, “ o bogăţie de invenţie verbală uluitoare;
asociaţii surprinzătoare de imagini; descărcări de efecte de o mare intensitate, atât în sensul
frecvenţei diminutivelor faţă de bolnav, cât şi în sensul invectivei, alternând cu flatarea, sau al
rugăminţii, alternând cu blestemul.” Ca structură poetică, descântecul depăşeşte cadrul simplu al
poeziei de incantaţie, apropiindu-se de poezia de urare. Formulele de încheiere au deseori
similitudini cu colindele.
Descântecul nu e niciodată adresat beneficiarului, ci forţei care acţionează în favoarea lui,
sau forţei malefice. Dintre forţele pozitive, Fecioara Maria ocupă un loc important în descântecele
noastre. În clasificarea realizată de Artur Gorovei întâlnim descântece cu formulele: ”Maica
Domnului trimite pe pacient la descântătoare”, “Maica Domnului vindecă”, “Mergând pe cale, pe
cărare, se întâlneşte cu lecuitorul, pe care Maica Domnului îl trimite să vindece boala”, sau
“Bolnavul merge pe drum şi se tânguie, Maica Domnului îl vindecă”. Ea este prezentă, indiferent
de felul descântecului. Fecioara dialoghează cu cel care o invocă: “O, Maică milostivă, / Fii
milostivă şi pentru mine. / Maica Domnului răspundea: Taci,dar nu te mai văicăra/ Că de tot faptul,
/ de tot datul/ te-oi dezlega.” Uneori Maica Domnului este singura care poate alunga durerea,
pentru că ea le ştie pe toate: “ Nimeni nu l-o văzut/ nimeni nu l-o auzit, / fără Maica Domnului.” În
cadrul unui descântec “ de diochi”, ea poate fi un model de frumuseţe şi curăţenie: “ Fugi, ochi
peste cap/ la uşa cui te-o mânat,/ Acelaşi lucru se întâmplă şi într-un descântec “de gâlci”: “ îl
scuturai, / gâlcile le fărâmai/ cu mătura le măturai,/de la Cutare le curăţai,/ ca poala Maicii
Domnului îl lăsai/ curat şi luminat.” Sau într-un descântec “de lehuzie”: “ Doamne Iisus Hristoase/
 şi Maica Precistă, / ia durerea de la femeia M/ şi o fă curată/ şi luminată.” Maria poate fi şi
dătătoare de boli: “ De-o fi cuţitul,/ ţeapa şi junghiul/ de la Maica Precistă/ Maica Precistă să-şi
aducă aminte/ de leacul lui (cutare)/ şi să-l aducă.”
În unele descântece, Maica Domnului vindecă numai poruncind bolnavului să se scoale sau
vindecă, descântând ea singură. Obiectul ei magic este crucea: “ S-a întâlnit cu Sfânta Marie în cale
şi l-a picat cu crucea de aur în frunte.” Pentru a vindeca, Maica Domnului aleargă şi la ajutorul
altor divinităţi. Trimite pe Sfânta Duminică să aducă leacul sau cheamă pe Sfântul Gheorghe să
plesnească din bici şi să alunge boala. Sfântul Ion vine şi el în ajutorul Fecioarei. Maica domnului
poate indica pacientului leacul cu care se poate vindeca: A sosit Sfânta Maria şi le-a zis: nu
plângeţi…ci acasă iute mergeţi, peri de pe capul vostru să tăieţi, în untdelemn să-i muieţi şi dorul
se va îneca şi va trece.” În studiul lui Artur Gorovei aflăm că Maica Domnului intervine numai în
descântecele “curate”, adică în acele descântece făcute de babe. Descântecele cele necurate sunt ale
fermecătorilor; în ele intervine numai dracul. Alături de Dumnezeu, Fecioara Maria aduce
întotdeauna leacul, dovadă a credinţei nestrămutate în ea.

Bibliografie selectivă

Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983.

Caraman, Petru, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi slavi, Iaşi
1931.
S.Fl. Marian, Legendele Maicii Domnului. Studiu folcloristic, Bucureşti, 1904.
S.Fl. Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Ed. Iordan Datcu, 2 vol.,
Bucureşti, 1994.
Rosetti, Al., Istoria limbii române, Bucureşti, 1986.
Prof.drd. Bogatu Ion Nicoleta